Capitolul IV.         HAVUZUL CU PEŞTI JAPONEZI.

Septembrie veni cu cer palid şi nopţi clare, cum nu mai fuseseră de multe toamne.

Soarele învăluia colinele unduioase ale ţării cu lumină ca niciodată blândă; apusurile erau roze, ca sideful dinlăuntrul scoicilor; iar sus, pe mătasea decolorată a înaltului, se topea, alb şi ireal, câteodată numai o fulguire de nor, câteodată numai o legănare de funigel, dar de atâtea ori risipit, fumul ghiulelelor.

Era coaptă şi bună şi îndelungă toamna, ca în amintirea bătrânilor. Să pârguie fructele, să rumenească strugurii, să fiarbă mustul, să ghiftuie hambarele, să duduie morile.

Dar sub cerul acesta clement, fără ploaia şi vânturile echinoxului, ceva înfricoşat şi hain strângea inima oamenilor, ca o pasăre gâtuită.

Când listele de morţi deveniră paharul înveninat din fieştece dimineaţă, câte o femeie se împleticea cu un „a!” scurt şi, cu fruntea rezemată de perete, ascunsă sub braţul încovoiat, rămânea stană până când alături nu mai suna nici un vuiet de paşi. Acesta era războiul? Cu nevinovată surpriză, ochii întrebau dureros şi încă nedumeriţi, cerşind un răspuns de amăgire. Iar în locul răspunsului, mereu alte comunicate şi alte liste de morţi.

Nimeni nu putea încă să creadă.

Pentru aceasta strigaseră, bătuseră din palme, cântaseră? Totul făgăduise să fie atât de simplu, firesc, dinainte hotărât şi voios; şi totul era atât de plin de cutremurare! Soldaţii cu frunze de tei în ţeava puştilor, de unde niciodată parcă n-aveau să iasă gloanţele ucigaşe, soldaţii cu crengi de brad la roţile tunurilor, unde erau? De ce chiotul se prefăcuse în geamăt prin somn? Odihnă speriată, vis întrerupt de vedenii când sufletele se cheamă prin întuneric, din nevăzut. Scrisori rătăcite pe drumuri lungi, de la un mort a cărui mână, după ce scrisese, era acum în putreziciune când ajungea răvaşul. Scrisori unde, cu litere tremurate, copiii îşi trimiteau sărutul lor inocent, căutând în deşert omul cu pieptul sfărâmat de fier, cu degetele în iarbă, devenit hoit puturos, cu larve în globul ochilor. Şi cadavre fără nume, aruncate de-a valma în gropi, cu ceafa pe căpătâie de piatră. Şi cuţite retezând braţe cu osul zdrobit. Şi batalioane îngenunchind cu capul în piept sub rafale. Carne înveninată pe trupurile încă vii. Pleoape închise pe lumina ochilor opac sleită, dinţi încleştaţi, vine golite de sânge, carne amestecată cu postav, cu prund, cu rădăcini, cu sfărâmături de alamă.

Acesta era războiul?

O mare tăcere ghemui răsuflările şi nimeni nu mai înţelese.

Toţi cunoşteau dintotdeauna altfel de moarte.

O taină ori numai o nefericire ultimă, adăstând la capătul vieţii, undeva îndepărtat, unde gândul nici nu voia să se oprească. Pentru acest sfârşit cuminte, discret şi patriarhal, la fiecare margine de oraş ori de cătun se afla un cimitir la o parte: locaş întru odihnă eternă, cu flori cuvioase şi simple, cruci aliniate, cărări înverzite şi loc de îngenunchere unde deznădejdea învaţă pe încetul să se prefacă în resignare. Familiile de aci îi regăseau pe cei de acolo. Prietenii nu erau pentru totdeauna pierduţi. Şi cei care-au iubit încă veneau să cheme o umbră imaterială deasupra movilei unde, înlăuntru, materia era neantizată de viermi. Iar acum, acest lucru nou, absurd şi neînţeles! Moartea culegând de oriunde, într-ales trupurile cele mai sănătoase, minţile cele mai tinere, inimile cele mai calde şi morţii risipiţi în viroage şi la margini de drum, în mlaştini şi pe creste de stânci; pretutindeni unde nu mai pot fi regăsiţi să dea împăcarea omului cu misterul ultim: un mănunchi de flori tomnatice pe o cruce cu un nume săpat, unde să îngenunchezi.

— Mamă, în toamna aceasta nu mai pleacă cocorii?

Dar cine mai ştia unde s-au ascuns înspăimântate păsările cerului? Acum, sus, rotea un vultan cenuşiu şi stoluri de porumbei albi, iar din guşa lor lepădau jucăria înflăcărată, ca să ucidă copilul cu ochii albaştri şi femeia cu ochii plânşi.

Bucureştii se dezmeticeau în mijlocul acestei spaime, după superbele-i bătăi cu flori…

Convoaie nemaivăzute; camioane gonind către spitale; căruţe ţărăneşti, sărace şi fără frumuseţe, înşiruindu-se pe străzi; iar în locul limuzinelor şi faetoanelor, când un automobil spinteca repede mulţimea, alb de praf, cu roţile căptuşite de noroi, ochii desluşeau în praf şi în noroi o şuviţă subţire de sânge, încă nu deplin zbicită.

Pe urmă trecu şi octombrie. Cerul se posomorî. Din burniţă se desprinseră alte fantome. Literele negre ale comunicatelor evocau numele atâtor plimbări de vară: Predeal, Rucăr, Bran, Câmpulung, Valea Oltului!

Sunetele deşteptau în minte dimineţi cu mult soare, aburi destrămându-se pe vârfuri de brad, un automobil alergând sprinten, pe şosele în serpentină, schimbând la fiecare cotitură peisajul, vile la margine de poieni, o amintire, un râs, un şipot rece, un sărut furat, o fluturare de batistă; atâtea fericiri, atâta lumină, edenul pentru totdeauna pierdut!

Acum, acolo, vuietul tunurilor clătina piscurile şi ăuia în văgăuni; fiecare braţ de pământ era păzit pe brânci, sub gloanţe care se înfigeau în cap, iar la Predeal, în gara prăbuşită, trupul soldatului încremenise sub cărămizi, strângând micile bilete colorate de vilegiatură în pumnul mort.

Sub norii târându-şi pântecul negru aproape de pământ, în ploaia necontenită şi mucedă, se revărsa din strâmtorile văilor puhoiul uniformelor cenuşii. Drumurile se înnegriră de curgerea fără capăt. Un pod sărea în aer cu fiarele răsucite şi a doua zi capetele unite la loc lăsau să se scurgă mai adânc spre miezul ţării furnicile mărunte şi multe şi repezi.

Înainte, sfărâmături de oaste, târând piciorul, cu drapelele strânse, cu cai betegi, cu chesoane lovite, soldaţi dormind în mers, sate în bejenie regăsind din nou alaiul tragic al cronicilor. În urmă, casele fără câini, uşile trântite în lături, fântâni sleite.

Şi de tot în urmă, cu toate drumurile închise, rătăcitoare, întreaga oaste de la Cerna.

Din noaptea umedă se lămureau umbre orbecăind, cu mişcări ireale de stafii.

— Ce sat e ăsta, camarade?

— Cine să-l ştie? Nu ne mai înţelegem unul cu altul… Parcă nu mai suntem oameni. Poate-i Grunjii, alţii zic că-i Răstoaca…

— Ce unitate, camarade?

— Divizia şaptesprezece, Regimentul cincisprezece Răz-boieni…

— De unde veniţi?

— Acum din urmă, de la Jii, să trăiţi!

Ofiţerul vrea să-i întindă în întuneric pachetul de tutun, dar soldatul a dispărut înghiţit de noapte. Şi alte umbre se târâie în beznă, în scârţâirea de cară, în scrâşnetul de copite.

Iar un câine latră undeva, pustiu.

— Ce sat e ăsta, camarade?

Locotenentul Virgil Probotă nu-şi mai simţea demult picioarele în cizme, mantaua udă atârna pe trup cu pulpa-nele îngreuiate de noroi, trupa bâjbâia pe marginea şanţului. Nici foame, nici sete, o singură dorinţă deznădăjduită: să doarmă, să doarmă… Undeva, întins sub un acoperiş, ferit de curgerea îngheţată care pătrunde în oase. I-a crescut barba ţepoasă şi roşcată. Demult din minte i-au pierit toate legile lui Linné, Harvey, de Vries. Cu indiferenţă îşi aminteşte că are nevastă, copil: Maria, Dinu… Toate s-au petre-cut în altă existenţă, sunt undeva, într-un trecut himeric.

Acum e un fost om, târându-şi picioarele, fiecare cu câte două ocale de noroi, cu umerii încovoiaţi, cu înfăţişare îndobitocită; o vietate inclasificabilă în nici o categorie zoologică, un biet animal nefericit, izgonit, pândit, istovit, care vrea să-şi ghemuiaseă într-o scorbură ciolanele.

Cele dintâi case. Un sat. O fereastră cu lumină. Ce caldă e o fereastră cu lumină! Mai sunt oare oameni care au case, un pat. Un jilţ la gura focului, unde să ţi se urce copilul pe genunchi şi să-i simţi obrazul fraged lângă obrazul tău?

O momâie păşeşte peste şanţ, calcă alături.

— Tu eşti. Mitrule?

— Eu, s'trăiţi! murmură încet caporalul.

— Ei, ce veste?

— E Răstoaca – domnu locotenent! Batalionul doi a trecut înainte. Nu putem rămâne, tot satu-i ocupat…

— Ce vorbă? Cum ocupat?

— Artileria, domnu locotenent! Câte zece oameni într-o casă. Unde ajung, se „instalează” ca boierii. După ce au bătut cu tunurile în noi, nu mai încăpem de dânşii… Şi domnu maior a „constatat”, Zice să întindem corturile la margine…

În ogrăzi, după gardurile de salcie, se aud caii ronţăind, glasuri de oameni. S-au aprins focuri.

Umbrele, între flăcări şi noapte, se mişcă gigante. Unul dondăne un cântec de acasă.

La cea din urmă lumină, Virgil Probotă nu mai poate răbda.

— Mitrule!

— Ordonaţi…

— Intru aci. Mi se învârte tot înaintea ochilor. Trimiţi pe Costache la mine.

— N-aveţi să găsiţi loc, domnu locotenent. Credeţi-mă, zău! Vă facem noi foc. Aci toţi stau claie peste grămadă… Vă fierbem ceai cu rum…

— Îi scot afară! Au mers călări, pe chesoane…

Virgil Probotă împinge duşmănos cu umărul poarta de leaţuri, care se deschide greu, descriind un început de circonferinţă în pământul ud. Îşi lasă jos gluga, să se vadă chipiul de ofiţer.

Câţiva soldaţi dorm pe prispă. Caii moţăie în picioare. La lumina unei gazorniţe, un soldat, în tindă, lustruieşte o pereche de cizme ofiţereşti. Două ferestre cu ochiurile astupate de mantăi filtrează numai o aţă de lumină.

Soldatul e dezbrăcat în tunică: a întins-o să se usuce. Când vede ofiţerul în prag, scoate cu greu mâna înfundată până dincolo de cot în cizme, lipeşte călcâile.

— Trăiţi!

— Bună, camarade. Un pat de dormit nu s-o fi găsind pe la voi, băiatule?

— Nu se află, domnu locotenent…

Apoi, văzând că Virgil Probotă pune mâna pe încuietoarea uşii, face un pas şi acoperă intrarea cu pieptul.

— Vă rog, să iertaţi. Avem un domn ofiţer rănit greu…

Virgil Probotă îi dă peste mână:

— Am mai auzit povestea. E veche! Inventaţi alt-ceva…

Trânteşte uşa de perete. Pe laviţă, un om întins drept, cu obrazul palid, învelit cu mantaua până la bărbie. Întoarce numai privirea albastră, înfiptă până atunci în grinzile tavanului. Miros de alcool, de eter, de iod.

O ordonanţă culcată la picioarele laviţei sare uitându-se când la ofiţerul de la uşă, când la rănitul din pat, ca şi cum ar întreba: „Ce ordonaţi? Să-l aruncăm afară?”

Ridică fitilul să mărească lumina.

Virgil Probotă îşi scoase chipiul, încurcat. De data aceasta a dat greş. Un adevărat rănit. Nu simte compătimire pentru el, numai un fel de dezamăgire duşmănoasă. Atât de hotărât era să cucerească prin orice mijloace un culcuş cald, sub un acoperiş!

Îşi rosteşte numele, gradul, unitatea, apropiindu-se de pat:

— Te rog să mă ierţi… Patruzeci de kilometri pe jos fără oprire. Căutam un adăpost. N-am crezut ce spune soldatul. S-au învăţat să mintă. Vorbesc despre răniţi grav şi înlăun-tru îi găseşti stând la sfat, sau ofiţeri jucând cărţi…

Rănitul scoate încet mâna, cu fereală, de sub manta, o întinde vorbind cu glasul tăiat, atât cât îi îngăduie pieptul străpuns, cu bucăţi de postav împinse în torace.

— Nu e nimic… Mă numesc locotenentul Constantin Iliescu. Ia loc, te rog… Ioane, dă hainele la o parte… O să se găsească un colţ şi pentru dumneata. Aştept din moment în moment ambulanţa.

Locotenentul Constantin Iliescu îşi înăbuşă tusea. Priveşte cu atenţie în grinzile afumate. Apoi, când tusea a trecut, după ce a dus batista cu pete roşii la gură, dă să zâmbească:

— Am plecat cu un vagon pe care scria Bucureşti-Budapesta, patruzeci şi opt de ore! Şi-acum, iată!

Virgil Probotă făcu un semn vag cu mâna, fără să găsească cuvinte.

Toţi plecaseră într-un asemenea vagon, cu asemenea inscripţie.

Ochii rătăcesc pe pereţii văruiţi alb, la icoana sfântului Nicolae, cu mănunchi de busuioc la candelă; un chilim vărgat, în fundul laviţei, zestrea fetei: perne şi plapome clădite până-n tavan. Afară se aud caii strănutând. Un cocoş deşteptat cheamă pe cel vecin, în noapte. Privirea lui Probotă se întoarse la rănitul întins, cu ochii albaştri sticloşi de durere.

Titel Iliescu, prietenul lui Radu Comşa, primise astfel botezul războiului. Nu se tânguia, nu simţea părere de rău; în sfârşit, trăia altceva decât plictisul care-l mistuia înainte de a fi încercat ceva. „Statul” lui Vasile Breazu dăduse ordin: se supusese. Fără să crâcnească, întocmai ca şi Vasile Breazu, care lustruia cizmele în tinda de alături. Dar de ce atâta ruinare de prisos, atât prăpăd, atâtea vieţi?

Ochii celor doi oameni se întâlniră şi se cercetară o clipă.

Pe urmă, Virgil Probotă privi în pământ; Constantin Iliescu în grinda tavanului.

Nu se cunoşteau. Poate nici nu se văzuseră vreodată. Erau totuşi apropiaţi, măcar prin această mare nefericire comună. O clipă au simţit trecând printre ei îndemnul acelor cuvinte puţine şi rare, care nu mai sunt articulaţii, ci sufletul liber, lăsat să curgă. Acum clipita trecuse. Tăcerea era între dânşii, din nou impenetrabilă şi indiferentă. Cum e între toţi oamenii, ronţăită de tictacul mărunt al ceasului pe masă, la căpătâi, de şiroitul ploii în streaşină.

Virgil Probotă se văzu de prisos şi grotesc, acolo, pe marginea lăzii, cu chipiul pus pe genunchi, cu cizmele grele de noroi, din care se întinsese pe podea un şerpişor negru de apă. Se ridică.

— Încă o dată, mă ierţi. Un rănit… înţeleg.

— De ce? Se poate improviza un pat.

— Mulţumesc! Găsesc aiurea. Avem corturi. Îţi urez însănătoşire repede…

Pe urmă, întorcându-se:

— Îţi pot fi de vreun ajutor?

Rănitul clătină capul.

— Am camarazi, băieţi de inimă. Îngrijesc dânşii… Sunt plecaţi la ambulanţa diviziei… A noastră s-a sfărmat într-un şanţ.

Locotenentul Probotă ieşi în vârful picioarelor; locotenentul Iliescu privi iar neclintit în grinda tavanului.

Soldatul micşoră la loc lumina lămpii.

Cel din tindă isprăvise de lustruit cizmele. Bea acum ceva fierbinte dintr-o gamelă care fumega.

Afară, din negrul umed, înaintă caporalul.

— Tot aici eşti, Mitrule?

— Trăiţi, domnu locotenent, v-am aşteptat! Ştiam că o să vă întoarceţi. Vă facem noi un ceai, d-ăla grozavul! Rum are don sublocotenent. Pentru foc, ne-au dat aşchii uscate flăcăii ăştia…

Doi soldaţi salutară din întuneric.

Virgil Probotă îşi trase peste chipiu gluga udă.

Iar a doua zi, înainte de luminatul, de ziuă, în semiîntunericul murdar, cu pâcla îmbibând vâscoasă hainele, trupa se târî mai departe pe drumul la capătul căruia se aflau undeva Bucureştii.

Alţi Bucureşti decât cei dintotdeauna. Rafturile magazinelor golite. Mahalalele înghemuind coadă la brutării, de cu noapte. Calea Victoriei pustiită de norodul plimbăreţ de altădată. Nopţile spintecate de săbiile iluminate ale proiectoarelor.

Cleştele se strângea. Fiecare spărtură de front îi împuţina zilele. A învăţat să nu mai sărbătorească nici o victorie, să n-o mai aştepte.

Generalii scoşi din comandă, numirea altora proaspeţi au adus o bucată de vreme nădejdea unui salvator roman epic, providenţial personaj, care să răstoarne magic soarta bătăliilor. Pe urmă, nici în aceasta nu mai crezu nimeni. Trenurile cărau spre Moldova şi mai departe, spre Caucaz, spre Crimeea, spre Cherson, războinicii cei mai înfocaţi, şi lăzile cu argintării şi cutiile de pălării şi căţeii cucoanelor.

Ministerele erau pe jumătate golite. Îşi trimiseseră arhivele la Iaşi.

— Când pleci? Cu cine pleci?

Întrebatul răspundea grăbit, evaziv, cu un semn vag al mâinii; ascunzându-şi fricos „învârteala”, să nu i-o descopere şi celălalt, ca să-i calce pe urme.

Radu Comşa nu mai trecea decât un ceas pe la minister. Biroul fiinţa numai pe hârtie.

Câţiva plecaseră înainte cu ordine şi compartimente speciale, în vagoane oficiale.

Domnul Bârzotescu uita să ofere ţigări din tabacherea cât un geamantan. Cu mustăţile pleoştite, nu-şi mai freca mâinile exclamând: Bravo, perfect! Acum, când îşi sufla nasul în batistele cadrilate, în locul formidabilei detunături de canonadă scotea un sunet împuţinat, rebegit şi ridicol, ca plesnitura unui pistol de soc.

— Când pleci, domnule Comşa? Familia Vardaru a început să împacheteze?

Familia Vardaru începuse să împacheteze; cel dintâi vagon şi cele dintâi camioane plecaseră la Iaşi, la casa bătrânească, unde aşteptau Cora şi Ralu Vardaru, surorile lui Mihai.

Alexandru Vardaru străbătea neobosit drumurile la cele trei moşii din Muntenia, ale lui şi cea a colonelului Pavel Vardaru, organizând convoaiele care trebuiau să plece, lăsând oamenii de încredere, împărţind hambarele serviciilor de manutanţă şi ţăranilor.

Într-o dimineaţă de la sfârşitul lui noiembrie, automobilul gâfâia greu pe şoseaua judeţeană desfundată de ploi, spre Arpăşeşti.

Ploaia curgea purtată în pale de vânt.

Totul era de culoarea leşiei, posomorât şi mortuar. Soarele nu se mai arătase de săptămâni. Îl bănuiai numai, dincolo de plumburiul norilor, stins şi răcit. Zarea era fără nici o dungă de pădure. Abia ondulată de movili golaşe. În fund, spre răsărit şi miazăzi, începea Bărăganul.

Maşina se încrucişa cu pâlcuri de infanterişti, grupuri răzleţe de călăreţi, batalioane ruseşti, rătăcind agale, ostenite. Câmpul era negru, pustiu; porumbul necules putrezea vânăt şi ţărna ogoarelor zbura câteodată, în bulgări moi, din copitele unei ştafete care tăia drumul de-a dreptul.

În fundul automobilului, numai pe jumătate apăraţi sub capota de pânză impermeabilă, Alexandru Vardaru şi Radu Comşa tăceau, înfăşuraţi în blănuri. Mai rămâneau atât, Arpăşeştii, şi toată averea Vardarilor era pusă la adăpost, aşa cum se putea pune ceva la adăpost pe aceste vremuri. Alexandru Vardaru îşi număra în minte etapele unde trebuiau să poposească cirezile de vite în drum, se întreba unde vor încăpea la conacul de la Chioaia, de lângă Iaşi, atâta puzderie de vaci, de cai, de oi, care, căruţe, maşini, câte mânase de la cele trei gospodării de aci.

Radu Comşa, cu obrazul bătut de ploaia rece, cu pleoapele strânse sub înţepăturile vântului, se lăsa purtat de gândurile care întotdeauna izvorăsc nehotărât şi neisprăvit, când mergi drum lung, în ploaie, cu orizontul încins pretutindeni de neguri, populat de fantasme.

Nici vorbă nu mai putea fi de front, de renunţare la ordinul care-l ţinea în serviciul vag şi lipsit de orice eroism. Ar fi însemnat într-adevăr, de această dată, o bravură copilărească. Un pai mai mult, aruncându-se de bunăvoie în puhoi. Cu ce folos? Într-al cui folos?

Şi roţile săltau înainte peste bolovani, se înfundau în mocirle, motorul gâfiia astmatic, respira înviorat când scăpa pe o postată de drum mai neted.

Dar Alexandru Vardaru ce gândea la aceasta? Cum îl judeca? Nu era oare în adâncul tuturor gândurilor o umbră, un început, o bănuială măcar de uşor dispreţ pentru omul valid care se lăsa atât de uşor alintat de o soartă prea generoasă?

Radu Comşa se răsuci pe jumătate în blana care-l înţepenea, să citească pe faţa lui Alexandru Vardaru bănuiala acestei judecăţi. Vardaru, clătinat pe pernele moi, îşi scoase ţigara de foi din gură şi blestemă:

— Afurisit drum! Nu mai ajungem în dimineaţa aceasta.

Rămase în urmă o companie înşirată în turmă: ofiţerii păşind pe cărarea de la marginea şanţului, negri de noroi, cu mantăile descheiate, cu capetele în jos, posomorât convoi!

Radu Comşa gândi: „Unul dintre aceştia ar fi trebuit să fiu eu! Şi merg liniştit, confortabil înfundat în perna moale, învelit în blana caldă, ferit de toate riscurile şi de riscul ultim, acel de unde nu este nici o scăpare.”

Alexandru Vardaru păru că-i ghiceşte gândurile. Îi puse palma înmănuşată pe genunchi:

— Ai fi vrut să fii în locul lor? Ai? Mărturiseşte… Ţi-am citit în ochi… Ca să te ducă la moarte sigură şi inutilă un general imbecil care socoate războiul o manevră, doar ceva mai dezordonată…

Radu Comşa îşi deschise blana, ca să-l bată vântul şi ploaia. De când aştepta explicaţia aceasta!

— Domnule Vardaru, de mult simt o piatră pe suflet…

— E un bagaj incomod pe vremurile acestea! râse Vardaru, ţinând ţigara departe şi privind-o cu luare-aminte să nu-i sfărâme scrumul în hurducăturile maşinii.

Gluma căzu duş rece peste pornirea lui Comşa.

Tăcu o clipă, apoi încercă să reia firul, fără nici un entuziasm:

— Nu ştiu dacă e un bagaj incomod! Dar, domnule Vardaru, omeneşte vreau, înaintea altora, să mă stimez eu. Ca să te aştepţi la cruţarea aproapelui, trebuie mai întâi să fii tu sever cu tine însuţi…

— O-la-la! Eşti confuz, Radule… Nu pricep! Intrăm în domeniul obscur al aforismelor; Marc Aureliu, Rochefoucauld, Schopenhauer…

Apoi, văzând figura mâhnită a lui Comşa, îl bătu pe genunchi:

— Haide, Radule, spune! Gluma, chiar stupidă, e câteodată singurul mijloc ca să rezişti deprimării. Santinelele îşi sprijină bărbia în baionetă, ca să nu adoarmă… Vezi că m-am molipsit şi eu de genul aforistic? Treci peste această contradicţie.

— Spuneam de severitate faţă de tine însuţi… Mă simt jenat în situaţia aceasta neclară, pe care dumneata ştii mai bine ca oricine altul că n-am căutat-o. Am acceptat-o numai. Dar şi acceptarea, câteodată! În ochii soldaţilor şi ai ofiţerilor pe care roţile îi împroşcau adineauri, era greu să citesc? O reflecţie firească şi legitimă: „Iată un om tânăr, voinic, fără nici o meteahnă. Călătoreşte confortabil. Fără nici un risc. Pentru el toate amărăciunile noastre nu există. E un ora pus la adăpost, unul din cei câteva mii de oameni puşi la adăpost. Şi toţi ştim de ce fel de providenţă puşi la adăpost!”

Un hop scutură maşina şi scrumul ţigării lui Alexandru Vardaru căzu, ceea ce pentru un fumător de havane ia proporţiile unei catastrofe.

Vardaru îşi privi consternat ţigara decapitată, apoi o aruncă în noroi.

Se întoarse cu totul spre Radu Comşa, vorbind cu alt glas, îmblânzit, pe care puţini i l-ar fi recunoscut:

— Radule, înţeleg perfect! Ştii bine că înţeleg mai multe decât vreau uneori să par… Dar deschizi o discuţie inutilă. O boală rusească: să iei sufletul, să-l storci, să-l învârţi, să-l torturezi până rămâne o biată cârpă cu urmele degetelor pe el. Tu socoţi războiul terminat? Poate să dureze un an, mai mult. E un război de epuizare. Va veni rândul tuturor. Nici eu nu te-aş opri! M-ar mâhni chiar, dacă aş fi nevoit să-ţi spun eu atunci: „Radule, acum da! E timpul, ai datoria…” Ştiu însă că aceasta n-o să fiu nevoit s-o fac. Dar acum ce-ar folosi – hai să-i zicem – eroismul tău? S-o înşiri prin noroaie ca nefericiţii de adineauri? Nu ştiu unde merg, de ce, până când… Un deprimat mai mult, Ai idee măcar unde ţi-e regimentul? N-ar fi ridicol să te prezinţi: „Am venit să iau parte la epopeea eroică a retrage-rii…” şi după aceea un imbecil să te uite, cu unitate cu tot, în cine ştie ce păragini, ca să măreşti convoiul prizonierilor? Priveşte toate situaţiile, fără de panica din jurul nostru! Calm… Are să-ţi vină rândul şi o să fiu mândru de tine, Radule, sunt sigur, tot atât cât de Pol, pe care l-ai văzut cum, sub jemanfişismul lui incorigibil, s-a arătat cu simplitate brav şi logic şi consecvent cu el însuşi: a luat viaţa în glumă; e oare moartea pentru el ceva mai serios? Până atunci, de ce însă acest hamletism? Trebuie? Nu trebuie? E bine? Nu e bine? Gângăveală de abulici incapabili să se hotărască la o acţiune precisă! Eu văd viaţa jalonată cu puncte de reper sigure: aceasta trebuie să o fac, aceasta nu! Am un singur criteriu. Morala mea! Cred în ea, nu mă îndoiesc. Judecata mea mă absolvă de a tuturor…

Radu Comşa tăcea, privind în noroiul drumului, din care stropii de sub roţi săreau ca lăcustele. Simţea uşurarea care se destinde întotdeauna când gândurile tale ţi le rosteşte altul, să-ţi adoarmă cele din urmă îndoieli.

Alexandru Vardaru aprinse altă ţigară şi cuprinse cu ochii întinderile învăluite în neguri.

— Ne apropiem…

Apoi, după o tăcere lungă:

— Ne apropiem şi acum e rândul meu, Radule, să-mi adun toate silinţele ca să birui o mare mâhnire. Tu ştii… Arpăşeştii erau moşia Elenei. Aci am trăit cei dintâi ani de căsnicie. Aci s-a născut Luminiţa… Era o moşie părăginită. Abia îşi acoperea dobânzile datoriilor. Bătrânul Arpăşeanu, socru-meu, era om moale, nehotărât, incapabil de energie; decât să ridice pe piloţi un hambar pornit la vale, se văieta o lună că i se ruinează gospodăria. Un al doilea Pol! Am ridicat tot de la pământ, ca şi la Făloasa. Casele oamenilor erau după pilda conacului. Ruină, garduri sparte, bordeie, viaţă de troglodiţi… În cinci ani au devenit un sat model. Toate casele împrejmuite, acoperite cu tablă, livezi, plante furajere. Le-am făcut bancă. Am adus vite de rasă, stupi; tot ce-am văzut aiurea, unde fiecare palmă de pământ e stoarsă de tot ce poate fructifica. La început oamenii se dădeau greu la brazdă. Mormăiau ca şi bietul Arpăşeanu! Îi scuturam din dulcea lor somnolenţă. Am avut, pot spune, un început de rebeliune. Pe urmă, s-au convins. Au înţeles, când au văzut câte kile la pogon dă moşia boierească, ce preţ au vitele, ce spor aduce secerătoarea mecanică… Ai să vezi satul, conacul, moşia… O muncă de om! Nici nu-ţi închipui satisfacţia, când ceva a crescut din voinţa ta. Ca un pom răsădit. Cine spunea aceasta? Confucius ori nu ştiu ce asiatic: „Cine a plantat în viaţă un pom n-a trăit degeaba!” E o faptă a ta, nu o vorbă! Şi acum trebuie să le părăsesc toate! Să se aleagă cine ştie ce! E moşia Luminiţei. Are să fie a ta. Aci şi-a petrecut vacanţele de şcolăriţă. În came-ra ei nici un lucru nu e clintit. În fiecare toamnă, până în anul acesta, venea aci măcar o lună… O iubesc slugile, oamenii, o recunosc câinii, caii din grajd. Şi din toate acestea ce vor face ei, mâine? E aci şi mormântul Elenei… Iată, Radule, cum devii sentimental, chiar când vrei să dai la alţii lecţii de fermitate!

Alexandru Vardaru se sili să zâmbească, persiflându-şi această slăbiciune de o clipă.

Dar nu izbuti şi nu mai încercă.

Trăgea din ţigara de foi, fără să mai ia aminte la scrumul desprins la fiecare clătinare nervoasă de mână. Radu Comşa îl simţea alături, mai mult decât îl observa. Aşadar şi în omul acesta activ, aspru, tiranic, se ascundea, pitită, o floare fragilă a himerei. Pasiunea energicilor: nevoia de a domina realitatea, de a scormoni puterile latente, de a crea ceva dezinteresat: stupii ţăranilor, livezile, „satul model”! Vorbea despre ele cu alt glas. Cine-ar fi recunoscut pe omul temut, cu cleştele vorbei neîndurat, de care tot atât se intimida domnişoara Betty, dactilografa, ca şi Mariţa, slujnica, cu ochii de culoarea pelinului veşted, ca şi adversarii de la bară, ca şi cei din parlament?

Maşina intrase pe hotarul moşiei.

Alexandru Vardaru se îndreptă de mijloc să privească miriştile cu ochi de stăpân. O clipă fu nemulţumit că vede o pârloagă încă nearată, cum poruncise; apoi amar îşi aminti că acum e de prisos. Porumburile erau culese. În jurul unor girezi de paie, în mijlocul miriştei ţepoase şi vinete, încolţiseră pete verzi de grâu, din boabele scăpate în pleavă la treier. În tufişurile de măcieş de la marginea drumului fugi un animal cenuşiu. Fructele roşii, ude de apă, luceau – cercei de mărgean.

Satul se ivi din pânza ploii, cu gardurile de nuiele meşteruit împletite, cu livezile plantate geometric; pomi înşirându-se din fiece parte în linie dreaptă şi în diagonală; casele la o parte, cerdacuri cu stâlpi vopsiţi, ferestre largi, glastre. Conacul se afla în celălalt capăt. La primărie opri o clipă. Vardaru porunci străjerului:

— Să vie Iacovachi la curte! Şi şeful de post. Hait, trap!

Câţiva soldaţi în ogrăzi. Cai militari pe ici-colo, cu frâul prins într-un stâlp de poartă.

La curte, când se deschise poarta, argaţii ţâşniră din toate cotloanele. Maşina viră între pini, plopi şi tei, pe şoseaua curbă, cu prundiş şi nisip galben, bătătorit şi spălat de apă ca un drum gudronat.

Opri înaintea peronului; până să se desfacă din blăni, jupâneasa era gata cu cheile.

— Ce veste, Varvaro? Ce-ţi fac copiii?

„Copiii” erau orătăniile de toate rasele, colecţionate de Vardaru din toate expoziţiile: gâşte gigante şi cocoşi pitici, păsări împintenate şi cu crestele ascunse de coafuri enorme, o adevărată grădină de aclimataţiune pentru care Varvara arăta mare orgoliu.

— Sărut mâna, boierule…! Dumneavoastră să ne aduceţi veste, că pe noi ce ne-ajută mintea să ştim? Copiii?

Aci obrazul Varvarei se lumină ca şi cum ar fi fost vorba de autentice odrasle.

— Copiii sunt bine, sănătoşi! Nu ne-a pierit nici un pui şi Prinţesa.

— Prinţesa era păuniţa. – ne-a scos unul alb… Parc-a ştiut pofta duduii Luminiţa, să aibă un păunaş alb…

Argaţii făcură cerc, cu pălăriile în mână.

— Ce e cu voi, Năstase, Eftimie, Simioane? Şi tu, urî-tule, de ce te-ai ras pe cap?

— Îl ia la Moldova! Contingentu 919, aşa-i ordinul de la domnu şef dă post.

— Hai, puneţi-vă căciulile în cap şi nu mai căscaţi gura. La treabă! Vă chem acuşi… Unde-i Tomulescu?

— Domnu administrator e pân' la ocoale cu notaru. Ordin să facă numărătoarea vitelor…

— Daţi fuga unul să-l cheme! Să vină şi notarul.

Când împingea uşa să intre, unul îndrăzni pentru toţi ceilalţi, care nu se clintiseră:

— Boierule, oare vin ghermanii? Zice că să pice dă pă o zi pă alta.

— Şi-ai să-i opreşti tu cu furca, dac-or fi să vină, Năstase? Lăsaţi acum. Am spus că vă chem… Varvaro, apă de spălat şi pune să fiarbă samovarul pentru ceai. Ai grijă de Neculai!

— Lăsaţi, că de ceai porunceşte el ca şi dumneavoastră şi mai dihai încă!

Între slugile de la Arpăşeşti şi şofer dura o veche ostilitate, din pricina ierarhiei domestice.

Neculai purta haine nemţeşti, aştepta să fie servit, fuma ţigări gata, cu carton şi la o adică ce mare ispravă fă-cea? Se plimba cu automobilul ca un boier. Striga numai din goana lui: Deschide poarta! Închide poarta! Şi speria găinile satului; dacă nu cumva mai şi strivea sub roţi o seamă din ele.

Într-o jumătate de ceas erau spălaţi, focul trosnea în sobă, ceaiul aburea şi în jurul jupânesei două fetişcane dădeau zor.

După ce-şi deşertă paharul, cu gândul în altă parte, Alexandru Vardaru se ridică:

— Lipsesc un moment, Radule! Poate vrei să vezi camera Luminiţei, până mă întorc? Varvaro, deschide ietacul duduii! Oamenii să aştepte!

Jupâneasa îl conduse pe Radu în camera Luminiţei. Cu înţelegerea servitorilor, care ghicesc îndată fără să întrebe, ştiau acum toţi că boierul venise cu logodnicul duduii.

Varvara trase perdelele la o parte, deschise o fereastră:

— E cam închis aerul, conaşule! Cu atâtea ploi, au crescut zbârciogi şi-n piatră seacă.

Înnodă sfoara storului.

— Boierul s-a dus la mormântul duducăi! Aşa face întotdeauna când vine: întâi acolo, pe urmă celelalte…

Aşeză colţul unei feţe brodate pe masă.

— Iaca masa duduii, dulăpaşul cu cărţi. Are şi caietele de şcoală în raft… Sub ochii mei a crescut de când era atî-tica. Am ţinut-o în braţe de când trăia biata duduca, Dumnezeu s-o odihnească! Era un pui dă diavol, să nu-ţi închipui, numai în drăcii o ţinea… Acum a crescut, e domnişoară în toată puterea cuvântului… Dar face un haz când îi aducem aminte! Să mă iertaţi, trebuie să mă întorc la bucă-tărie…

Rămas singur, Radu cercetă cu o curiozitate lacomă ietacul acesta de fată, cu împletituri de şcolăriţă, cu monograme pe mescioare, cărţi de premiu cu legătura aurită. Aventurile tânărului Telemac, biblioteca roză, desene şi pasteluri: câteva fructe, o creangă de trandafir cu un fluture, un cap de madonă. Picturi naive şi stângace, care nu lipsesc niciodată din arhiva unei absolvente de pension.

Deschise un caiet cartonat, învelit cu hârtie albastră, cu marginile liniate roşu: Caiet de Caligrafie al elevei Luminiţa A. Vardaru, cl. II primară, 1905. „Buturuga mică răstoarnă carul mare. România e ţară agricolă. Mila e un sentiment nobil. Răbdarea e mama tuturor virtuţilor.” Alte caiete. Teze. Caiet de probleme: geometria în spaţiu. Şi caiet de compoziţii în limba română. Clasa IV secundară, anul 1911: „O dimineaţă de primăvară la ţară…” „Natura în poezia populară…” Câteva flori presărate, pansele, panglici cu violete pictate.

Radu Comşa se aşeză la biroul de la fereastră. Aici cî-teva cărţi noi, probabil lecturile din vara trecută: Rene Boylesve, Loti, Henri Duvernois, Gerard d'Houville, Colette, Galsvorthy… Cerneala uscată pe fundul călimării de cristal. Peniţele ruginite. Un album cu desene, aforisme, nume de colege, de prietene, iniţiale şi maxime: „Il n'y a d'amour vivant qu'un amour menacé.” „Dans tout premier amour, on aime deja avant d'aimer.” „Les coeurs délicats sont partout en pays ennemi.”

Scrisul era al Luminiţei. Nu-i bănuise această predilecţie pentru aforistica atât de puţin simpatizată de Alexandru Vardaru.

Şi versuri:

Et le bassin au ciel sans îge Offre le miroir pur de l'eau Pour qu'il y mire, en leur voyage…

Le vol celeste du nuage Et l'aile souple de l'oiseau.

La spate simţea prezenţa Luminiţei, avea senzaţia mâinii uşoare pe umăr, surprinzându-l în această percheziţie profanatoare. Cum i-ar smulge albumul, gata să zgârie ca o pisică!

Şi toate acestea vor fi ale lor, ale lui, cu tot cu Luminiţa: „Il n'y a d'amour vivant qu'un amour menacé”

Desigur, altfel visase Luminiţa să-l aducă aci, să-i arate ea cărţile, caietele, amintirile de şcolăriţă, locurile strate-gice unde se retrăgea pentru a pune la cale farsele de copil zvânturat, banca din grădină, unde a visat după cele dintâi romane, cu volumul pe genunchi şi cu ochii închişi, ca ochii de pisică la amiazi: „prinţul şarmant, tu urâtule, puah…”

Radu Comşa duse la buze un cuţit de fildeş pentru tăiat foile, fiindcă nu e cu putinţă, când fusese pe gânduri, să nu-l fi dus tot aşa la buze şi Luminiţa. Îi era sufletul plin de dân-sa. Toate obiectele acestea banale se învăluiau în emoţie.

O regăsea astfel în minte, în inimă, mai întreagă decât în imaginea de până acum. Mai creştea încă o dată în el, aşa cum crescuse de la caietul de caligrafie „Buturuga mică răstoarnă carul mare”, până la manualele spălăcite, la primele reflecţii asupra vieţii: „Les coeurs délicats sont partout en pays ennemi”.

Şi minunea aceasta unică, un trup, un suflet, crescuse pentru el; tot misteriosul proces care an de an dezbrăcase câte o foaie a crisalidei ca să-i dea pe Luminiţa de astăzi, toate fuseseră pentru dânsul! Şi Varvara, care o legănase în braţe; şi Alexandru Vardaru, care veghease cu încordarea sălbăticiunilor de pădure pentru puii lor încă firavi; toţi, pentru el o ocrotiseră, tremuraseră… Ce făcuse să merite aceasta?

Alexandru Vardaru intră şi înainta câţiva paşi în odaie, cuprinzând într-o singură privire decorul Luminiţei.

Ochii săi ocoliră ochii lui Radu. Şi-i simţea încă tulbu-raţi de gândurile de adineaori, la mormântul Elenei.

În gene, pe păr, pe obrazul cu trăsături tari, mai avea încă o pulbere măruntă de ploaie.

Îşi scutură gâtul scurt, cum ar fi scuturat apăsarea unui jug cu care nu era deprins. Frecându-şi mâinile, călcă mai apăsat, ca prin gesturile exterioare să-şi recapete energia lăuntrică:

— Putem merge, Radule! Aşteaptă oamenii în ploaie… M-am gândit. Din casă nu scot decât câteva lucruri; de aci, ale Luminiţei şi din camera Elenei. Obiectele, cum s-ar spune, de o valoare sentimentală… Celelalte, cum le-o fi norocul! Şi argintăria, covoarele, pun să le zidească în pivniţă. Tocmai se întâmplă să avem material rămas de acum trei ani, când am făcut bazinul din grădină… Biata Lumi-niţa! Ea, care ţinea să nu i se clintească un lucru din „muzeul ei sentimental”!

Observă un tablou acăţat strâmb. Îl îndreptă, din obiceiul său să vadă totul în ordine; se dădu un pas îndărăt ca să verifice dacă l-a aşezat bine.

Apoi, îndată îşi aminti că e inutil acum.

Avu un sentiment ciudat: o clipă, impulsia să-l strâmbe la loc, ca şi cum ar fi anulat aşa gestul de prisos.

— Ai văzut parcul? întrebă, arătând spre fereastră. De altfel o să ai vreme după-amiază, mâine…

Radu Comşa nu prinsese decât o impresie fugitivă din priveliştea pe care se odihneau desigur întotdeauna ochii Luminiţei: grădina cu alei galbene în cernerea ploii, boschetele de arbuşti desfrunziţi, în care negura se acăţa în scame, trei tei pitici, punând în fumuriul toamnei pete verzi-albăstrii.

Afară, în jurul peronului, era adunat tot satul: primarul, notarul, şeful de post, oamenii curţii, moşnegi şi femei, chemaţi şi nechemaţi. Veniseră toţi să aştepte cuvânt de dezlegare de la omul care-i descurcase până acum din toate păsurile, chiar dacă îi globise, nu o dată, cu asprime, la munci de robie.

— Stăm aci, ori mergem undeva la adăpost, sub o şură?

— Stăm aici, boierule! Cu ploaia ne-am împăca noi, că-i de la Dumnezeu! Cu celelalte mai greu, că sunt d-ale oamenilor…

Şi se strânseră cu gâturile lungite, să-i soarbă cuvintele.

Alexandru Vardaru vorbi mai întâi gospodarilor şi autorităţilor. Le dădu sfaturi ca pentru aceste vremuri grele; dar sfaturi care sunau aspre, ca poruncile. Ordonă primaru-lui să împartă tot ce se afla în magaziile moşiei, dacă nu le ridică armata până în ultima zi. Celelalte nu mai erau în puterea lui, nici a oamenilor.

Pe urmă, cu argaţii, vătafii şi administratorul trecu la grajduri, la şoproane, la ocoale şi la hambare, să socotească din ochi convoaiele care trebuiau să plece de a doua zi în zori: tamaslâcurile de boi, cirezile de vaci, turmele de oi, carele. Alese oamenii. Însemnă numele, să completeze hârtiile de la Ministerul de Război şi de Interne, care aveau să le deschidă toate drumurile şi să le ferească de neajunsuri.

Când după două ceasuri se întoarse, oamenii tot mai aşteptau înaintea peronului.

— Avem o rugăminte, boierule! Să ne primiţi şi vitele noastre cu ale curţii… Alegem fruntea şi, ce-or îndura ale dumneavoastră, să pată şi ale noastre… Dăm flăcăii!

— Bine, bade Ilie, cum îţi închipui dumneata că o să purtăm grijă la atâta amar de dobitoace? Unde să le găsesc adăpost, nutreţ, când nici pentru-ale mele nu ştiu dacă…

— Boierule, ştiţi că ele-s toată puterea noastră… Dacă ni le-or lua oastea duşmană, putem zice c-am pierit şi noi!

— Dă o molimă peste ele. Să port eu răspunderea?

— Mai molimă decât duşmanul!

— Vi le rechiziţionează armata…

— Dacă-s cu ale dumneavoastră, nu le mai rechiziţionează, să fie ele zece armate!

— Le prind germanii…

— Dacă le-or prinde pă cele boiereşti, le-or prinde şi p-ale noastre.

Alexandru Vardaru văzu că n-o scoate la capăt:

— În sfârşit, lăsaţi! Mă mai gândesc. Până diseară vă dau răspunsul…

— Va să zică le primiţi?

— Cum va să zică le primesc? Am spus că am să văd! Asta e tot!

— Boierule, vă faceţi mare păcat cu noi! După ce ne-aţi împuns cu sulă-n coastă să ne ridicăm la viaţă mai dă doamne-ajută, că trăiam în neştiinţă şi sălbătăcie, ca fiarele codrului, acuma, boierule, ne lăsaţi aşa, în voia urgiei, să ne scufundăm?

Omul stătea cu pălăria în mână, înaintea celorlalţi, cu părul sur în ploaie şi la fiecare vorbă întorcea ochii către cei de la spate, să capete îmbărbătare.

Hotărârea lui Alexandru Vardaru slăbea. Aceasta complica tot planul lui.

Vorbi răstit, ca să curme odată:

— Bade Ilie, am vorbit româneşte, mi se pare! Aşteptaţi să văd. Dacă se poate, bine! Dacă nu, nu!

— Lasă, Ilie! rostiră câteva glasuri. Nu se-ndură el bo-ieru să ne părăsească…

Porunci să i se înhame, îndată după amiază, docarul, ca să meargă la stână, la ocoale şi la hambare. El pleca a doua zi cu maşina. Radu Comşa rămânea încă, până ce aveau să pornească toate convoaiele.

Afară, oamenii tot mai aşteptau. Aflaseră că le primeşte vitele. Câteva babe se plecară să-i sărute mâna. Toţi priveau în pământ, copleşiţi în şuroiala ploii. Până acum fuseseră învăţaţi să se ştie păziţi în toate încercările grele. Dacă pleca şi el, cui rămâneau? Ce-i aştepta? Învăţătorul mobilizat; popa bolnav în spital. Numai femei, moşnegi, babe şi copii, toţi oamenii în putere cine ştie pe unde şi cine ştie câţi încă în viaţă!

— Boierule, noi suntem ca neaga rea… Se cheamă că vitele ni le-aţi scăpat. Să vă dea Cel-de-sus sănătate şi no-roc coniţei Luminiţa! Da noi, tot mai avem o rugăminte…

Alexandru Vardaru îşi pierdu sărita, ori mai mult voi să pară că şi-a pierdut-o.

— Ia ascultaţi, măi oameni buni! Credeţi că numai grija voastră o am? M-aţi tocmit vătav la voi? La mai plecaţi pe la casele voastre! Ce mai aveţi de spus, să vie doi-trei dintre voi diseară şi-om vedea. Am şi eu dreptul să mănânc.

— Drept este, boierule.

Oamenii se dădură câţiva paşi îndărăt şi iar se pâlcuiră, spre poartă, în mijlocul drumului, neîndurându-se să intre pe la case.

Până în seară, Alexandru Vardaru isprăvise tot, ca un plan precis de manevră, cu fiecare mişcare dinainte prevăzută. Cutreierase toate încăperile, poruncind Varvarei şi argatului care trebuia să zidească în pivniţă:

— Astea laşi! Astea merg la pivniţă! Asta pentru Chioaia!

În camera Elenei dădu peste unul din portretele bătrî-nului Arpăşeanu, în mărime naturală, în uniforma şcoalei militare Sfânta Tereza din Viena.

Acolo, pe vremuri, părintele Elenei se pregătise pentru cariera militară, la care de altfel renunţase îndată, fiindcă trebuia să se deştepte prea de dimineaţă şi avea prea mulţi stăpâni.

O clipă, Alexandru Vardaru ezită. Pe urmă, întorcându-se spre Radu:

— În vremuri de astea, orice expedient este permis. Poate mi-or cruţa mai miloşi casa! Nici ea – nu rosti nu-mele Elenei – nu m-ar dezaproba…

Şi porunci să fie atârnat tabloul chiar în sala de intrare, ca în ochii celui dintâi feldvebel german care ar păşi pragul să apară tânărul cu chipiul înalt austriac, cu uniformă albastră şi cu nasturi auriţi, cu pantalonii de postav alb, strânşi pe pulpă.

— Când vei da cheile, arătaţi portretul! Spui că boierul bătrân a învăţat la Viena…

Astfel Mitu Arpăşeanu, măcar acum, din cadra unde apărea cu mustăţile bălane răsfirate între favoriţii ŕ la Franz Iosef, era chemat cu folos să apere moşia Luminiţei.

În zori, maşina plecă.

Oamenii strânşi pe marginea drumului urară întoarcere repede. Câteva femei îşi şterseră ochii, O fetiţă opri să-i întindă un mănunchi de flori sărace, de toamnă, leoarcă de apă şi cu frunzele veştede.

La marginea hotarului, Alexandru Vardaru se răsuci să privească înapoi.

Satul abia însemna o linie mai întunecată în pâcla vânătă a ploii. Zidurile conacului şi parcul nici nu se mai desluşeau. Duse, fără să-şi dea seama, mănunchiul de flori la nări. Dar florile nu mai aveau alt miros decât acel de frunze intrate în descompunere.

Se uită la ele, ca şi cum abia atunci prindea de veste că le are în mână. Alexandru Vardaru, cu un mănunchi de flori? Poate cu ochii uzi? Dădu din umeri; aruncă mănunchiul în şanţ; aprinse ţigara şi se înfăşură mai bine în blană.

— Neculai, înainte de douăsprezece trebuie să fim acasă!

Toată ziua, Radu Comşa se strădui să înlocuiască lipsa lui Vardaru, cât mai deplin.

Supraveghe plecarea cârdurilor de vite însemnate cu boia albastră în frunte.

Iacovachi, primarul şi Tomulescu, administratorul, nu-l pierdeau din ochi, căutând în fel şi chip să mulţumească pe cel care avea să fie viitorul stăpân al moşiei:

— Aţi ordonat ceva? Am trimis întâi oile, cum v-aţi gândit şi dumneavoastră, merg mai încet la drum şi-s mai gingaşe…

Radu Comşa nu gândise nimic, dar aproba cu nemulţumirea că se simte inutil.

Seara, căzu de oboseală. Ploaia foşnea în crengile grădinii. Prin somn îi apăru Luminiţa în rochie de şcolăriţă, până la genunchi, cu pulpele goale, cu guler alb scrobit şi cu funtă neagră de mătase, plecată pe un caiet de caligrafie, scriind cu limba strânsă între dinţi, de atâta încordare a atenţiei: „Buturuga mică răstoarnă carul mare. Mila e un sentiment nobil.”

Apoi, îmbrăcată în haine sărace, se făcea plângând de i se zguduiau umerii mici: ce lăsaseră barbarii din muzeul ei sentimental?

Doi bavarezi groşi răscoleau cu vârful baionetelor un foc în care ardea caietul de compoziţii din clasa a IV-a, anul 1911: albumul cu aforisme: „il n'y a d'amour vivant…”

Zoe Vesbianu, lângă un ofiţer de ulani, care nu era decât doctorul Carol Mayer, bătea din palme şi îndemna, cu râs desfrânat şi răutăcios: „Au mai rămas Aventurile tânărului Telemac!”

Iar doctorul Mayer hohotea şi dânsul, scuturându-şi crucea de fier pe uniforma de culoarea fumului, ridicând mâna de lemn: „Le dau pentru zece vagoane de secară! Ceasurile dumneavoastră nu se potrivesc: la palat e douăsprezece! Începeţi bătaia cu flori. Dar energic şi metodic! Viaţa nu e un amuzament!”

Radu se repezi să-i smulgă Aventurile tânărului Telemac din mâna validă. O răsuci. Doctorul Mayer se apără cu cealaltă mână şi între degetele lui Comşa rămase aparatul ortopedic, de lemn, de piele şi nichel.

Acum i se încrunta în faţă, în locul ofiţerului de ulani, Mitu Arpăşeanu, cu uniforma Sfintei Tereza, cu favoriţii şi mustăţile ŕ la Franz Iosef.

„Ce cauţi aci? Ce vrei?” „Dar apăr pe Luminiţa… N-o recunoşti? Luminiţa!”

Mitu Arpăşeanu se încrunta înainte, fără să înţeleagă şi când încetă, avea din nou figura doctorului Mayer. Porunci numai cu un gest. Cinci bavarezi îl legară la stâlp.

„Ora douăsprezece! rânji doctorul Mayer. Douăsprezece după ceasul nostru, nu după ale voastre din Bucureşti! Să vie doisprezece soldaţi cu douăsprezece carabine încărcate. Und jetzt, rasch! Foc de salvă!”

Salva pâcâi, ca din puşti de soc, cum sună acum trist na-sul domnului Bârzotescu când se vaietă.

Dar gloanţele i-au intrat în carne. N-a fost glumă! Se clatină… Toate se topesc… Şi Luminiţa îşi duce pumnii mici la ochii ei oblici, de musmé…

Radu Comşa se trezi scăldat în sudoare. Ce vis stupid! Sări să dea perdelele la o parte.

Cerul se luminase. O pereche de porumbei gângureau în fereastră. Aveau penele guşii zburlite şi cozile rotate; îşi dezmierdau pliscurile.

Se îmbrăcă repede şi ieşi să vadă ce e cu ultimul convoi. Tomulescu, administratorul, îl aştepta cu cizmele de fost plutonier-major lustruite oglindă.

Convoiul plecase:

— Am văzut că dormiţi. N-am vrut să vă deranjez. Toate au mers strună! Cred că aţi fost mulţumit dă noi! întrebă, netezindu-şi mustăţile de două ori răsucite şi cosmeticate.

Aştepta, bătându-şi cizmele cu o cravaşă de piele împletită.

Radu Comşa mai inspectă grajdurile acum aproape goale, unde câţiva cai bătrâni şi betegi mai dormitau cu boturile în iesle; şurile cu maşinile de seceră înălţându-şi aripile verzi şi roşii; ocoalele pustii, unde mugea câte o vită stingherită.

Apoi, cele două ceasuri până la plecare ţinu să şi le treacă singur, în parc.

Cerul era spălat. Soarele încerca să lumineze cu putere odihnită, după atâtea săptămâni de diluviu. Picăturile se scuturau din crengi la fiecare adiere a vintului. Iar porumbeii, care stătuseră ascunşi, se ridicau în stoluri fâlfâitoare.

Totul păru din nou, o clipă, fără nici o ameninţare, ca întotdeauna: sigur, simplu, durat pentru eternitate.

Radu ocoli pe aleile ude, căutând banca Luminiţei. Ştia atât: că e sub un tei şi că e cioplită într-un trunchi întreg, culcat. O găsi. Dar nu se putu aşeza pe lemnul care adunase apă în găvanul scobit.

Ramurile negre ale teiului se răsuciră ca o protestare, plouând un ropot sonor şi rece peste omul străin care viola refugiul stăpânei.

Merse mai departe, printre tufişurile de arbuşti, sure şi spongioase, călcând peste foi putrede.

Într-un havuz, îndată ce s-a apropiat, peşti roşii se îmbulziră la suprafaţa apei, aşteptând cu ochii lor rotunzi şi cu gurile lacom întredeschise darul de fărâmituri pe care desigur îl arunca Luminiţa. Câteva frunze coşcovite, galben-metalice, pluteau pe luciu, lunecate de răsufletul vântului în aceeaşi direcţie, ca minuscule năvi grăbindu-se să intre într-o radă-jucărie.

Se vedea în apa tremurată cerul răsfrânt, vârfuri de crengi, zborul alb al porumbeilor.

Era fără îndoială bazinul din album:

Et le bassin au ciel sans îge Offre le miroir pur de l'eau Pour qu'il y mire, en leur voyage…

Peştii îl priveau neclintit, cu ochii rotunzi şi stupizi.

Lui Radu Comşa îi păru rău că n-are ce le zvârli. Pe urmă, se surprinse gândind că toate acestea vor fi ale lui şi toată bucuria se posomorî. Venise să caute puţin soare călduţ; să vadă o grădină miraculos răsărită din paragină, prin voinţa neclintită a unui om, să se umple de amintirea Luminiţei în decorul care să-i explice mai bine sufletul; şi iată, îşi descoperea un simţământ vulgar şi netrebnic!

Păşi mai repede.

Peştii roşii şi aurii se împrăştiară dezamăgiţi, navigând cu cozile lor moi.

O alee de trandafiri îngropaţi. Alta de peri întinşi pe spalier. Acoperişul de sticlă al serei. Arbuşti necunoscuţi, cu frunzele lucioase şi neatinse de frigul toamnei, cu spini ciudaţi, cu fructe rotunde, mici, violete.

Când se întoarse din fundul grădinii, vârful de ţiglă al conacului apăru printre copacii desfrunziţi, inundat de soare. Îşi aminti de casele pe care războiul şi duşmanul le rad până la pământ – tot ce se află aici ar putea fi devastat într-o singură dimineaţă de luptă. Apoi se gândi că şi această teamă nu-i venise poate atât de dezinteresat. Şi se dezgustă de el.

Mânca fără nici o poftă. Iar când Varvara veni să-i spună că docarul e gata, cerul era din nou învăluit de funinginea norilor şi ploaia se puse iarăşi să curgă.

Îşi aşeză valiza mică la picioare, luă hăţurile din mâna vizitiului, să mâne el.

Apoi gândi că şi aceasta e un fel de intrare în posesiune, un gest de stăpân şi trecu hăţurile omului.

— Mai bine, boierule! făcu Eftimie, vizitiul. Zarif, murgul din stânga, cam are nălucă! Numai când simte mâna mea se poartă ca mieluşelul…

Tomulescu, administratorul cu mustăţi de plutonier-major, mai aşeză colţul pledului în jurul picioarelor, salută milităreşte, ciocnind călcâiele. Varvara alergă cu un pachet învelit în hârtie de mătase:

— Pentru duduia Luminiţa! S-o păzească de ceasul rău…

Era o iconiţă mică, ovală, o Maică Precistă săpată în sidef, cu marginile tocite, păstrată cine ştie de când şi căpătată cine ştie de unde.

— Haide, copii!

În urmă, în ploaie, în negurile toamnei mişcătoare şi imprecise, rămase grădina Luminiţei, teiul cu banca de trunchi scobit, muzeul ei sentimental zidit în ciment, porumbeii deprinşi să ciugulească grăunţele din mână, peştii roşii şi aurii, care de-acum în deşert se vor ridica la suprafaţa apei, aşteptând.

Vizitiul dădu bici când ieşiră din sat; caii o luară la trap întins.

Aveau douăzeci de kilometri până la şoseaua naţională; de aci, doisprezece până la gara unde Radu trebuia să prindă un tren pentru Bucureşti.

Drumul era pustiu. Toate cetele răzleţe de soldaţi, de alaltăieri, intraseră în pământ.

La o cotitură de cale, între ţarine, pe marginea şanţului, ghemuit într-un suman şi pe cap cu o glugă dintr-un sac, un moşneag, ori poate o femeie bătrână, nu se lămurea bine, căta spre cerul păcuriu de nori, cu înfăţişarea deznădăjduită a omului de ţară când aşteaptă grindina şi toate năpastele de sus. Întoarseră şi Radu Comşa şi vizitiul, ochii într-acolo. Se vedea în vânăta zare un foc, ori era numai o părere?

— Arde spre Ploieşti! spuse omul şi înteţi caii.

În şosea, intrară într-un viermăit de lume neînchipuit.

Armată şi căruţe, curgând spre Buzău. Trupe de infan-terie şi chesoane, călăreţi singuratici, trăsuri încărcate până în vârf, cârduri de vite, camioane, oameni înjurând, împingându-se, plesnind bicele; căruţe sfărâmate în şanţuri, răniţi cocoţaţi în vârful furgoanelor cu furaje; o forfotă înecată în glod, târându-se ca o omidă cu mii de picioare de-a lungul şoselei neîncăpătoare, din care se revarsă, pe de lături, puhoiul în câmpuri.

— Am luat-o rău! se scărpină vizitiul în cap. Mergem împotriva apei!

Şi cârmi pe un drum mai lăturalnic, pe care îl ştia numai el.

Pe măsură ce înaintau, geana focului dinspre Ploieşti se lărgea. Norii se îngroşeau de fum; câteodată, flacăra părea că nu mai este, apoi zbucnea mai învâlvătată.

— E un foc mare! se minună Eftimie.

Radu Comşa nu ştia ce să creadă. Încă n-avea de unde să-şi închipuie că au început să se mistuie şi să se prăbuşească sondele, rafinăriile şi toate depozitele de pe Valea Prahovei, hambarele şi conacurile, magaziile gărilor cu grâne; prăpăd desperat înaintea invaziilor, după aspra tradiţie a sciţilor.

În gară nu izbuti să capete altă lămurire decât că nici un tren nu mai merge spre Bucureşti. Toate vin dintr-acolo şi cele mai multe erau militare, cu trupe, muniţii şi răniţi.

Şeful de staţie îşi apăsă nerăbdător şapca roşie pe ochi şi nu mai vru să stea de vorbă. Când află însă că vine de la Arpăşeşti, moşia lui Alexandru Vardaru, o transformare magică se petrecu în toată figura sa, şi, scoţându-şi şapca roşie, se precipită zâmbilog.

Avea obrazul ciupit de vărsat, purta un palton cafeniu şi un guler de celuloid, de un alb-verzui şi rece, cum sunt unii pereţi văruiţi cu piatră-vânătă, pentru dezinfectare.

— Ne-am pierdut capul, domnule… domnul?

— Radu Comşa.

— Da, domnu Comşa, ştim noi.

Nu ştia nimic, dar socotea necesar să arate că ştie perfect cine vine şi se duce la moşia lui Vardaru.

— Ne-am pierdut capul, domnule Comşa! Ordine, con-traordine, paraordine şi dezordine!

Aci, şeful de staţie se opri zâmbind, ca să guste propriile cuvinte.

Cu o scăpărătoare şi fitil, se chinuia să aprindă o ţigară care se stingea mereu.

— Vreţi să ştiţi dacă mai trece vreun tren spre Ploieşti? Eu nu mai cred! Dar să întrebăm. Aflăm imediat. Mersi, am aprins!

Intră la telefon să întrebe staţia următoare, apoi Buzăul. Nu se vestea niciunul, deocamdată.

— Poate mai târziu… Poate să treacă o locomotivă. Facem tot posibilul pentru dumneavoastră. Scuzaţi, numai să treacă numărul 42! S-a anunţat. Iar s-a stins… Să fie al dracului de tutun, cu ploile astea e umed ca o cârpă…

Radu Comşa, care fuma rar, trei-patru ţigări pe zi, dar avea totdeauna bune şi potrivit de uscate, îi oferi tabacherea plină.

Şeful luă una cu două degete, mirosi tutunul, dădu din cap afirmativ şi, ţuguindu-şi buzele a mirare, o puse după ureche. Voia s-o fumeze tihnit, după ce trecea 42. Până atunci, cercă încă o dată să o aprindă tot pe cea veche.

Se dădu la urechea lui Comşa cu aer misterios:

— Domnul Vardaru a evacuat de la Arpăşeşti?

Radu Comşa făcu semn clin cap că da.

— Atunci, bravo! Se bucură omul cu şapcă roşie, ca şi cum ar fi aflat că cine ştie ce fericire a căzut pe familia Vardaru.

Şi îndată, înălţând din sprincene:

— Altfel, ştiţi? Din ceas în ceas, Bucureştii…

Făcu un semn de retezare cu mâna.

— Nu se poate! Refuză să înţeleagă Radu. Acum trei zile, când am plecat…

— Ce-s trei zile pe vreme de război? râse cu dispreţ omul ciupit de vărsat, dându-şi pe ceafă şapca roşie. Acum ce-a-duce ceasul n-aduce anul… Iată-l că vine!

Trenul 42 intră gâfiind cu toate supapele celor două maşini, sub povara încărcăturii. Oameni urcaţi pe acoperiş, agăţaţi pe tampoane, unul se legase cu o curea de-o scară, lăzi şi boccele, femei cu pălăriile turtite, copii urlând la ferestre – ultimele trenuri care scăpau din Bucureşti, spre necunoscut.

Pe toate figurile se citea spaimă, o mare oboseală, o mocneală de vite mânate la abator, prostite, cu gândul absent. Un soldat ţinea în braţe un copil înfăşat; o fată îmbrobodită cu şal, cu nasul roşu de frig, strivită de peretele vagonului, jumătate împinsă pe fereastră afară, plângea cu lacrămile egale şi continui, fără să suspine, fără să le şteargă, ca un şipot nesăcătuit.

Radu se întoarse de la priveliştea care-i gâtui răsuflarea.

Păşi peste soldaţii culcaţi în ploaie, cu capul pe saci. Merse pe lângă răniţii întinşi cu faţa în sus; ochi sticloşi, obraji scofâlciţi, vinete buze de mort.

— Unuia, o femeie îi ştergea apa de pe frunte cu o batistă tivită cu mărgele albastre. Intră în sala unde ţăcăneau aparatele de alamă răsucind panglicile albe de hârtie. Căută o hartă, ca să vadă de acolo ce are de făcut.

Până la Ploieşti, cu docarul, era cu neputinţă să plece în seara aceasta; peste un ceas cădea noaptea.

După ce porni 42, şeful se întoarse şi aprinse ţigara fină de după ureche.

Îşi frecă mâinile cu mulţumirea unui om care aducea o veste foarte bună.

— Aţi văzut? Au dat foc la sonde… Acum, când au să vie nemţii după benzină şi petrol, kein benzină und petrol! Ai dracului englezii, domnule… domnu…?

— Comşa.

— Domnule Comşa. Ştiu! Englezului, domnule Com-şa, nu-i place vorbă lungă, ca românului… El tace şi face. Accelerat! La el timpul e bani. Taimizmonei. Tocmai ca domnu deputat Vardaru! Domnul deputat cred că trebuie să aibă el niţel sânge de englez în vine! Am cunoscut, să vezi dumneata, un englez, pe la 1905, ba nu, la 1906… Eram impiegat la Câmpina. Ei bine…

Radu Comşa începu să se uite cuprins de adevărată uimire amestecată cu admiraţie la omul cu şapcă roşie, care pălăvrăgea cu atâta poftă când totul se năruia împrejur.

Îi tăie povestea:

— Am cunoscut şi eu un englez, domnule şef! E adevărat; nu-i plăcea vorbă multă ca românului. Şi ca să facem ca englezul, te rog să lămurim în cât mai puţine cuvinte un lucru. Aşteaptă caii domnului deputat Vardaru, afară în ploaie…

— Păcat… E o întâmplare de toată nostimada!

Şeful fu nevoit să renunţe pentru moment la întâmplarea de toată nostimada.

Rămaseră bun înţeleşi ca Radu Comşa să plece cu o locomotivă, avea să treacă una la zece noaptea spre Ploieşti. Dacă se anunţa vreun tren, cu atât mai bine. Îl vestea; îl găsea în dosul gării, cu docarul, la han.

— Nu, rămâneţi aci! Pe garanţia mea! îşi duse la piept mâna cu manşeta de celuloid şeful staţiei. Acum, să vă spun întâmplarea cu englezul.

— Imposibil! Aşteaptă caii domnului deputat Vardaru, în ploaie…

Şeful cedă în faţa acestui argument decisiv.

Pe scările din dosul gării, Radu Comşa văzu iarăşi o femeie bătrână, cu bărbia proptită în mână, privind dincolo de curgerea opacă, spre cerul fumegos şi învăpăiat dinspre miazănoapte, unde nu se anunţa nimic bun.

— Ei, boierule, ce faceţi? întrebă Eftimie, care coborâse şi deretica ceva la o roată.

— Eu zic să te întorci, Eftimie! N-am deocamdată nici un tren, dar o să găsesc ceva! Nu rămân eu aici…

Sluga se scărpină în cap, scurmă în glod cu coada biciului. Îşi apăsă pălăria udă, o dădu iar pe ceafă.

Era foarte scund şi cu mustăţi de uriaş, aşa că părea nu un vizitiu cu mustăţi, ci o pereche de mustăţi cu apendice un vizitiu.

Dar, în contrast cu aceste podoabe de bărbăţie teribilă, era nevoiaş şi umil. Ochii căutau cu recunoştinţă la toţi: la Vardaru, la Tomulescu, administratorul, la Radu Comşa, pe care abia îl cunoscuse, mulţumind parcă tuturor că îi îngăduiau să trăiască.

Ridică biciuşca, hotărât:

— Apoi, eu nu vă las aşa, boierule! Şi dacă n-aveţi tren? Şi dacă nu găsiţi cu ce pleca? Aşteptăm până mâine… Dacă găsiţi, om mulţumi lui Dumnezeu că s-a putut! Dacă nu, o luăm de cu noapte spre Ploieşti, pe alt drum decât şoseaua şi până la prânz suntem acolo. Pe urmă îţi găsi tren pentru Bucureşti… Ovăz pentru cai avem. S-au hodinit destul în grajd!

Radu Comşa gândi că poate e o hotărâre cuminte. Nu mai avea încredere destulă în garanţiile şefului de gară anglofil.

Eftimie trase docarul înaintea hanului, desprinse ştreangurile şi începură să aştepte.

Toată bătătura dinaintea cârciumii gemea de căruţe, trăsuri de oraş cu cufere legate la spate, hulube ridicate în sus, ca la bâlciuri; caii cu botul în fân, cu urechile pleoştite în ţârâiala ploii. Oameni legând a doua oară boccelele desfăcute. Păsări cârâind, cotcodăcind, gâgâind, măcăind în cuşti. Înjurături şi femei bocindu-se. Peste toate: stoarcerea neistovită din bureţii norilor.

Niciodată nu se văzuseră strânşi laolaltă oameni din lumi atât de pestriţe: ţărani şi târgoveţi, soldaţi de toate armele, răniţi şi sănătoşi, ciobani cu glugile acoperind ochii, femei şi haine popeşti; chipuri întunecate, obraze îndobitocite, ochi goi cătând la fiecare cinci minute către cerul dinspre apus, care în neguri se aprindea pe măsură ce se apropia noaptea. Şi pe şoseaua din faţă, scurgându-se în scârţâit fără istov, bejănia. Prizonieri între soldaţi, muşcând din pâini negre, ude de apă, privind indiferenţi la tot ce se petrece împrejur. Trecu un brec încărcat de copii. Apoi iar căruţe cu ciobăie şi cuşti, perne acoperite cu ţoale, porcul guiţând în codârlă şi câinele legat cu frânghie, şchiopătând alături. Vehicule de toate neamurile: care de fân şi trăsuri hârbuite, brişti şi docare, furgoane militare şi chesoane, câte o baterie cu tunurile trase din greu de opt cai, apoi un escadron de tren, infanterişti şi cârduri de vite, dar mai cu seamă căru-ţele cu stranii şi clătinate arhitecturi de bagaje, menţinându-se prin minune în echilibru; mobile şi lăzi, cuşti şi leagăne de copii, oale de bucătărie şi lăvicere leoarcă de apă, spălându-şi văpselele; iar în vârful acestora, zbierând zgribuliţi copiii, femeile alăptând pruncii.

Printre toate, străbăteau înaintând grăbit camioanele care zguduiau pământul; câte-o trăsură de oraş cu cauciuc; un automobil la geamul căruia mârâia un căţel mic cât un pumn şi arogant ca un grof.

Trecu în trap săltat un regiment de cazaci siberieni, spre Bucureşti, cu suliţele la picior, plecaţi pe cai mici cu capul mare şi coamele în ochi.

Gloabele căruţelor se speriau, dădeau îndărăt; siberienii râdeau la femei, prefăcându-se că le împung cu suliţele, copiii înfricoşaţi începeau să zbiere.

Şi atunci glasurile băjănarilor se ridicau molipsite unul de la altul, căruţaşii răcneau la vite, le pocneau ponciş peste frunte cu coada biciului, înjurau şi se căinau într-un haos de sfârşit de lume. Iar noaptea se lăsa murdară şi grea, cu norii târându-se atât de jos, încât păreau că pot fi atinşi şi alungaţi cu coada biciului.

Radu Comşa îşi spunea că n-are să-i mai iasă niciodată scârţiitul acesta necurmat din urechi, scrâşnetul roţilor pe prund, râcâitul copitelor, tălăzuirea glasurilor, vuietul ro-ţilor.

Acum noaptea căzuse cu totul.

Cerul era departe, un iad de fum şi de flăcări, în care gesticulau umbre? Ori numai păreri?

O clipă, o flacără lungă lingea norii şi se retrăgea înghiţită. Pe urmă iarăşi era întuneric desăvârşit spre apus şi miazăzi; şi în noapte rămânea numai ploaia, scârţâitul convoaielor, glasurile şi duruitul fără istov. Neaşteptat, flacăra ţâşnea din nou; erau mai multe, se aprindeau una de la alta, ca un joc inofensiv, cuprindeau jumătate de orizont şi în acelaşi moment se stingeau toate ca astupate de un capac.

Din întunericul de catran vântul aducea atunci o suflare de panică.

Ici-colo, printre convoiuri, începură să se legene feli-nare; farul automobilelor prindea în brazde de lumină albă spatele căruţelor, crupele vitelor ude de ploaie, un cal care se trăgea înapoi spăimântat, împingând căruţa în celelalte.

Radu Comşa se mişcă fără ţintă, ca să-şi dezmorţească trupul pătruns de umezeală.

Se opri orbit de lumina unei maşini, aşteptând-o să treacă.

Păşise şanţul să se ferească de împroşcarea stropilor, când un glas îl strigă de la spate:

— Domnule Comşa! Domnule Comşa!

Cine putea să-l mai cunoască şi aci? Se sili să desluşească în noapte, înaintând printre caii deshămaţi şi boii culcaţi în glod.

— Pe aci… Nu, la dreapta! Încă… Aşa! Bună seara, domnule Comşa!

O umbră îi făcu semn sub un copac, în faţa unui foc cu flacăra împuţinată de ploaie. Se apropie şi tot nu pricepea cine să fie.

— Nu mă mai cunoşti, domnule Comşa?

Se plecă mult spre chipul necunoscut şi nu găsi cuvinte să-şi rostească mirarea:

— Madam Vârcolici! Cucoana Tincuţa!

Era mama Mariei Probotă.

— Dar ce înseamnă?

— Vremuri de bejenie! Glumi trist cucoana Tincuţa. Pe Dinu nu-l recunoşti? întrebă arătând jos, pe o boccea, copilul înfăşurat într-un şal negru. Dinule, dă bună seara domnului Comşa! Nu-ţi mai aduci aminte? Domnul Comşa, prietenul lui tăticu…

Dinu întinse supus şi fără surpriză o mână mică şi îngheţată.

— Dar cum de sunteţi aici? Tot nu se dumeri Radu Comşa.

— Aş spune că foarte simplu! cuvântă cucoana Tincuţa, aruncând o bucată de scândură în foc, care învioră o clipă flacăra. Şi iată de ce simplu: prietenii din Bucureşti ne-au lăsat! Vezi, chiar pe dumneata a trebuit să te întâlnesc unde nu te aşteptai, ca să-ţi aduc aminte de noi… Maria e evacu-ată cu spitalul. De la Virgil nici o veste, de-o lună… Ce-mi rămânea să fac? Să aştept ocupaţia? Mi-am adus aminte că sunt neam de mazili, care-au văzut altele mai grele şi au scăpat… Mi-am zis c-am să găsesc o fiinţă care să mă primească la Iaşi, cu braţele deschise: soră-mea! Am cumpărat frumos un căluţ şi o căruţă, am încărcat ce-aveam mai bun, am chemat în casă pe vecină-mea – ştii, madam Ioţu, cea cu o droaie de pleduri de nu mai încap la ea! I-am dat cheile şi îngăduinţa să stea în casă şi să facă ce-o şti! L-am urcat pe Dinu în căruţă, am luat slujnica, pe Ioana, tot nu voia să rămână în ruptul capului de frica nemţilor şi am pornit la drum… Acum aştept să vie dânsa! Umblă prin sat, ca să caute un pat de dormit pentru copil… Noi ne-om odihni cum om putea. Şi mâine ne luăm din nou calabalâcul în spate…

Radu Comşa îşi spunea că îi e dat în seara aceasta să în-tâlnească numai oameni scrântiţi la minte. Să pornească două femei singure, cu un copil şi o căruţă, pe drumuri!

— Şi de ce n-aţi plecat măcar cu trenul?

— Dar cine să ne dea bilete? Trebuiau stăruinţi. Ştii că n-avem pe nimeni, mai ales acum, când nu e nici Virgil, nici Maria…

— Puteai să trimiţi la domnul Vardaru, la mine.

— Dumneata ne-ai uitat de mult! îl mustră cucoana Tincuţa, care poate în afară de Maria era singura fiinţă ce înţelesese de ce-a plecat Radu Comşa de la ei şi nu i-o ierta.

— Şi acum?

— Acum, foarte simplu! Mergem mai departe!

— Avem şi pe Arabela cu noi! spuse Dinu, liberându-şi mâinile din şalul negru şi fugind împiedicat până la căruţă să o scoată pe Arabela din culcuş.

O tăbârci în braţe şi-i dădu drumul jos.

Căţeluşa, smulsă de la căldură, se scutură, apoi fugi sărind în căruţă, cu coada între picioare.

— Aşa e dumneaei, năzuroasă! lămuri Dinu. Nu-i învăţată cu drumul. Dumneaei pofteşte toate numai de-a gata…

Dinu, în schimb, era fericit la culme de această călătorie plină de atât de plăcute peripeţii.

— Avem şi-un cal, domnu Comşa! Avem calul nostru acum. Îl cheamă Piticu şi-i cam chior de-un ochi, dar încolo e un cal straşnic. Să nu cumva să te apropii de el, că zvârle… Când o vedea că avem şi un cal, ce-are să se mai bucure tăticu!

„Într-adevăr, gândi Comşa, mare bucurie pe bietul Virgil, când va vedea că are şi-un cal!”

— Am cumpărat şi ovăz, pentru Piticu… Mata nu vrei să mergi cu noi? Te lăsăm să-l mâi câte oleacă. Nu e aşa că-l luăm cu noi, buniţă?

Radu Comşa îşi simţi ochii învăluiţi în lacrimi. Îl ridică în braţe, în lumina focului sfârşit, să-i sărute obrazul şi să-i vadă ochii – ochii Mariei – sub fruntea bombată…

Îl strânse aproape şi îi simţi inima mică, bătând cald sub hainele groase.

— Mata n-ai barbă aspră, ca tăticu… Nu eşti aşa de neglijent ca dumnealui! Acum, lasă-mă să văd dacă a sfârsit Piticu de mâncat ovăzul! Să ştii că nu-i dăm apă îndată după ovăz, că se aprinde! Are şi Piticu marafeturile lui!

Piticu, beteag, bătrân şi chior, strănută în chip de confirmare în întuneric.

Cucoana Tincuţa se aşeză pe bocceaua de jos. Era îmbrobodită cu un şal; îmbrăcată cu un palton bărbătesc peste hainele ei de pensionară nevoiaşă. Obrazul bătrân şi ud de apă arăta deasupra tăciunilor gata să se stingă, creţuri multe în jurul ochilor şi gurii, ca pungile ţărăneşti cu baierele strânse.

Tot curajul cu care vorbise până acum era stins.

Cu bărbia în pumn, privea dunga de foc a cerului în noapte:

A treia oară în ziua aceea, Radu Comşa vedea această deznădejde fără glas.

— Arde-nspre Bucureşti! vorbi încet cucoana Tincuţa. Bucureştiul, care nu se mai sătura!

Nici Radu Comşa nu-şi putea lua ochii de acolo. Dincolo de scârţâitul carelor şi de lărmuiala drumului, pe cerul învăpăiat departe, păreau că se mişcă umbre, că se răsucesc şi se zvârcolesc pârjolite de foc şi înecate de fum; infern populat de hidos forfot, glasuri care nu se aud, scrâşnete mute şi dans de sabat, prăbuşire de ziduri şi stihii înălţându-se deşirate în beznă.

Femeia bătrână care fugise de acolo era o momâie în haine ude, pe-o legătură nevoiaşă zvârlită în noroi.

Radu Comşa se întreba ce-ar putea face pentru dânşii.

— Să vorbesc cu şeful de staţie? Poate vă găseşte un loc într-un tren! Spre Moldova e mai uşor, cred… Într-acolo trec toate…

— Asta nu! Aşa am plecat, aşa merg!

— Nu-l lăsăm noi pe Piticu nici pentru Perplex de la circ! se alie Dinu la hotărârea cucoanei Tincuţa.

— Atunci, măcar să vă dea un adăpost! Chiar la el acasă! E un om pus de Vardaru aici. Pentru dânsul face orice…

— Asta da! Dacă eşti bun, te rog chiar! Îngheaţă copilul în ploaie…

Radu Comşa plecă spre gară, bucuros că poate măcar atât să facă pentru mama şi copilul Mariei. Şi călcând peste bălţi, cu gulerul ridicat, se întreba de ce gândul s-a formulat imediat: „Pentru mama şi Copilul Mariei” şi nu „Pentru copilul prietenului său, Virgil?”

N-ajunse până la staţie. Eftimie fugea după el strigându-l:

— Duduile, cucoane!

Comşa nu înţelegea. Toate se legau straniu şi sacadat între ele, în noaptea aceasta de neînţeles.

Dar după câţiva paşi, dădu în farul unui automobil, care fusese stins şi se aprinse brusc.

Uşa maşinii se deschise şi o mână albă îl chemă înăuntru.

Glasul Luminiţei:

— Radule!

Şi glasul Laurei Vardaru:

— Domnule Comşa! În fine… Ce şansă!

Sărută amândouă mâinile, calde şi moi.

— Mergi cu noi… Neapărat! Te căutam…

— Dar cum? Imposibil… Ce înseamnă?

— S-a sfârşit! Mâine, poimâine cel mai târziu, e predarea Bucureştilor… S-au afişat ordonanţe…

— Nici într-un caz nu pot pleca aşa… Am şi eu casă, lucruri de aranjat! Pe urmă, domnul Vardaru aşteaptă…

— E hotărârea lui papŕ. El ne-a spus să întrebăm întâi la gară. Altfel treceam la Arpăşeşti. Noroc că ne-a văzut Eftimie… Se duce papŕ pe acasă la tine. Aranjează el toate, ştii că e mania lui! Ne ajunge din urmă, la Buzău ori la Râmnic, cu Neculai şi cu Fiatul… Acesta e Rollsul lui unchiul Pol… Haide odată! Urcă-te, încurcăm drumul! Max! Strigă la vizitiu să pună bagajul lui domnu Comşa, de la docar!

— Aşteptaţi cel puţin să dezbrac mantaua de ploaie. E udă toată.

— Haide! Gata! Dă-i drumul, Max!

Înăuntrul limuzinei era cald. Îi făcură loc în blănuri, între Luminiţa şi Laura Vardaru.

Max dădu drumul maşinii. Eftimie, vizitiul, fugi câţiva paşi lângă uşă, cu pălăria în mână, urându-le:

— Mergeţi cu bine! Să vă întoarceţi sănătoşi… Cel-de-sus…

Apoi sluga rămase în urmă, îşi şterse capul ud cu mâneca şi îşi puse pălăria. Un soldat îi strigă să se ferească din drum; se întoarse cu capul în jos, la caii lui.

În pâlnia de lumină a farurilor, Radu Comşa văzu o clipă pe mama Mariei, ghemuită pe legătura ei nevoioasă. Dinu în picioare, înfăşurat în şalul pus cruciş pe sub braţe, lângă Piticu ronţăind resemnat, cu botul în pământ; grup de mizerie şi de părăsire în noaptea lichidă.

Nici nu-şi luase noapte bună! Nici nu se dusese la gară să vorbească pentru un adăpost, după cum făgăduise!

— Să oprim un moment! se mişcă în blănuri.

— Uf! De când te-ai făcut atât de năzuros? Stai liniştit şi nu mai vorbi nimic. Aşa!

Luminiţa îi strângea mâna în mâna ei caldă. Destul să-i aţipească toată voinţa.

Maşina gonea în noapte, spintecând drum printre căruţe, în muget necurmat de sirenă.

În pâlnia farurilor apăreau şi dispăreau, luminate fan-tastic până în cele mai mici amănunte, presărate ca într-un praf de cretă, carele pline de noroi; soldaţii pe jos; furgoanele legănate; o trăsură prăvălată într-un şanţ, cu două doamne agitându-se disperate; un rănit care-şi strângea bandajul de la mână ajutându-se cu dinţii; doi copii în spatele unei căruţe, strânşi unul lângă altul ca în gravurile de sinistraţi.

Şi ploaia fără sfârşit, măruntă şi verticală…

La spate, nimic nu se mai zărea din cerul de fum, nori şi văpaie, în care piereau prăbuşindu-se negrele duhuri.

Înăuntru era cald, efluviu plăcut de blănuri şi parfum feminin, legănare uşoară pe pernele capitonate.

Luminiţa ceru o ţigară şi foc.

— Aşa… Acum spune-mi, te rog, ce-mi fac peştii mei japonezi din bazin?