Repere istorico-literare

POMPILIU CONSTANTINESCU: Epopeea războiului nostru nu şi-a găsit cântăreţul. Pretext de literatură oratorică sau de proză onestă şi mediocră, cu intenţii patriotice şi moralizatoare, evocarea clipelor de încordare supremă a neamului n-a fost fixată într-o operă reprezentativă. Este şi explicabil; trăim încă legaţi, cu unde invizibile, de un trecut prea apropiat; simţim evenimentele înşiruite, pe acelaşi plan de cronică succesivă. În genere, evocăm sugestiv numai întâmplări care au lunecat din plasa atmosferei ambiante; războiul intră în literatură după ce a intrat definitiv în istorie; altfel, plutim la o încrucişare de căi, între istorie şi ficţiune; arta trăieşte însă din mirajul reconstituirii integrale.

Trecerea de la nuvelă şi schiţă la roman a d-lui Cezar Petrescu pune problema între romanul-cronică şi romanul-ficţiune. Pictor al monotoniei provinciale, elegiac al iluziilor prăbuşite, d. Petrescu încearcă să îmbrăţişeze un complex de personaje şi evenimente în construcţia unui roman cu dimensiuni epopeice. Istoria psihică a eroilor din Întunecare este evoluţia unei mentalităţi sociale, între epoca neutralităţii şi război. Cadrele în care se petrece acţiunea sunt copios oferite de realitate; d. Petrescu n-a avut decât s-o înregistreze; din memorie a copiat un aspect pe care l-am trăit recent: paralelism, până la identificare, între realitate şi artă. Jocul închipuirii e neînsemnat în acest repertoriu contemporan; predomină exactitatea relatării, în dosul căreia se pierde reconstituirea artistică. Realismul descriptiv şi anecdotic, amănuntul umil şi cunoscut imprimă romanului un caracter pe care l-am putea numi sociologic. În acest cadru, benevol oferit de materialul abundent, nu mai căutăm un suflet, o vibraţie personală; recompunem, prin simplă memorie, un jurnal de evenimente pe care l-am trăit, sau îl cunoaştem indirect. Impresia determinantă din Întunecare se desprinde din document: romanul-cronică, domină ficţiunea. D. Petrescu lucrează cu date; înseşi caracterele personajelor sunt date verificate de experienţă. Putem defini un erou de la primele pagini: va fi acelaşi, va reacţiona identic la examenul împrejurărilor. Alexandru Vardaru, om de acţiune energică, îşi schimbă câmpul de activitate, dar nu evoluează; se schimbă viaţa externă, el rămâne însă identic cu sine; tot astfel colonelul, fratele lui, îşi plimbă plictiseala şi slăbiciunile într-un decor mai precipitat, fără ca să-şi accelereze şi ritmul interior; apoi Vesbianu, care-şi plasează simţul de afaceri în alt cadru; soţia lui, Luminiţa şi Comşa – toţi sunt epuizaţi de orice posibilitate de a se depăşi.

Evenimentele înaintează, ei rămân la punctul iniţial. Neşovăit static, descriptiv, Întunecare purcede din matca romanelor sociale ale d-lui Sadoveanu şi din Vlahuţă. În concepţia literară a d-lui Petrescu dormitează încă tendinţa; sociologul e prezent cu o vigilenţă ce depăşeşte pe artist; oamenii sunt, mai întâi categorii sociale, apoi psihice; de aci monotona identitate cu ei înşişi.

Războiul se estompează în perspectiva fumurie a faptelor neprevăzute şi absurde; epopeic e numai materialul. Suflul romanului e scurt şi înăbuşitor; structura socială a vieţii trece pe primul plan; destinul din timpul războiului coincide perfect cu destinul din vremea de pace. Racliş (ce asemănare de situaţie şi de nume cu eroul lui Vlahuţă) îşi exercită funcţia de cartofor statornic; Zoe îşi înşală bărbatul, în ambele ipostaze; Maria şi Virgil Probotă duc, paralel, greul sacrificiului şi al resemnării; Comşa e ocrotit, involuntar, cu egală bunăvoinţă. În pietrificarea situaţiei lor sociale se ascunde rechizitorul satirei.

Documentar şi descriptiv, construit pe amănunte realiste, învăluit de un destin meschin (aci găsim tragicul provincial din opera d-lui Petrescu), Întunecare nu aduce un suflu epopeic, ci un fragment sociologic, prin care romanul-cronică îşi sporeşte numărul cu un nou exemplar. (Cezar Petrescu: „Scrisorile unui răzeş”, „Întunecare” cartea I, în „Viaţa literară”, an. II, nr. 54, 4 ianuarie 1927, p. 3.)

Când istoria literară va căuta să fixeze fizionomia de prozator a d-lui Cezar Petrescu, va putea stabili mai amănunţit obsesia marilor umbre de scriitori sub care s-a dezvoltat. Desprindem încă de pe acum un spirit de adaptare la diferite metode şi formule artistice, în compoziţia temperamentului său nelimpezit. Debutul d-lui Petrescu, în Scrisorile unui răzeş, pornise din atmosfera unor modele locale, ca o fâşie desprinsă din lirismul evocator al d-lui Sadoveanu. Povestirile sale aveau aspect de poem, iar nuvelele oscilau între document şi sensul simbolic. În Drumul cu plopi, substanţa lirică începe să fie subordonată unei afabulaţii, întreruptă şi de frecvente abateri descriptive. Din stare de suflet, descrierea evoluează spre cadrul social şi ambianţa morală. Liricul se îndreaptă spre observaţie şi analiză a obiectului, anunţând trecerea spre realism. Noua sa formulă o afirmă romanul Întunecare, conceput pe dimensiuni de frescă, de un realism prea minuţios în documentarea descriptivă. Eroii păşesc după logica intimă a faptelor, se plasticizează, dar nu ne mărturisesc totdeauna o viaţă independentă de intenţiile prestabilite ale scriitorului. Aspectul de fantoşă pe care-l găsim în figura lui Comşa, evidenţa de copie de pe natură a altor personaje ascund încă pe liric convertit în căutarea de situaţii satirice şi melodramatice. Truda laborioasă de aplicare la obiect dă totuşi rezultate satisfăcătoare, în noua evoluţie a d-lui Cezar Petrescu. (Cezar Petrescu: „La Paradis General”, în „Vremea”, an. III, nr. 107, 27 martie 1930, p. 5.)

AL. A. PHILIPP1DE: În romanul Întunecare Cezar Petrescu a trecut în revistă toate categoriile sociale româneşti. S-a servit pentru aceasta de un eveniment social care să fie în stare să răscolească toate straturile societăţii şi anume războiul. A condus timp de zece ani… soarta a zeci de personagii, trecându-le pe toate prin război şi deformându-le pe toate cu ajutorul războiului, lăsând, mai bine zis, războiul să le transforme şi să le deformeze. Întunecare este un roman social nu prin destinaţia pe care i-o dă autorul (nu există nici o teză pe care ar dori s-o demonstreze), ci prin vastul material omenesc tratat. Este un larg panou de „Comedie umană” pe care ni-l oferă. Intriga romanului nu se grupează toată în jurul unui personaj central. Este un personaj principal Radu Comşa, dar acesta nu acaparează întreaga acţiune. Aş fi dispus să afirm că personajul principal din Întunecare este războiul, care trăieşte şi evoluează în sufletul tuturor personagiilor din roman. O nevoie izvorâtă din tehnica tradiţională a romanului l-a silit pe Cezar Petrescu să ofere un loc mai larg la câteva personagii. Într-un rezumat li se cuvine deci locul întâi.

1916, vara. Radu Comşa, tânăr avocat, secretarul deputatului Alexandru Vardaru, e logodit cu fiica acestuia din urmă, Luminiţa, care îl iubeşte şi pe care o iubeşte. Radu Comşa e o fire energică şi perseverentă. Fiu de ţăran, singur şi-a croit drumul şi singur a izbutit în viaţă. O fire cinstită şi hotărâtă. Războiul îl găseşte mobilizat pe loc la un minister. E o situaţie pe care i-a impus-o viitorul lui socru şi pe care o suportă greu. Suferă de a se vedea ocrotit în astfel de condiţii şi, după ce face la adăpost retragerea, la Iaşi cere trimiterea pe front. În luptele de la Oituz este rănit. O rană la piept şi una la faţă. Se vindecă dar rămâne desfigurat. Schije de obuz i-au sfârtecat obrazul şi a rămas cu două cicatrici hidoase, la tâmplă şi la colţul gurii. Logodnica lui se sileşte să-l iubească mai departe, dar Comşa îşi dă seama de tot ce e forţat în afecţiunea ei. Îşi dă seama că tinereţea ei e mai egoistă decât datoria pe care vrea să şi-o impună şi că nu poate iubi un infirm. Primul pas spre dezagregare. Radu Comşa desface logodna şi rupe legăturile cu protectorul lui, deputatul Vardaru. De aici înainte dezagregarea sufletească a lui Radu Comşa continuă de-a lungul unei serii întregi de experienţe. Îşi dă seama că războiul n-a învăţat nimic pe nimeni. Ticăloşia socială e tot mai mare. Îmbogăţiţii de război, politicianii venali, exploatatorii de tot felul mişună mai mulţi ca niciodată în România Mare. Singurul om de treabă din roman, afară de Comşa, profesorul de liceu Vasile Mogrea, e un revoltat fără putere şi un om care renunţă la luptă, scârbit. De altfel e un suflet amestecat şi turbure, amestec de ţopârlănism speriat şi resemnare filosofică. Din pricina „ideilor înaintate” Mogrea e exilat într-o provincie. Comşa se găseşte din ce în ce mai singur. Întunecarea din sufletul lui se face tot mai mare. Nu găseşte în jurul lui un singur lucru frumos şi bun de care să se agaţe. A făcut războiul cu nădejdea că din tot zbuciumul va ieşi, poate, un adevăr luminos la iveală, că oamenii îşi vor da în sfârşit seama după atâta suferinţă de nevoia unei schimbări. Radu Comşa trebuie să se resemneze să vadă că s-a înşelat şi asupra oamenilor şi asupra lui. Nici societatea nu s-a schimbat, nici el nu are puterea s-o schimbe. Întunecare. Pe lângă asta, rana de la piept l-a lăsat bolnav. La Techirghiol, unde se duce ca să se caute, în 1926, revede aproape pe toţi cei pe care i-a văzut trăind şi evoluând de zece ani. Printre aceştia e şi fosta lui logodnică, acum măritată, fericită. Priveliştea acestei fericiri, pentru el, care nu se ştia nici invidios, nici rău, este o durere. Îşi simte desfigurarea de pe obraz căzându-i în suflet şi făcându-l tot mai întunecat şi mai turbure.

Romanul lui Cezar Petrescu e crud şi trist. E crud şi trist pentru că, înainte de toate, are caracterul de-adevăr iremediabil. Veracitatea lui îi dă o rară putere sugestivă. Toate personagiile trăiese cu o mare intensitate. Nu e numai viziunea despre viaţă a eroului Radu Comşa. Este o descripţie imparţială a societăţii româneşti din ultimii cincisprezece ani, descripţie complectă şi strictă. Cezar Petrescu întruneşte un puternic spirit de observaţie cu o mare putere de exprimare. Se mişcă cu aceeaşi uşurinţă în toate situaţiile, făcând să vorbească cu aceeaşi plauzibilitate oameni din toate categoriile sociale, din toate clasele. E acasă la el oriunde. Însuşiri de gazetar utilizate de un veritabil talent de romancier. Bănueisc că admiră pe Balzac, că a fost la şcoala lui şi că a învăţat bine. În literatura noastră ocupă un loc unic. E singurul nostru romancier care are curajul de a aborda subiecte de felul acelora din Întunecare. Mulţimea personagiilor pe care le conduce este prodigioasă. Nu lasă pe niciunul nedeterminat şi neterminat.

Radu Comşa este un revoltat. Dacă nu prin fire, prin împrejurări. Este, în orice caz, în literatura noastră, unul din rarii tipi de revoltaţi. Asta îi constituie şi originalitatea. Într-o literatură ai cărei eroi sunt în mare parte abulici şi şovăitori, el este o excepţie. Dar Radu Comşa este în acelaşi timp şi un ratat – şi ratat numai din pricina împrejurărilor. Într-un mediu ca cel românesc el nu mai este, din acest punct de vedere, o excepţie. Şi aici, în descrierea şi analiza acestui mediu, stă cruzimea şi tristeţea romanului. Autorul a plasat lângă Comşa pe prietenul acestuia Mogrea, alt revoltat, dar de altă natură. Mogrea este tipul, foarte specific românesc, al revoltatului cu gura, care vorbeşte mereu, înjură tot, pe toţi, pe toată lumea, totul fiind pentru el „mofturi”. Revoltă pur verbală, indignare care nu se manifestă decât în vorbă şi înjurături fără eficacitate. Un criticism inactiv, foarte românesc, şi un tip naţional, tot aşa de naţional ca şi celelalte personagii ale romanului, începând cu Sofron Vesbianu, „om de afaceri” şi om de învârteală şi sfârşind cu domnul Lică Cartojan, mare „elector politic” şi îmbogăţit de război, guvernamental mereu, chiar şi în opoziţie.

Cu astfel de personagii şi cu astfel de atmosferă, romanul lui Cezar Petrescu este menit să ofere societăţii româneşti o oglindă credincioasă. Este înainte de toate un document de foarte bună calitate.

Ca realizare de artă, este un roman realist desăvârşit. Mediul burgheziei noastre mari şi mici este tratat fără sentimentalism şi îngăduinţă, văzut cu un ochi ager şi nemilos. Dar nu este numai o copie fidelă. Pluteşte peste tot şi te pătrunde un suflu de adâncă simţire, un suflet larg, încăpător şi puternic, al autorului. Această impresie te face să treci cu vederea anumite şovăieli, foarte rare, şi oarecare grabă în redactarea anumitor pasagii. S-ar putea de asemenea reproşa personagiilor că vorbesc prea mult, că pe alocurea replicile lor sunt prea mult discursuri sau dizertaţii. Personagiile au poate câteodată prea multă elocvenţă. Dar este, iarăşi, drept, că sunt voit construite astfel. Vorba prea multă le înlocuieşte lipsa de voinţă şi puterea de a acţiona. Poate prin asta sunt şi mai veridice. Se vorbeşte mult în România. Cum se vorbeşte mult şi în romanele ruseşti pe care simţi că autorul le cunoaşte bine.

Întunecare e un roman din genul lui Război şi pace. Un roman care nu se grupează în jurul unui erou central, fiind oarecum viziunea de viaţă a acestui erou central. Îmbrăţişând un interval de timp mare şi cuprinzând o sumă întreagă de existenţe, nu i se poate cere rapiditate şi construcţie clasică. Tot aşa cum nu se poate cere vieţii să curgă strict şi sobru ca o tragedie de Racine. Nu este cu alte cuvinte un roman de tip francez, repede înnodat şi dezlegat, cu eleganţă, măiestrie şi sobrietate cam stearpă. E un roman de tip englez sau rus. Amplu, complex, amestecat, ca însăşi viaţa. Este şi cea mai mare laudă care i se poate aduce. Iar, plasat în literatura noastră, el umple un gol, îmbogăţind proza noastră cu o operă masivă şi tare. De-abia acum, după ce îl cunoaştem, ne dăm seama că această operă ne lipsea şi cât de mult ne lipsea. („Întunecare”, roman de Cezar Petrescu, în „Viaţa românească”, an. XXI, nr. 2-3, 1929, p. 269-271.)

IZABELA SADOVEANU: Nu se poate vorbi cu sânge rece de acest roman al d-lui Cezar Petrescu. Retrăim în el cu prea multă ascuţime tragedia fără nume prin care numai o dată poate trece sufletul omenesc.

În aceste două volume, autorul nu ne înfăţişează numai tulburările morale şi materiale ale războiului în generaţiile româneşti din timpul şi din preajma lui, ci enigma întreagă, enigma morală şi socială a unei generaţii.

Problemele pe care le pune desfăşurarea evenimentelor sunt răsfrânte în sufletele cele mai deosebite, în modurile sociale cele mai variate şi prezintate sub unghiurile de vedere cele mai neaşteptate. Ele sunt analizate cu o luciditate crudă, tratate cu o fineţă, o neîntrecută justeţă şi precizie de judecată, într-o coloratură potrivită fiecărui suflet, fiecărui moment. Trăim în lumea aceasta variată şi multiplă toate etapele intermediare între viaţa de toate zilele din vremea neutralităţii şi dezlănţuirea catastrofei. Simţim toate nuanţele gradate pe care le-a stabilit războiul între civil şi combatant, între cei dindărătul, din jurul frontului şi cei de pe front. Războiul e redat mai mult în efectele lui secundare, în ecourile din sufletul populaţiei din toate păturile sociale. Aceste ecouri devin sub condeiul d-lui Cezar Petrescu reactive arzătoare care fac să iasă la iveală componentele cele mai tăinuite ale sufletului omenesc.

În preziua războiului, nimic nu tresare încă în viaţa obişnuită, în prevederea furtunii. Chiar lui Radu Comşa „viaţa îi apare simplă, limpede şi fără primejdii”. Câtăva vreme oamenii continuă a trăi după vechile norme, în puterea inerţiei. În curând însă, realitatea disproporţionată a evenimentelor nu mai intră în cadrele mărunte şi bine orânduite ale vieţii lor de vietăţi de apă stătătoare, sufletele se turbură şi se descompun deformându-se.

În lupta cu primejdia, durerea şi moartea, tensiunea excesivă a fiinţii scoate din adâncuri aspecte neaşteptate. Personalitatea se reconstituie pe alte planuri, decăzând până la instinctele primitive, sau atingând exaltarea eroismului şi expresiunea sa în valori etice supreme.

Drama în jurul căreia centrează romanul e drama vieţii interioare a lui Radu Comşa. E o dramă de conştiinţă, cu atât mai puternică în încadrarea ei tragică, cu cât se ascunde mai mult în adâncimile sufleteşti.

Ceva ce nu mai putea răbda „strivit şi asfixiat” în el îl împinge să meargă pe front. Acel ceva e sufletul său adevărat aşa cum i-a fost dat de „părinţii din părinţi” şi care, sub reactivul suferinţii din jurul său, apare în lumina sa adevărată […].

Personalitatea, refăcută pe acest nou plan, e fixată violent şi dureros într-o înfăţişare fizică nouă. Radu Comşa nu mai e bărbatul frumos şi voinic al cărui viitor era temeinic şi precis croit înainte de război. Rănile l-au desfigurat şi i-au luat dreptul la iubire şi căsnicia visată. După război, în sufletele simple şi primitive coeziunea se stabileşte fără rezistenţă. De cum a încetat furtuna ele reintră în real, cu unele nuanţe noi şi unele rezonanţe neaşteptate, dar fără importanţă. Sufletele cu elemente complexe, de un echilibru mai nestabil, oscilează însă multă vreme până să-şi găsească anumite condiţii de stabilitate, iar dacă nu găsesc nicăieri tonalitatea sufletească pentru rezonanţele lor, se deformează complet, se dizolvă şi se nimicesc.

Radu Comşa se găseşte în faţa „frontului intern” singur şi complect dezarmat, prin însăşi calitatea nouă a personalităţii sale şi diapazonul prea înalt al tonalităţii sufleteşti. El intră în conflict cu viaţa şi viaţa îl răpune.

În total – o operă de o bogăţie, de o amploare, de o alură şi o calitate nebănuită în literatură obişnuită. […]

Povestirea se desfăşoară în ritmul vieţii, cu fapte mărunte şi întâmplări ce depăşesc covârşitor puterile fiinţei noastre. Personagiile sunt vii până la halucinaţie, în colţuri de lume evocate pictural, din câteva trăsături. Episoadele se succed sau se încrucişează, complectându-se şi înlănţuindu-se, pare-se, la întâmplare, dar integrându-se într-un tot bine închegat şi construit, într-o sinteză vie şi organizată.

Stilul dezbrăcat de pitoresc şi de orice sentimentalitate e sec şi rece, uneori ca stilul unui hronic vechi, dar poate din această cauză dă o impresiune de sinceritate simplă şi cumpătată, trimiţând emoţia, sub forma ei vie şi înfiorată, ca o săgeată fină, în partea cea mai sensibilă, a inimii. Analiza rece, crudă şi neiertătoare a sufletului său propriu, tonul de mărturie şi mărturisenie a lui Radu Comşa din ultimile pagini ale romanului, ard şi dor ca un corosiv. Sfârşitul său tragic şi neîmpăcat, în apa lucie, neagră şi blestemată, care nu vrea să primească nici trupul înecaţilor, e de un pesimism iremediabil, aspru şi amar, care e singura tonalitate sufletească ce se potriveşte în această întunecare.

O operă „tare” ca gândire, ca concepţie, ca atitudine sufletească, în aceste vremuri moi şi fără consistenţă, în care înotăm fără vlagă, acum, după război. (Cezar Petrescu: „Întunecare”, în „Adevărul literar şi artistic”, an. IX, nr. 9, 3 martie 1929, p. 5.)

CEZAR PETRESCU: Primele mele volume, până la romanul Întunecare, inclusiv acest roman, n-au fost altceva decât lichidarea acestui proces de degajare, care a mers încet, fiindcă în fiecare carte subliniam o realitate spirituală, veche de zece ani, măcar. Niciodată n-am scris pe o emoţie sau un subiect sau o experienţă umană proaspete. Între geneza unui volum şi realizarea lui materială au trecut întotdeauna câţiva ani. Timp în care prelucram materialul brut, interior, fără nici un plan pe hârtie şi fără nici o fişă, pentru ca mai apoi, povestirea, nuvela sau romanul să fie scris direct şi trimis tiparului în prima şi singura versiune. […]

Romanul Întunecare a fost conceput în primii ani după război. Contemporan cu Scrisorile unui răzeş, îl purtam cu mine, ca amănunte şi atmosferă, tipuri şi episoade, aşteptând doar să mi se lămurească linia centrală. Mi-a precizat-o destinul generaţiei mele, pe care insist să o numesc: generaţia semănătoristă. Am lucrat la roman trei vacanţe de vară, câte două luni, şi se afla gata pentru tipar încă de acum patru ani. Toţi editorii l-au refuzat socotindu-l prea întins şi riscat. (Aceiaşi editori care solicitau pe întrecutele, mai deunăzi, cedarea ediţiei a doua.)

Astfel, deşi apărut în acest an, Întunecare reprezintă pentru mine încheierea unui proces spiritual situat cam între anii 1920-1924. Scriind romanul generaţiei semănătoriste, care mă împiedica să văd altceva, să scriu altceva şi să mă regăsesc, m-am degajat de o prezenţă tiranică.

Numai atunci m-am simţit purificat de vechile influenţe, pentru a scrie Omul din vis, Omul care şi-a găsit umbra, Simfonia fantastică, toate concepute, cred, sper, dincoace de canoanele, Sămănătorului. […]

Socot tot ce am publicat până la romanul Întunecare dibuieli de ucenicie. N-am fost niciodată prea grăbit. Şi, mai ales, am avut oroare de literatura livrescă. Cred că un romancier trebuie mai întâi să trăiască viaţa, lăsând la o parte teoriile estetice şi toate preocupările deformate ale breslei. Numai după aceea va folosi, brut sau stilizat, după temperament, un capital tezaurizat, care se enfişează de curente estetice, de canoane şi de tot ce, o dată cu modelele, e trecător şi perisabil. Eu am trăit viaţa, parcurgând toate categoriile sociale şi toate situaţiile, încât am învăţat să o văd cu ochii dezbăraţi de convenţiunile livreşti. (F. Aderca: De vorbă cu d. Cezar Petrescu, în „Adevărul literar şi artistic”, an. IX, nr. 30, 11 august 1929, p. 1.)

PERPESSICIUS: Dacă se poate vorbi de un roman, nu atât, rechizitoriu, dar icoană a războiului nostru, cu toate stările lui, de suflet, de variaţii ale societăţii, cu pervertiri sau eroisme anonime ale neamului nostru, este desigur vastul roman Întunecare al d-lui Cezar Petrescu. E adevărat că uneori aceste discursuri par oarecum prea minuţioase, prea stilizate, dar totul se datoreşte artei literare, unităţii de ton, îngrijirii cu care d-l Cezar Petrescu a tratat evenimentele şi oamenii din Întunecare. Dar şi aici, cată să fim atenţi. De pildă, când pe front, pe frontul de care îl ferise, o vreme, grija de ginere a deputatului Alexandru Vardaru, tatăl logodnicei sale, Luminiţa, locotenentul Radu Comşa cunoştea realitatea, el tot mai continuă să fie acelaşi apărător al necesităţii războiului, şi lucrul este prea firesc pentru că Radu Comşa este o conştiinţă curată şi el nu poate admite că din toată această seismică zguduire de suflete ar putea să iasă viermii neajunsurilor ulterioare, decepţiile, ca şi revoltele care, de altfel, pe el îl vor prinde mai aprig, ca pe o pradă fără de scăpare, pentru că el crezuse mai neprihănit în idealuri şi lui îi zâmbiseră, cu atâta puritate, ochii şi sufletul Luminiţei Vardaru.

„Războiul a apărut să scoată din lumea aceasta veche, obosită, nesatisfăcută noţiuni noi, pentru un veac de acum înainte, cum din fructul putred scoţi de la mijloc sâmburele sănătos, care conţine germenul altei vieţi”, perorează ofiţerul Radu Comşa la sindrofia cu joc de cărţi a camarazilor lui ofiţeri, pentru ca, fără să-şi dea seama, sub prognosticurile subjacente ale viitorului, pe care n-avea de unde să-l bănuiască aşa de crud cu dânsul, să încheie cu această sentinţă, răsturnată şi caricaturizată aşa de violent de ce avea să urmeze: „Cum putem crede că din război ne vom întoarce tot cum am fost?”

Crez, nu numai dezminţit de realitate, dar şi prezis, fie de bonomia căpitanului Pleşea: „Să ne mulţumim cu toţii dacă ne-om mai regăsi vreodată cafeaua noastră şi ţigările Regale”, fie mai ales de bunul-simţ al minunatului locotenent Ghenea: „Cum adică, îţi închipui serios d-ta că Ionescu se află aci fiindcă aşteaptă din război să ţâşnească cine ştie ce ideal pentru umanitate? Dar numai pomeneşte de aceasta, şi are să te întrebe îndată: „Ce e aia ideal? Ce e aia umanitate?” Ori maiorul a venit să comande batalionul aşa cum îl comandă ţinând lăturile, pentru asemenea baliverne? Sau eu, sau noi toţi? Şi fac excepţia pentru Minea, el e filosof. Dacă-i aruncă cineva o piatră în cap, în loc să o ridice de jos şi s-o trăsnească la mirul individului, se opreşte îndată şi ne ţine o alocuţiune despre…” Teze şi antiteze, la prima vedere artificioase, dar la prima analiză – organice şi integrate naraţiunii cu toată naturaleţa. Discursuri, palavre şi glume, periferice în definitiv, pentru că toţi flecarii aceştia, fiecare cu hazul şi şartul lui, cu acel Ionescu în frunte, minunată creaţie de ofiţer obtuz, pre cât şi viteaz (fără cauzalitate, negreşit), sunt nişte bravi bieţi oameni, călcaţi, deopotrivă, în picioare de roatele şi copitele carului istoric.

La fel ne-am putea înşela dacă, nesocotind psihologia de război a soldatului român de obşte, am privi taifasurile de pe front ale soldaţilor şi mai ales figura aceea de mistic al apocalipselor, pe soldatul Mucenicu, ca pe o creaţie hibridă. Nu înseamnă că de la numele pe oare d-l Cezar Petrescu i l-a ales şi până la amănuntele povestirii lui cu vedenia semnului ce s-a arătat nu este oarecare literarizare, oarecare retuşare, dar acestea sunt ale artei, şi d-l Cezar Petrescu nu le putea nesocoti de îndată ce a năzuit să dea în Mucenicu un tip al marei obşti anonime. Fără să spunem că psihologia nu suferă şi că într-adevăr ţăranul soldat, oricât de viteaz, n-a fost mai puţin sensibil la suferinţele altora, şi la oroarea de război: „Drept să vorbesc, parcă nici pentru nemţii aceia şi pe unguri nu mai simţeam atâta duşmănie, nici pentru dânşii, nici pentru toate seminţiile care s-au ridicat cu gând vrăjmaş împotriva legii noastre. N-au şi dânşii casele lor? N-au şi dânşii neveste şi copii şi necazuri de vai de mama lor?”

Poate cu mult mai literarizat şi de o necesitate oarecum de simetrie arhitectonică să fie Mihai Vardaru, care de la expansiunea juvenilă a războinicului cu orice preţ, îl vizitează pe Radu Comşa pe front ca să se confeseze de crima de a fi omorât un om, un semen, un ungur doctorand în litere, care tocmai lucra la o teză asupra lui Petofi. Caracterizarea tipică şi stilizarea strică, aici, ceva din autonomia naturală a eroilor.

Am desprins aceste trei aspecte din ideologia legată de război a romanului d-lui Cezar Petrescu pentru a le pune în marginea, sau dacă voiţi, înaintea ideologiei romanului lui Remarque. – pentru ca să se vadă cât de actuală şi de plină semnificaţie este, prin cutia de rezonanţă pe care se aplică, vasta frescă a războiului nostru din romanul d-lui Cezar Petrescu.

Însă nici recentul Nimic nou pe frontul de est, al lui Remarque, nici Focul lui Barbusse, nici Crucile de lemn ale lui Dorgeles, nici Civilizaţia şi Martirii lui Duhamel nu interesează şi mai ales nu fac apel la posteritatea, pe care se pare că şi-au scontat-o de pe acum, numai graţie acestei scorburi de ecouri a războiului, ideologiei sau tincturei umanitariste. Este ceva mai presus de aceste derivate periferice artei, care cel mult pot să-i strice într-o doză necumpătată. Şi acel ceva ce se întâlneşte în toată literatura de război, pe bază de viaţă nefalsificată de imagină verosimilă a vieţii, este şi în Întunecare a d-lui Cezar Petrescu, construcţie de minuţioase proporţii, în tiparele căreia autorul a turnat o substanţă prin excelenţă epică şi o lume multiplă şi diversă, pe care o regizează cu abilitatea unui romancier consumat.

Dacă ar fi să luăm din literatura noastră un punct de reper, pentru a da o imagine mai precisă de efortul epic săvârşit de d-l Cezar Petrescu în Întunecare, am aminti pe Ion al d-lui Liviu Rebreanu şi, până la un punct, Arhanghelii părintelui Ion Agârbiceanu. Dar d-l Cezar Petrescu aduce, parcă (fără să ne gândim, încă, la o ierarhizare), un element în plus. Este caracterul de mai largă semnificaţie ce-l are canavaua pe care se brodează evenimentele. Şi ea nu este, cum s-ar crede, războiul. Cât prefacerea sufletelor şi stărilor sociale stârnite de ciclonul războiului. Şi Ion, şi Arhanghelii, cu toată multiplicitatea figuraţiei ce populează aceste vaste arene epice, subordonează totul – aşa cum în Întunecare totul se subordonează eroului Radu Comşa – câte unui erou torturat de demon; Ion, de foamea de pământ, notarul Rodean de setea de aur, numai că aceste două instincte, raportate la canavaua din Întunecare, sunt de dimensiuni mai mici.

Aici e istoria unei epoce, a epocei dintre 1916-1925 (ba chiar şi după aceea). Aici cutremurul războiului a dărâmat nu numai aşezările gospodăreşti, dar şi suflete, şi în măsura în care autorul va fi reuşit să preumble printre ruine oameni ai cutremurului, cu spaima, deznădejdea şi înstrăinarea în suflete, în măsura aceea arta lui va fi izbutit să ne dea ceva mai mult decât simpli indivizi. Şi Întunecare izbuteşte să scrie istoria romanţată a apocei războiului nostru cu toate reacţiunile inerente.

Istorie romanţată, pentru că toate evenimentele, destul de familiare contemporanului (dar care vor câştiga în semnificaţie cu cât vor trece anii), sunt integrate în acţiuni principale sau episodice şi în eroi principali sau de figuraţie, aşa de autonomi însă şi mişcându-se după legile celei mai personale creaţiuni literare, că ies din marea masă a anonimilor de toate zilele şi se înscriu cu starea lor civilă mai presus de starea civilă a muritorilor. Şi între ei, între primii, eroul din Întunecare, avocatul şi locotenentul Radu Comşa. Rănit grav, pe urma exploziei unei granate în unul din asalturile la care ia parte, Radu Comşa, ameninţat să-şi piardă vederea, zace în spital, pachet de bandaje, însoţit de atenţiile din ce în ce mai rare ale logodnicei sale Luminiţa Vardaru şi familiei ei, pentru ca în ziua însănătoşirii să se aleagă, desfigurat, cu dizgraţioase cicatrice pe faţă. E începutul declinului. Un cerc de izolare se strânge în jurul său, şi repulsia pe care o provoacă duce în chip firesc la desfacerea logodnei.

Şi aici trebuie să notăm cât de dificilă este o astfel de situaţie şi cu câtă justă intuiţie a sufletului omenesc a abordat d-l Cezar Petrescu scena aceasta a despărţirii celor doi logodnici. Zbaterea logodnicei între repulsia fatală şi între deznădăjduita nădejde că-şi va putea înfrânge această repulsie este de mare şi impresionant adevăr psihologic. După cum tot atât de just intuită este şi împotrivirea lui Radu Comşa, care înţelege, din cuvinte, din întreruperi, din tăceri, că iubirea Luminiţei s-a stins şi că tot ce ar mai dura ar fi o fericire „din resturi”, cum spune dânsul, în care ar fi să se regăsească logodnicul „de altădată”, cum ar dori Luminiţa.

Scena, de brutală sinceritate, dintre Radu şi Alexandru Vardaru încheie definitiv raporturile lui Radu Comşa cu trecutul. Cu acel trecut pentru frumuseţile căruia fusese, pare-se, predestinat şi din care l-a smuls mai puţin idealismul său, cât fatalitatea inexorabilă a războiului, care l-a exilat din culcuşul fericirilor şi care de astăzi înainte îl va mâna, neînduplecată, din decepţie în decepţie.

E adevărat că, scriind aceste lucruri, reduse la această linie descărnată de orice fibră epică, noi înşine ne surprindem cu o uşoară bănuială. Ca nu cumva cetitorul, care n-ar fi experimentat cu lectura sa proprie darurile nefalsificate ale acestui roman, să aibă impresia că este în linia descendentă a eroului Radu Comşa ceva artificios. Ca nu cumva cetitorul să creadă că Radu Comşa e mai curând victima romancierului, care l-ar voi pradă simbolică a decepţiilor, cât victima vieţii însăşi. Or, d-l Cezar Petrescu are în privinţa aceasta marele merit de a fi aglomerat, aşa de firesc, evenimentele în jurul lui Radu Comşa şi de a fi reconstituit aşa de tiranică această lume, şi această societate, că procesul de izolare, de nedreptate şi de înveninare a lui Radu Comşa se desfăşoară fără cea mai vagă impresie de silnicie din partea autorului.

Mai mult chiar. Înveninarea aceasta, întunecarea sufletească a lui Radu Comşa nu se petrece fără de împotrivire din parte-i. Dacă valurile de fiere se revarsă de atâtea ori şi-i întunecă conştiinţa, de atâtea alte ori Radu Comşa se surprinde în această inferiorizare animalică, se urăşte, pentru că sufletul lui originar cunoscuse frumosul, şi când la sfârşitul romanului, după un scurt popas întretăiat de gânduri negre, sub fereastra fostei sale logodnice, fericită în mijlocul familiei sale, Radu Comşa se îndreaptă spre lacul negru „asfaltit” ca să-şi pună capăt zilelor, încheierea nu este decât foarte firească.

Ajuns la capătul înveninării şi degradării lui sufleteşti, asediat de pretutindeni, trădat de însuşi sufletul său, pe care nu şi-l mai poale stăpâni şi care-l îndurerează mai mult ca toate, Radu Comşa se va purifica prin moarte. Sfârşit cu atât mai impresionant, cu cât victima e mai nevinovată, pentru că Întunecare ţese în jurul acestei vieţi decepţii peste decepţii, ca o serie de porţi la care Radu Comşa bate zadarnic, înainte de a i se deschide singura, cea din urmă, izbăvitoarea vamă a morţii.

Decepţii pe care le vom aminti, în trecere, mai mult pentru perspectivele ce se deschid în romanul d-lui Cezar Petrescu, dovedind cetitorului cât de adevărată este afirmaţia ce făceam adineaori, că Întunecare este o veritabilă istorie romanţată a ultimilor noştri zece ani.

Demobilizarea a adus o stare de spirit haotică. Nemulţumirile îşi fac drum în toate sufletele, zvonurile prind consistenţă, întruniri se decid între foştii camarazi, o sete după prefaceri aşa cum juraseră cu toţii în tranşee îi stăpâneşte pe toţi, şi Radu Comşa ia parte cu fostul său tovarăş de suferinţă în spital, cu profesorul Mogrea, la o consfătuire din capătul Păcurarilor.

Prilej pentru d-l Cezar Petrescu ca să portretizeze o serie de foşti ofiţeri, care umanitarist, care sceptic, sau pe acest Mogrea, admirabit suflet de răzvrătit şi de revoluţionar, care visează la „răfuiala cea mare”, sau pe acel expresiv căpitan Simion, brav peste fire în luple, simplu şi pătrat, lipsit de elocinţă, dar opunând cu o încăpăţânare eroică şi impresionantă tuturor pledoariilor pentru revoluţie un lacedemonian: „eu aceasta nu o fac”. Consfătuirea ratează pentru că din efervescenţa aceasta neliniştitoare nu se poate alege nici o linie de conduită, decât un mic concurs de elocvenţă, culminând cu excelent-caricaturala conferinţă, refugiată în compilaţii de enciclopedie politică, a voluminosului căpitan-conferenţiar universitar, logoreic pedant, căruia îi vine de hac francheţa brutală a căpitanului Mogrea. Şi consfătuirea se sparge, mergând fiecare, singur cu sine, în întunericul de afară, cum merge şi Comşa, gândindu-se la întunericul în care a vegetat când era cu ochii legaţi: „Dar atunci lumina era înăuntru. Se temea ca de o bucurie prea mare de ceastălaltă de afară… Iar când venise, pentru ce venise?” Pentru ca din frunzărirea înstrăinărilor succesive să conchidă, ibsenian: „numai omul singur e tare”.

Şi alte decepţii se urmează. În politică, ia parte la înjghebarea proaspătului partid „al României Mari, care vrea să fie nouă”, cunoaşte moravuri noi, care sunt tot aşa de vechi ca şi ale celorlalte partide, cunoaşte pe şireata vulpe moldoveană, mare om politic în Iaşi şi mare om de afaceri la Bacău, pe d-l Lică Cartojan, ia parte la campania electorală (delicioasă serie de portrete) din care avea să fie fraudat şi se întoarce cu o experienţă dureroasă mai mult în sihăstria lui din Bucureşti.

La o scrisoare a surorii sale, rămasă în satul lor de naştere, Hârtoapele, văduvă de război, harnică altminteri, dar cerând sprijin pentru copilul de şcoală cel mare, ce urmează să fie dat mai departe, porneşte înviorat, cu gândul că renaşterea lui sufletească de acolo va veni, din împlinirea datoriilor faţă de ai săi, cei mai de aproape. Înstrăinarea se dovedeşte tot aşa de adâncă, de pleacă la miez de noapte înapoi, spre bucuria abia stăpânită a surorii şi gălăgioasă a concubinului ei, sergentul de jandarmi, şeful de post, Iftodiu Dumitru, cu care are o întâlnire, savuroasă şi de un comic pe cât de omenesc pe atât de dureros. O vizită pe front, în regiunea păduroasă a Oneştilor, la locul unde au fost jurămintele şi unde acum operează d-l Lică Cartojan, căruia îi susţinuse la Casaţie procesul cu obştea ţăranilor, proces pe care-l câştigă şi căruia îi urmează invitaţia, îl pune pe Radu Comşa în faţa realităţii celei mai triste şi-l duce pe dealurile cu mormintele părăginite ale foştilor săi camarazi. O vizită la fosta sa gazdă, din satul de pe front, o curmă la timp să nu mai vadă pe Catrinel, iubirea instantanee şi idilică din vremea războiului, astăzi gospodină, care s-ar teme de hâzenia lui. Şi-apoi urmează înstrăinarea de Vasile Mogrea, caracter neînduplecat şi bănuitor şi care nu iartă nici abnegaţiile cele mai curate, o vizită la fostul revoluţionar Ieronim Pacu, astăzi un bătrân cuminte şi fericit că poate să înjghebe un cărucior rudimentar pentru bucuria nepotului, şi-apoi, după o scurtă şedere la Agapia, o cură de alungat reumatismele la Techirghiol, cu întâlniri (afară de aceea a Luminiţei), dureroase, mortifiante, o plasă de amărăciuni şi o înveninare progresivă şi devastatoare, care-l duc la rezoluţia finală, pe care am amintit-o deja, a suprimării de sine.

Peregrinare care va fi arătat, poate, câteva din secţiunile câte se pot opera în straturile bogate de substanţă epică din Întunecare. Dar care e departe de a putea da o imagine reală de bogăţia şi multiplicitatea de tipuri din toate straturile societăţii, ţărani, orăşeni, oameni politici, de afaceri, militari etc., etc., galerie vivantă, şi nu numai de nume proprii, la care am adăuga cele două capitole de creaţii în care d-l Cezar Petrescu se vădeşte maestru: femeile, de la Luminiţa şi Elena Bilbor la bacanta Zoe Vesbianu, şi copiii, păpuşi amuzante şi teribile, ale căror resorturi sufleteşti d-l Cezar Petrescu le cunoaşte aşa de bine.

Întunecare este desigur – şi prin procesul urmărit cu minuţiozitate, al înveninării lui Radu Comşa, şi prin canavaua amplă pe care se brodează acest proces, şi care dă romanului acel caracter de istorie contemporană romanţată – o lectură de necontenită crispaţie sufletească. Între viaţa de toate zilele şi aceasta din roman există o sensibilă deosebire de intensitate. De bună seamă pentru că arta fixează ceea ce e trecător în viaţă, încremeneşte destinele şi le dă acel caracter irevocabil şi dăinuitor în memorie. E o potenţare a amărăciunii, aşa cum însuşi Stendhal formula despre una din lucrările sale, când asemuia actualitatea romanţată cu senzaţia omului căre ia chinină, se strâmbă şi, privindu-se în oglinda care-l arată palid şi puţin verde, se repede să o sfarme: „asta va fi soarta volumelor ce urmează. Din nenorocire pentru ele, ele nu povestesc o acţiune de acum o sută de ani, personagiile sunt contemporane şi, dacă nu mă înşel, trăiau acum doi sau trei ani.” (Cezar Petrescu: „Întunecare”, cronică scrisă în 1929, şi reprodusă din Menţiuni critice, seria a Ill-a, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1936, p. 32 – 45;)

E. LOVINESCU: Chiar la apariţia Scrisorilor unui răzeş, s-a recunoscut în literatura lui Cezar Petrescu (n. 1892) o continuare a sămănătorismului şi în scriitor un continuator al lui Sadoveanu. Deşi urbană şi neîndeplinind, deci, una din condiţiile considerate ca esenţiale sămănătorismului, încadrarea e îndreptăţită, întrucât găsim în această literatură câteva din notele sămănătoriste, cum e, de pildă, poezia amintirii şi a regretului; faptele nu sunt povestite în actualitatea lor, ci refulate în trecut şi brusc reîmprospătate printr-o revedere a locurilor unde s-au desfăşurat odinioară; totul se învăluie, astfel, în poezia depărtării, a nostalgiei şi a regretului (În podgoria de odinioară, Moara lui Iliuţă, Valsul rozelor etc.). Întrebuinţarea tematicei sadoveniste a atras, de altfel, după sine şi asimilarea expresiei lui M. Sadoveanu, în ritm, în topică şi vocabular. Scrisorile unui răzeş (1922) au fost primite cu o necontestată simpatie de publicul rămas încă sămănătorist, adică în faza lirică a povestirilor de dragoste, urmărind cu interes temele sămănătoriste, a dezrădăcinării, a întoarcerii la pământ, a vechei stări de lucruri patriarhale. Rural cel puţin în teorie, bucolic, moldovean, Cezar Petrescu aduce cu sine o stare sufletească firească tuturor scriitorilor moldoveni; flexibil şi plastic, el mai aduce, o dată cu poezia trecutului şi a naturii a lui M. Sadoveanu, şi un spirit vioi, ziaristic, format în redacţii şi în cafenea, cu simţul actualităţii de moldovean bucureştenizat, care nu suspină numai după trecut şi răzăşie, ci pune şi probleme şi, mai ales, ştie să le îngrădească pentru a fi pe gustul publicului grăbit. Prin talentul său mlădios şi fluid, sămănătorismul a prins, astfel, o nouă vitalitate şi a încântat o nouă generaţie de cititori, ce nu aşteaptă decât să fie încântaţi prin mijloace, de altfel, încercate mai de mult ca eficace.

Deşi talentul scriitorului s-a dovedit destul de mlădios şi aparent capabil de evoluţie, e de semnalat, totuşi, în celelalte volume de nuvele predilecţia lui pentru senzaţionalul de fapt divers şi pentru coincidenţa melodramatică. Înjunghierea din Fundătura 13 Septembrie, Inelul cu piatra de rubin, Povestire de iarnă etc. participă din acest melodramatism exterior. Oricare i-ar fi subiectele, povestirile scriitorului au prins însă siguranţa mişcării pe axa lor şi o uşurinţă de expresie mereu actualizată; chiar când tematica nu mai e sămănătoristă sau e de un sămănătorism supravegheat şi modernizat, materialul omenesc rămâne tot moldovean şi în celelalte producţii ale scriitorului, prin lipsă de reacţie, specific moldoveană, a sufletului eroilor faţă de mediul social (Cariera lui Vidran, Adevărul etc.). Sămănătorismul cu caracterul său moldovenesc se menţine şi în marile romane ale acestui scriitor, care de la „schiţe” şi „scrisori” a trecut în chip neaşteptat la vaste compoziţii lirico-epice, adevărate fresce sociale, poate cele mai largi – cu excepţia lui Ion – ce s-au scris în literatura noastră. Sămănătoristă e, de pildă, tematica din Întunecare (1927), cel mai bogat şi, într-un fel, mai reuşit roman al războiului nostru de întregire naţională; povestea feciorului de ţăran, pornit cu avânt la război, procesul tuturor deziluziilor întâmpinate pe front, credinţa că totuşi generaţia călită în tranşee se va întoarce alta acasă, succesiunea de decepţii, rănirea, desfigurarea, părăsirea lui de către logodnică, îngrămădirea tuturor amărăciunilor în faţa realităţilor întru nimic schimbate de baia de sânge ce-l împing pe Radu Comşa până la deznodământul sinuciderii, constituie una din marile teme de pesimism social prezentă în toată literatura moldovenească de inadaptare. Romanul dovedeşte o mare putere de amplexiune şi de evocare de grupări sociale, în care, ceea ce e mult mai rar la scriitor, nu lipseşte nici puterea de analiză psihologică. Sămănătoristă e şi tematica din Calea Victoriei, cu declasarea caracterelor în contact cu marele nostru oraş tentacular, căruia eroii nu-i opun nici o rezistenţă morală, nici un fel de reacţiune; după cum sămănătoristă e şi tematica socială din Aurul negru şi Comoara regelui Dromichet cu zugrăvirea ruinii morale şi economice a ţarinii noastre patriarhale prin industrializare; după cum moldovenesc e şi bahismul dizolvant din La Paradis General etc.

E neîndoios că Cezar Petrescu reprezintă o mare forţă materială de producţie şi am putea spune chiar de creaţie, surpată de tot atât de mari defecte. Dezlănţuirea ei se produce în genere extensiv, prin revărsări uriaşe de ape descriptive, de ordin mai mult verbal, cu excrescenţe uluitoare, într-un stil fluent, poetic, dar şi extrem de adipos; lipsă totală de compoziţie în mare şi de economie în mic; belşug şi risipă; senzaţional de carton (voi. I din Baletul mecanic), lipsă de proporţii, de orice incisivitate şi lapidaritate; expresie grasă, flască, fără nerv; purulenţă continuă de carne prea bine hrănită. Totul, de altfel, extensiv, pe pogoane de hârtie, nu fără poezie şi căldură de evocare. Sute de pagini ale primului volum din trilogia lui Eminescu, Luceafărul, sunt pline de poezia naturii din jurul Ipoteştilor, totul admirabil şi inutil, căci, oricât ar fi voit scriitorul să vadă în amănuntele copilăriei temele esenţiale ale viitoarei cariere literare a lui Eminescu, ele se potrivesc aproape oricărei copilării. Rămân, aşadar, ca bucăţi literare lirico-descriptive, fără raportare la subiect. În această cursivitate generală atât de dezolantă şi de inexpresivă se infiltrează şi apele tulburi ale cotidianului ziaristic ce transformă unele romane în cronici actuale sau istorice (Plecat fără adresă, Carmen saeculare) fără relief, sau în satire sociale mai mult facile (Nepoata hatmanului Toma, Kremlin, Greta Garbo etc.). Cezar Petrescu este, aşadar, o mare forţă, pe care nimic n-o poate scăpa de destinul inflaţiei; iar opera lui, o uriaşă revărsare extensivă fără sonde adânci în sufletul omenesc. (Cezar Petrescu, în Istoria literaturii române contemporane, Bucureşti, Editura Socec, 1937, p. 206. – 209.)

G. CĂLINESCU: Întunecare este o astfel de scriere largă în care, toate tumulturile putând să încapă, tonul este liniştit ca al unei ape revărsate în voie. Nu se poate tăgădui că romanul e scris bine. Bine, nu din punct de vedere artistic, ci gramatical. Frazele au rotunzimea, îndemânarea şi spiritul ce un om cult e obişnuit să le pretindă oricărei pagini literare sau nu. Această distincţie induce de obicei în eroare asupra naturii operei lui Cezar Petrescu. […]

Cea mai mare parte din roman se desfăşură ca o cronică a epocii, făcută din momente caracteristice, cu această observare că metoda e foarte rar descripţia şi aducerea în scenă. În genere, eroii vorbesc despre evenimente şi aceste referinţe şi opinii constituie corpul însuşi al scrierii. Regăsirii pe toţi eroii iniţiali [după izbucnirea războiului]. Alexandru Vardaru îşi continuă existenţa pozitivă. Despre fanfaronul Pavel Vardaru „aflăm” cu intermitenţe că ar fi un foarte bun luptător. Radu Comşa ţine cu orice chip să meargă pe front. Ni se dă şi un fragment de luptă, corect, dar lipsit de dramatism. Comşa e rănit grav, dus la spital, prilej de a asculta acum interminabile dialoguri între răniţi. Pe de altă parte, ofiţeri ruşi, toţi internaţi, beau şi joacă cărţi foarte convenţional. Nimic nu se întâmplă, din punct de vedere epic, în roman. Eroii alunecă, prin convorbiri, spre sfârşitul războiului. Considerat ca o cronică, romanul e superficial, cu toate că nu-i lipsit de o anume eleganţă jurnalistică. Nici o transfigurare, nici un sens nu se ridică deasupra nudelor fapte care luate în individualitatea lor nici nu sunt substanţial exacte. Din cauza revărsării temperamentului scriitorului în fapte, impresia este a unui război vesel, în care suferinţa e fără rezonanţă, în care toţi beau vinuri cu numiri cosmopolite şi ţin pe dinafară minte versuri franceze şi titluri de cele mai pretenţioase cărţi. Comşa iese din spital desfigurat şi în treacăt asistăm la ceea ce ar fi putut deveni un moment dramatic capital. Luminiţa, logodnica lui, îi dă a înţelege că, faţă de neprevăzutul accident, sentimentele ei nu mai pot rămânea aceleaşi. Izolat, acest motiv ar fi putut da naştere la un roman, cu condiţia de a se proporţiona evenimentele. Dar scriitorul este atras de o aplicare mai generală, cu care distruge unica intrigă interioară schiţată. Soarta lui Comşa e a oricărui combatant. Acum începe ancheta prin toate mediile. În preajma armistiţiului toţi discută şi meditează asupra învăţămintelor ce sunt de tras. Din marea tragedie, asupra cercetării noii societăţi. Romancierul „studiază” psihologia epocei. Şi soldaţii ţin lungi dizertaţii, pe pagini întregi. […]

Cronica ia dar coloare umanitaristă şi pacifistă. Războiul se încheie şi în încă un volum autorul, din ce în ce mai prolix, caută să studieze urmările lui. El anchetează mergând la ţară, vizitând pe câte o văduvă de combatant, înregistrând schimbările politice, la care ia într-o măsură parte, spiritul noii societăţi şi ajunge lu încheierea că sacrificiul eroului este uitat. Şi ancheta aceasta cu alte personagii, nebizuită pe nici o întocmire epică, ar putea merge la infinit. Ca să poată încheia romanul, Cezar Petrescu e nevoit să reînvieze un moment de mult stins. Comşa zăreşte, tot la Constanţa, pe Luminiţa cu copilul ei, pe plajă. Mâhnit de această continuare a vieţii în afara lui, face un gest imprudent şi se înţeapă cu nişte spini în obraz şi poate chiar în ochi (textul e sibilin). Gest patetic cu înţelesul: era mai bine ca eroul să nu supravieţuiască.

Romanul ca roman este eşuat. Nimic etern omenesc nu se poate memora. Ca simplă cronică e superficial şi n-ar putea nicidecum înlocui substanţialitatea unei opere istorice. Totuşi, o uşurinţă agreabilă, o distincţie în stil şi o indiscutabilă răbdare arhitectonică, ajutată din când în când de norocul efemer al unui creion îndemânatec, îi dau o oarecare personalitate şi oricine era îndreptăţit ca după acest exerciţiu să aştepte de la autor opere mai închegate care n-au venit. A rămas însă, după dezamăgirea de mai târziu, ideea că în orice caz Întunecare reprezintă adevăratul roman al lui Cezar Petrescu, idee eronată, dedusă din împrejurarea fără putere de constrângere asupra criticei că opera a obţinut o aprobare academică.

De aci înainte formula „mare romancier” însoţeşte cu frenezie numele scriitorului, pus totdeauna alături de M. Sadoveanu şi de L. Rebreanu. Scriitorul însuşi capătă un suflet optimist, impermeabil la critică. Uneori intenţia de a vinde cu orice chip cărţile pare aşa de neîndoielnică, încât cel puţin asupra unor anume opere s-ar crede că interesul artistic al autorului a căzut pe al doilea plan. Şi totuşi scriitorul îşi apără aceste producţii înfocat. E limpede că el îşi bănuieşte o putere creatoare excepţională, în stare să înnobileze subiectele cele mai hazardate. În prefeţe de volume, el îşi arată intenţia de a construi un tot ciclic „într-o succesiune de 15-20 romane ale epocii, unele de investigaţie orizontală în realităţile şi în procesele sociale, altele de investigaţie verticală, în realităţile şi în procesele psihologice ale individului”. […]

Sunt suficiente semne că Cezar Petrescu a urmărit, nici mai mult nici mai puţin, să refacă opera lui Balzac. Luciditatea intelectuală îi lipseşte, spre a înţelege complexele probleme ale genului. El e un cititor de lucrurile cele mai amestecate, îndeosebi de romane, răsfoite izolat, abstrase de literatura organică din care fac parte. Cărţile sale abundă în citate din toate limbile, fără a da impresiunea unei minţi care profită de lecturi. Este învederat că oricare ar fi fost intenţia lui Balzac, elementul tipologic covârşeşte în Comedia umană materialul istoric. Balzac studiază omul general, nu omul epocal. Indus în eroare de anume romane ciclice moderne care sub propunerea de a studia o epocă ascund mai degrabă intenţii politice (Jules Romains, Roger Martin du Gard) şi sunt o degenerare a naturalismului, scriitorul român, adânc înrâurit de altfel şi de tehnica cinematografului, tinde să „studieze” societatea română pe o porţiune de timp, să definească mentalitatea claselor sociale (boierime, burghezie, ţărănime), să determine raporturile politice între sat şi oraş, să înregistreze stadiul nostru cultural, să stabilească izvoarele unor mişcări. Acesta e în fond program de istoric, cu totul fără interes într-un roman, chiar dacă s-ar admite că un romancier ar fi în stare să intuiască excelent unele relaţii. În orice caz, este de reţinut că observaţia lui Cezar Petrescu se simbolizează în câteva profesii caracteristice (proprietar, răzeş, ţăran, preot, învăţător, ministru, prefect, profesor universitar, romancier, poet, jurnalist) şi în câteva nume care, ca şi la Balzac, revin: prefectul Emil Sava, bancherul Iordan Hagi-Iordan, ofiţerul Muţi Leonardescu, romancierul Teofil Steriu etc. În fond, oricare ar fi estetica scriitorului, fundamentală rămâne numai chestiunea realizării. În privinţa aceasta modeste apar mijloacele cu care Cezar Petrescu înţelege să înfăptuiască o arhitectură aşa de vastă. „Incontestabilul talent” apare de la început ca o facultate foarte onorabilă de a ocupa câteva sute de pagini cu promisiuni şi indicaţii de procese epice şi analitice, într-un limbaj jurnalistic, tumultuos, niciodată însă înjosit, ba chiar cu multe digresiuni de uşoară erudiţie. (Istoria literaturii române, de la origini până în prezent, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1941, p. 682-684.)

TUDOR VIANU: Dacă romanele lui Ionel Teodoreanu sunt construite cu o largă întrebuinţare a dialogului, care strâmtează în proporţie spaţiul pe care şi-l rezervă comentarul şi povestirea autorului, acest spaţiu este mult dilatat la Cezar Petrescu, care îşi analizează personagiile când strămutându-se în interiorul lor, când privindu-le din afară. Dialogul joacă la acest scriitor primul dintre rolurile pe care le-am distins mai sus, acela de a reliefa imaginea unui ins sau a unei situaţii. Întinsul loc destinat comentarului şi naraţiunii acordă unui roman ca Întunecare, 2 volume, 1928, acela în care Cezar Petrescu ajunge la plinătatea măsurii lui, caracterul unei lucrări de analiză şi de reconstrucţie a unui moment important al societăţii noastre, Războiul Întregirii, cu epoca de înfrigurare care l-a precedat şi cu dezamăgirile apărute mai târziu. Printre autorii care au contribuit la înflorirea contimporană a romanului, Cezar Petrescu este fără îndoială acela care dispune de cel mai întins câmp de observaţie. Nimeni altul, alături de el, n-a erijat o frescă la fel de completă a societăţii noastre. Aproape nu există categorie care să nu fie reprezentată în vasta şi stufoasa construcţie a Întunecării, unde un mare număr de personagii, cu fizionomii individualizate, îşi trăiesc drama lor. Efortul de integrare al Întunecării este unul din cele mai diligente ale literaturii noastre. Mulţimea detaliilor, forfota omenească în care apar tot alte şi alte figuri dau un caracter oarecum nelimitat construcţiei lui Cezar Petrescu, pentru care modelul diriguitor pare să fi fost epopeea naturalistă a lui Tolstoi, Război şi pace, sau Comedia umană a lui Balzac, nu romanul francez după formula mai nouă a lui Flaubert în Madame Bovary, operând cu un număr restrâns de personagii şi construind pe axa unei intrigi unice, ca în compoziţiile dramatice ale tradiţiei clasice. Dar pe când şi la Balzac, şi la Tolstoi, şi la Flaubert, creaţia în întregime obiectivată dă poetului un fel de indiferenţă demiurgică faţă de creaturile sale, aşa încât rămâne totdeauna o problemă oarecum insolubilă a criticii să identifice printre acestea pe autorul însuşi, cu atitudinile şi sentimentele lui, în romanul lui Cezar Petrescu, figura lui Radu Comşa îndeplineşte incontestabil acest rol, şi prezenţa lui de-a lungul întregii compoziţii o subliniază liric în întregime. Pe de altă parte, analizele lui Cezar Petrescu, foarte întinse în suprafaţă, îmbrăţişând un mare număr de situaţii şi reacţii sufleteşti, este drept a spune că nu coboară niciodată în adâncimi. Ceea ce ni se arată că trece prin sufletul eroilor săi, nu depăşeşte uneori nivelul unor generalităţi ale reflecţiei, sub care simţim că pot fi straturi mai profunde, mai inedite. […]

Într-un chip destul de surprinzător, printre mijloacele sale stilistice, Cezar Petrescu foloseşte adeseori pe acele ale estetismului modernist, cu multele elemente puse la dispoziţie de aluzia literară, de arte, de ştiinţe, feluritele asociaţii pe care i le procură o curiozitate cam răspândită. Iată, la cazinoul din Constanţa apare o portugheză: „O portugheză – exclamă Luminiţa citând Larousse-ul – o femeie din Portugalia, fost imperiu colonial, actualmente modestă republică situată la extrema Ibericei! Capitala: Lisabona, în provincia Estramadura, arhibanalizată de poeţii simbolişti. Oraş însemnat: Porto, cu vinuri vestite, despre care poate să ne spună ceva mai pe larg unchiul Pol. Portugalia, în sfârşit, patria apei de păr, a lui Camoëns şi donei Ines de Castro! Pentru rest şi detalii precise, adresaţi-vă domnului, care-o face pe mironosiţa. Vă poate delecta şi cu un Fado do amor, din repertoriul popular…” Un alt personagiu îşi aminteşte vizita sa la Muzeul Oceanografic din Monaco: „E o clădire foarte frumoasă, explică el, cu privelişte la cincizeci de metri deasupra mării şi cu minunate decoraţi uni de mozaic şi vitralii. Ce crezi că am descoperit, etichetat cu cele mai poetice numiri din mitologia greacă? Nereis, Hermione, Meduza, Astarte, Argonauţi… Tot felul de larve urâcioase, viermi păroşi, crustacei dezgustători şi gângănii, să nu le vezi! Bietul Omer, nu şi-ar mai recunoaşte divinităţile!” Ştiinţele, foarte mult puse la contribuţie, dau explicaţiilor lui Vasile Probotă caracterul unei adevărate dizertaţii doctorale, debitată însă cu zelul unui şcolar. Este oare ştiinţa imorală? „Nu e morală, nici imorală, zârnbi dascălul de ştiinţe, de astă dată el cu compătimire şi ironie faţă de asemenea erezii comune. Nu e morală, nici imorală, fiindcă nici natura nu e morală ori imorală. E indiferentă! Nimeni nu s-a indignat fiindcă sulfura de carbon miroase neplăcut, ori fiindcă acidul prusic ucide fulgerător. Sunt realităţi, pe care ştiinţa le constată, le verifică şi câteodată încearcă să le explice. Omul e o oxynitrocarbură de hidrogen coloidal cu câteva impurităţi, atâta ştim sigur” etc. Atâtea elemente ale culturii, strecurate în vorbirea personagiilor, în lipsa unei imaginaţii care vede mult, trebuie să dea varietate stilului, o însuşire mai cultivată, după cum s-a văzut şi mai sus, de către autor. (Arta prozatorilor români, Bucureşti, Editura Contemporană, 1941, p. 374- 378.)

MIHAI GAFIŢA: Apariţia romanului Întunecare a marcat începutul unei noi etape în dezvoltarea lui Cezar Petrescu, cea fundamentală, care dă măsura personalităţii sale literare.

Originea romanului e mai veche. Cea mai îndepărtată mărturie a preocupărilor autorului de a scrie despre „drama generaţiei războiului” o avem în fragmentul Sângele din Hiena […]. De asemenea, schiţe şi nuvele din ciclul Scrisorile unui răzeş (Şoseaua, Prietenul meu Jan, Pe Arieş în sus, Lângă o piatră veche de hotar, Fugarul, Întoarcerea eroului, elaborează motive care vor intra în compunerea romanului. După apariţia volumului de nuvele Drumul cu plopi, proaspătul scriitor, care avea în cartoane şi alte lucrări, unele chiar apărute în reviste, aşteptând volumul, se încumetă la construcţii ample şi începe Întunecare. Retras trei veri la rând la una din căsuţele din jurul mănăstirii Agapia – unde se adunau de obicei scriitorii moldoveni – el scrie romanul, a cărui primă parte începe, să o publice în Gândirea, o dată cu toamna anului 1924, şi în Viaţa românească, din vara anului următor. Ultimele capitole apar, de asemenea, în Viaţa românească din 1926, când romanul se afla în întregime scris. […]

Cronologic, Întunecare este unul dintre primele romane, de la noi şi din Europa, consacrate războiului din 1914 – 1918. Focul de Henri Barbusse îl premerge, întrucât apăruse în 1916. Jurnalul lui Rudolph Georg Binding, intitulat Despre război şi publicat în 1925, făcând în Occident un mare zgomot la apariţie, îi este însă contemporan. La fel Cazul sergentului Grişa (1921) de Arnold Zweig, ca şi Omul este bun de Leonhardt Frank, sau Oameni în război de Andreas Latzko. Însă Pe frontul de vest nimic nou (1929) de Erich Maria Remarque, romanul despre război de cea mai mare circulaţie la apariţie, îi este ulterior. Romanul european al războiului abia se scria în 1924, când Cezar Petrescu publica începutul cărţii sale. Dintre scriitorii altor ţări care vor fi avut o influenţă puternică asupra sa, orientându-i proiectul acestui roman, trebuie să-l situăm la un loc important pe Alexei Tolstoi, atunci în emigraţie la Paris, unde l-a şi cunoscut Cezar Petrescu în 1922 şi a avut cu el numeroase şi lungi discuţii. Alexei Tolstoi încheia prima carte a trilogiei Calvarul, romanul Surorile, început în 1919, iar dezbaterile cu tânărul gazetar şi scriitor român, aflat la începutul nuvelisticii şi fără nici un volum apărut, s-au purtat, după cum povesteşte Cezar Petrescu1, şi despre intenţiile apropiatei întoarceri în Rusia Sovietică, dar şi despre chestiuni mai ample, privind situaţia generală de după război şi, concret, problemele literare. Întunecare trebuie, de asemenea, comparat cu acele cărţi care oglindesc decepţiile omenirii după război, ca de exemplu mai multe nuvele ale lui Jakob Wassermann, romanele Karl şi Anna de Leonhardt Frank, Hotel Savoy şi Goană fără sfârşit de Joseph Roth şi Întoarcerea de pe front, de acelaşi Erich Maria Remarque.

Dintre romanele consacrate războiului şi epocii din preajma lui, apărute până atunci, singurul cu caracteristici de amplă frescă socială, cu o vastă galerie de personaje şi cu intenţie de cronică a războiului cămine primul volum din Calvarul, din care apărea o ediţie germană în 1922 la Berlin, imediat după publicarea în franţuzeşte. Acest roman îi era cunoscut lui Cezar Petrescu în perioada când începea lucrul la Întunecare. Discuţiile cu autorul Calvarului au putut să limpezească unele din liniile proiectului pe care tânărul romancier aspirant îl purtase cu sine. Explorarea în diferite straturi şi categorii ale societăţii mărturiseşte înrudirea, dacă nu chiar unul din exemplele care i-au stat în faţă. Originalitatea romanului Întunecare este însă incontestabilă. După Ion al lui Liviu Rebreanu, apărut în 1920, este primul roman românesc dintre cele două războaie conceput pe planuri diferite şi multiple, cu o problematică foarte cuprinzătoare şi cu o valoare literară care i-a asigurat durabilitatea. În literatura românească de război, care l-a precedat, trebuie menţionate nuvela amplă, aproape un roman, Catastrofa (1921) şi romanul Pădurea spânzuraţilor (1922) de Rebreanu. Pădurea spânzuraţilor este însă romanul unui singur erou; problematica sa îl situează mai degrabă între romanele psihologice, aşa cum va fi mai târziu, în special în prima sa parte, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, apărut la trei ani după Întunecare, în 1930; cea de-a doua se apropie de structura cărţii lui Barbusse, fiind, cu alte cuvinte, jurnalul de campanie al unei mici unităţi.

Roşu, galben şi albastru (1924) de Ion Minulescu era mai mult o satiră a spatelui frontului; scene de front, ca şi o problematică mai complexă aducea romanul Strada Lăpuşneanu (1923) al lui Mihail Sadoveanu.

Balaurul (1923) de Hortensia Papadat-Bengescu se apropie şi el de formula romanului psihologic, caracteristică autoarei la data respectivă. Structura lui rămâne, ca şi la Camil Petrescu, aceea a unui jurnal de război. Întunecare însă se constituie social, cu problemele complexe ale unor întregi clase şi categorii, cu o desfăşurare pe o arie geografică largă, vădind de pe acum ambiţia autorului de a da lucrări de proporţii, fresce şi cronici ample ale evenimentelor, de a dezbate mari probleme politice, sociale şi umane. […]

Geneza şi liniile romanului Întunecare şi ale episoadelor corespunzătoare din alte cărţi ale scriitorului se explică prin următoarea afirmaţie dintr-o scrisoare: „Eu am asistat la drama generaţiei care a aşteptat de la război o purificare şi o justă valorificare a umanităţii şi cu disperare a văzut că nimic nu s-a schimbat în lume”.

„Romanul generaţiei semănătoriste”, „roman sumbru – ca realităţile din timpul războiului şi de după război”, roman despre „drama generaţiei care s-a trădat” – cu astfel de cuvinte îşi caracterizează Cezar Petrescu acest prim roman al său. Capitolele de început sunt consacrate speranţelor pe care diferitele categorii, şi în special reprezentanţi ai intelectualităţii tinere şi generoase, şi le puneau în război. Unii au crezut că în felul acesta slujesc un „ideal naţional”, că îşi dau contribuţia la aducerea Ardealului între hotarele ţării. Alţii au avut în faţă obiective de ordin social sau etic – îmbunătăţirea soartei celor mulţi, un nou tip de relaţii între oameni, o nouă scară de valori morale.

Speranţele acestea se prelungesc între ţăranii purtaţi pe front ca soldaţi, între ofiţerii care au plătit tribut greu în bătălii, dar care erau încă însufleţiţi de ideea că au datoria, faţă de ei înşişi, faţă de morţi, ca şi faţă de cei rămaşi în viaţă, să întreprindă ceva, să încerce o schimbare. Unii au purtat această credinţă mult după război – aceasta va fi drama lui Radu Comşa, eroul romanului Întunecare, iar, mai târziu, a lui Bogdan Cernegură, din Ochii strigoiului.

Autorul urmăreşte cum o răsturnare continuă ucide toate bunele intenţii. Căci intenţiile celor mai mulţi din eroi erau bune, chiar dacă premisele lor erau false, argumentele limitate, concluziile greşite. Contrastul amintit face ca din aspiraţiile lor generoase să se nască tot atâtea drame, prăbuşiri şi înfrângeri, fie că eroii respectivi îşi păstrează ideile cu care au pornit sau şi le părăsesc, fie că mor în război sau scapă, fie, în sfârşit, că după război îi caracterizează mulţumirea sau nemulţumirea.

Care sunt cauzele adânci ale acestor contraste, parte reieşind chiar din elementele cărţii, parte neînţelese nici de autor?

Eroii pornesc la drum, toţi, în vălmăşagul războiului, cu câte o eroare – am spune o „vină tragică” – a cărei amprentă o poarta întregul lor destin. Ei speră că războiul cu toate nenorocirile lui va aduce o însănătoşire a vieţii sociale, o trezire a conştiinţelor. […]

Aceasta e în realitate adevărata înfăţişare a dramei pe care o străbate tânărul intelectual, capabil, dar derutat, Radu Comşa, eroul romanului Întunecare. O străbat şi alţii ca el, alcătuind „generaţia războiului”: agitatul ardelean Onisfor Sachelarie, filosoful bergsonian Stelian Minea, tânărul fiu de moşier şi nepot de ministru Mihai Vardaru, Gabriel Ghenea, Bogdan Cernegură, apoi insurgentul zgomotos, cu aere de revoluţionar intransigent Vasile Mogrea şi alţii. Lipsa de bază reală a poziţiei lor este cauza derutei şi dezechilibrului moral care-i aşteaptă pe toţi, care determină drama lor.

„Simt că am să săvârşesc o faptă bravă – spune Mihai Vardaru, cel mai tânăr dintre cei menţionaţi mai sus. Numai să nu sfârşească războiul până îmi vine rândul şi mie… Trăiam ca un imbecil! Mi se părea un act de curaj să îndrăznesc a fuma înaintea tuturor ţigara pe care o fumam pe ascuns. Şi mie mi se părea evenimentul cel mai formidabil examenul care îmi dădea diploma de opt clase de liceu… Acum, abia, îmi dau seama ce sens are viaţa şi ce mare fericire mi-a rezervat destinul, să trăiesc o catastrofă, care va trece prin văpăi umanitatea! Cei care ne vom întoarce de acolo avem să fim alţi oameni…” Psihologia fiului de moşier este explicabilă: el priveşte războiul ca o aventură, care va aduce schimbări în viaţa lui, îl va emancipa de tutela măruntă a vieţii şi a familiei şi-i va deschide câmp larg în faţă. În ce scop? Mihai Vardaru nu are un ideal concret, deşi e la vârsta când ar putea avea unul. Îl deducem drept un fel de liberal nedecis, dar bine intenţionat la început – şi pentru aceasta personajul ne e apropiat; dacă n-ar fi murit, el ar fi devenit, desigur, după legile clasei lui, o făptură mai mult sau mai puţin asemănătoare unchiului său, ministrul Alexandru Vardaru. Dar tânărul Vardaru pleacă voluntar pe front şi moare curând într-o luptă, împuşcat, prăbuşindu-se cu cu faţa în jos într-o băltoacă. Comşa îl va descoperi, privind cu oroare cum o lipitoare vâscoasă i se prelinge din orbita golită. Soarta acestui tânăr impresionează, fireşte, şi el rămâne în amintirea cititorului cu aureola unui entuziasm curat, deşi irosit zadarnic – superior însă capitulărilor în care-i vom vedea pe cei ce au supravieţuit.

Stelian Minea, tânăr învăţat, filosof, face parte dintre aceştia. Ardelean, el concretizează în problema Ardealului tot sensul vieţii lui. Nu-i pasă, nu-l interesează lupta altora pentru libertate, nu-l mişcă ideile şi nevoile lor. „Nu-i cunosc, nu ştiu cine sunt; admit că or fi având dreptate, ba încă nu numai din punctul lor de vedere, ci şi din cel al întregii umanităţi… Dar ce să fac dacă nu pot participa sincer la suferinţele, la idealurile, la lupta lor? Când e vorba însă de Ardeal, e altceva! Pentru mine, Ardealul devine o chestiune vitală! A sunat mobilizarea – las tot, cărţi, examene, dragostea, liniştea mea, risc tot ce am, şi viaţa, adică tot ce am mai scump, dar nu pentru triumful ideii de libertate ori de dreptate! ci fiindcă de astă dată, ideea de libertate şi de dreptate o văd şi o simt prin sufletul celor câtorva milioane de oameni cu care mă ştiu solidar…” Stelian Minea va ajunge un acrit, dascăl de provincie, în Târgul Călimanului, cu o nevastă arţăgoasă şi autoritară, cu copii şi ticuri, renunţând la nuanţările şi subtilităţile foarte în spiritul ucenicului cărturar din 1915, dar cu totul nefolositoare în adormitul târg de provincie, unde îşi are catedra. „Solidaritatea cu milioanele de oameni”, îndrăzneala de „a risca tot ce are” pentru Ardeal s-au topit de mult într-o chiverniseală măruntă de funcţionar speriat, care face şi puţină politică, atâta cât să-şi păstreze tihnită, în continuare, existenţa vegetativă, larvară. Acestea le vom afla în Ochii strigoiului.

Acestor poziţii asemănătoare, dar distincte, totuşi, Radu Comşa o adaugă pe a sa, nuanţată de o idee nouă: aceea a contribuţiei la o pace veşnică. „Şi eu cred în forţa morală a războiului – spune el adresându-se celorlalţi ofiţeri ai regimentului, pe front. Aci toţi ştiu că au venit la moarte. Că accidentul, excepţia, anormalul, e să scapi, nu să mori. Prin ce mister oamenii au acceptat oare această sinucidere în masă? Eu cred… că toţi au venit de bună voie… Fiindcă omul are încrederea nestrămutată că sacrificiul lui din acest război va răscumpăra pacea pentru copiii, nepoţii, strănepoţii noştri, împiedicând orice alte războaie viitoare. De fapt, luptă fiecare pentru pace…” Iar de la această justificare a războiului pe care ducea el, la care venise voluntar să participe, smulgându-se din biroul unde-l adăpostise Vardaru ca să-şi cruţe viitorul ginere – de la îndreptăţirea războiului său, Comşa ajunge repede la justificarea războiului în genere: el crede că au dreptate egală şi atacatorii şi atacaţii, pentru că războiul ar fi apărut ca „să scoată din lumea aceasta veche, obosită, nesatisfăcută noţiuni noi, pentru un veac de acum înainte… Războiul general coincide cu o revoluţie care aşteaptă să se dezlănţuie în afară, în milioanele mulţimilor, cât şi în fiecare om.”

Aceasta era şi poziţia autorului însuşi, nu numai înainte de război, ci chiar în perioada când publica în Hiena articolul Peste ruini, adică la începutul lui 1919. Existau încă oameni, atunci, care doriseră războiul şi îl străbătuseră plătind un sângeros tribut, dar încă nu deschiseseră bine ochii, nici după ce masacrul se încheiase. Ei tot credeau că jertfele nu fuseseră inutile, mai sperau că guvernanţii vor avea conştiinţă şi inimă şi aşteptau de la ei înşişi foarte mult, nu-şi pierduseră iluziile. Mai târziu, scriitorul va înţelege că, dacă astfel de amăgiri mai erau cu putinţă în perioada de pregătire a războiului şi la începutul lui – în orice caz nu mai erau justificate la încheierea păcii. El şi-a construit romanul pe aceste planuri.

Comşa devine un decepţionat încă pe patul de spital, când nu-şi scosese bandajul care-i astupa faţa oribil mutilată. Onisfor Sachelarie înţelege acestea în timpul refugiului din Moldova; la fel Stelian Minea. Mogrea mai păstrează o vreme aerul insurgent, putând să-l ducă deopotrivă la extrema dreaptă ca şi la anarhism. Mihai Vardaru murise pe front, alţii se consolaseră curând şi trecuseră la mărunte aranjamente şi afaceri, ca tata Pleşea, colonelul brav pe front, nutrind speranţa unor satisfacţii călduţe, casnice – pe care şi le realizează de altfel, pentru că nu se puneau în calea mărimilor.

Încolo, războiul, în care armata e victorioasă pe front, devine pentru toţi o înfrângere când soseşte pacea – o înfrângere morală sau una fizică. De aici drama lor.

Dezbaterea amplă a acestei probleme introduce în opera lui Cezar Petrescu o alta, de mare importanţă în epocă şi care antrena numeroşi scriitori: aceea a destinului intelectualului. (Cezar Petrescu, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1963, p. 93-96, 205-210.)

Romanul Întunecare s-a constituit în conştiinţa scriitorului, a crescut în imaginaţia sa de-a lungul unei perioade mai lungi, care cuprinde şi anii războiului, şi prima jumătate de deceniu care i-a urmat. Deşi el a fost scris numai în anii 1924-1925, zămislirea lui este rodul unor frământări şi tribulaţii întinse pe o durată mai lungă, petrecute pe un fond general de convulsii, înălţări şi prăbuşiri, acte sublime şi armări dramatice ale lor, care 1-au impresionat profund pe tânărul Cezar Petrescu, abia trecut de treizeci de ani atunci când a început romanul. […] Cu drept cuvânt, scriitorul îşi plasa acest roman la confluenţa tuturor albiilor din proza sa de până atunci şi la punctul de pornire a „Cronicii” care se zămislea. Întunecare este un bilanţ şi schiţa unui program pentru construcţia ce avea să urmeze şi care, iniţial, în 1929 şi 1932 – când scriitorul îi indica dimensiunile, în interviuri şi alte confesiuni publice – trebuia să cuprindă primele trei decenii ale secolului, secţionate, exact la mijlocul lor, de cataclismul războiului. Cronică a acestuia, Întunecare fusese conceput şi considerat mult timp după aceea pivotul unei opere, romanul în care se adună şi din care se desprind cele mai multe din firele amplei construcţii care avea să fie „Cronica românească a veacului XX” de Cezar Petrescu. […]

După cum se observă numaidecât, Cezar Petrescu. întreprinde în romanul Întunecare şi o multilaterală dezbatere în jurul problemei intelectualului.

Cartea întreagă, cu excepţia paginilor, puţine la număr, privitoare la ostaşii ţărani purtaţi pe front, este o abordare din cele mai diverse unghiuri a acestei chestiuni.

Problema intelectualului a constituit una dintre atracţiile permanente ale literaturii noastre. Romanele lui Bolintineanu au fost cele dintâi care au aşezat-o în preocupările centrale ale prozei. Geniu pustiu de Eminescu, Linişte şi Trubadurul de Delavrancea, Dan de Vlahuţă, Budulea taichii de Slavici, Păcat de Caragiale, Viaţa la ţară şi În război de Duiliu Zamfirescu sunt numai câteva din nuvelele şi romanele secolului trecut, care marchează poziţii fundamentale în această dezbatere. Poporanismul şi semănătorismul îşi creaseră teorii proprii despre rolul şi relaţiile omului de carte faţă cu societatea. Scriitorii noului secol au abordat-o din plin, începând, de exemplu, cu Însemnările lui Neculai Manea de Mihail Sadoveanu, şi continuând cu toţi autorii romanului citadin. Toate principalele opere de proză apărute până la Întunecare sunt, într-o parte a lor, cel puţin, contribuţii şi ilustrări ale aceleiaşi probleme. Oameni din lună de Sadoveanu aparţine perfect categoriei, ca şi, în anumite limite, Arhanghelii de Agârbiceanuşi, ulterior, componentele „Cronicii” sale transilvane. Proza lui Galaction cu substrat ecleziastic este o continuă dezbatere a problemei intelectualului, în ipostaza optării lui între acţiune şi inacţiune socială; Ion şi Pădurea spânzuraţilor abordează chestiunea prin Herdelea şi Apostol Bologa, de asemeni Catastrofa şi, într-o privinţă, aceeaşi problemă o dezbate chiar naraţiunea autobiografică din Calvarul […].

Ipostazele cele mai importante ale intelectualului, în termenii prozei din perioada dinainte de primul război mondial, sunt două: dezrădăcinatul şi inadaptabilul. Cea de a doua a caracterizat mai cu seamă literatura secolului XIX şi, de exemplu, I. Al. Brătescu-Voineşti aduce în aproape toate nuvelele sale drame ale incapacităţii de adaptare. Este o literatură de respingere a contactului cu noua societate, burgheză, în plină ascensiune, respingere în numele unor virtuţi omeneşti eterne, sălăşluind în conştiinţele pure, acestea descoperite de autor în categoriile sociale cele mai diferite – de la moşieri până la umili funcţionari. […]

Personajul central din Întunecare este o interesantă sinteză, un început al mai multor serii de personaje ulterioare ale operei lui Cezar Petrescu. Analiza lui mai aprofundată se impune în primul rând pentru aceste considerente. Drama lui, dezechilibrul lui ating o limită maximă faţă de a tuturor celorlalţi eroi ai romanului şi prefigurează direcţiile tipologice principale din operele de mai târziu ale scriitorului, pentru că drama categoriei întregi se complică, se amplifică la acest personaj, cu retezarea bruscă, de către război, nu numai a carierei sale profesionale şi politice, dar şi a căilor de întoarcere către cei din rândurile cărora plecase. Radu Comşa e ros de neputinţa de a regăsi fie şi un singur crâmpei din împăcările la care s-au resemnat colegii de generaţie; lui îi e imposibil de a mai putea gândi la fel cu profitorii războiului, alături de care-l poartă paşii un timp, dar nu ştie cum să se alinieze celor ce încearcă să lupte, să caute o zare de lumină. (Studiu introductiv la Întunecare, Bucureşti, Editura Tineretului, colecţia „Lyceum”, 1969, p. 5-36.)

OV. S. CROHMĂLNICEANU: Romanul cu care s-a impus atenţiei [Cezar Petrescu] e Întunecare (1927). El aparţine ciclului Război şi pace, dar, de fapt, deschide perspectiva întregii „cronici româneşti a veacului XX”, prezentând evenimentul aflat la originea societăţii pe care Cezar Petrescu a descris-o, adică lumea apărută după marea conflagraţie mondială din 1914-1918. Romanul, aşa cum va fi conceput şi Întoarcerea de pe front a lui Remarque, luminează contrastul între experienţa combatanţilor, tragică, amară şi reacţiile celor rămaşi acasă şi reveniţi automat la preocupările lor curente, după încetarea măcelului.

Ambiţiile cărţii sunt însă mai mari; ea vrea să fie rechizitoriul pe care-l face societăţii româneşti postbelice o generaţie înşelată. Reprezentantul acesteia e Radu Comşa, eroul principal al romanului.

Băiat frumos, cu o „gură de cadână”, el se numără printre puţinii tineri care, în ciuda originii lor umile, sunt pe cale de a face, datorită norocului, o carieră strălucită. A urmat dreptul, a devenit secretarul domnului Vardaru, mare moşier, avocat, om de afaceri şi politician, e logodit cu fata acestuia, Luminiţa. Lui Radu Comşa i se deschid aşadar, la izbucnirea războiului, toate căile; ginere al unui om influent, a pătruns în înalta societate, e preţuit, simpatizat, împins înainte. Dar, eroul nu s-a rupt încă definitiv de ai lui, se mai simte solidar cu lumea satului pe care l-a părăsit, cu colegii printre care a înfruntat mizeria din anii studenţiei, cu idealurile generaţiei sale. Când sună mobilizarea generală, refuză situaţia de ambuscat. Şi, cu toate protestele Vardarilor, pleacă pe front, Aici, trăieşte din plin tragedia războiului, e rănit şi desfigurat. Urmează întoarcerea. Plin de scrupule, Comşa, care are acum o faţă ca „un măr stricat”, se oferă să rupă logodna cu Luminiţa, întâlneşte doar nişte proteste formale şi înţelege repede că familia Vardaru aştepta o astfel de propunere. Comşa încearcă să-şi refacă viaţa, dar peste tot, infirmitatea lui îl împinge la izolare. În jurul său, vechea societate, cu apucăturile ei egoiste, se reface repede; jurămintele din tranşee sunt uitate şi goana după căpătuire reîncepe mai sălbatică decât înainte, Comşa trăieşte o ultimă deziluzie: eşuarea într-o tristă combinaţie politicianistă, a mişcării foştilor combatanţi. Toate stau pentru erou sub semnul „întunecării”, sacrificiile s-au dovedit zadarnice, jertfa de sânge a unei întregi generaţii n-a schimbat structura societăţii. Comşa o reîntâlneşte pe Luminiţa la mare, căsătorită, fericită. Imaginea fericirii pierdute îl otrăveşte; aleargă disperat prin noapte şi, ca să-şi ucidă gândurile duşmănoase, se aruncă în lacul negru de asfaltit. Dar acesta are apa „atât de grea şi blestemată, încât nu primeşte trupul nici unui înecat”.

Romanul reuşeşte să ne familiarizeze, cu diferitele medii sociale angrenate în răsturnările războiului.

Intersecţiile de planuri sunt ingenioase şi denotă o remarcabilă putere fabulatorie. Prin familia Vardaru, pătrundem în lumea aristocraţiei româneşti şi a marii finanţe, prin prietenii lui Comşa de la pensiunea Cimbru, unde eroul lua masa ca student, avem prilej să cunoaştem intelectualitatea mic-burgheză, cu veleităţile, credinţele şi visurile ei. Pe front apar ţăranii, care povestesc la focuri ce-i doare. În sfârşit, prin Zoe Vesbianu, fosta amantă a lui Comşa, luăm contact cu lumea profitorilor de război, a cartoforilor, speculanţilor, tripoteurilor şi prinţilor decavaţi. Acţiunea, bine condusă, dă sentimentul multiplicităţii de destine împletite prin capriciul hazardului; fauna personajelor e bogată: unchiul Pol, bon viveur-ul familiei Vardaru, plecat pe front cu provizii de cafea veritabilă şi de coniac franţuzesc; profesorul Virgil Probotă, omul integru, cu drama lui conjugală; poetul Dan Scheianu, victimă a mizeriei, alcoolului şi stupefiantelor; felina Zoe Vesbianu, soţul ei paralitic, ofiţerii de pe front, soldaţii, politicienii apăruţi după război etc.

Romanul posedă, ca şi alte scrieri similare, o apreciabilă forţă critică. Însăşi drama lui Comşa ilustrează incapacitatea unei societăţi de a reintegra în sânul ei pe cei distruşi, luptând ca s-o apere, sau, mai grav, rămaşi credincioşi idealului care i-a făcut să se sacrifice, spre a o clădi.

Supără însă o anume viziune simplificatoare a raporturilor umane. Ea va reveni în celelalte cărţi ale lui Cezar Petrescu sub forme şi mai evidente. Romancierul e înclinat să substituie conflictelor de clasă opoziţii ireductibile între medii omeneşti deosebite, fiindcă îl obsedează neconcordanţa lumilor închise, omogene. Aşa îi apar satul, oraşul sau târgul de provincie. Sunt uşor de recunoscut în aceste reprezentări tiparele viziunii tradiţionaliste.

În Întunecare, frontul şi spatele frontului tind să devină două universuri ireductibile, care fac să se şteargă antagonismul de clasă din interiorul lor sub efectul altei contradicţii, pentru autor mai puternică, mai definitorie. Se creează impresia că războiul a împărţit ţara în două: cei de pe front, cei buni, care au primit botezul purificator al focului, şi cei rămaşi acasă, cei ticăloşi, cei care urmăresc să profite de pe urma măcelului. De aici, o stranie unitate reciprocă. Pe front, ofiţerii se împrietenesc cu soldaţii ţărani, ascultă necazurile lor şi, dincolo de poziţiile sociale opuse, între combatanţi se naşte o solidaritate profundă. Desigur că ea apare, dar romancierul îi exagerează forţa transformatoare. De îndată ce intră în linia de bătaie, toate personajele suferă o miraculoasă prefacere morală. Un colonel de operetă, ca unchiul Pol, devine subit erou şi se comportă vitejeşte. La fel Mihai, odrasla alintată a Vardarilor, îşi descoperă o tărie de caracter nebănuită.

Toate destinele fiinţelor necorupte încă de civilizaţia modernă burgheză se reduc practic la cel al lui Comşa. Asemenea personaje sunt înzestrate cu un fond ancestral „sănătos”, care sau le împinge pe front, sau iese la iveală în atmosfera de acolo. (Literatura română între cele două războaie mondiale, I, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1909, p. 344-347. Reprodus din ediţia revăzută, Editura Minerva, 1972, p. 318-320.)

ION ROTARU: Întunecare, primul roman din ciclul „Război şi pace”, este şi cel mai valoros din toată creaţia lui Cezar Petrescu, putând sta cu onoare alături de Pădurea spânzuraţilor al lui Rebreanu sau de Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu. Fără a fi prea complicat, subiectul se încheagă aproape perfect: Radu Comşa, un tânăr deosebit de înzestrat, are în faţa sa un viitor strălucit, este coasociatul marelui avocat, moşier şi om de afaceri Alexandru Vardaru, pe a cărui fiică, Luminiţa, urmează a o lua în căsătorie. Există chiar un clan al Vardarilor, în care tânărul, deşi provenind dintr-o familie de ţărani, ar putea pătrunde fără dificultăţi, prejudecăţile de clasă fiind puse cu totul în umbră de calităţile eminente ale omului. În momentul declarării războiului, Radu Comşa nu admite însă să devină un ambuscat, să profite adică de înaltele „relaţii” ale viitorului socru spre a se pune la adăpost. Întors de pe front desfigurat, în urma unei grele răniri, eroul se vede pus în situaţia de a cere desfacerea logodnei cu Luminiţa, lucru ce fiica lui Alexandru Vardaru părea a-l dori, deşi la mijloc fusese o iubire sinceră de ambele părţi. Drama lui Radu Comşa se accentuează şi într-alt chip. Pe front avusese prilejul să lege prietenii cu o serie de oameni care nu erau de acord cu orânduirea, cu nedreptăţile şi abuzurile de tot felul, mai ales cu obijduirea de către clasele exploatatoare a ţărănimii şi a unei părţi din intelectualitate, oamenii care duceau pe umerii lor greul războiului. Căutând a-şi reface existenţa, a-i găsi un sens în direcţia luptei pentru mai binele societăţii, Comşa încearcă o nouă deziluzie, ca toţi foştii combatanţi care se văd acum înlăturaţi din arena politică de către noii îmbogăţiţi. Romancierul are ştiinţa de a îmbina drama pasională a eroului cu dezamăgirile profunde pe care le încearcă pe plan social, într-o vară, întâlnind la mare pe fosta-i logodnică, acum căsătorită, cu copii. Şi fericită în modul burghez obişnuit, Radu se sinucide aruncându-se în „lacul asfaltit”, care, simbolic, avea apa „atât de grea şi blestemată, încât nu primea nici trupul unui înecat”. Simbolic este şi titlul romanului, întunecarea semnificând zădărnicia oricăror jertfe, chiar şi a celor de sânge, într-o societate alcătuită nedrept. Mulţi comentatori găsesc exagerată transformarea personajului în contact cu realităţile grave ale războiului, mai ales contradicţia pe care autorul o pune între combatanţii din tranşee şi cei rămaşi în spatele frontului, contradicţie ce ar umbri adevăratele conflicte de clasă. Se cuvine totuşi să observăm că primul război mondial a fost un eveniment de o asemenea amploare, angajând spiritele la o încercare istorică atât de hotărâtoare, încât e de presupus că a fi sau a nu fi combatant pe front definea o atitudine cetăţenească şi umană, cu totul caracteristică pentru epocă, pentru oamenii din generaţia lui Radu Comşa, Apostol Bologa, Ştefan Gheorghidiu. Într-un fel sau într-altul, a existat o „înfrăţire” a celor care înfruntau moartea în tranşeele Măraşeştilor, opusă celor ce se ţineau la adăpost, cu atât mai mult afaceriştilor de soiul lui Alexandru Vardaru sau Nae Gheorghidiu, care nu se dădeau în lături de a livra furnituri de război inamicului, conform legilor negustoreşti lipsite de orice scrupul. Atunci, în vremea primului război, existau – lucru ce n-a mai fost cu putinţă în timpul celui de al doilea – realmente un front şi un spate al frontului, fatal opuse, contradictorii. Nemulţumirea cititorului de azi ar putea proveni, într-o măsură, din viziunea uşor simplificatoare a romancierului, care conduce destinele eroilor după o schemă oarecum prestabilită, nu lipsită nici acum de tenta sămănătoristă-poporanistă. Romanul se constituie totuşi rotund, printr-o bună ştiinţă a compoziţiei. Traversarea mediilor (lumea „bună” a Capitalei, încrâncenările frontului, suferinţele oamenilor simpli, tragediile din spitalele cu răniţi şi mutilaţi etc.) şi suita caracterelor (Alexandru Vardaru, politicianul şi afaceristul fără scrupule, fiica sa Luminiţa, o burgheză inconştientă şi superficială, Zoe Vesbianu, fosta amantă a eroului, femeia iubitoare de plăceri uşoare, nepăsătorul şi uşuratecul Paul Vardaru, tipul de ofiţer din vechea armată căruia i se întâmplă să fie câteodată şi viteaz, Mihai Vardaru, adolescentul care mai crede în simţul onoarei pentru un moment, profesorul Virgil Probotă, tipul intelectualului lucid, sfâşiat de contradicţiile sociale la care asistă, poetul Dan Şcheianu, boemul de epocă, pradă mizeriei şi alcoolismului etc.) sunt executate cu multă măsură, fără încărcăturile laterale, parazitare, obişnuite în aproape toate celelalte romane, ceea ce-l făcuse pe E. Lovinescu să exclame, cu dreptate, în a sa Istorie a literaturii române contemporane: „Cezar Petrescu este aşadar o forţă pe care nimeni n-o va putea scăpa de destinul inflaţiei”. […]

Lui Cezar Petrescu îi lipseşte însă cunoaşterea exactă a realităţii, experienţa de viaţă ca atare, imperios cerute de proza modernă, de la Hemingway până la Camil Petrescu, cu deosebire în romanul de război. Mărturisit sau nu, modelul său este Tolstoi. Războiul modern, de mase, dar şi de mare tehnicitate, implică însă coordonate sufleteşti noi, deosebite, şi accentul se pune în primul rând pe faptul trăit, în foarte mică măsură pe imaginaţie, care la Cezar Petrescu este, de cele mai multe ori, debordantă, barocă. (O istorie a literaturii române, vol. II, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 670-673.)

ION BĂLU: Denominaţia ciclului, împrumutată după titlul epopeii lui Tolstoi, îi sugerează coordonatele: destinul individului şi al colectivităţii în zilele de pace şi în încleştarea cu duşmanul pentru păstrarea fiinţei naţionale. Pe pânza epocii, recreată în liniile esenţiale, Cezar Petrescu aşază problematica ce a preocupat generaţia sa: dezamăgirea, cu adânci ramificaţii în conştiinţe, că războiul, dus în numele unui ideal patriotic, nu a avut drept urmare o valorificare mai dreaptă a umanităţii, „o purificare”. Societatea nu s-a schimbat; existenţa „nemernică pe care a dus-o mulţimea zgomotoasă de furnizori lacomi, de cocote luxoase, de politicieni venali, pletora aceasta de paraziţi care furnica pe străzile neîndestul de încăpătoare, alergând târâtă de viciile, de plăcerile, de pasiunile ei, avidă şi nervoasă…”2 – a rămas aceeaşi. Combatanţii, neputând crede că jertfele lor fuseseră inutile, se trezesc într-o lume ce nu semăna cu aceea făurită romantic, în tranşee, între două lupte. […]

Fără a egala Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Întunecare rămâne o carte viabilă a literaturii interbelice şi neîndoielnic scrierea fundamentală a lui Cezar Petrescu. Din mulţimea romanelor incluse în „Cronica românească a veacului XX”, puţine se apropie valoric de Întunecare. Prozatorul însuşi şi-a considerat cartea – a afirmat-o în multe interviuri – opera sa de maturitate, considerând-o într-un anume sens drept prefaţa întregii sale creaţii.

Romanul a fost gândit în primii ani de după război. […] Publicistica risipită în „Chemarea”, „Hiena”, „Bucovina” stă dovadă. Numeroase sunt „scrisorile unui răzeş” a căror substanţă a fost ulterior trasă în roman. Destinul lui Radu Comşa pare să fi fost inspirat de un caz real, relatat de un burghez căruia „războiul i-a rotunjit averea şi i-a dăruit două case, cu venituri cât două moşii în mijlocul capitalei” şi din care reproducem paragraful ce ne interesează: „cu cealaltă fată am greşit-o… I-am ales un bărbat cum nu credeam să găsesc altul. Cine putea bănui ce gărgăuni ascunde-n cap? Cuminte, nu zic; nici un viciu. Citit, nevoie mare, toată ziua căra acasă vrafuri de cărţi, reviste, broşuri, parcă vrea să cântărească lumea de la început. Când s-a declarat mobilizarea ce crezi c-a făcut? Nu, că se duce pe front – la datorie… M-am închis în birou cu el, l-am descântat, a plâns nevastă-sa de se ofilise în două zile, cu cearcăne la ochi ca o văduvă. Ce să-ţi mai spun după aceea, de grijă, de plânsul fetii, de scrisorile care veneau tot mai rar? Mi-a venit înapoi cu trei degete tăiate, de întorc şi acum privirea când dau cu ochii de mâna lui ciungă. Şi mai rău decât asta; s-a întors reformator, mă rog, apostol, om care o să prefacă ţara. Două luni nu mi-a vorbit decât de justiţie socială, de tranşee, de lumea cea nouă”.

Lucrul a început în anul 1923. „O dată cu cartea – ne-a mărturisit doamna profesoară Smaranda Chčhata, sora scriitorului – autorul a încheiat o lungă şi grea convalescenţă în urma unui t.b.c. osos. Redactase romanul în cele două vacanţe de vară, 1924 şi 1925, strămutându-se de la mare la munte şi de la munte, la mare, după cum îi dictau prescripţiile medicilor. Scria deci pe unde apuca, pe ce hârtie se nimerea, cu ce cerneală se găsea…” După ce încredinţase fragmente revistelor „Gândirea”, „Viaţa românească” şi „Adevărul literar şi artistic”, primul volum a văzut, lumina tiparului în foiletonul ziarului „Universul”, în 1926; el a fost editat în anul următor de acelaşi ziar sub titlul: „Întunecare, roman, ediţia I-a, partea I-a, Bucureşti, 1927, Biblioteca ziarului Universul”. În asemenea condiţii, romanul a avut un slab ecou. Editurile bucureştene refuzându-i editarea integrală, Cezar Petrescu se adresează „Scrisului românesc” din Craiova, unde romanul va apare în două volume, în 1928. De la apariţia integrală, cartea cunoaşte un apreciabil succes de public. […]

Capitolele ce au în centrul lor imaginea războiului sunt pozitiv influenţate de Război şi pace. Scenele de pe front se împletesc, ca şi în romanul lui Tolstoi, cu prezentarea amplă a vieţii societăţii, multe personaje din Întunecare reluând problematica eroilor romancierului rus. Destinul lui Petea Rostov i-a slujit drept model în crearea lui Mihai Vardaru; reacţia lui Comşa, când îi găseşte cadavrul pe câmpul de luptă, este identică cu durerea încercată de Denisov. Personalitatea lui Radu Comşa în timpul războiului, şi parţial după aceea, este tributară într-o oarecare măsură lui Andrei Bolkonski şi Pierre Bezuhov. De ultimul îl alătură neistovita căutare a unui ideal moral; de cel dintâi, inteligenţa lucidă, atracţia către oamenii caracterizaţi prin nobleţe sufletească, înclinaţia spre autoanaliză. Ca şi prinţul Andrei, Comşa e rănit şi înstrăinarea de Luminiţa pare a fi fost inspirată de ruptura lui Bolkonski de Nataşa.

În mijlocul lumii contemporane lui, Comşa apare de la început drept un om echilibrat. Calităţilor native, cinstea, inteligenţa în primul rând, li se alătură capacitatea de muncă, încrederea în viitor, dorinţa de a face o carieră după modelul lui Alexandru Vardaru. Unica plictiseală o constituie dragostea împovărătoare a Zoei Vesbianu. Şi, deodată, intervine neprevăzutul. Izbucnind războiul, Vardaru obţine mobilizarea pe loc a viitorului ginere. Gestul său trezeşte în Comşa sentimentul frustrării personalităţii; hotărând mobilizarea pe loc, Vardaru nu l-a consultat, a trecut nepăsător peste voinţa lui. Prezentarea la biroul special unde nu avea obligaţii precise, întâlnirea cu alţi tineri „învârtâţi” este hotărâtoare. În mintea lui Radu Comşa încolţeşte ideea că faţă de sine însuşi, faţă de colegii săi are o datorie de îndeplinit. Sentimentul datoriei îi consolidează convingerea că şi-a găsit un ideal, incompatibil cu mediul artificial creat în familia Vardaru. În conştiinţa eroului prinde contururi o dramă ce se amplifică şi se desăvârşeşte pe măsură ce se va întoarce la matcă. Ascensiunea anterioară este pusă în antiteză cu coborârea de acum spre clasa de jos a ţării, ţărănimea, de care se înstrăinase. Când va avea revelaţia fondului imens de omenie ce sălăşluieşte în inima ţăranilor îmbrăcaţi în haină ostăşească, drama interioară a eroului atinge apogeul. Comşa se întoarce spre sine, analizându-şi critic, ascensiunea în înalta societate: trăise o viaţă falsificată.

Drama lui Comşa este integrată dramei generaţiei în ansamblu şi amândouă proiectate pe pânza societăţii româneşti postbelice. Perspectiva asupra realităţii se schimbă. Înainte de a pleca pe front, îi mărturiseşte lui Vardaru: „nu mă cunoşteam încă. M-am descoperit acolo! Acum suntem mulţi care am învăţat că am fi dezertori, dacă după război nu ne-am întoarce să continuăm lupta aici, pe frontul intern”. Desfigurat de explozia unei grenade, Comşa nu se mai poate întoarce în lumea căreia îi aparţinuse. Intuieşte în acelaşi timp că prezenţa lui nu mai e dorită de nimeni şi cu disperarea omului ce şi-a văzut speranţele prăbuşite, îi aruncă lui Vardaru în faţă nemulţumirea, reproşându-i că l-a înstrăinat de sat. Într-o anume măsură, Radu Comşa este un străin. Nimic nu-l poate ajuta să-şi găsească liniştea, dezechilibrul fiindu-i sporit de numeroasele eşecuri şi dezamăgiri întâlnite la fiecare pas. Generaţia lui trădase jurămintele pentru care luptase în tranşee, dar nici Radu Comşa nu găseşte în el energia de a lupta pentru impunerea şi realizarea idealurilor de odinioară. Nu se afirmă ca o forţă, în jurul căreia partizanii să se strângă ca sub faldurile unui steag. Pe erou îl caracterizează o anume pasivitate, de aceea sinuciderea apare ca singura soluţie de salvare.

Radu Comşa prefigurează destinul viitorilor eroi ai lui Cezar Petrescu, oameni cu sentimentul acut al dezrădăcinării, deasupra cărora fumegă concluzia generală a cărţii: societatea, rău întocmită, grăbeşte ratarea celor mai înzestraţi fii ai ei. (Cezar Petrescu, Bucureşti, Editura Albatros, 1972, p. 50-53, 56-58.)

NICOLAE MANOLESCU: La noi romanul romanesc trebuie căutat în câteva din operele de succes ale genului epic în deceniile postbelice, în care se află deghizat în pictura de moravuri sau chiar psihologică, în zugrăvirea societăţii, a războiului, a lumii bune, a adolescenţilor etc. Poate lua orice înfăţişare. Îl recunoaştem după faptul că, în loc să dezvăluie mecanismele unei lumi, se dovedeşte mai curând un creator de mitologie. Apariţia lui, într-un anumit moment, arată legătura strânsă care-l uneşte cu publicul. Romanul şi-a creat la noi adevăratul public după 1920; la rândul lui, publicul începe să-şi creeze romanul preferat. Niciodată înainte, în timpul domniei povestitorilor şi memorialiştilor, romanul n-a avut un public al său atât de numeros şi de fidel; şi niciodată înainte cititorii nu au impus romanului într-o măsură atât de mare gustul lor. Fidelitatea aceasta sfâşie practic romanul nostru în două: de o parte acele cărţi ce se adresează marelui public, format în spiritul foiletoanelor din secolul XIX, şi care recunoaşte în spiritul romanesc un avatar evoluat al spiritului de aventură; de alta, romanele pentru, să zicem aşa, scriitorii înşişi (ori pentru acea parte din public capabilă să admită noul), care-şi devin şi cei mai calificaţi cititori, romane în care se încearcă modernizarea epopeii naturaliste şi a psihologismului. Între Ionel Teodoreanu şi M. Blecher, între Cezar Petrescu şi Camil Petrescu este exact această deosebire. O cauză importantă a întârzierii romanului la noi G. Ibrăileanu o descoperea în „lipsa unui număr suficient de cititori, care să facă posibilă scriitorului o viaţă liberă, consacrată exclusiv literaturii” (După război). Când, după 1919, acest număr se înfăptuieşte, putem constata că el ajută, în adevăr, pe unii romancieri să trăiască din scrisul lor, dar cu condiţia să scrie romanele pe care le citeşte publicul larg. E instructiv să vedem din ce se compune acest public, cum arată aceste romane.

Vorbind de best-sellersurile vremii: ele sunt în fond romane romaneşti, chiar dacă nu pure, ca Rusoaica, oferind surogate de descripţie socială şi de analiză psihologică. Numărul autorilor e greu de precizat. Trei sunt totuşi în atât de mare măsură reprezentativi, încât îi putem utiliza ca eşantioane: mai întâi, desigur, chiar Gib Mihăescu. Apoi Cezar Petrescu şi Ionel Teodoreanu. În ei gustul care le dă naştere şi gustul pe care-l întreţin se află în stare pură. Ei constituie cea mai bună dovadă că, o dată cu societatea, s-a schimbat şi cititorul, şi o dată cu cititorul, literatura. Vorbind de cititor: el se recrutează acum (fireşte, nu exclusiv) din profesiunile liberale ce înfloresc în marginea lumii industriei şi finanţelor. Aparţine vârfurilor micii-burghczii. Iubeşte confortul şi înlesnirile tehnicii; umblă cu automobilul, cu trenul şi cu avionul; e un spirit practic, pozitiv: afacerile înainte de toate. Are o singură latură vulnerabilă: e mândru de poziţia socială recent dobândită şi, de aceea, foarte vanitos şi snob. Şi este mai ales un cititor de romane. Cezar Petrescu (admirator al lui G. Duhamel, Jules Romains ţi Glande Farrčre) îţi datorează, cel puţin în parte, succesul literaturii lui faptului de a fi speculat această vanitate snobă. El zugrăveşte epoca şi oamenii ei în chip foarte direct, uneori, jurnalistic; mulţumeşte nevoia cititorului de a se recunoaşte în opera de ficţiune; dar totodată îl flatează, căci romanele lui în fond oferă noii burghezii, sub aparenţa de imagine realistă, o mitologie. În plus, romanele lui sunt confecţionate abil, dând totuşi impresia de autenticitate, au o intrigă condusă limpede, tipuri clare, psihologie rezonabilă. S-a vorbit cu oarecare uşurinţă de frescă şi de realism social în Calea Victoriei sau în Întnnecare: ciclul proiectat, pe model balzacian şi zolist, de Cezar Petrescu, reprezintă de fapt un triumf al romanescului, în latura picturii exterioare. Bucureştiul e în aceste romane o mare metropolă, trepidantă, modernă (chiar încă privită destul de des cu anxietate, din unghiul dezrădăcinatului, al omului vechi, din aceeaşi plămadă cu eroii sadovenieni); mijloacele de locomoţie, barurile de noapte, luxul dau senzaţia de civilizaţie occidentală; starurile de cinematograf, eroii şi aventurierii vremii, Greta Garbo şi Guynemar, intră, prin Cezar Petrescu, în existenţa cotidiană a burghezului mijlociu, onorat de o companie atât de ilustră. Nu e vorba de romanesc de evaziune propriu-zisă, de acea funcţie a imaginaţiei, analizată de G. T. Chesterton în eseul despre Dickens, care face ca normalul să pară extraordinar, ci, din tocmai contra, de arta de a face ca lucrurile insolite să pară comune, de a aduce excepţionalul la nivelul banalului.

Putem ilustra acest romanesc – unit cu un realism cumpătat, economie – prin Întunecare. Primit contradictoriu la apariţie (1927) – cu elogii de către unii, cu mari rezerve de către alţii – primul roman al lui Cezar Petrescu justifică deopotrivă ambele atitudini. Împrejurarea este uşor de explicat astăzi. Elogiile, romanul le merita datorită gradului neaşteptat de profesionalizare a autorului, într-un gen ce părea (şi, până la un punct, era) de dată recentă la noi. Romanul nu era doar bine scris, pasabil, viu, ci şi actual. Pentru generaţia care făcuse războiul mondial era întâiul roman de război realist. Pădurea spânzuraţilor putea părea prea specific ardelenesc, iar Strada Lăpuşneanu, doar o nuvelă dezvoltată. Dar şi rezervele, erau întemeiate: romanul n-avea adâncime şi semăna destul de bine cu un reportaj al evenimentelor încât să dea lui Pompiliu Constantinescu impresia că-i lipeşte orice transfigurare artistică. Citit astăzi, Întunecare ne apare ca un document notabil: nu atât pentru epoca pe care o zugrăveşte, cât pentru stadiul genului ca atare la noi. Întâia parte este spiritual-sentimentală; a doua, numai melodramatică. Cezar Petrescu este un pictor alert al mondenităţii şi unul ceva mai stânjenit al altor medii şi mai ales al frontului. Tipurile sunt fixate uşor, în câteva ace, neamănunţite. Lumea aceasta există, e vie, neîndoielnic, chiar dacă ne face impresia de déja vu, de absenţă a ineditului. Romanescul se demodează cel mai repede tocmai pe latura de insolit. Personajele se epuizează de obicei în momentul intrării în scenă; nu au evoluţie. Să ne amintim o clipă de perifericul Virgil Probotă, profesorul stângaci şi şters, când îşi face apariţia pe terasa Cazinoului din Constanţa: totul despre el e spus într-un scurt paragraf: paharul răsturnat pe masă, mărul rostogolit cu cotul în poala unei doamne şi celelalte semne ale stângăciei lui. Defectul acestui roman (al romanelor lui Cezar Petrescu în general) este reversul însuşirii lui principale: uşurinţa de a zugrăvi o scenă, un om, un gest, dialogul vioi, evocarea melancolică. Un condei abil şi fără profunzime compune rapid atmosfera, mişcă tipurile, încheagă conflictele.

Şi încă: Radu Comşa, tânăr frumos, ambiţios şi cuceritor, destinat unei cariere strălucite, nu rezistă vocii morale şi se duce din proprie iniţiativă pe front (deşi putea să scape); se întoarce desfigurat de o urâtă cicatrice; în condiţiile de după război, când rănile se închid repede şi viaţa îşi reia cursul, nu mai reuşeşte să se adapteze şi ajunge în pragul sinuciderii. Aceasta fiind problema etică din Întunecare, putem nota două lucruri: întâi, că ca este oarecum problema-tip a generaţiei lui Comşa, şi o întâlnim în numeroase romane sau piese de teatru de după 1920, în variante apropiate; în al doilea rând, că Cezar Petrescu îi dă o rezolvare sumară şi exterioară. Procesul în care sufletul personajului se preface radical, îmbătrânit de cruda experienţă a războiului, nu este nicăieri dezvoltat. Cezar Petrescu zugrăveşte doar efectele unor cauze ce rămân subînţelese. Aici întrevedem o limită a romanescului. Psihologia este eludată (din raţiuni de „economie”: cititorul mediu de romane al epocii se plictisea de psihologie), totul rămânând la nivelul orizontal al descrierii evenimentelor superficiale. Mondenitatea în zugrăvirea căreia Cezar Petrescu îşi consumă talentul lui fragil, de reporter iute de picior, n-are suflet adânc, ci doar comportament, caracteristic.

Şi iată soluţia: figurarea, oarecum facilă, a crizei spirituale prin ceea ce poate părea o metaforă (sau mai degrabă o metonimie): cicatricea. Radu Comşa s-a întors de pe front cu obrazul mutilat. Această schimbare la faţă, în sens propriu, înlocuieşte cu totul schimbarea interioară. E o substituire de planuri. Analiza crizei e figurată de cicatrice, rezumată printr-o stereotipie. Comşa desface logodna cu Luminiţa Vardaru şi îşi ratează cariera, din cauza cicatricei care-l marchează. Cicatricea face din arivist un inadaptat. Nu poate fi continuitate între cuceritorul (de inimi şi de poziţii sociale) de dinainte de război şi dezabuzatul, slabul individ, de după război: cicatricea e semnul unei rupturi. Ea absoarbe toate sensurile etice şi psihologice. Devine o pseudomotivare. Ţine de mitologizare, nu de explicarea resorturilor intime. Ne-am putea imagina o clipă romanul în două variante: ca pe unul al dezadaptării, printr-o experienţă ce a rupt punţile între două lumi şi în care cicatricea ar fi trebuit să rămână un pretext, un semn, un indiciu; sau, ca altul, al obsesiei, în care cicatricea ar fi fost, ea, generatorul dezechilibrului şi al demenţei. Cezar Petrescu nu e pregătit pentru cea de a doua, care cerea o vocaţie a sondării subconştientului, în manieră Gib Mihăescu din nuvele; dar nu e consecvent nici în prima, căci nu coboară niciodată cu adevărat în straturile conştiinţei etice. Întunecare avea de ales între un roman al conştiinţei (ca Pădurea spânzuraţilor) şi unul al subconştientului obsesiv (ca Vedenia): a preferat o cale de mijloc, a melodramei romaneşti. Totul petrecându-se „pe faţă”, în ambele sensuri ale expresiei, cicatricea devine tema părţii a doua a romanului, aşa cum mondenitatea a fost tema întâii părţi. Legătura dintre ele se vede uşor: cicatricea este în definitiv semnul alterării mondenităţii, care, în acest fel pătată, îşi pierde imacularea caracteristică. Melodrama din Întunecare se joacă într-o mondenitate voioasă şi inconştientă, de dinaintea marii conflagraţii şi cicatricea care o desfigurează. (Arca lui Noe – eseu despre romanul romanesc, vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1980, p. 237-241.)

AL. PIRU: Fără să fie ieşite din comun, aceste trei volume [de nuvele] anunţau un prozator ce promitea îndeosebi în linia tradiţiei. Cezar Petrescu avea ambiţii mai mari. Pe de altă parte, literatura fructifica tema războiului care tocmai zguduise lumea şi în care fusesem angajaţi. Semnalul îl dăduseră, încă din 1916, Maurice Génevoix cu Sous Verdun şi Henri Barbusse cu Le Feu, Journal d'une escouade, urmaţi de Georges Duhamel cu La Vie des martyrs (1917), Civilisation (1918), Possession du monde (1919), ţi Roland Dorgelčs cu Croix de bois (1919). După francezi vin americanii, John Dos Passos cu Man's initiation 1917 (1920) şi Three soldiers (1921), şi germanii, întâi cu Ernst Jünger (In Stahlgewittern, 1920; Der Kampf als inneres Erlebnis, 1922; Das Wäldchen 125, 1925; Feuer und Blut, 1926), apoi cu jurnalele lui Hans Carossa (Rumänisches Tagebuch, Kriegserlebnisse, 1924) şi Rudolph Binding (Aus dem Kriege, 1925). La noi apăruseră doar Pădurea spânzuraţilor (1922) de Liviu Rebreanu, Strada Lăpuşneanu de Mihail Sadoveanu, Balaurul (1923) de Hortensia Papadat-Bengescu, Roşu, galben şi albastru (1924) de Ion Minulescu. Dacă putem presupune că citise pe cele româneşti, nu e sigur că Cezar Petrescu cunoscuse, când a început să scrie Întunecare, romanele străine, nici măcar pe cele franceze. Vagile idei umanitariste şi pacifiste nu veneau din literatură, erau ale epocii. În momentul apariţiei (1927-1928), Întunecare a fost, în genere, bine primit, chiar elogiat (între alţii de Liviu Rebreanu), cu excepţia lui Pompiliu Constantinescu, care obiecta primului volum (despre al doilea n-a mai scris), lipsa de reconstituire artistică, confuzia dintre realitate şi artă, aspectul de reportaj al prezentării eroilor şi faptelor. Adevărul este că autorul a avut un plan şi că ficţiunea nu lipseşte, în discuţie putând fi doar proporţiile expunerii şi aglomerarea de lucruri exterioare. Radu Comşa, tânăr avocat de ispravă, se îndrăgosteşte de fata maestrului său, politician, om de afaceri şi moşier, Alexandru Vardaru, pe nume Luminiţa. Nu e ceea ce se înţelege de obicei printr-un arivist, ci mai curând un idealist care în nici un caz nu pune emanciparea socială mai presus de dragoste, mai ales că Alexandru Vardaru nutreşte speranţe în el pentru odrasla sa. Suntem în faza neutralităţii, şi Alexandru Vardaru n-are scrupule, pentru că vinde grâu germanilor, în vreme ce Radu Comşa nu evită relaţiile cu femeile de lume, de felul soţiei altui om de afaceri, Sofron Vesbianu, Zoe, fiica, unui aristocrat ruinat la jocul de cărţi, Dumitraşcu Racliş. Autorul e îndemânatic în creionarea figurilor, abil în prezentarea unor medii mondene (unde profesorul Virgil Probotă e stânjenit) sau obscure (unde poetul Dan Şcheianu se droghează). Alexandru Vardaru are un frate colonel, Pavel, om galant, cu un fiu, Mihai (ecou din Duiliu Zamfirescu). Cunoaştem şi o gazdă de studenţi, pe madam Cimbru. Scenele sunt derulate repede, intriga fiind înlocuită prin descrieri şi conversaţii, în spatele eroilor ghicindu-se mai totdeauna autorul. În locul romanului de dragoste între Radu şi Luminiţa, suntem pe nesimţite purtaţi pe front, vedem o scenă de luptă, ofiţeri români şi ruşi, soldaţi, tot ce aduce războiul, răniţi şi morţi. Moare Mihai Vardaru, iar Radu Comşa, înrolat şi el voluntar, ca să nu se ruşineze de semeni, se alege desfigurat. Autorul nu izolează momentul spre a urmări, în continuare, devotamentul sau ingratitudinea Luminiţei; are loc doar o scurtă întâlnire, din care eroul înţelege că, în aceste condiţii, logodna se rupe. Drama rămâne mai departe în plan exterior. Cu o cicatrice pe faţă, Radu Comşa trăieşte mutilarea sa sufletească, e revoltat ca războiul nu a adus nici o prefacere socială sau morală, regăseşte mizeria din lumea rurală, constată dezamăgirea foştilor camarazi de arme şi, revăzând la Constanţa pe Luminiţa măritată şi cu un copil, se sinucide înecându-se. S-au făcut unele analogii cu eroii din Război şi pace de Tolstoi. Înstrăinarea Luminiţei de Comşa reproduce pe aceea a Nataşei de Andrei Bolkonski, psihologic mult mai puţin adâncită de Cezar Petrescu, care a repurtat priu specularea sfârşitului tragic al eroului său un mare succes printre cititori. Amănunt semnificativ: mulţi părinţi au dat fiicelor lor, după lectura romanului Întunecare, numele Luminiţa, foarte răspândit până azi. G. Călinescu vedea în Întunecare o cronică de o anume eleganţă ziaristică, expediind însă tipologia în favoarea studiului social. Adevărul e că, o dată cu romanul lui Cezar Petrescu şi mai târziu nu au apărut în alte literaturi romane de război mai bune, indiferent de ecoul lor contemporan. În această categorie întră Im Westen nichts Neues (1928) de Erich Maria Remarque, Krieg (1928) de Ludwig Renn, Oameni în război de Andreas Latzko, A Farewell to Arms (1929) de Ernest Hemingway, Les Thibault, VII, L'Éte 1914 (1936) de Roger Martin du Gard. Cel mai bun roman pe tema războiului din 1916 – 1918 l-a scris la noi Camil Petrescu: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930). […]

Unele personaje ale Cronicii româneşti a veacului XX se repetă dintr-un roman în altul, din păcate nu cele de prim-plan. Bogdan Cernegură din Ochii strigoiului e secundar în Întunecare. Teofil Steriu din Calea Victoriei reapare în Oraş patriarhal. Iordan Hagi-Iordan revine în Aurul negru, iar Zaharia Duhu trece din Comoara regelui Dromichet în Aurul negru, unde însă e personaj secundar. Grigore Panţâru figurează în Oraş patriarhal şi 1907. Eleazar din Baletul mecanic e reluat în Greta Garbo. Emil Sava apare în Oraş patriarhal, Aurul negru, Apostol, Războiul lui Ion Săracu şi nuvela Ai noştri ca brazii. Dinu Grinţescu din Plecat fără adresă 1900 e mai consistent în Comoara regelui Dromichet. Ion Lenş din Ochii strigoiului, alter ego al autorului, revine în Adăpostul Sobolia. Deşi unii eroi se ţin minte prin nume după lectură, precum Radu Comşa, Alexandru şi Pavel Vardaru, Constantin Lipan şi Ion Ozun, Ionel Florinel, Bibia, Guguf şi Eleazar, Zaharia Duhu, Adrian Sântion, Tudor Stoenescu-Stoian, Sandu Buhuş şi Atanasie Blându, Nicolae Apostol, Sergiu Miclăuş, Paul I. Năgară, Jordache Cumpătă, Lalu Măldărescu, Neagu Tomaziu, cu greu s-ar putea vorbi la Cezar Petrescu de tipologie, mai toate personajele sale întruchipând figura inadaptabilului, învins chiar când e ambiţios, arivist, aventurier, potentat, bogat sau sărac. Autorul nu izbuteşte să iasă din propria-i piele, să dea eroilor săi o existenţă de sine stătătoare, obiectivă. Lucrul e cu atât mai supărător în Romanul lui Eminescu. O greşeală e şi aceea de a prezenta în romanele sale tipuri de scriitori care, nefiind evocaţi prin creaţia lor, rămân goale nume. Multe personaje reprezintă doar profesiuni caricate în chip convenţional. Analiza psihologică se opreşte la suprafaţă, Radu Comşa nu mai e la sfârşit decât cicatricea sa. În general, autorul ne oferă în loc de oameni vii, măşti. Bogdan Cernegură nu e decât o fantomă. Se reţin câteva portrete de femei.

Sunt şi alte carenţe ale prozatorului. Adeseori naraţiunea sa trenează, fiind înlocuită de lungi divagaţii, relaţiuni parazitare de fapt reflecţii gazetăreşti, interminabile conversaţii, demonstraţii erudite, expoziţii de peisaje sau decor, aglomerare de personaje, anecdote, reportaje, silind pe cititor să sară paginile, să găsească mai repede sfârşitul. În ciuda vioiciunii şi uneori chiar eleganţei frazelor, o impresie de prolixitate şi redundanţă nu se poate evita. Romanele în trei volume puteau fi scrise într-un singur volum, la fel cele în două volume. Cu toate acestea, Cezar Petrescu are fantezie, ştie să construiască (poate face o carte din orice, zicea fără maliţie G. Călinescu), posedă darul evocării, sentimentul tragicului şi al comicului, se pricepe să întreţină curiozitatea lectorului, să-l convingă de adevărul întâmplărilor, să-i ofere iluzia realităţii. E un scriitor realist, cum îi plăcea să se recunoască singur, un realist critic până în 1947, cu aspiraţii în direcţia realismului socialist, după aceea, începând cu volumul de nuvele Vino şi vezi, din păcate confecţionat, artificial. Substanţial, dovadă romanul rămas în manuscris Vladim sau drumul pierdut, editat postum numai în parte, Cezar Petrescu rămânea la reprezentarea subiectivă, dezamăgită, a unei lumi crepusculare.

Corespondenţa întâmplătoare sau prin contagiune cu scrieri contemporane de ecou ale unor autori reputaţi precum Hardy, Bourget, Barres, Romain Rolland, Gide, Roger Martin du Gard, Giraudoux, Duhamel, Benoit, Morand, Remarque, Dos Passos, Romains a făcut din Cezar Petrescu un scriitor modern sau lăsând impresia de modernitate. În acelaşi timp, el a satisfăcut şi încă mai satisface gustul consumatorului de literatură curentă, de roman popular. În perioada interbelică, numai Ionel Teodoreanu, din scriitorii de merit, l-a concurat în această privinţă. S-au citit mai ales Întunecare (opt ediţii până în 1944, şapte din 1953 până în 1966), Calea Victoriei (şase ediţii până în 1944, încă două din 1957 până în 1965), Fram, ursul polar (opt ediţii până în 1944, încă trei din 1948 până în 1955), Apostol (cinci ediţii până În 1944, încă trei din 1955 până în 1963), Comoara regelui Dromichet – Aurul negru (cinci ediţii până în 1944, încă trei la un loc din 1949 până în 1961), Romanul lui Eminescu (şapte ediţii până în 1945, ediţia a opta în 1968, în timp ce Viaţa lui Mihai Eminescu de G. Călineseu era în 1964 la a patra ediţie, abia după această dată întrecând numărul de ediţii al romanului lui Cezar Petrescu). […]

Traducerea franceză a lui Iosif Igiroşanu din Întunecare (3 vol., 1956) a permis editorilor Laffont-Bompiani s-o insereze în Dictionnaire des oeuvres contemporaines de tous les pays, Paris, 1968, sub cuvintele: „Acest roman are vigoarea unei mărturii asupra societăţii româneşti din timpul şi de după primul război mondial. Personajele, prin reacţiile lor faţă de împrejurările locale, lărgesc subiectul şi-i dau o dimensiune universală…”

Credem că, într-o mare parte a operei sale, Cezar Petrescu este un scriitor viabil. Se vor citi, desigur, în continuare, nuvelele lui, îndeosebi cele din Aranca, ştima lacurilor, şi romanele Întunecare, Calea Victoriei, Baletul mecanic, Comoara regelui Dromichet, Oraş patriarhal. Apostol, Dumineca orbului, Cheia Visurilor, Carlton, Tapirul şi romanul pentru copii (recent ecranizat) Fram, ursul polar (Cezar Petrescu, azi, studiu introductiv la Cezar Petrescu: Opere, I, Bucureşti, Editura Minerva, 1985, colecţia „Scriitori români”, p. XI-XIII, XLIII-XLVI.)

SFÂRŞIT

1 Alexei Tolstoi, în Despre scris şi scriitori, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1953

2 Cezar Petrescu: Literatura după război, în „Hiena”, an, I, nr. 3, 3 februarie 1919, p.14.