Capitolul IV. ÎNTOARCEREA UNDE AU FOST JURĂMINTELE.

Domnul Lică Cartojan atinse birjarul pe spate să oprească.

Zărise la staţia de tramvai pe Radu Comşa aşteptând la bordura trotuarului, cu ochii într-un ziar. Îşi făcuse socoteala repede: acesta e omul care îi trebuia!

Sări din trăsură şi, când fu lângă Comşa, îşi anunţă prezenţa cu un bobârnac în ziar.

— Traditore, traditore! Ni-am lihămitit di atâta opozâţâie, ş-acuma cetim şi videm: cădi ori nu cădi infama reacţiuni?

Domnul Lică Cartojan era ca întotdeauna cu mutra de vulpe vicleană şi ca întotdeauna nedespărţit de umbrela provincială, deşi ploaia nu stropise de două săptămâni.

Prinse mijlocul lui Comşa, familiar, şi intră – cum spu-nea – „direct în chestiune”.

— Puiule, am şi ti rog ciava! Măcar cî mi şi pari cî ţi-ai cam dipartat di partid… Mi şi întâmplă una niplăcutî! Îmi vini mâni un proces la Casaţâie. Avocatu cari-o pledat la Ieşi în apel îmi telegrafiazî în ultimu moment că nu poati vini. O dat o boalî pişti iel! Tocma mî ducem la unu di-aici, cum mi-o dat iel adresa-n depeşî. Dar ştii cî nu-mi placi şi mî adresez la fel di fel di nicunoscuţi… Îmi-faci mari sărviciu, puiule: chestie di un şfert di cias! Ai şi vezi când studiezi dosaru; un fliac! Am câştigat la tati instanţâli. Eu în Bucureşti nu pre cunosc lumi; numa di-ai noştri, din partid… Dari partidu-i una şi afacirile sunt alta!

După o pauză, făcând cu ochiul, ca între oameni care ştiu despre ce e vorba:

— Biniânţeles, când îi vorba di amara opozâţâie! La puteri îi altceva; cari om nu s-a-nfrupta câţi oliacî dac-o luptat pentru partid?

Îi dădu drumul de mijloc şi îl privi în ochi:

— Am înţăles cî primeşti!

Radu Comşa nu spusese că primeşte, dar gândul îi surâdea. Avocatura lui mergea slab. O lăsase, o reluase; clienţii nimereau numai din întâmplare şi pentru treburi mărunte.

Domnul Lică Cartojan se ivise la timp.

— Să vedem… Până nu studiez dosarul, ce-aş putea spune?

— Atunci îi ca şi făcut, puiule! se bucură domnul Cartojan. Întimpinările la motivele recursului invocaţi di adversar îs puse la punct di avocatu meu! Numai li dizvolţi. Văd cî aşteptai un tramvai… Dă-l naibii di tramvai şi hai şi luăm masa împreuni! Îţi explic cum şti toatî daravera, cât gustăm din nişte mititei cu gogoşari, care-s singuru lucru bun cari-mi place la bucureştenii iştia…

Radu Comşa luă masa la restaurant împreună cu domnul Lică Cartojan şi se lămuri.

Rămase surprins numai că domnul Cartojan se judeca pentru o întreprindere din judeţul Bacău. Îl credea operând numai la Iaşi, unde îşi avea sediul electoral.

Domnul Lică Cartojan îl compătimi:

— Ţi-am spus eu, puiule, cî nu eşti di politicî! În politicî, drăguţi, şi-ţi faci afacirile cât mai diparti di alegători. Altfel ti scormoneşti ba unu ba al tu, te mai bagiucureşti-o gazetă, mai intri în conflict cu oameni chiar di la tini din partid, cî di unde mânci tu, vra să şî-nfrupti şi altu… Eu am, puiule, douî câmpuri di operaţâie! La Ieşi fac politicî şi oamenii mî ştiu ca atari; la Bacău, şi mai am încî o făbricuţî în tovărăşie cu un pehlivan din Ardeal, acolo îs negustor… Eu la Ieşi fac sârvicii la alţii, la Bacău şi la făbricuţa mea din Ardeal cer şi-mi facî alţâi sârvicii, măcar di-ar fi acia alţii, nişti bandiţi din infama reacţiuni!

Radu Comşa studie dosarul, pledă şi câştigă procesul.

Nu-i păruse afacerea prea curată.

Procesul îl câştiga domnul Lică Cartojan şi îl pierdea o obştie de ţărani. Dar avocatul obştei se prezentase numai de formă; dreptatea, după lege, trecuse încă din prima instanţă de partea domnului Cartojan.

Sentinţa rămase definitivă.

— Brava, puiule! Ştiem cî n-am dat greş! clipi domnul Lică Cartojan din ochii de vulpe, cu deplină mulţumire. Cum agiung acasî, îţi expediez onoraru… Nu pre am parale la mini, cî Bucureştiu ista m-o uscat. Da cum agiung… Fii fărî griji! Sau mai bine altceva… Ai procesî cumva aieste vo două zili, ori poati ieşti mai liber?

Radu Comşa răspunse că n-are procese aceste vro două zile.

Domnul Cartojan se veseli:

— Atunci am nimerit-o! Eu plec disarî… Nu mă duc la Ieşi pânî săptămâna viitoari. Mă opresc întâi la Bacău… Am şi depeşat să mă aştiepti otomobilul făbricii la gări… Am înţeles, dupî cât mi-ai spus, că locurili undi tăiem noi li cunoşti di pi vremea războiului, ş-am mai înţeles că ţi-ar faci plăceri şi li mai vezi… Ai o ocazâie cum nu şi poati mai bunî. Ti duc şi ti aduc pânî ia gări, la Bacău, cu otomobilu. Stai o zî, faci plimbări cât îmi văd ieu di daravelurili meli, ţi-ntorci şi cu banii… Zău, că-mi faci mai întâi mari plăceri! Să vezi ce frumos am curăţat noi pi undi o fost ticăloşâia ceea di război! Daci ţi-ai hotărât, ni videm la gări. La revideri!

Radu Comşa nu ieşise din Bucureşti de câteva luni, din iarnă. Şi la câmp nu fusese din anul trecut, de la cel din urmă drum al lui în satul părintesc, Hârtoape. Îşi spunea că undeva există verdeaţă şi câmp liber, iar el le uitase.

De multă vreme se hotărâse să se întoarcă şi acolo odată, în locurile pe care le-a cunoscut numai sub bătaia tunurilor. Amânase, îl ţinea legat aci viaţa ca pe o muscă prinsă în hârtia cu clei.

Seara, fu la Gara de Nord.

Luase un bilet de clasa a doua; domnul Lică Cartojan avea unul de clasa întâi.

— Ei, ci ni facim acu, puiule? întrebă dezolat.

— Nu ne facem nimic! E foarte simplu… Dumneata mergi în vagonul dumitale, eu într-al meu. Ne dăm amândoi jos în gara Bacău… Tot odată ajungem!

— Ei, nu aşi, fraţi! Să-l schimbăm… Plătim diferenţa pânî nu şi închide casa… Ia dă-l oliacă la mini, că văd cî-s tot mai discurcăreţ ieu, măcar că-s provincial!

Radu Comşa, care n-avea cherestea în ţinutul Bacăului, nici o făbricuţă în Ardeal, şi trăia cu strânsă economie, schimbă biletul ca să ţină companie domnului Cartojan.

Până la Buzău, află astfel preţul diferitelor calităţi de scânduri, la Galaţi şi loco gară; ticăloşia căilor ferate care urcă la fiecare trimestru tariful, dar nu pune la dispoziţie vagoane decât cu „şpagă” la personalul din staţii; află catastrofele schimbului; incapacitatea guvernului în politica economică şi alte multe chestiuni care îl dureau mult pe domnul Lică Cartojan.

Pe urmă, dincolo de Buzău, când se goli vagonul, Lică Cartojan întinse sub picioare un ziar şi peste obraz desfăcu altul, adormind subit, cu o miraculoasă trecere de la agita-rea cea mai cumplită la un somn vecin cu moartea. Radu Comşa ieşi pe culoar; deschise fereastra să respire noaptea răcorită.

Luna ţinea fidelă tovărăşie trenului, în întunericul de dincolo de scânteile locomotivei. Haltele cu lumini somnoroase rămâneau năluci în câmpuri mute.

Radu Comşa îşi aminti dintr-o pâclă unde dormiseră, întunecate, cuvintele locotenentului Ghenea despre expresurile arogante, rostite odată în astfel de tren şi în astfel de noapte, camaradului sublocotenent Bogdan Cernegură, când încă nu-i cunoştea. Are să-i vadă mâine movila de pământ, unde tot neastâmpărul acela, care părea etern, a amuţit. Gândi la taina lui grea, de moarte, neisprăvită atunci pe brancardă, luând-o cu el în lumea de unde n-avea s-o mai ştie nimeni, niciodată. Se alese din pâclă şi chipul lui Mihai Vardaru; dar nu chipul lui tânăr şi voios, ci numai hâda arătare cu obrazul înălţat din balta cu aţe verzi, cu lipitoarea cuibărită în orbită. Gândi şi la Bogdan Cernegură, rezervistul enigmatic şi tăcut, poate prizonier, poate mort, poate mort în prizonierat; dispărut fără urme, cum îi spusese tata Pleşea, în cafeneaua din Bucureşti.

Pe urmă, Radu Comşa se gândi la el, iar vântul rece al nopţii fu amar.

În gara Bacău îi aştepta fratele mai june al domnului Cartojan, director general al întreprinderii. Exemplar aidoma cu domnul Lică Cartojan, cum seamănă un pui de vulpe cu vulpea mai bătrână.

Când află că procesul s-a isprăvit şi că a fost câştigat, îşi manifestă bucuria, scoţând pălăria de doc, trântind-o în palmă şi aşezând-o apoi pe cap, cu funta la frunte.

— Bini c-am văzut-o şi pi asta! Di-acuma ni punem pi lucru sărios!

Se plimbă în hainele de sport, cu jambierele galbene şi cu pardesiul de pânză, măsurând peronul şi frecându-şi mâinile exact cum şi le freca domnul Lică Cartojan.

Era în culmea agitării.

— Di-acuma, bădie Lică, ai şi vezi cum ţi-i frec eu pe mârlani! Au şi să-nveţi dumnialor, şi mî cunoascî şi şi mî pominiascî!

Radu Comşa intră în restaurant să-şi încălzească stomacul cu un ceai fierbinte. Îi părea bine că a venit, dar începea să regrete că se întoarce acolo în tovărăşia acestor oameni cu gândul numai la afacerile lor, la cine ştie ce fel de afaceri!

Domnul Lică Cartojan îşi repară puterile cu o gustare mai solidă: sardele, brânză, pastramă şi câteva ţuici. Plăti galanton şi consumaţia lui Radu Comşa, cu toată împotrivirea.

Afară, îi aştepta un Ford hârbuit şi ruginit ca un ibric.

— Poate vrei şi stai lângî şofer, puiule? întrebă ospitalier domnul Cartojan. Îmi convini şi mii! Pe drum numai bini mî puni Ticu în curent, cum mai stau lucrurili pi-aici… Eu aşa lucrez, puiule! Un fraţi aici, unu la făbricuţa din Ardeal. Au şi dânşii de lucru şi câştige oliacă di părăli, iarî eu n-am tiamî cî furî şi părăduieşti unu străin!

Maşina ţâşni într-un huruit de fier vechi, cu o sprinteneală şi un avânt neaşteptat de la înfăţişarea-i preistorică.

Şoferul slobozi cu o bucurie de sălbatic samovarul foşăind, zbârnâind, strănutând şi jucând în arcuri, pe drumuri colboase, pe creste de dealuri şi peste podeţe. Radu Comşa îşi făcea degetele picioarelor cârcei în ghete, de câte ori maşina aruncată la cotituri pârâia pe roţile de dindărăt, părea că se răstoarnă peste cap sau că se va desface brusc din toate încheieturile, să umple drumul de şuruburi şi hârburi.

Dej maşina nu se desfăcu şi nu se rostogoli peste cap.

În două ceasuri erau la Oneşti. De aci înainte Radu Comşa recunoscu locurile.

Îi păreau deşarte şi mai largi, fără forfota la care le văzuse întâi.

De după culmi ar fi aşteptat poate să se înalţe o pasăre de metal, încercuită de noruleţi albi, ca cei din jurul serafimilor pe icoane; să bubuie salvele unei baterii care-a fost uitată acolo şi s-a deşteptat aşa, ca într-o anume dimineaţă, când mergea într-o căruţă de campanie alături de Mihai Vardaru.

Drumul era umblat numai de cară cu boi, ferindu-se în mers domol spre şanţuri, cu oameni mergând pe lângă încărcături. Iar după culmi, se ridica şi se lăsa numai un nor alb, de vară.

— Eu am să rămân oliacî la fabrici, puiule! îl bătu domnul Lică Cartojan pe umăr, de la spate. Dacă vrei, ti dai oliacă gios să ti dizmorţăşti şi să vezi locurili! Suntem chiar pi-o linie undi-o fost tranşeili… Pi urmă, ti duci maşina la sat, vezi şi acolo ci ai di văzut şi vin ieu şi ti aduc înapoi… Tot am oliacî di răfuialî cu dumnialor, de la obştie. Am şi li aduc veşti buni!

Fordul îşi zdruncină fiarele pe ponoarele unui drum de cară.

Radu Comşa se răsuci să vadă: pe acolo, mai departe, era poteca pe unde urcau. Se auziră ferăstraiele ţipând în tăcerea pădurii. Maşina încetini pe lângă un convoi de scânduri. Domnul Lică Cartojan strigă ceva la oameni, făcând cu degetul ameninţător.

Cărăuşii rămaseră cu pălăriile în mână.

Pe urmă, şoferul slobozi iar, hurducându-i peste hopuri. Înconjură o împrejmuire de leaţuri; roţile călcară pe pământ moale cu rumegătură de lemn şi aşchii; săltară pe linia îngustă şi ruginită; intrară pe poarta fabricii şi se opriră, poticnindu-se, în faţa unei case albe, cu o inscripţie pe placă de lemn:

BIROU.

În hambarele de scânduri, ferăstraiele spintecau văzduhul cu vaiete întrerupte.

Tăceau o clipă, începea altul, se întreceau într-un fel de chiote triumfătoare.

Domnul Lică Cartojan îşi frecă mâinile şi vorbi:

— Aiasta-i muzica ci-mi placi! Puiule, daci vrei şi ti speli şi şi ti scuturi oliacî di colb, ti duci Ticu în odaia lui. Îţi pregăteşti Lenţa tati celi! Pi urmî, ti plimbi undi-ţi spuni inima! Eu am de lucru o târî în cancilarie…

Radu Comşa îşi răcori ochii. Inima nu-l îndemna să intre în fabrica unde ferăstraiele despicau brazii cu miros iute şi ud.

Se depărtă pe după împrejmuirea de scânduri, în pădure.

De la o potecă înainte, începu să-i fie cunoscut drumul. Pe urme, iar nu-l mai cunoscu.

Aici fusese pădure; e acum pământ pleş, cu smeuriş. Se împiedică într-un capăt de sârmă ghimpată, ca o capcană răsucită în vârful unui par putred. Parcă mai la dreapta… Acolo a fost bordeiul lor; e o groapă scufundată în care au crescut bălării. Se ascunde un animal într-o gaură. Pe urmă, şanţul surpat; abia o adâncitură cu buzele rotunjite de ploi. O băltoacă. Tresări… Sunase „ştioc”, ceva ca un glonţ în pământ. A fost numai o broască, ţâşnind în apa clocită! Dar pe jos a găsit un cartuş de alamă verde-neagră. Tot pământul e presărat de sfărâmături de metal; însă nu se mai văd sfărâmăturile, le-au acoperit muşchiul şi iarba.

Au murit aci oameni şi se aşteptau să se omoare?

Tăcerea e ireală. Cerul înalt. Numai în vale gem ferăstraiele.

Aici a fost locul cel mai apropiat între tranşee. De aci privea el şanţurile nemţeşti, cu lăcomie şi cu zvâcniri scurte în inimă… Din movila de pământ atârna zdreanţa unui sac negru şi putred. Le părea atât de misterioasă tranşeea aceasta din faţă! Acum poate vedea, în sfârşit, ce e acolo.

A mers. Un şanţ dărâmat, ca şi celălalt, cu vrejuri şi spini. N-ar fi crezut niciodată că erau atât de aproape! O piatră zvârlită mai tare ar fi ajuns de la unul la altul.

Şi încă o sârmă peste care a călcat, în alt par putred: numai că e o sârmă de a „lor”. Un bordei de ofiţeri. A fost mai temeinic construit: a rămas gura întreagă.

În vizuinile acestea se pândeau unii pe alţii! Pe făşia aceasta îngustă de pământ, credeau ei că se dezlănţuie un cataclism cosmic? N-a fost nimic! Abia câteva scurmături în ţărână, pe care le-a cicatrizat vremea, le-au netezit ploile şi le-au îmbrăcat buruienile.

Numai morţii nu mai au nici o întoarcere.

Iar dacă s-ar întoarce, nu le-ar suna oare straniu ţipătul ferăstraielor retezând lemnul, în vale?

Radu Comşa se întoarse unde altădată a mai stat. La butucul de lângă bordeiul lui, când citea scrisorile; scrisorile de la Luminiţa.

În capătul acela, întotdeauna îşi găsea de lucru Stelian Minea, descifrând ziarul, când el desfăcea plicul; dincolo Bogdan Cernegură, cu fruntea în palmă…

Prin ce minune trunchiul a rămas? E acum putred. Miroase a mucigai; au crescut ciuperci din miezul umed. Când atinse una, se sfărmă fragilă şi au fugit gângănii. Cum au încăput oare în scorbura aceasta şi cum au putut oare trăi? Aveau două paturi: acolo Ghenea a vrut odată să-i spună ceva şi a tăcut. Poate era aproape să-şi spovedească taina pe care a dus-o cu el. Erau aproape de moarte, dar nu se simţeau încă destul de aproape să-şi spună într-adevăr ceea ce înlăuntru îi rodea.

Nici o ţipenie. În tainica tăcere a sihlei, suspină muribund numai un ecou refugiat acolo din cine ştie ce adâncuri. Răşina topită de căldură biruie mirosul răcoros al tufelor de mentă. Bâzâie ţânţari în fâşiile de raze.

Pe aici cobora la „Casa Neamţului”. A regăsit drumul.

Dar şi zidul cel din urmă a căzut.

Cărămizile şi treptele au fost cărate undeva să slujească la vreun adăpost nou. Ciudat mai durează totuşi flori sălbatice printre ierburi şi recunoaşte fire de legume. Pete rotunde şi goale în pământ arată pecingini în care n-a mai putut prinde viaţă nici o iarbă. Urmele focurilor vechi. De aici a plecat Mihai în cea din urmă zi. Şi dincoace, într-o noapte, au hotărât aproape cu jurământ, când se vor întoarce în cealaltă viaţă, să cheme la dânşii oamenii care-şi împărtăşeau necazurile în jurul tăciunilor. Soldatul Bocăneţ, arătarea lui Mucenicu; alţii despre care nu-şi mai aminteşte nici cum se numeau… Nu i-ar mai cunoaşte şi nu l-ar mai cunoaşte!

Bate lin o talangă de turmă. Printre brazii de sus se iţesc pete albe pe celălalt munte. De acolo îşi purta săbiile de lumină proiectorul.

A pornit înapoi. Pe măsură ce se apropie, răcnetul ferăstraielor creşte. Iar metalicul sfâşiat al pânzelor dinţate de oţel, chiotul de biruinţă, ameninţă toată pădurea. Ele singure au pus stăpânire aci. Pădurea va să fie pe încetul înghiţită de baraca de jos.

Se aud acum şi lovituri de secure, glasuri omeneşti, trosnetul copacilor prăbuşiţi. Pe urmă, strigătul laolaltă al oamenilor, când răsucesc un trunchi greu cu ţapinele. Ecoul se întoarce ostenit, după ce-a colindat toate văgăunile.

— Ei, puiule, cred că ţi-o plăcut! îl întâmpină, frecându-şi mâinile, domnul Lică Cartojan. Păcat cî pădurea-i cam stricaţi di ticăloşia ceia di război! Altfel ar fi fost o afaceri şi mai faini!

Domnul Lică Cartojan păşeşte peste butucii răsturnaţi, urmat de fratele mai mic, după cum puiul învaţă să iasă la vânat după vulpea bătrână.

— Eu am avut o idee buni, puiule! Am adus lucrători din Bucovina şi din Maramureş. Ieşti, aşa, sâgur! Pi-acolo-i lipsî şi foamiti, îs bucuroşi cî li dî cineva di lucru şi câştigi o bucăţi di pâni. Am făcut ş-o cantinî… Banu ieşi de la mini şi şî-ntoarci tot la mini!

Domnul Lică Cartojan mai împărţi câteva ordine, mai ceru câteva lămuriri. E vorba să se înceapă un parchet nou. Dintracela are să curgă mană.

— Aiştea-s nişte brazi drepţi ca lumânarea… Lemn fain! Cât zici, Ticule, şi ne iaşi dintr-o bucăţi?

Amândoi fraţii fac socotelile. Brazii aşteaptă, resignaţi, cu vârfurile neclintite în cer.

— Acuma, drăguţi, şi ni întoarcem la fabrici! Eu n-am isprăvit cu condicili mele. Daci ţi-i voia să pleci îndată, dau ordin şoferului… Eu îs di păreri, inşi, şi iei întâi masa cu noi… O pus Lenţa, cumnată-mea, nişte pui la fript, oliacî di brânzi cu smântâni, mai un vinişor… Nu vrei? Eu nu ti silesc! Găseşti ceva de-mbucat şi la crâşmî, în sat…

Porunci şoferului să tragă Fordul.

— Numai, ti rog, drăguţi, şi mi-l trimeţi îndatî înapoi! Cum sfârşesc aici, viu şi ieu şi mî răfuiesc cu dumnealor… Şi pi disarî, ieşti la noi! Pregăteşte Lenţa nişte curechi cu raţî… Dormi într-un pat mai acătări, pe urmî, mâni dimi-neaţî, ieşti la gări…

Samovarul ţâşni iar peste hopuri şi şanţuri, coborându-l pe drum ocolit, în sat.

Când ajunse, Radu Comşa nu ştia unde să oprească. Abia acum îşi dădu seama că din satul cel adevărat nu cunoştea pe nimeni afară de mătuşa Ilinca şi – de ce-a scuturat aşa din cap? – şi pe fata mătuşii Ilinca.

Cei care însemnau într-adevăr satul erau atunci înghiţiţi de numărul armatei: casele deveniseră cartierul cutărui ori cutărui ofiţer. Mai ştia că o parte din sat căzuse sub bătaia tunului, după ce-a fost rănit, când trupele s-au retras şi când numai după câteva zile de luptă frontul a fost împins la loc.

Străbătu pe jos drumul de la un capăt la altul. Multe gospodării noi, altele lărgite; nici un semn nu mai rămăsese că au spart pe aici obuzele.

Viaţa se refăcuse îndată.

Copiii hăuleau pe uliţi. Îl lătrară câinii şi se potoliră. Aci a fost cartierul şi popota; şcoala e văruită proaspăt, poartă o inscrpţie nouă. Cartierul căpitanului Pleşea. Şi dincoace, casa mătuşii Ilinca…

Radu Comşa avu o şovăire înainte de a deschide poarta. Fântâna înalţă cumpănă nouă, acoperiş nou de şindrilă îmbracă şi casa; dar florile de nalbă, ca şi atunci, se ridică până în streaşină. Un copil tăbârceşte un pisic pe lângă poartă; o fetiţă cu ochi verzi.

Acolo e fereastra de la odaia „lui”, unde pe masă veghea muza Elegiei şi a lui Omir, Erato, atingând cu degetul coarda nevăzută a lirei.

Îl întâmpină un bărbat spătos, în cămăşoi neîncins, care clădea un stog. Rezemă ţăpoiul de fân.

— Aş vrea să vorbesc cu mătuşa Ilinca! rosti Comşa, uitându-se la fetiţa cu ochii verzi, ca să nu întâlnească ochii bărbatului.

— Hă-hă! Să fii dumneata sănătos, de când îi oale şi ulcele baba Ilinca!

Radu Comşa rămase cu mâinile spânzurând de-a lungul trupului.

Omul se dădu mai aproape, scuturându-şi fânul din păr.

— Poţi să-mi spui mie, domnule, dac-ai avut ceva cu răposata…

— Nu…! N-am nimic de spus… Credeam… O ştiam de pe vremea războiului. Am trecut pe aici… Zic să mă abat, să văd ce mai face…

— Atunci îi fi cunoscând şi pe Catrina? S-o chem pe dânsa… Catrinăă-i!

O femeie cu pruncul la sân se uită pe fereastra deschisă; pe fereastra de atunci.

Încruntă privirea la străinul care vorbea cu bărbatu-său, dar nu-l cunoscu.

Un târgoveţ cu un semn urât la gură:

— Catrină! Chemă încă o dată omul. Ce dracii moşmoleşti acolo, femeie?

— Îndată, Culai! sună dinlăuntru glasul, acelaşi.

— Rămâi sănătos, bade! se întoarse deodată străinul. Eu numai pe răposata voiam s-o văd…

Omul închise poarta după el şi, fiindcă era gospodăros, gândi că trebuie să-i întărească leaţurile care s-au uscat şi joacă.

— Întreba de mă-ta, ierte-o Dumnezeu, acolo unde se află! lămuri femeii care ieşise cu pruncul în braţe, netezindu-şi părul sub broboadă. Zice c-a cunoscut-o pe timpul războiului… Era chiar belit la obraz; acela îi sămn de schijă…

— Şi ce-o plecat, parcă-l alunga cineva? se miră femeia, desfăcând din nou sânul şi potrivindu-l în gura copilului.

— Cine să-l ştie? A fi având vo negustorie pe-aici şi-i grăbit omul.

— Avea un semn urât, săracu! încheie, fără nici o bănuială, cea care se numise odată Catrinel.

Apoi omul apucă ţăpoiul şi se întoarse la stog: femeia intră în casă.

Radu Comşa merse repede; numai când fu departe domoli pasul.

Razele cădeau vertical. Se încingea arşiţa. Trecură scârţâind trei cară cu fân, în colb.

Când văzu firma „La infanteristul vesel”, înţelese că aceea e cârciuma despre care pomenise domnul Lică Cartojan.

Pe zugrăveala tinichelei, infanteristul vesel şi expresionist cinstea la o masă cu faţa prăvălată, să i se vadă toate cele patru laturi, un pahar de vin din care zugravul înfăţişase în acelaşi timp fundul, gura şi o secţie transversală.

Înăuntru era răcoare, podelele fuseseră stropite cu apă. Două portrete de generali ai războiului priveau sever spre tejgheaua unde bonzăiau muşte pe o farfurie cu slănină uscată.

Domnul Gheorghiu îl primi, întinzând pe masă un şervet curat din casă. Dar Radu Comşa abia atinse mâncarea; i se oprea în gâtlej. Desfăcu ziarul rămas de dimineaţă în buzunar, după ce termină cafeaua cu miros de orz prăjit.

— N-ai tăiat nici astăzi, Gheorghiuie?

— Nu, părinte! Mâni dimineaţă am să tai. Am-eu grijă de sfinţia-voastră!

Părintele înaintă din prag, uitându-se cercetător la străin.

— Şi de cafea m-ai uitat, Gheorghiuie! Poate avem drept să bem şi o cafea, dacă dă Dumnezeu şi ne vine veste bună de la Bucureşti…

— Nu v-am uitat, părinte! Tot mâne… S-o dus nevasta la târg.

Părintele iar privi lung la străinul care citea un ziar.

Îşi luă inima în dinţi;

— Ce mai scrie la gazetă, domnule, dacă nu te supără îndrăzneala mea?

Radu Comşa împături ziarul, îl puse pe masă, la margine.

— Eu l-am citit, părinte! Dacă vă face plăcere…

Părintele se apropie.

— Îmi dai voie: preotul Atanasie Livezeanu. Întrebam ca un sălbatic, aşa cum suntem noi de pe la ţară, flămânzi să aflăm câte-o ştire mai nouă… Ne vine poşta la două zile o dată şi, când prindem câte-o gazetă, o cetim de-a fir-a-n-păr…

Părintele Atanasie trecu degetele prin caierul coliliu al bărbii.

— Sunteţi pe aici cu vreo afacere?

— Nu, părinte! Am făcut războiul prin locurile aceste şi am venit să văd cum arată acum…

Părintele Atanasie privi la semnele lui Comşa din obraz şi luă loc pe banca de lângă perete, rezemându-şi o mână în cârja lustruită.

— Am înţeles eu dintr-odată că acela-i semn de război, domnule! Va să zică aţi venit să vedeţi satul nostru? Dacă aţi făcut războiul prin pădurile noastre, atunci înţeleg… Poate aveţi chiar camarazi şi prieteni îngropaţi pe aici? Multă tinereţe şi-a lăsat oasele în pământul nostru…

Radu Comşa recunoscu fără poftă de vorbă, că a venit să vadă şi morminte de prieteni.

Părintele Atanasie privi departe, cu ochii care vedeau în ceaţă.

— Acuma, domnule, vin rar oameni care să-şi mai aducă aminte! Înainte, la început, îndată după pace, îşi mai căuta unul un frate; văduva, locul unde a fost îngropat bărbatul. Pe urmă, s-au liniştit cu toţii! Pe om îl prinde viaţa îndată… Chiar mă gândeam, domnule, că omul nu numai că uită morţii lui, dar poate n-ar fi bucuros să ştie că s-ar putea întâmpla minune să se întoarcă vreunul! Gândeşte-te dumneata ce-ar fi să se scoale odată atâta amar de morţi din război, într-o înviere numai a lor, şi să se întoarcă pe la case? Crezi dumneata că ar găsi o mulţumire pentru dânşii? Iar pentru cei vii ar fi o mare bucurie să se pomenească cu aşa oaspeţi? Unii şi-au împărţit moştenirea; alţii au călcat cuvântul lăsat cu limbă de moarte; văduvele s-au măritat şi copiii şi-au rânduit treburile după capul lor… Sculatul din morţi ar fi un nepoftit care să strice viaţa celor vii şi toţi n-ar şti cum să se scape mai grabnic de dânsul! Mă uit numai la cele ce văd aici în sat, la noi. Şi mă gândesc amar pe urmă, că tot aşa se petrece în toată ţara, şi pe urmă la toate neamurile care s-au avut în duşmănie… Îţi vine să crezi câteodată că, dac-ar învia aceia de le scrie pe cruce „eroi”, de teama socotelilor, ar cere cei vii să scoată armatele şi să-i mai omoare o dată… Şi-ar striga mai grozav întru aceasta cei care i-au jălit atunci mai din toată inima! Ar cere-o, mai vârtos, ca să nu mai vadă cumva înviaţii din morţi ce-a rămas cu vremea din jalea lor pe care-o credeau veşnică şi au uitat-o de parcă nici n-a fost!

Părintele Atanasie îşi aşeză ochelarii şi se uită peste titlurile mari ale gazetei.

O împături la loc:

— Aşadar, domnule, zici că mi-o leşi mie? Îţi mulţumesc tare mult… Să crezi dumneata, îl duc acasă şi-l citesc dintr-un capăt în altul, literă de evanghelie. Şi pe urmă, după ce-am sfârşit, îmi pare rău că l-am citit… Îţi spun drept, domnule, că eu nu pot să pricep unde merge omenirea noastră! Toţi spuneam că, după ce s-o face pace, are să fie odihnă pentru toţi şi tihnă să se bucure de bunurile pământeşti şi să caute şi de cele ale sufletului. Când deschizi gazeta, vezi numai că iar se adună fel de fel de conferinţe şi fac planuri şi se tocmesc, iară nici o nădejde de înţelegere nu se arată… Se pun alte biruri şi lumea se teme de alte urgii; poate să fie iar măcel; iară despre răscoală, citeşti că sunt acuma până prin China şi până la marginea pământului. Noroadele nu-şi mai găsesc astâmpăr şi oameiii îmi par că mai rău s-o înrăit! Ziceam că după întâmplările cumplite prin care a trecut, omul are să se întoarcă să-şi caute alinare în el. De unde această minune? Mai lacom s-arată încă de cele pământeşti şi parcă-i grăbit să nu cumva să mai trăiască şi alţii!

Părintele Atanasie se uită mâhnit la un şirag de covrigi întinşi pe un băţ deasupra tejghelei, parcă de acolo avea să vină dezlegarea.

— Chiar la noi în sat, avem astăzi oleacă de frământare, lntr-un necaz cu cei care nu se mai satură… Este aici un domn, unu Lică Cartojan…

Radu Comşa ridică ochii.

— Iară cu acest domn Lică Cartojan ne judecăm noi de doi ani! Au înjghebat oamenii o obştie aici, să taie dânşii pădurea… Ziceau că li se cuvine atâta, după ce le-au fost gospodăriile sfărâmate şi pământurile doi ani călcate de armată… Pe urmă, oamenii au văzut că s-au cam pripit şi n-au putut strânge banii la vreme. Atunci a răsărit, nu ştiu de unde, domnu Lică Cartojan, să pună el banii câţi lipseau, în dreaptă tovărăşie. Face contractu cu obştea, începe lucrul; când au răsuflat oamenii să închege oleacă de bani, domnu Cartojan al nostru tot amâna: „lăsaţi, oameni buni, că nu-i grabă şi nu vă pune nimeni cuţitu în gât!” Oamenii se minunau ce noroc a dat peste dânşii să aibă de-a face cu un suflet să-l pui la rană, ca al domnului Cartojan… Îşi prind ei cu banii alte nevoi: unu să-şi dreagă casa, altul să-şi roadă pământul care a fost bătătorit de cai, mai cumpără o vită… Până când într-o bună dimineaţă, se trezeşte obştea cu citaţie, dată în judecată de domnu Cartojan cel bun să-l pui la rană, sub cuvânt că nu şi-a respectat la vreme contractul şi cere stricarea actului, ca să rămână singur stăpân pe pădure…

Radu Comşa nu mai privea acum în ochii preotului, albaştri şi cu lumina slăbită. Se uita ţintă în farfuria murdară, unde bâzâiau două muşte. Iar în sosul sleit şi dezgustător se vedea hrănindu-se din dezgustătoarele rămăşiţe. Ştia amănunţit, din dosar, povestea părintelui Atanasie. Şi îşi spunea că la aceasta a fost, oricât, măcar la ultimul act care a pecetluit despoierea, complice. Când pledase, obştea aceasta nu fiinţa pentru el decât o abstracţie, un adversar invizibil, într-un proces după toate formele legii terminat şi câştigat.

Acum îi apărea realitatea altfel; în carne şi oase; oameni cu necazurile lor şi oameni care au fost jefuiţi de un drept.

Părintele Atanasie îşi strânse gazeta:

— De asta îţi spuneam eu, domnule, că suntem într-oleacă de frământare! Aşteptăm să ne vie din ceas în ceas telegrama, ori omul nostru de la Bucureşti. Ieri s-a judecat procesul la Casaţie, poate s-o milostivi Dumnezeu să treacă dreptatea de partea noastră. Altfel ne lasă sărmani pe toţi domnul acesta Cartojan! Telegrama văd că nu vine… Cu poşta noastră de la ţară, n-ai parte să afli nici dacă s-a îndurat Dumnezeu să-ţi mai lese zile bune ori dacă ţi-a luat răsuflarea…

Radu Comşa împinse de dinainte farfuria dezgustătoare. Muştele zburară în cercuri scurte şi se întoarseră iarăşi la rămăşiţele sleite.

Părintele Atanasie îi strânse mâna, ca un om care s-a uşurat povestind un necaz celui dintâi întâlnit şi îi e recunoscător că a avut răbdarea să-l asculte.

— Şi îţi mulţumesc, domnule! Arătă ziarul.

Radu Comşa roşi de-i rămaseră cicatricele albe, nu ştia încă părintele Atanasie ce fel de mulţumire i se cuvenea!

Din prag, preotul se întoarse către domnul Gheorghiu:

— Nu mă uiţi, fiule, mâne? Poate dă Dumnezeu şi avem disară bucurie… De două zile nici n-am atins gura de mâncare.

Negustorul îşi aşeză covrigii, farfuria cu slănină uscată şi cuţitele de pe tejghea. Vorbi către străin:

— Bietu părintele nostru, de când cu procesu ista, pot zice că nu mai ştie ce e aceea somn şi mâncare… La el au venit oamenii să-i ceară sfat când au pornit obştea şi acuma se ştie cu răspundere pentru toţi nevoiaşii din sat… Dară lui domnu Cartojan nici nu-i pasă! El se are bine cu subprefectu, cu prefectu şi se are bine cu toţi câţi împart legea. Mi-am vârit şi eu economiile la obştie! Acum, să vedem ce răspuns vine. Dac-am pierdut, putem spune că ni s-a dus munculiţă noastrtră pe gârlă şi că trebuie s-o începem din capăt…

Domnul Gheorghiu scoase un carnet cu scoarţe de muşama vărgată din saltarul tejghelei şi se scufundă în socoteli misterioase, cu plumbul violet pe care îl tot muia în gură.

În jurul lui Radu Comşa se adunau muştele ca în jurul unei putreziciuni.

Cele două portrete priveau cu milă scârbită la socotelile din carnetul vărgat. „Acuşi vor afla toţi!” gândi Radu Comşa şi îi fu ruşine că tot satul, şi părintele Atanasie, şi domnul Gheorghiu cu economiile lui, îl vor vedea plecând alături cu domnul Lică Cartojan, în maşina lui care trăncăneşte de trezeşte toţi câinii, şi vor şti poate că el l-a ajutat la judecata din urmă.

Plăti, schimbând o hârtie nouă, din cele de la domnul Lică Cartojan.

Iar drumul la cimitirul de sus, în soare şi sub ochii ţăranilor din ogrăzi, fu lung, cum nu l-a ştiut.

Trecu puntea pârăului unde era scăldătoarea lor. Albia se schimbase; unde fusese zăgazul, erau numai pietre uscate şi albe. Mlada era roasă de o turmă. Apa se risipise pe prunduri, în aţe subţiate de secetă.

Poteca ducea numai până la cimitirul satului cu cireşi bătrâni şi tei, şi cu bisericuţa de scândură acoperită cu şindrilă neagră. De-acolo înainte, spre celălalt cimitir, cărarea se astupase; nu mai călca picior omenesc. Morţii erau cuprinşi de ierburi şi de uitare, în marginea fâneţei.

Gardul de sârmă era spart, un viţel ridică botul şi-l privi cu ochi umezi, miraţi.

Din podeţul de scânduri se desfundaseră bârnele; o rezemătoare căzuse, atârnând într-un singur cui. Crucile erau astupate de iarba înaltă şi grasă. Ploaia mâncase din ele. Vânturile le culcaseră. Pământul era pe alocuri scufundat, răscolit de muşuroaiele cârtiţelor. Făpturile oarbe ale întunericului şi-au săpat hrubele lor printre oase de morţi.

Radu Comşa căuta numele.

Nu se mai citeau decât câteva. Soldaţi necunoscuţi erau acum aproape cu toţii. Găsi crucea căpitanului Ionescu: „Ce e aia moarte? Ce e aia veşnicie?” Crucea se prăvălise strâmbă. O apăsă cu pieptul în pământ, să-i mai dea viaţă de un an. Nu descoperi mormântul lui Ghenea; putea fi oricare dintre cele fără nume: „Dacă ne vom întoarce vreodată de aici, Comşa, avem o mare datorie…”

Radu Comşa se văzu, între aceşti morţi ai vieţii lui moarte, avocatul domnului Lică Cartojan.

Şi mai căută încă, de la cruce la cruce… „Vreau să rămân acolo, între soldaţi”. Oasele lui Mihai Vardaru erau aici, între soldaţi. Crucea lui ca toate, iarba înaltă ca peste toate.

Radu Comşa se gândi întâi să smulgă spinii cu canafuri violete. Dar nu-i smulse. Mihai l-ar îi mustrat: Să-i rămână groapa în uitare, cum în uitare e a tuturor.

O pasăre argintie, înşelată de nemişcarea lui, pogorî pe un vârf de sânziană, se legănă şi, cu un piuit, zbură în alt vârf de iarbă înspicată.

Zburau albine cu pungile încărcate de polen în iarba coaptă. Fâneaţa cânta de zumzetul gâzelor. Soarele se înclina spre culmi. Nici o suflare; numai viţelul fumuriu păştea mai departe, cu botul în iarbă.

Acum morţii erau încorporaţi câmpului, făceau parte din fâneaţa grasă. Nici o zbatere; tăcerea numai, nemărginită, şi cerul boltit…

Dacă s-ar ridica toţi de aici, să se întoarcă spre cei la care li s-au oprit, în spaima morţii, gândul ultim, nimeni nu i-ar primi!

S-ar umplea lumea de prea mulţi strigoi!

Radu Comşa chemă din pământul cu flori şi cu scaieţi amintirea lui Mihai. Şi întâia oară după mulţi ani, nu-i mai veni amintirea hidoasă cu viermele vâscos în ochi; ci Mihai acel de pe treapta de piatră, în poiana cu dungi lucii pe iarba lucioasă, ca semne trase cu unghia pe-o catifea verde. A ridicat atunci ochii de copil care-a plâns: „Am să-ţi spun altă data! Acum nu mai are nici o însemnătate.”

Ce ştia acum numai pentru el? De aceea nimic nu mai străbate la nimeni, iar aici e numai pământ peste oase părăsite.

Stelian Minea împături biletele. Numără minuţios restul, ca orice provincial venit în Capitală cu buget limitat, din care trebuie să stoarcă maximum de desfătări cu minimum de speze.

Margareta avea de ce să fie încântată. Programul ei se realiza întocmai: o seară la Operă, una la Naţional, una la Teatrul Mic. Numai de s-ar ţine croitoreasa de cuvânt, să-i fie rochia gata în termen; iar pălăria, numai de n-ar trece peste o mie opt sute.

Altfel, Stelian Minea ştia că n-are să-i mai tihnească aceste trei zile. Căci grijile lui erau acum de această natură, de doi ani, de când se însurase. Adică, mai exact, de când fusese însurat printr-un complot, vast, tenace şi subtil, al coconetului de toate vârstele şi toate categoriile din orăşelul unde căpătase catedra definitivă.

La Bulevard, ceasul arăta trei. Îi mai rămâneau, aşadar, patru ore de libertate.

Margareta se dusese la o prietenă, iar Stelian Minea regreta din tot sufletul că nevastă-sa nu are mai multe asemenea prietene aci. Tovărăşia ei pe stradă devenea un supliciu. Mai întâi, era cu un lat de palmă mai înaltă decât dânsul; scandalos de voinică şi de rumenă. De câte ori arunca ochii, fără voie, în geamul vitrinelor, se vedea pereche reflectată grotesc: el mărunt şi firav, ea înaltă şi zdravănă; ca o mamă cu odrasla convalescentă, ieşită la plimbare. Pe urmă, îl jena felul ei de a vorbi tare şi vulgar; staţionarea îndelungată la vitrinele parfumeriilor, modistelor şi pantofăriilor; aerul ei agasat, de câte ori se oprea şi el la fereastra unei librării; luxul vestimentar, de gust îndoielnic; tot ce-i ofensa discreţia lui, cu care fusese învăţat să se strecoare prin viaţă, atrăgând cât mai puţin luarea-aminte a semenilor.

Intră la Alcalay. Alese câteva cărţi, numai după îndelungă chibzuială, cu aceeaşi preocupare să nu depăşească suma prevăzută în acest redus capitol bugetar.

La ieşire, se izbi piept în piept cu Onisfor Sachelarie.

— Onisfor!

— Steliane!

Se îmbrăţişară ca şi altădată şi se depărtară cu un pas îndărăt unul de altul, să se contemple după atâţia ani. Exact ca odinioară într-o noapte de viscol, în Iaşii refugiului! Fură amândoi satisfăcuţi de examen. Toată înfăţişarea indica o prosperitate mediocră: stabilizarea definitivă în marele anonimat.

Onisfor Sachelarie purta guler tare, haină neagră şi corectă; Stelian Minea îşi spuse că reprezintă acum tipul desăvârşit al ardeleanului rigid şi solemn, cum îl zeflemiseau caricaturile şi anecdotele timpului.

Îl întrebă dacă nu e cumva deputat sau director de bancă.

— O, nu! Se apără Onisfor Sachelarie. Noi rămânem încă osândiţi la opoziţie îndelungată! Din pită unsă mâncă numai netrebnicii care vi s-au vândut vouă, pentru blidul cu linte!

El deocamdată are numai un birou avocaţial într-un oraş din nordul Ardealului, unde se bucură de o clientelă serioasă şi sigură.

A venit la Bucureşti, în interesul unui asemenea client, şi de trei zile colindă ministerele.

— Ci, tune-i mama dracului de excelenţe, că nu poţi ajunge până la ele, parcă pe toţi i-a făcut mă-sa grofi! Mă cuget, durere, că şi ardelenii noştri s-au ciocoit, drăguţii de ei, încă mai năstruşnic, de îndată ce ajung domni… Adăşti trei audienţe, până se milostiveşte să-ţi privească chipul şi să-ţi asculte năcazul, ca să te amâne la ziua mai de apoi!

Stelian Minea îşi şterse ochelarii bombaţi, ca să-l admire mai bine.

Glumi, eu binevoitoare dorinţă de împăciuire:

— Va să zică, ne regăsim pe aceleaşi poziţii, dragă Onisfoare? Regăţeni şi ardeleni! Nu mai încăpem unii de alţii… Să ne scoatem ochii mai adânc, că nu degeaba suntem fraţi!

Celălalt încruntă sprincenele stufoase şi făcu un semn de lehamite: mai bine să nu mai vorbim despre chestiunea aceasta!

Îi propuse altceva. Mergea tocmai la madam Czvimbrovskich, madam Cimbru, unde se află un nepot în gazdă.

Madam Cimbru a murit. Nava cu pasagerii altei generaţii o conduce acum Lisbet, care şi-a găsit un bărbat, în sfârsit; un om de poliţie, care se îmbată şi o bate.

Dacă Stelian Minea e curios să revadă veranda mesei lor de altădată şi să cunoască succesorii în discuţiile lor aprinse de odinioară, Onisfor Sachelarie îl invită să-l întovărăşească, în trăsură, până acolo.

— Te avizez că ai să petreci o jumătate de oră intere-santă poate, dar neplăcută! Junii din generaţia nouă n-au nimic sacru… Respectiv, distrug tot şi arată faţă de înaintaşi necuviinţă şi dispreţ!

Stelian Minea primi. Nu-l speria până într-atât furia iconoclastă a acestei generaţii încriminate, îl ispitea deopotrivă perspectiva de a revedea veranda proiectelor grandioase, cât şi dorinţa de a mai gusta din fructul, acum interzis, al controverselor acerbe.

În urbea lui, toţi cunoscuţii erau toropiţi într-un neant de abrutizare.

Jucau cărţi, nu discutau decât politică, se înfundau la chefuri imbecile, înveselindu-se foarte la aceleaşi glume repetate cu o monotonie de viaţă animală. Toată viaţa lui era ternă şi leşietică. Acasă îl aştepta o femeie gureşă şi hărţăgoasă, plângându-se etern de obrăznicia slugilor şi de scumpete, zeflemisindu-şi cu neîndurata superioritate a mediocrităţii practice bărbatul prea jigărit şi timid: un om de nimic, un filosof! „Filosof” era şi epitetul de derâdere cu care îl întâmpinau colegii în cancelaria liceului; precum şi circumstanţa atenuantă, pe care concetăţenii crunt înarmaţi pentru viaţa lor de larve o acordau acestei fiinţe şubrede, cu capul mare susţinut pe un gât ca un vrej, trăind în lună şi preocupat de abracadabrante idei generale, ce nu ţin de foame.

— Lăsaţi-l pe bietul Minea, că el e un d-ăla… în sfârşit, mă-nţelegi… un filosof!

Diagnoza era în acelaşi timp protectoare şi compătimitoare, cum se cuvenea unui exemplar de umanitate dezarmat şi cu responsabilitatea redusă.

O discuţie în veranda lui madam Cimbru îl tenta de aceea, ca o temerară incursiune în trecut, o chemare a păcatului vechi; întoarcerea măcar pentru o clipă într-o lume care-a fost cândva şi a lui, iar acum e scufundată pentru totdeauna într-un paradis irevocabil pierdut.

Trăsura îi purtă pe străzi întortocheate, cu acoperişuri din ce în ce mai joase şi cu grădini din ce în ce mai largi.

Amândoi se răsuceau să descopere vechile staţii de tramvai, haltele de încrucişare, casa unde stătea un fost coleg.

Din nou, centrul Capitalei se îndepărta cu larma asurzită, şi totul lua o înfăţişare calmă şi somnolentă de oraş provincial. Ici-colo, se înălţaseră clădiri uriaşe cu câte cinci şi şase etaje.

O asemenea construcţie, cu zidurile roşii neisprăvite şi cu punţile schelelor prăfuite de var, li se păru o prezenţă deplasată şi insolentă peste drum de casa lui madam Czvimbrovskich.

„Asta strică tot farmecul străzii!” gândi Stelian Minea. „Miroase a parvenitism”.

Şi intră în verandă cu oarecare emoţie. Cu toată miopia, recunoscu îndată, în perete, tabloul: Liniştea domneşte în Varşovia şi portretul domnului Anton Czvimbrovskich, ciocnind sticla de rom cu doi prieteni necunoscuţi la bâlciul din Nămăeşti.

Nepotul lui Onisfor Sachelarie bătu călcâiele, se îndoi de mijloc şi, salutând ceremonios, după moda chezaro-crăiască, încă în vigoare în Ardeal, se prezintă lui Stelian Minea:

— Liviu Moldovan!

Apoi, prezintă ceilalţi patru camarazi: Vasia Secară, cu păr decolorat şi ochi albaştri, în bluză rusească, neagră, încheiată cu nasturi de sidef la gât; Matei Sărăţeanu, în costumul unei echipe celebre de fotbal, cu genunchii goi şi tricoul vărgat, alb şi portocaliu, proaspăt întors de la o întâlnire de antrenament; Leon Constantinescu, pierdut într-o imensă pereche de pantaloni charleston, şi Nadia Ciobanu, persoană asexuată şi plină de siguranţă în mişcări, întinzând mâna fără să scoată ţigara din gură.

Stelian Minea păstră pentru el remarca involuntară că pe „vremea lui” nici o studentă nu se încumeta atât de liber să participe, singură, la o adunare între colegi.

Toţi tăcură, stingheriţi de aceşti intruşi.

Nadia Ciobanu aprinse o ţigară de la cealaltă sfârşită; îşi făcu de lucru răsfoind o carte de anatomie.

— V-am întrerupt, desigur? căută să încălzească atmosfera Stelian Minea. Vă rog să continuaţi! Masa aceasta şi pereţii aceştia ne cunosc bine, pe prietenul Onisfor Sachelarie şi pe mine… Ne-am pierdut multe nopţi aici, împărţind firul de păr în patru. Am cedat mâna! E rândul dumneavoastră acum! Ca în goana torţelor, dacă vă amintiţi, la vechii elini, unde făclia trecea din mână în mână…

Toţi surâseră de politeţă şi tăcură.

Studenta cu bluza rusească şi cu părul tuns schimbă cartea de anatomie, pe un roman, şi, pe sub gene, o clipă măsură, cu o înveselire interioară, chircitura aceasta cu fruntea de hidrocefal şi cu ochelari de miop, vorbind cu atât de imprudentă dezinvoltură despre un exerciţiu sportiv, unde se cere agerime, vigoare şi altfel de trup. Şi-l închipui gol, ca alergătorii greci, gâfâind cu torţa în mână, ridicol şi pipernicit, cu membrele lui de păianjen printre ceilalţi concurenţi, care toţi vor fi fiind, desigur, cu pieptul lat, cu muşchii în fus şi cu tendoanele elastice, ca Matei Sărăţeanu, de faţă.

Comparaţia fu zdrobitoare pentru Stelian Minea. Noroc că profesorul nici n-o bănuia!

Îşi potrivise ochelarii mai bine să vadă, ca un vechi prieten, amănunţit, tabloul episodului din Varşovia, la al cărui spectacol lăcrima domnul Anton Czvimbrovskich, leahul pribeag, în ceasurile când romul şi mastica îl predispuneau la elegie…

Se întoarse către Onisfor Sachelarie:

— De câte ori mi-am amintit eu tabloul acesta pe front! Era destul să-mi răsară în minte, ca să-mi apară îndată ca una din fericirile bune şi calde; confort, casă, calm, cum credeam că n-o să le mai revedem niciodată după război!

Pe urmă, către ceilalţi novici:

— Trebuie să ştiţi, domnilor, că aici ne-a găsit mobilizarea în August 1916! Pentru noi, casa lui Madam Cimbru e un monument istoric!

Tinerii luară act cu indiferenţă de acest fapt important.

Pentru dânşii, războiul însemna un eveniment prea îndepărtat, mai mult abstract. Sfârşitul unei epoci şi începutul unui alt ev, cum sunt delimitate capitolele în manualele de istorie.

De politeţe şi cu o abia bănuită intenţie de persiflare, tânărul cu genunchii goi şi cu piept de luptător întrebă:

— Aţi participat la război?

— Evident! răspunse Stelian Minea. Din şase, câţi ne aflam aci, niciunul n-a lipsit! Şi doi au căzut: Boroş în Ardeal, Lăscăruş Codreanu la Argeş…

Studenta cu bluză rusească alungă de sub ochi pagina din romanul împrumutat de colegul cu pantaloni charleston, ca să şi-l imagineze pe domnul acesta, ugilit ca un pui de curcă, sărind peste meterezele tranşeelor, răcnind şi zvârlind cu grenade în atacuri, repezindu-se printre baionete şi tăind drum în piepturi omeneşti.

Imaginea fu imposibilă şi absurdă. Închipuirea refuză să o accepte.

Stelian Minea trase un scaun, fără să fi fost invitat. Şi, fără să gândească, se aşeză la locul care era al lui.

Îndată se simţi cum a fost.

Contactul material al mesei, cu muşamaua vărgată sub cot, îi dădu senzaţia că ieri s-a ridicat de acolo şi că nu face decât să continue ceea ce au lăsat întrerupt. Prezentul mediocru şi ireparabil, nevasta rea de gură şi autoritară, sura existenţă de provincie cu orice perspectivă închisă, ca de un zid opac, colegii de cancelarie cu intrigile şi aerul lor superior şi protector, glumele crude ale elevilor; toată realitatea aceasta fu suspendată printr-o magie.

El, cel adevărat, era numai acesta de aci.

Privi la fiecare dintre cei de pe pat şi de la masă, ca să le reconstituie, după fizionomie, firea şi preferinţele. Era într-adevăr o lume nouă şi necunoscută! Dar nu-l intimida…

— Prietenul Sachelarie m-a prevenit că vom găsi aci o companie incomodă… chiar ostilă! El crede că, deşi ne despart numai zece ani, alcătuim două generaţii atât de străine şi de duşmane, încât nu există nici o punte de reconciliere… Sunt sigur însă că prietenul Sachelarie se înşeală! Oamenii se schimbă, dar ideile rămân aceleaşi! Oamenii şi sistemele. Nimeni n-a gândit ceva nou de la Platon încoace…

Cel care opuse îndată altă părere fu Vasia Secară, studentul în cazacă neagră:

— Am înţeles îndată că dumneata ai fost cel care te-ai înşelat, nu domnul Sachelarie! Noi ne-am mai întâlnit o dată cu domnul Sachelarie şi am discutat atât de înfocat, încât a plecat supărat! Atunci am aflat de la dânsul câteva din părerile dumitale, căci, pentru dumneata, domnul Sachelarie are mare admiraţie şi iubire… Am înţeles că eşti un raţionalist, un occidental, unul din învăţaţii aceia sceptici care, până acum câţiva ani, juraţi pe cărţile lui Anatole France din prima parte a vieţii sale… Şi e destul atât, ca să înţelegem că ne despart nu zece ani, ci o jumătate de secol, un secol, nu un secol, mai mult încă! Între noi este Voltaire…

Stelian Minea îşi aruncă în treacăt, sub sticla bombată a ochelarilor, privirea la studentul cu pantalonul charleston, între el şi care se afla Voltaire.

Vasea îi surprinse privirea şi îi ghici gândul.

Vorbi îndată, în numele tuturor:

— Desigur, dumneata ne găseşti adunaţi prea din toate colţurile lumii, ca să apărem ca o unitate constituită. Ce zici? Unul, Leontin, cu shimmy şi charleston, cu Cocteau şi Gide; altul, Matei, cu sportul şi Henri de Monthérlant; celălalt, Liviu, cu autohtoniştii lui; Nadia, cu Gorki, Maiakovski, Lenin; ce legătură poate exista între tinerii aceştia? Eu n-am jucat niciodată charleston şi camaradul meu, Leontin, nici nu vrea să audă de paneurasianism. El e pentru apărarea occidentului, cu Massis! Şi totuşi ne suportăm, ne simţim solidari, ne învrăjbim numai când e vorba de vechiul regat şi de Ardeal, atunci ne întrecem fiecare a ne găsi drepturile uzurpate de ceilalţi şi a ne exagera calităţile şi nefericirile regionale… Încolo ne strângem cot la cot, când ne aflăm în faţa dumneavoastră! Fiindcă dumneavoastră, pe noi nici nu încercaţi să ne înţelegeţi şi ne condamnaţi; iar noi; pe dumneavoastră vă înţelegem şi tocmai de aceea vă dezaprobăm… Sunteţi laşi!

— Fiindcă nu suntem în stare de rebeliune faţă de ordinea acceptată a statului? întrerupse Onisfor Sachelarie. Ce ştii dumneata despre laşitate şi bravură, când n-ai cunoscut riscul permanent al morţii?

— Lasă asta! interveni Stelian Minea, fiindcă nu-i plăcea niciodată să se pomenească despre faptele lor din război. Suntem laşi? Să vedem de ce? Îţi spun drept că e o acuzaţie nouă şi sunt foarte curios să ne auzim rechizitoriul…

Tânărul cu bluza neagră înţelese că a mers prea departe.

Se simţi dator să atenueze acuzaţia.

— Vorbim în afară de persoane, nu e aşa? Vorbesc despre generaţia dumneavoastră şi nu numai despre aceasta de aci… Dar despre cea din toată Europa! Camarazii dumneavoastră de arme, aliaţi sau inamici… Vă numiţi generaţia sacrificată…

— Nu ne numim defel… Astea sunt vorbe! Le-a rostit cineva în vreun discurs ori le-a scris în vreun apel, şi formula a prins; dar nu ne-am însuşit-o toţi! Majoritatea suntem mai modeşti! se apără Stelian Minea.

— Ba nu! Indiferent de unde a venit cuvântul, e just… Căci sunteţi într-adevăr generaţia sacrificată. Dar nu din vina altora… Aţi capitulat singuri! Aţi câştigat victoria şi pe urmă n-aţi ştiut să o duceţi până la sfârşit. V-aţi temut de viitor, ca femeile de şoareci… Acum toată viaţa vă e o succesiune de regrete. Viaţa vă stătea înainte şi aţi căutat-o în urmă… Te întreb, domnule Minea, dacă nu e un spectacol ruşinos cel de la Liga Naţiunilor şi de la toate congresele care mai durează şi acum? Cârpesc şi ciopârţesc tratatele iniţiate de ani de zile, se tocmesc şi mai lasă de ici unul şi de colo altul; ca şi cum binele omenirii poate să vină numai de la aceste chestiuni utilitariste şi materiale.

— Ştii că eşti curios, dragă domnule! se miră Stelian Minea. Ce vină am eu, de la catedra mea obscură dintr-un orăşel ticălos, că premierul Franţei şi cancelarul Germaniei se tocmesc la Liga Naţiunilor? Pot eu să fac ceva?

— Acum nu! reluă înverşunat studentul basarabean. Acum e prea târziu! Dar aţi fi putut… Căci vina de aci porneşte. Aţi capitulat şi aţi lăsat să vă conducă cei bătrâni… Adică acei care refuzau să înţeleagă că sufletul omenirii cere o schimbare… I-aţi lăsat pe dânşii, şi ei se încăpăţânează să creadă că un cataclism ca războiul n-a dezlănţuit alte crize decât deprecierea monetară şi problema refacerilor! Ei nu pot vedea că există o revoluţie a sufletelor şi a conştiinţelor, o revoluţie socială în curs, o îndârjire a luptei de clasă… Aceasta o spuneaţi singuri înainte de război şi aţi uitat-o! O regăsim în toate cărţile, care în timpul războiului justificau războiul. Atunci făgăduiaţi altă lume, spuneaţi şi eraţi siguri că luptaţi pentru altă lume, şi acum vi s-ar părea cea mai mare fericire să reconstituiţi lumea cea veche, aşa cum a fost ea înainte… Sunteţi nemulţumiţi şi nu ştiţi de ce! Doriţi ceva, şi nu ştiţi ce! Iar situaţia vă este agravată, fiindcă nici o generaţie n-a mai avut, ca dumneavoastră, posibilitatea de a da vieţii pecetea pe care aţi fi voit-o… Toţi, când v-aţi întors de pe front: român, francez, neamţ, toţi aveaţi dreptul să realizaţi omenirea pentru care aţi combătut. Nimeni n-ar fi îndrăznit să vă conteste acest drept! Nici n-ar fi avut puterea materială să o facă… Şi aţi dezertat unul câte unul! Acum, alungaţi şi lăsaţi pe dinafară, atribuiţi vieţii deprimarea dumneavoastră interioară, trăiţi meschin, vă văietaţi; aveţi frică şi ură de viaţă! Şi vă scandalizează că noi vrem să ne trăim viaţa, aşa cum o înţelegem…

— Da! Charleston, sport! întrerupse cu dispreţ Onisfor Sachelarie.

— De ce nu? Charleston, sport. Şi celelalte… Nu se exclud! Generaţia dumneavoastră era livrescă. Nu-şi scotea nasul din cărţi şi, din pricina cărţilor, nu vedea şi nu trăia viaţa… Ori oameni rebegiţi, să-i culci cu o suflare; ori oameni invadaţi de grăsime… Sport, charleston, manifestaţii de stradă, revoluţii, greve, propagandă subversivă… Toate ne atrag, sunt crizele tinereţii noastre. Din ele, are să se aleagă ca uscatul de ape, după deluviu, o nouă omenire cu fericirea sa. Pe care, bineînţeles, nu o puteţi admite şi n-aveţi s-o puteţi suporta, căci nimic nu este mai greu decât să faci pe oameni să accepte o fericire nouă… Le trebuie cea morfolită de veacuri! Tânjesc după ea…

— Vă invidiez dacă puteţi crede că din anarhia aceasta poate să iasă o omenire nouă! rosti fără convingere Stelian Minea.

— Anarhie! Nimic nu seamănă mai mult cu o casă în ruină decât una care se construieşte. Ni se pare că o spune Cocteau al amicului Leontin. Şi o verific aceasta în fiecare zi, privind cum se înalţă casa din faţă… Nici o obiecţie nu putem face, nici arhitectului, nici lucrătorilor, până când nu vom vedea-o gata…

Vasia întinse picioarele, privindu-şi vârful ghetelor şi aşteptând de la Stelian Minea o apărare a generaţiei sale.

Dar Stelian Minea tăcea, turtind vârful unei ţigări stinse. Tot ce ar fi avut de spus îi părea inutil.

Se simţea într-adevăr ostenit, ca un om care a trăit un veac şi nu mai are nimic, nici de spus, nici de dorit.

Ceilalţi începură să vorbească în şoaptă despre lucruri care îi priveau numai pe ei.

Nadia, după ce ascultase tot timpul cu ochii numai la Vasia, se întreba de ce nu-l poate iubi pe el, care înţelege atâtea, care ştie atâtea şi pune atâta pasiune în toate; pe el, care o iubeşte cu atât de tăcută deznădejde; şi de ce se simte irezistibil atrasă de Matei Sărăţeanu, care, deşi e mai frumos şi puternic, e atât de simplu? Matei Sărăţeanu o învălui cu privirea şi ea rămase cu zâmbetul îngheţat pe buze, ca porumbiţa magnetizată de şarpe.

Onisfor Sachelarie intră cu nepotul într-o cameră cu fereastra la stradă, să-i dea sfaturi şi ceea ce aştepta nepotul mai mult: bani de buzunar.

Stelian Minea se simţea cu desăvârşire străin; se ridică de pe scaunul şi de la locul fost „al lui”. Întrebă dacă n-ar putea-o vedea pe Lisbet, vechea sa gazdă.

— Nu cred că e „vizibilă”! lămuri, cu înveselire cruntă, Leontin, cel cu pantalonii charleston. I-a venit jupânul cu chef şi l-am auzit muştruluind-o ca la poliţie… Acum el sforăie şi ea plânge! Pe urmă, el are să se trezească şi ea are să-i fiarbă o ciorbă de potroace… E un tip şic jupânul, costaud, şi ştie cum trebuie să se poarte cu femeile!

Stelian se gândi că Lisbet ispăşeşte crunt rătăcirea tinereţii. Îşi aminti:

— Şi Toni? Mai există Toni?

— Oho! Şi încă cum există! Cel mai teribil brigand al cartierului. Când e jupânul aci, nici el nu-i „vizibil” Nu vor să se vadă, ca luna cu soarele.

Onisfor Sachelarie apăru întovărăşit de nepotul pe a cărui figură se vedea strălucind toată satisfacţia că suma de buzunar n-a dezminţit aşteptările. La spatele lui Onisfor, făcu un semn camarazilor, cu latul palmei pe obraz că „l-a ras”. Căci, pentru el, Onisfor Sachelarie nu era decât un unchi cam caraghios şi pedant, strâmt la minte, dar în definitiv generos la pungă.

Nepotul se dovedea din altă stofă, mai elastică; se „regăţeniza” mai uşor.

Îşi luară rămas bun.

— Mai veniţi pe la noi, când treceţi prin Bucureşti! se simţi dator să-i invite, fără intenţie maliţioasă, studentul cu bluza neagră. Madam Lisbet are să regrete că nu v-a văzut! Ne vorbeşte întotdeauna cu mare stimă despre dumneata, domnule Minea.

Stelian Minea încercă să glumească:

— Sper că ea nu-i atât de vrăjmaşă, ca dumneata, generaţiei noastre.

— De ce? Discuţia n-are supărare! N-am vrut să vă ofensez cu nimic…

La spatele lor, când coborau scările, Leontin, cel ce pantalonii charleston şi cu părul lins, repetă gestul lui Liviu Moldovan la spatele unchiului.

— Bravo, Vasia! L-ai ras!

În trăsură, Onisfor se întoarse către prieten:

— Ce dracu, tăcuşi şi tu, toată vremea? N-ai găsit nimic să-i pui la respect?

Stelian Minea privi şiragul caselor fără să răspundă. Într-adevăr, făcuse figură de idiot. Acum abia îi apăreau, numeroase şi nedezminţite, toate argumentele pe care le tăcuse adineaori. Onisfor Sachelarie îşi spuse că prietenul s-a abrutizat în provincie, dacă a putut suporta atâta insolenţă, fără să găsească o replică; el, care le răspundea altădată tuturor, cu o sută de argumente.

— Ce-o mai fi făcând oare domnişoara Belty? îşi aminti Stelian.

Onisfor Sachelarie dădu din umeri cu indiferenţă.

Nu ştia ce-o fi făcând domnişoara Betty, nici nu se mai gândise vreodată şi nici nu-l interesa.

Pe lângă dânşii, ţâşni zgomotos, lăsându-i în urmă, o motocicletă cu ataş; conducea Matei Sărăţeanu, în tricoul lui vărgat, alb şi portocaliu, cu o beretă bască pe sprinceană; la spate, Leontin, cu pantalonii charleston, ţinându-l de subsuori şi, în ataş, ghemuită în leagănul lăcuit, Nadia, cu o ţigară între buze… Toţi întoarseră capul şi îi salutară amical.

Maşina săltă vertiginos peste gropi şi pietroaie, filând trecătorii şi bordura trotuarelor, viră nebuneşte şi dispăru.

— Ce oameni! Ce oameni! Se minună cu indignare Onisfor Sachelarie. Au să-şi rupă gâtul!

— În orice caz, ei au trecut şi noi le înghiţim praful! constată Stelian Minea, risipind cu mâna norul de praf în care respira.

Onisfor încruntă sprincenele, neconvins, fiindcă, după el, asemenea apucături şi asemenea idei nu făgăduiau nimic bun. Opri. Se ducea la un sanatoriu, unde se afla în convalescenţă un bătrân pentru care purta mare evlavie. Îi rosti numele. Era al unui fost conducător ardelean, în procesele vestite de acum douăzeci şi treizeci de ani, client al temniţelor politice din Vaţ şi din Seghedin.

Stelian Minea se miră aflând că venerabilul luptător mai trăieşte.

Nimeni nu-i mai pomenea numele, nu mai apărea nicăiri; de aceea îl credea mort şi de mult îngropat, ca atâţia care visaseră o Românie Mare şi de care România Mare se lepădase acum.

Rămase singur. Nu ştia ce să facă până la şapte seara cu toată libertatea pe care o dorise. Rătăci pe străzi. Nu mai cunoştea pe nimeni.

Larma trecătorilor şi îmbulzeala vehiculelor îi păreau insuportabile acum, când se dezvăţase de ele. Îşi spuse că n-ar mai putea trăi aci.

Descoperi că i-a intrat în sânge existenţa lui mucedă şi fumurie de provincie, că doreşte să se întoarcă îndărăt, mai repede, ca viermele în culcuşul lui.

La hotel, îl primi Margareta, furioasă. Rochia nu era gata.

— Aşa e, dacă mă potrivesc eu ţie! Ce eşti? Bărbat? O cârpă!

Stelian Minea nu ştia de ce e vinovat şi la ce i s-a „potrivit „ Margareta, lui. Nici ce legătură este între bărbăţia sa, de cârpă, şi între neexactitatea croitoresei. Dar nu în-cercă să pătrundă aceste misterioase corespondenţe, al căror secret îl cunoaşte numai logica femeiască.

Se aşeză pe marginea canapelei şi, desfăcând pachetul de cărţi, începu să taie foile unui volum, cu o elocventă şi dispreţuitoare impasibilitate.

Femeia nu lăsă să treacă nesancţionată această mută provocare. Îi smulse cartea şi o zvârli cât colo.

— Ce, crezi că am venit aci să te contemplu citindu-ţi terfeloagele tale? Ia-ţi pălăria şi hai la croitoreasă!

Îl prinse de braţ; iar Stelian Minea se supuse docil, căci pe mâna lui descărnată şi pipernicită strângerea fu puternică şi implacabilă, ca o luare în posesiune.

Şi astfel, resignat, merse să se piardă în anonimatul cel de toate zilele.

Camerista desfăcu cu o suavă gingăşie, una câte una, rochiile din geamantanul deschis în mijlocul dormitorului, printre alte valize mai mărunte, şi cutiile de pălării, lăcuite.

Exclamaţiile de admiraţie întovărăşeau crescendo fiecare exemplar rar, purtând marca faimoaselor case din Rue de la Paix şi Faubourg Saint-Honoré.

Zoe Vesbianu le zvârlea cu indiferenţă pe spătarul scaunelor. Totuşi mătăsurile moi, blănurile şi ţesăturile elastice îi dezmierdau plăcut vârful degetelor.

Şi fiecare toaletă, cu amestecul său de parfum, însemna o amintire arzătoare şi atroce, ca trecerea printr-o văpaie, cum fusese toată viaţa de două luni, din care se întorcea.

— N-au să mai încapă în şifonier! se sperie servitoa-rea. Avem acuma mai multe decât un magazin de mode…

Zoe nu observă impertinenţa acestei familiarităţi şi nici acel „avem”, care punea laolaltă, în fond comun, garderoba stăpânei şi a servitoarei.

Altădată, ar fi restabilit distanţele cu un singur cuvânt sever. Acum, lunecarea în jos se făcuse pe nesimţite, pe măsură ce sluga devenise confidenta şi, oarecum, complicea stăpânei. Zoe nici nu se mai gândea la aceasta.

Mototolind o eşarfă moale, de mătase, în pumn, privi o clipă pe geam colţul ştiut din faţă.

O cârciumă de şoferi şi birjari, unde privirea era deprinsă să regăsească, întotdeauna, o prezenţă tenace, plină de misterioasă ameninţare şi cu toate acestea devenită indispensabilă, ca oxigenul văzduhului aspirat.

Sluga surprinse privirea.

Vorbi, fără să-şi întrerupă lucrul mâinilor:

— De trei săptămâni nu mai vine! Am dat bacşiş sergentului să-l alunge. L-a luat din scurt şi Mâlos, rândaşul. Cârciumarul zice că nu pare să fie un pungaş… Un beţiv, un păcătos! Dar nu un pungaş…

Zoe închise ochii, ca la o durere lăuntrică ce-a fost amorţită şi se deşteaptă. Atât de deprinsă era să ştie veghind acolo omul acela, spectrul acela, descărnat şi statornic!

Când era acolo, se temea, fiindcă nu ştia ce vrea, ce pândeşte şi ce aşteaptă. Acum, când nu mai e, se teme fiindcă a plecat şi nu poate şti ce pregăteşte.

A crezut că scăpase. Plecase două luni, să se elibereze de încleştarea acestor două priviri mute, care o urmăreau şi prin somn, cu visuri de spaimă.

Afară, cel de pe trotuarul din faţă, neclintită strajă la uşa cârciumii. Intra, deşerta un pahar de otravă şi se întorcea îndărăt, la post, cu ochii fixaţi la fereastra ei şi cu rânjetul acela! Ochi halucinaţi, în care tremura nebunia.

Şi aci, înlăuntru, ceştelalţi ochi, mocniţi, de huhurez.

Se întoarse către fotoliul de paralizat, pe rotile, unde Sofron îi urmărea fiecare mişcare, cu o privire miloagă, coagulată şi lăcrimoasă, în care tresărea câteodată o scurtă fulgerare de ură neputincioasă, îndată pironită.

Sofron Vesbianu crezu că în sfârşit Zoe şi-a amintit de existenţa lui. Se sili să surâdă recunoscător. Faţa puhavă şi dezgustătoare rămase însă neclintită. Muşchii nu se supuneau. Numai în gâtlej scânci o schelălăială animală.

De două luni o aşteptase, lăsat pe seama slugilor, care uitau să-i dea de mâncare şi scotoceau prin sertare, fără ruşine, sub privirea lui furioasă şi fără putere. Şi acum le-ar fi uitat toate, pentru o singură vorbă de bun găsit şi o pri-vire de milostivire. De dimineaţă, când Simplonul era la trei ore distanţă de Bucureşti, cu semne din mâna stângă, care i se mai supunea voinţei, ceruse să-i aducă bărbierul şi să-l primenească. Se lăsase îmbăiat şi pieptănat, ras şi îmbrăcat în halat nou. Două luni zăcuse în murdărie, bărbos, cu piepţii plini de sosuri, nespălat şi duhnind. Acum ceruse oglinda; în halatul vărgat de lână, cu obrazul bărbierit şi pudrat, se socotise îndestul de arătos şi de vrednic ca s-o primească pe Zoe, sărbătoreşte. Slugile nu-i mai scoteau limba şi nu-l mai zădărau ca pe-un câine printre gratii.

Dar Zoe intrase în casă, ignoriudu-i cu desăvârşire existenţa. Şi de astăzi dimineaţă tot aşteaptă.

A fost, aşadar, numai o părere că şi-a amintit de el.

S-a întors nepăsătoare la pălăriile aruncate pe mese, la flacoanele nedestupate, la maldărele de ciorapi şi la cutiile cu o sută de nimicuri.

De departe, în dimineţi teribile, după nopţile care îi frigeau trupul şi sufletul, la Paris, la Nisa, la Cannes, Zoe Vesbianu se gândise uneori cu îmblânzită milă la dânsul. Atunci, ca să se achite faţă de suflet, se hotărâse să-i aducă aceste obişnuite dovezi materiale că şi-a amintit şi de el: cutia cu butoni de perle şi portţigaretul de email cu desen cubist. Dar acum, îndată ce-l regăsise aşa cum l-a lăsat, hâd şi neclintit între pernele jâlţului, toată scârba şi ura se redeşteptaseră mai crude. „Am să fac cadou butonii lui Emil – hotărâse – şi portţigaretul îl trimit lui Serge!”

Momâii din fotoliu îi aruncă în batjocură o păpuşă de pâslă roşie, un Mefisto cu picioarele prelungi, amintirea unei nopţi frumoase la cel mai vestit cabaret din Place Pigalle.

— Na! Joacă-te! Tot eşti în mintea copiilor…

Servitoarea râse, dovedind că este exact de aceeaşi părere. Simţi momentul potrivit să adaoge o informaţie suplimentară:

— Se scapă acuma pe el! Nesimţitul!

Răspunsul, mojic şi murdar, făcu erupţie numai în creierul gelatinat al paraliticului, fără să se poată materia-liza în vorbe.

Limba neînsufleţită nu îngădui decât un mormăit bestial, între grohăitul de porc şi mugetul de bivol.

De un an de când Sofron Vesbianu zăcea condamnat fără nădejde în jâlţul acela, viaţa lor ajunse treptat-treptat aci.

Zoe îi hohotea în nas. Când trecea pe dinaintea lui, îi arunca o sfârlă în batjocură. Nu se sfia să-şi aducă amanţii în casă, să se lase sărutată sub ochii lui; pleca pentru o săptămână ori pentru o lună şi revenea irezistibil atrasă îndărăt. De fiecare dată, cu o treaptă mai adânc coborâtă în infern; mistuită de aceeaşi arşiţă de distrugere şi de răzbunare împotriva tuturor: a ei, a vieţii, a călăului încleştat pe scaun, cu ochii holbaţi.

Camerista răsturnă pe biroul mic de trandafir un braţ de cataloage, programe şi anunţuri, recolta nopţilor şi zilelor din două luni. Zoe alese un carton şi rămase îndelung cu ochii pierduţi în inscripţia neagră şi roşie: Grand ErmitageMoscovite. Diners et soupers. Concerts russes. Chants bohémiens et cosaques. Le prince Goury Vorchaguin, danseur caucasien.

Prinţul Gurii… Ermitage! Ce noapte spasmodică şi ce lume stranie, cu nebunia distracţiei atât de aproape de-a ei! Şi cât de mică e această planetă; cum se regăsesc toţi, fără să se caute!

Orice a trăit până în noaptea aceea nu se poate asemui cu ceea ce i-a fost dat să vadă şi să trăiască atunci! Intrase ameţită, târziu după miezul nopţii, cu Eduard; nici nu-şi mai aminteşte cum se numea mai departe… Şi îndată îi păru rău: se anunţa o noapte plicticoasă. A cita oară vedea oare un cabaret de ruşi, cu aceleaşi figuri monotone, pereţii tapisaţi roşu, acelaşi cor de ţigănci, aceiaşi foşti ofiţeri de gardă imperială deveniţi chelneri şi aceleaşi fete de generali, pianiste? Ceruse să plece în altă parte; se pregăteau să se ridice, lăsând sticla de şampanie pe jumătate… Şi deodată din fum şi din ameţeala irizantă a băuturii, a ţâşnit, ca un demon în mijlocul sălii, pe vârful degetelor în cizmele moi, în costum de cazac de carnaval, prinţul Gurii Serghievici Vorşaghin. Ce dans sălbatic, cu chiot şi cu salturi printre vârfuri de cuţite! A recunoscut-o şi el, de la cel dintâi strigăt de surpriză… După ce-a terminat, a venit să se aşeze la masa lor fără să se aştepte poftit. Pe urmă, noaptea aceea şi cealaltă noapte! Oamenii aceia ciudaţi, prinţul devenit sluga fostei sale slugi, amestecul de cruzime şi de sentimentalism, nesaţiul de abrutizare în băutură… Banda înreagă târâtă în toate cabaretele şi tavernele din Place Pigalle şi Clichy, femei bete smulgându-şi părul în accente epileptice, sărutându-se şi sfâşiindu-şi obrazul cu unghiile. Nici nu-şi aminteşte când s-a despărţit de Eduard şi de prietenul lui, să rămână numai cu aceştia. Îi tresar în minte numai crâmpeie. Nume nehotărâte: Liuba, Ştefan, Doniaşa, Grigori… Şi cupiditatea din ochi, de câte ori deschidea poşeta să plătească. Pe urmă, un vânzător de păpuşi, bărbos, beat, plângând cu fruntea lată pe colţul mesei: Artemie Barnef. I-a rămas numele printr-un ciudat capriciu al memoriei. Şi alte nume, şi alte titluri… Avocaţi şoferi, şi prinţi bucătari. În fascinatoarea lumină roşie a firmelor luminoase treceau de la un local la altul, clătinându-se în piaţa cu miros de benzină şi de fard; ceaţa se mărea, se chemau unii pe alţii, se strigau pe nume; erau toţi dintr-o singură mare familie care se descompunea intrată în putrefacţie, cu geloziile şi urile lor, cu lăcomiile şi exploziile lor de orgoliu… Cineva i-a vârât în nas cutia de fildeş cu cocaină. A băut spirturi tari, din sticle cu forme ciudate, cu un pai înfipt în plută… Şi deşteptarea într-o cameră necunoscută, cu oasele dureroase şi gura coclită, unde s-au aflat pe saltelele întinse pe jos, fără să mai ştie fiecare a cui a fost şi fără să-şi amintească ce-au făcut până au ajuns acolo! Trei zile, prinţul Gurii nu s-a dezlipit după aceea de ea, fortificând-o cu pilda seninătăţii netulburate, cu care trecuse prin cele mai întunecoase peripeţii şi până la cele din urmă căderi… Dansator, călăreţ de circ, corist, chelner, şofer, nu se mira de nimic! Nu se plângea de nimic! Nu se împotrivea la nimic! Arăta acelaşi obraz oval şi calm, cu aceiaşi ochi limpezi şi cu aceleaşi mişcări indolente, de felin. Numai în râs suna ceva fals şi crud, ca un scrâşnet de sticlă pisată… Trei zile a crezut că-l iubeşte, că în sfârşit a descoperit pasiunea cea mare şi purificatoare. Pe urmă s-a topit brusc în ceaţa unde s-au depăr-tat toţi. S-a deşteptat în a patra dimineaţă fără el, şi cu o brăţară şi două inele mai puţin. N-a simţit nici dezgust, nici indignare. N-a fost oare, prinţul Gurii, cu atâta umor delicat, încât i-a trimis într-un plic, cu toate mulţumirile, buletinul de gaj de la Muntele de pietate!

Zoe Vesbianu aşeză în cutia de scrisori, la păstrare, cartonul prospect al cabaretului rus, de unde prinţul Gurii Serghievici Vorşaghin, dansator caucazian, zâmbea serafic, în costum războinic şi fotogenic, cu două cartuşiere încrucişate pe piept, şi eu teribile cuţite inofensive, înfipte în cingătoare.

„Mai comod era acesta, gândi, decât cel de afară. Cel puţin ştii ce vrea!”

Şi îndată păşi la fereastră, să vadă dacă pe trotuarul din faţă n-a apărut cumva arătarea fidelă, enigmatică şi plină de necunoscută ameninţare.

Trotuarul era gol.

Numai băiatul de prăvălie, cu şorţul verde, stropea cu o tinichea asfaltul. „Desigur, a aflat că am fost plecată şi încă nu ştie că am revenit.” Când va şti, se va posta iarăşi, fără îndoială, şi iarăşi Zoe Vesbianu va trăi zilele şi nopţile sub teroarea acestui spectru, întors din depărtările moarte ale unui altfel de trecut. Îl ştie cine e, cine a fost. Dar ce închipuire omenească ar putea înţelege ce vrea? Ce aşteaptă? De ce a apărut dintr-o dată, ca acel creditor demo-nic, la scadenţa uitată, din legenda omului care şi-a vândut umbra? „Socotelile mele sunt făcute… Eu am iubit altă Zoe. Pe aceea n-are s-o cunoască nimeni. Am omorât-o pe una în cealaltă. Pe urmă?” Socotelile lui Titel Iliescu au fost făcute şi au fost de o înspăimântătoare exactitate.

Totul s-a împlinit cum a preştiut.

Anul s-a încheiat. Ultimul ban s-a topit. Uşile cluburilor s-au închis acestui beţiv fără guler şi cu haine zdrenţoase. I-au rămas cârciumile cele mai infame şi tovărăşiile cele mai crunte. A învăţat să ceară, ca să aibă ce bea. Numai o singură eroare a existat în această înfricoşător de precisă socoteală. „Eu am iubit altă Zoe. Am omorât-o pe una în cealaltă.” Paşi clătinaţi de beţiv l-au târât aci. La fereastra Zoei de-acum, unde se înverşunează să o caute pe cealaltă. Să pândească şi să o aştepte. Să se mulţumească fiindcă o vede. Ceilalţi pot să se teamă; ei să-i fie frică, fiindcă nu-şi închipuie ce vrea. Sergentul să-i poruncească să circule. Şi argaţii să-l îmbrâncească în pumni. El capătă un ban, se întoarce aci, plăteşte cel mai ieftin şi mai ucigaş rachiu şi aşteaptă. E mulţumit că o ştie dincolo de zid, înfricoşată de prezenţa lui.

El este aici, remuşcarea şi viaţa; spectrul unui trecut ireparabil nimicit.

Când o vede, rânjeşte, şi este satisfăcut de rânjetul acesta, care, desigur, ei trebuie să-i gâtuie somnul cu vedenii de spaimă.

Stă şi rânjeşte. Cu încăpăţânare de beţiv şi de nebun, nu-i pasă de vânturi şi ploaie, de ochii oamenilor. Viaţa curge pe lângă el fără să-l atingă: trecători, femei, copii care se sperie de acest vagabond peticit şi se ascund în poalele mamelor. El este aci şi atât! Restul nu mai are nici un interes.

„Desigur, mâine, când va şti că m-am întors, din nou va rânji spectrul acesta fidel cum n-a fost nimeni, neîndurat cum n-a fost nimeni!” gândi Zoe Vesbianu şi se cutremură. Firul de acum două luni se leagă de unde a fost întrerupt. Cel de aci, şi cel de la spate. Două perechi de ochi, muţi şi nebuni, spionându-i fiecare pas, martorii fiecărui pas, păzind-o cu înfiorătoare statornicie.

Zoe porunci cameristei să împingă scaunul cu rotile în camera de alături, ca să-i piară din ochi momâia cu privire de huhurez. N-avea de unde să presimtă că de cealaltă privire, cea mai teribilă, a fost eliberată de o putere mai mare decât puterile omeneşti.

Sofron Vesbianu cercă să se acaţe de feţele meselor şi de mobile, cu mâna sănătoasă. Ca un copil rău refuzând să se lase dus la culcare, gârâie din gâtlej, furios, o bolboroseală de sunete.

Dar glasul n-are nici o putere.

Şi servitoarea i-a făcut vânt scaunului cu piciorul până în perete, cu spatele la restul camerei, ca să aibă în faţă numai zugrăveala roşie, unde cunoaşte cu de-amănuntul fiecare ornament al desenului.

Acolo e colţul unde e „pedepsit” ceasuri întregi şi uitat cite o zi, de câte ori arată nesupunere, încearcă să zbiere sau când, din treacăt, după vechiul nărav, vrea să pişte cu cele cinci degete valide sânii fetei din casă.

Stă cu nasul în perete, clocind gânduri crâncene care nu se pot preface în fapte.

A surprins privirea Zoei, pe fereastră.

A înţeles ce căuta.

De omul acela are şi el frică şi pe acela, aşa zdrenţăros şi lihnit cum e acum, îl urăşte mai mult decât pe toţi sclivisiţii obraznici şi neruşinaţi pe care îi târâie Zoe după dânsa, îi aduce în casa şi la masa lui, ca să-i râdă în faţă şi să-i îmbrăţişeze, sub ochii săi, nevasta. Acela a fost înaintea tuturor: şi a lui Radu Comşa, şi a prinţului Vorşaghin, şi a celor ce-au venit după dâuşii.

Când Zoe Racliş se afla pe băncile pensionului, pentru omul acela ea fusese o altfel de fiinţă, nepământeană; cum n-a mai părut nimănui; cum nici nu îndrăznise să-i spună şi nici nu cutezase să-i atingă obrazul cu vârful buzelor. Poate atunci Zoe nici nu bănuia. A aflat numai după ce Sofron Vesbianu, chiar în dimineaţa nunţii, a venit bâlbâindu-se de indignare, ridicol şi borţos în haina de ceremonie, să întrebe cine e tânărul acela şi cu ce drept a îndrăznit să-l oprească în drum, cu vorbe necuviincioase şi să-i atingă, în derâdere, obrazul cu dosul palmei. Alţii i-au arătat că la asemenea îndrăzneală nu se răspunde decât cavalereşte, cu o acceptare de luptă: un duel. A strâns din umeri. El şi duel! Ca şi cum, dacă e vorba de luptă, nu fusese el cel care o câştigase, de vreme ce câştigase femeia?! Ca şi cum, nu tot el câştigase celelalte lupte de mai târziu, oricare?! Chiar şi aceea dintre el şi Alexandru Vardaru, când îi plătise scump umilinţa îndurată, prinzându-l pe generalul Pol Vardaru într-o capcană complicată de poliţe şi ipoteci, pentru ca pe urmă să-i scoată averea la mezat şi tot el să i-o cumpere?! A fost ultima dovadă de iscusinţă a minţii, de calcul feroce şi răbdător, înainte de a cădea răpus, batjocură a slugilor şi femeii care, cu avuţia lui agonisită şi pentru el de acum inutilă, îşi plăteşte toate poftele şi îşi hrăneşte iubiţii. Ciudat! Pe toţi aceştia îi urăşte. Dar pe niciunul nu-l urăşte atât cât pe acel care aştepta până acum trei săptămâni afară, în cârpele lui de vagabond. Acela numai, numai acela a deţinut o Zoe care nu mai există în nici o amintire, nici într-a ei, desigur; alta, pe care nici el n-a putut-o cumpăra şi nici alţii n-au mai putut-o cuceri. Şi de aceea îl urăşte, cu toată drojdia puterilor…

Se gândeşte Zoe la el?

Când îl vede aşteptând afară, în zdrenţele lui, cu rânjetul lui, ce simte oare? Ce-şi aminteşte? De ce o surprinde întotdeauna palidă când se întoarce de la fereastră, cu buza de jos tremurând, şi alungându-şi cu mâna dinaintea ochilor, ca o părere? Acum, desigur, e tot la fereastră, îl pândeşte. Nu! A sunai telefonul. O aude… Nu se jenează niciodată în faţa lui. Da! Serge! Îi trimite maşina… Într-un sfert de oră are să fie aci!

Sofron Vesbianu, cu nasul înfipt în perete, auzi ordinul trimis şoferului; maşina ieşind pe poartă. O auzi revenind şi auzi glasul lui Serge, şi sărutările lor, şi întrebările lor.

Pe toate acestea le suportă de un an şi ştie că nu mai există nici o scăpare. Zoe îi aduce sub ochii lui, descoperind poate o acră voluptate în dezmierdările acelea sub asistenţa neputincioasă, cum n-a visat niciodată, în cele mai sălbatice dorinţi, să-şi răzbune tot ce-a îndurat şi a trăit.

Se aud paşii. Vin. Glasul lui Serge:

— Unde e Budulache? Să-l vedem pe Budulache!

Budulacbe e el.

Aşa l-au botezat de un an, de când se află aci prizonier în pernele jâlţului. Unul, cel dintâi, a găsit că seamănă cu un Buda grotesc, cu burta lui sferică şi cu faţa lăbărţată.

Pe urmă i-au găsit şi un diminutiv: Budulache!

Iar porecla dezmierdătoare a fost trecută din unul în altul, într-o fidelă succesiune, la toţi amanţii Zoei.

— Pa! Budulache!

Serge a răsucit scaunul de spătar, ca să-l întoarcă spre el cu faţa şi să-l admire mai deplin.

S-a dat cu un pas îndărăt; cu amândouă mâinile în fundul buzunărilor, îşi strâmbă gura vicioasă într-un râs înveselit şi îşi dă pe spate capul copilăresc încă, clătinând părul negru şi luciu.

Niciodată n-a văzut ceva mai nostim, ca privirea furioasă a acestei movile de grăsime învelită în halatul vărgat.

— Regarde-le! Est il beau?

Îi aruncă pe cap o pălărie de-a Zoei, cu pene, cu dexteritatea unui aruncător de discuri, ca astfel parodia lui Buda, Budulache, să arate încă mai amuzant.

Sofron Vesbianu nu poate ajunge cu mâna sănătoasă până la cap; n-o poate ridica decât până la jumătate. Şi nici nu poate clătina capul să o scuture.

A rămas cu pălăria pe-o ureche, cum sunt unele gravuri de buldogi, în revistele umoristice.

Spumegă şi grohăie.

Cei doi îi întorc spatele. Serge a dus mâna după mijlocul Zoei, căutându-i capsele rochiei. Îşi ia seama şi, filotim, îi zvârle un ziar lui Sofron… Aşa, are să-i treacă timpul mai uşor, ca unui client în sala de aşteptare a dentiştilor.

— Uitam, Serge! Dă-mi portţigaretul tău!

Serge întinde docil un portţigaret de piele, încăpător şi simplu cum se cuvine generaţiei sale sportive.

— Pfui, ce oroare! Banalitatea banalităţilor! M-am gândit la tine şi ţi-am adus altceva…

Zoe a trecut în cealaltă cameră şi revine cu portţigaretul de aur şi de email cu desen cubist.

— Voilŕ! Să dăm mâine să-ţi graveze în interior monograma…

Recunoscător, Serge o strânge în braţe, îi acoperă umerii cu sărutări, sânii.

Rochia s-a desprins din umeri şi cade.

— Hî! Hî-hî!

Spumegarea lui Sofron Vesbianu nu-i tulbură cu nimic. Sunt deprinşi cu prezenţa aceasta care le dă o inedită voluptate îmbrăţişărilor. O caută chiar.

— Ce-i, Budulache? Întrebă Serge, fără să întoarcă ochii.

— Hî! Hî-hî!

Glasul are alt sunet, ca niciodată.

— Ce dracu o fi având broscoiul? se minunează, în sfârşit, Serge.

Şi când se întoarce, vede într-adevăr că Sofron arată altă înfăţişare decât cea cunoscută. Un triumf în privire, o bucurie, lucind straniu şi monstruos, numai în ochi, cu restul figurii neclintit.

Dar privirea strigă această bucurie inumană şi neliniştitoare, cum ar începe să râdă orbitele unui craniu. Şi mâna sănătoasă bate pe genunchi ziarul.

— A înnebunit Budulache! spune, cu simplitate şi din nou cu indiferenţă, Serge. Să vedem ce-o fi descoperit atât de amuzant în gazetă?

Îi smulge gazeta şi citeşte acolo unde Sofron Vesbianu bătea cu degetul. Nu e nimic! O simplă ştire, la rubrica faptelor diverse:

O DESCOPERIRE LUGUBRĂ.

În fundătura Tăchiţă Mărculescu numărul 3 bis, poliţia a făcut aseară o descoperire lugubră. Proprietara casei, observând că unul din locatari nu a mai dat de două săptămâni nici un semn de viaţă şi văzând uşa închisă, a anunţat comisariatul circumscripţiei, întrucât din cameră venea un miros greu şi suspect. Subcomisarul N. Alexandrescu a procedat la deschiderea casei prin forţarea broaştei. Intrând apoi în cameră, a dat peste un spectacol oribil. Pe pat se afla cadavrul locatarului, îmbrăcat şi intrat în descompunere, cu părţi din figură şi din membrele superioare mâncate de şobolani. Procedându-se la identificarea cadavrului, s-a stabilit că mortul se numeşte Constantin Iliescu, fost rentier şi fost ofiţer în rezervă, căzut în ultima vreme în cel mai abject alcoolism. După toate probabilităţile, a sucombat în urma unui acces de delirium tremens. Neexistând nici o bănuială, parchetul a autorizat înmormântarea”.

Serge dădu din umeri şi aruncă ziarul. Ce o fi găsit imbecilul amuzant în această istorie?

— Ce e? întrebă Zoe cu indiferenţă, după ce încă o dată s-a dus până la fereastră, pentru a vedea dacă cel de acolo n-a revenit şi neştiind că n-are să mai revină niciodată:

— Nimici O prostie! Se vede că Budulache s-a ramolit complet.

Apoi, cu braţul elastic şi puternic, Serge o cuprinse de mijloc şi o răsuci, astupându-i gura, ostenită şi rece, cu buzele.

Luminiţă, Oare cum s-ar putea să răspund sincer invitaţiei tale, fără să fiu cumva rău înţeleasă?

Mă îmbii să vin la tine şi să rămân până la completa însănătoşire. Îmi descrii chiar camera rezervată, uzând de toată şiretenia ta, pentru a mă ispiti cu slăbiciunile la care ştii că nu pot rezista prea mult. Mă asiguri că voi fi ca la mine acasă…

Dragă Luminiţă, de când eu nu mai am casă, nu este prima dară când mi se spune că în casa altuia m-aş putea simţi ca sub acoperişul mea.

Am încercat o dată, la sora mea, Emilia, unde era deja biata maman. N-aş repeta experienţa. Şi era doar o soră pe care o iubesc şi mă iubeşte, am crescut împreună, iar tu ştii că Emilia e cea mai blândă şi răbdătoare fiinţă de pe lume.

Dar ea are copii, alte griji, satisfacţiile ei sunt de altă natură. Îmi era penibil la masă să fiu tratată când ca invitată, când aşa, ca un fel de supraveghetoare a copiilor. Îmi dau seama că sunt rea acum, interpretând dragostea şi ospitalitatea lor meschin.

Imaginează-ţi însă, ce figură făceam, când bărbatul Emiliei îşi, aducea aminte, între două feluri de mâncare, să întrebe:

— Ei, Eleno, ce mai ştii de la Scarlat?

De la Scarlat nu ştiam nimic, fiindcă el scrie o dată la lună, şi atunci, câteva rânduri în fugă şi indiferente, ca o datorie achitată în silă.

Plecam ochii în farfurie.

Mâncarea îmi rămânea în gât. Îmi era teamă să nu observe copiii că am ochii uzi. Le simţeam privirile iscodindu-mă pe furiş, cu toată curiozitatea nemiloasă a copiilor.

Emilia încerca să schimbe vorba. Maman ofta. Şi atunci era un noroc pentru mine, dacă unul din copii săvârşea o necuviinţă, să merite o admonestare şi toată atenţia să se deplaseze de la mine. După aceea, seara, când copiii pregăteau lecţia, eternul refren:

— Du te să-ţi explice Elena! Ea are vreme… Eleno, te rog ascultă-l tu!

Era lucrul cel mai firesc, fiindcă bărbatul Emiliei venea obosit de la procesele lui, Emilia nu-şi vedea capul de grijile gospodăriei, pe când eu n-aveam altceva de făcut decât să mă mut de pe un pat pe altul, să citesc ori să cârpesc ciorapii copiilor. Vezi dar, dragă Luminiţa, că este destul să te simţi obligată faţă de cineva, chiar faţă de cea mai dragă şi apropiată fiinţă, ca îndată să devii bănuitoare şi să ţi se pară că în cel mai inofensiv gest se ascunde o intenţie care să te bleseze.

Ţi-am povestit atâtea, ca să înţelegi de ce nu pot răspunde la invitaţia ta. Prietenia noastră, Luminiţo, să rămână aşa cum a fost, fără umbra unei urâţenii din acestea la care ne sileşte viaţa. Doreşti tu, oare, ca aflându-mă lângă tine, în casa ta, la masa ta, să fac fără să vreau, în fiecare moment, comparaţie între nefericirea mea şi poate să te invidiez? În noi stau ascunse atâtea sentimente de care ne-ar fi ruşine, dacă le-am scoate la iveală!

Am primit fotografiile. Sunt delicioase. Acum, când îţi scriu, le am pe masă, sub ochi, şi mă uit din când în când la dânşii. Mihai îţi seamănă leit, deşi, când privesc de aproape, văd că ochii nu sunt ai tăi. Sunt mai mari şi seamănă cu ochii bietului Mihai Vardaru. Iar Mimi e pur şi simplu încântătoare. Mă întreb cu cine seamănă? Cu tine nu, căci e blondă, şi nici cu bărbatul tău, pe care mi-l descria nu ştiu cine că e tot brun. Ce fericită eşti tu! Vezi, chiar de departe tot te invidiez! Ai un tovarăş de viaţă excelent, care te înţelege şi îţi dă toate mulţumirile, aşa că nu regreţi nimic din ce-ar fi putut fi şi n-a mai fost. Să uiţi şi poate să-ţi spui că e mai bine aşa. Ai doi copii, două minuni. Averea voastră n-a fost mult zdruncinată de expropriere. Ce aţi mai putea dori şi să nu se realizeze?

La începutul mariajului, doream şi eu să am un copil.

Poate mai disperat l-aş dori acum. Aş avea lângă cine mă strânge, cu toată setea mea de afecţie şi de sacrificiu care nu-i mai trebuie nimănui. Dar un copil ar fi o nenorocire cu viaţa mea actuală, să-l târâi de colo-colo, sub acoperişuri străine şi provizorii. Şi pe urmă, ce-ar fi să moştenească ceva din apucăturile lui Scarlat? Mai bine aşa!

Am întrerupt scrisoarea, fiindcă a venit medicul şi mi-a schimbat bandajul la picior.

Peste o săptămână mi-l prinde în ghips şi pe urmă voi fi obligată să stau aşa, nemişcată, cu faţa în sus, câteva luni, poate un an. Am înţeles ce mă aşteaptă, deşi nu vor să-mi spună, ca să nu mă demoralizeze – zic ei – dar după câte am suferit, ce-ar mai putea oare să mă demoralizeze, Luminiţo?

Sanatoriul e curat şi liniştit. Toţi par a fi omenoşi. Am avut noroc că medicul l-a cunoscut pe papŕ, care i-a făcut odată servicii, când era tânăr şi îşi urma studiile. E un fecior de preot dintr-un sat de lângă moşia care a fost a noastră. Papŕ l-a ajutat să plece în străinătate şi acum medicul, care ştie de unde a ajuns aşa cum a ajuns, îşi plăteşte în felul lui, şi prin mine o datorie de recunoştinţă. Cum vezi, nici o faptă bună nu rămâne pierdută. Dar, ce-am ajuns oare, dragă Luminiţo, să dau prilej aproapelui să-şi plătească prin mine datoriile de recunoştinţă? Mi-a făcut condiţii de plată excepţionale şi, când se părea că pentru mine sunt totuşi şi acelea prea grele, m-am pomenit cu o scrisoare de la frate-meu, Todiriţă, care e inginer la o societate petroliferă din Câmpina, rugându-mă să-i fac neapărat plăcerea şi să las să aranjeze el toate chestiunile materiale. Se pare că inginerii de la societăţile petrolifere câştigă acum îndestul de bine, chiar când sunt atât de tineri şi începători, cum e dânsul. Însă ce dovadă de dragoste şi de suflet, din partea lui Todiriţă, pe care-l judecasem atât de sever! Îţi aminteşti că el a fost singurul care s-a opus cu toată energia mariajului meu şi multă vreme nici nu ne-am vorbit. Ce deosebire între el şi Camil! Căci n-aş putea spune acum, care dintre amândoi, Camil sau Scarlat, a provocat ruina noastră şi moartea lui papŕ, când a avut atacul după ce-au fost scoase casele în vânzare… Camil făcea datorii pe de o parte, Scarlat vindea pe de alta, şi se pare că se înţelegeau foarte bine. De altfel, şi acum, la Bucureşti, sunt nedespărţiţi în viaţa lor, pe care n-o pricep.

Mă gândeam, când au scos lucrurile din casă şi a venit rândul canapelei despre care îmi spunea Todirită să fiu bucuroasă dacă îmi va rămâne, ca să am pe ce plânge; mă gândeam câtă dreptate a avut şi cum numai el singur, un copil, a văzut ce n-am presimţit nici eu, nici papŕ ţi maman, care oricum aveau mai multă experienţă. Iar când ne-am mutat, după moartea lui papŕ, într-adevăr pe canapeaua aceea, Luminiţa, mă ghemuiam, după ce adormea maman, să plâng, în fiecare seară. Scarlat, la Bucureşti, se amuza în vremea aceasta… Ştii cum s-a terminat aventura cu mutarea noastră la Bucu-reşti! Tu erai în străinătate, chiar în anul după încheierea păcii şi poate, dacă te-ai fi aflat la Bucureşti, mi-ai fi fost de multe ori o consolare. Încă nu-l cunoşteam bine. Credeam în el. Îi era aşa de uşor să se joace eu naivitatea mea de fată, care nu bănuia nimic din toate urâţeniile vieţii şi din netrebniciile oamenilor!

Când am sosit, am luat două camere la hotel. Spunea că e greu să găsim imediat, un apartament confortabil, să-l mobi-lăm, să găsim servitori etc. Am întrebat de casa lui, care spunea că e modestă, ca şi sfoara de moşie, de nu ştiu câte pogoane, cum povesteau de altfel că au toţi refugiaţii.

Mi-a răspuns echivoc. Credeam că o face din modestie. Numai când era prea târziu, am înţeles că n-are nici o casă şi nici o moşie, cel mult datorii meschine în dreapta şi-n stânga.

După o lună a sosit şi Camil. M-au târât la restaurante, la teatre, la plimbări. Aceasta la început. Pe urmă, mă lăsau singură la hotel, de cele mai multe ori mi se aducea masa sus. Ei spuneau că au afaceri, nu le ajunge timpul etc. Cu rândul plecau când unul, când altul, la Roman.

Eu, naivă, credeam în ocupaţiile lor serioase şi mă bucuram că i-a venit şi lui Camil mintea la loc, să se ocupe de ceva mai grav decât timpul şi banii pierduţi la club. Într-o jumătate de an, amândoi îl făcuseră pe papŕ să iscălească atâtea poliţe, sub cuvânt că au găsit plasament în nişte întreprinderi imaginare cu beneficii fabuloase, încât nu mai voia nimeni să-i dea un ban pe semnătură. Pe urmă, au început notele la hotel în întârziere, portarul purtându-se obraznic. Ne-am redus la o cameră. Ne-am mutat la un etaj mai sus, pe urmă la altul. Scarlat uita de mine. De multe ori sunam să-mi aducă un ceai cu corn, acesta era dejunul meu. M-am trezit cu bilete de la femei, îl căutau, îi făceau reproşuri. În sfârşit, n-am să-ţi povestesc aci toată mizeria şi umilinţa pe care mi le-a rezervat cu atâta cruzime viaţa şi mă mir cum le-am suportat! După o scenă, m-am urcat în tren, să văd la Roman ce se întâmpla. Aci altă dezolare! Papŕ începuse să înţeleagă în ce fel de afaceri sunt plasamentele lui Scarlat şi Camil.

N-am vrut să mă mai întorc. Scarlat mi se pare că atât aştepta. Fiindcă nu mai avea ce stoarce nici el, nici Camil, ne-au lăsat să ne descurcăm noi. Până ce exproprierea ne-a dat ultima lovitură. Papŕ n-a vrut să-şi salveze nimic, deşi ar fi putut să găsească o formă să-şi pună moşia pe numele tuturor, în fine, nu mă pricep ce chiţibuşuri avocăţeşti propu-nea bărbatul Emiliei, magistratul. Când a fost silit să lichideze, pierdea şi casa bătrânească. Bietul papŕ n-a asistat la această vânzare. Dumnezeu l-a cruţat şi l-am găsit într-o seară rece, în birou, cu un volum de Montaigne deschis înainte.

Îţi imaginezi, pe urmă, dragă Luminiţo, viaţa mea într-un oraş de provincie, după ce eşti ruinată şi te privesc toţi curios ori indiferent, sau, mai rău, te compătimesc.

Mă simţeam vinovată faţă de toţi ai mei, fiindcă eu fusesem cauza acestei catastrofe şi dădusem un atât de bun tovarăş lui Camil.

Când treceam pe lângă casa noastră, mi se strângea inima. A luat-o un evreu, proprietarul unei fabrici de piele. Vedeam copiii străini jucându-se în grădina noastră. Lumina aprinsă în camera lui maman, la biroul lui papŕ. Mă întrebam ce e acuma în camera mea. Nu ne-a cruţat de nici o amărăciune viaţa, dragă Luminiţo. Mă întorceam cu maman de la cimitir. Se ducea să pună flori pe mormântul lui papŕ. Ţi cum se re-zema în braţul meu, o simţeam slabă şi împuţinată, iar eu abia îmi stăpâncam lacrimile şi întorceam ochii să nu mi-i surprindă.

— Nu pe aci, Eleno!

Înţelegeam. Voia să ocolim pe altă stradă, ca să nu dea pe la casa care a fost a noastră, unde se jucau copiii pistruiaţi şi roşcaţi.

A luat-o Emilia la dânsa. O cheamă acum Todiriţă la el. Spune că e singur şi că are o locuinţă admirabilă şi prea largă, cu care n-are ce face. Dar ce soartă, Luminiţo, când ţi-e tot părul alb, după ce-ai fost deprinsă să trăieşti din belşug şi în linişte, să te ţină copiii! Oricât te-ar iubi, ei îşi fac viaţa lor, şi tu eşti acolo străină, mosafir. Mă uitam în ochii lui maman. Se sfia să facă observaţie unui copil, să dorească ceva. Când sfârşeau toţi, se închidea în camera ei, cea mai retrasă, un fel de chilioară lângă cămară, şi vedeam pe sub prag, până târziu lumina aprinsă. Ce făcea? De ce nu dormea? Ce gândea acolo singură? Şi mai găsea încă, Luminiţo, putere şi nu ştiu de unde, bunătate, să mă consoleze pe mine. Biete degetele ei slabe netezindu-mi bărbia şi glasul acela înecat, cu care îmi spunea numai atât:

— Ce e, fetiţo? Ce e, fetiţo? Plângeam amândouă. Ne ascundeam şi, dacă ne surprindea cineva, ne simţeam umilite, parcă am fi săvârşit un lucru urât.

Ce lungă scrisoare! Mă tem că are să se plimbe pe masa ta multă vreme, până vei avea curajul să o citeşti. Dar pentru mine e o uşurare să-mi povestesc, în sfârşit, cuiva tristeţile. Şi cine alt decât tine, cine le-ar putea înţelege şi simţi?

Acum mă văd aci. Singură, în celula aceasta cu miros de farmacie, cu patul alb de fier, cu măsuţa pătrată, plecată pe hârtie şi scriindu-ţi. Parcă e undeva, îndepărtată şi ştearsă, numai o umbră din mine.

Alţii şi-au refăcut viaţa. Dar eu ce mai aştept de la ziua de mâine sau de la cea de peste un an? Îmi scrii că eşti mulţumită, copiii voinici şi cuminţi. Încă o dală spun că pentru tine a fost mai bine aşa cum a fost, Luminiţo. Scrie-mi. Dai nu fi zgârcită. Are să mi se pară că îţi aud glasul, cum îl ascultam altădată, când ne prindea ceasul târziu în dormitorul pensionului, după miezul nopţii.

Te îmbrăţişez, Elena.

P. S.

— Au trecut pe la mine Cora şi Ralu Vardaru, îndată ce au aflat, nu ştiu de unde, că sunt aci. Altele pe care nu le-a cruţat viaţa. Par acum două bătrânele, în hainele negre. Nu se despart şi vorbesc de Mihai, ca şi cum ar fi încă undeva plecat, copil cum îl ştiau, şi de unde are să se întoarcă. A trecut şi Măgduţa Dobreanu, acum Magda maior Ionaşcu. E foarte drăguţă, abia s-a schimbat, n-ai crede că are o fetiţă exact ca ea: aceeaşi gură cât un nasture, aceiaşi ochi cu genele frizate. A făcut un mariaj potrivit. Maiorul Ionaşcu e nepotul lui Vardalŕ, ministrul nostru la Praga, cu legături în toate fa-miliile bune de aci. Se pare că va fi trimis, la Praga ori la Roma, ataşat militar. Se iubesc. Despre Mihai nici o urmă de amintire. Bietul Mihai!

EPILOG.

LÂNGĂ LACUL NEGRU, ASFALTIT.

În iaena anului 1925, Radu Comşa simţi un junghi în gratiile coastelor, în semnul rănii de multă vreme uitat.

Durerea stărui o săptămână, răscolită fără pricină, pe urmă, tot fără pricină, se potoli. Nu mai gândea la ea, când umezeala primăverii o stârni din nou, încleştându-i dureros şi încheieturile genunchilor.

— Nu e nimic prea grav! vorbi medicul zgâriind cu tocul automat o reţetă cu ieroglife indescifrabile. Urmezi aceasta şi în două veri de Techirghiol, cu băi de soare, eşti voios ca un fante…

Ridică ochii la cicatricea din obrazul pacientului şi îşi dădu seama că gluma cu „fantele” n-a fost la locul ei.

Rectifică, trecând de la familiaritatea glumeaţă cu care-şi trata întotdeauna clienţii, la tonul profesional:

— O cură de doi-trei ani la Techirghiol… Deocamdată trei linguri de poţiune pe zi! Evită în special umezeala. Altfel te aşteaptă o endocardită…

Arătând spre cicatrice:

— De ce nu încerci o grefă? Treci într-o zi pe la Juvara! El, cu plastica lui, te mulează din nou!

Medicul îl împinse politicos, dar grăbit spre uşă, fiindcă în anticameră aşteptau mulţi.

Radu Comşa predă reţeta la cel dintâi farmacist, care descifră ieroglifele cu o uşurinţă miraculoasă, sorbi conştiincios trei linguri de poţiune pe zi, se feri de umezeală; durerea dispăru.

La începutul lui iulie, îşi făcu socoteala economiilor. Erau puţine. Gazetele anunţau că în staţiunile balneare e o scumpete de jaf; se hotărî să se ducă în Moldova la odihnă, la una din mânăstirile Neamţului, unde auzise că locurile sunt pitoreşti, viaţa ieftină şi are să găsească cea mai desăvârşită linişte.

Alese mânăstirea Agapia. Nu mai fusese niciodată.

Mânăstirea îi plăcu, în valea îngustă, împresurată de păduri cu bradul coborând până în zăplazul ogrăzilor; casele albe, cu cerdac bătrânesc; florile de bună-dimineaţa, întinse pe sfori până în streaşinile de şindrilă. Aduse un geamantan de cărţi. Maica de gazdă păşea în vârful picioarelor; clopotele şi bătaia măruntă a toacei adânceau tăcerea.

Radu Comşa respiră într-un început de împăcare cu viaţa.

În sfârşit, găsea astâmpăr; pustiul de aci îl lăsa numai cu el. După câteva zile, nimeni din tineretul voios de pe valea pârăului nu mai purtă decât o relativă grijă domnului cu semnul urât din obraz care pornea de dimineaţă în pădure, dincolo de stânci, pe potecile cele mai neumblate, cu o carte subsuoară.

O fată, zburlită, cu ochii drăcoşi şi cu veselia celebră pe pajiştea unde se juca crochet, îl boteză domnul Morocănilă.

— A trecut domnul Morocănilă la cruce! Se întoarce domnul Morocănilă de la stânci! Să ne pregătim, fetelor, de masă… Înseamnă că e ora douăsprezece şi jumătate!

Radu Comşa trecea şi se întorcea cu plămânii purificaţi de balsamul răşinii, cu o odihnă împrospătată în trup şi în suflet, fără să ştie că e domnul Morocănilă şi cronometrul vilegiaturiştilor.

Dar după o săptămână purceseră ploile. Mărunte şi mucede, de cincisprezece ori pe zi.

Scama norilor atârna de vârful brazilor. Soarele încerca să străbată o jumătate de ceas, se îneca în neguri, ostenit. Pajiştea de crochet rămase pustie. Maicile treceau gheboşate sub umbrele la vecernie. Câinii treceau pe lângă garduri cu blana leoarcă, privind cerşitor la oameni.

Se lăsa frig, un frig ud, care pătrundea în oase. Îşi luase numai haine de vară. Se muta de pe un pat pe altul, zgribulit, cu pardesiul între umeri, ca un moşneag în care a intrat îngheţul morţii.

— Aşa-i Agapia noastră! tângui cuvioasa Velasia, cu mâna osoasă, ca moaştele, la gura cu buze subţiri, aducându-i ceaşca cu lapte fierbinte.

Aşeza tablaua verde cu doi trandafiri bizari pictaţi pe fund, unul albastru şi altul violet.

— Aşa-i Agapia… Când începe să ploaie, putrezesc şi pietrele! Până acum trăgeam clopotele şi făceam rugăciuni să ne milostivească Domnul cu oleacă de ploaie; acum ne rugăm să o oprească… Mosafirii de la maica Epraxia măcar mai bat cărţile! Mata stai numai singur, eşti mai schimnic decât noi…

Înlr-o dimineaţă, Radu Comşa nu se mai putu ridica din pat.

Junghiul îşi înfipse cârligul în coaste; genunchii trosneau, când încerca să-i mişte. Rămase două zile cu plapuma roşie până în bărbie, cu faţa în sus, privind ţintă la icoanele afumate din perete, încununate cu şiraguri de mărgele şi flori de celuloid.

Pe fereastra strâmtă, lumina pătrundea vânătă şi tristă. Noaptea fâlfăia vântul pe lângă pereţi, ca o pasăre cu aripi prea grele.

Maica Velasia scoase borcanele cu dulceţuri din sobă şi de deasupra caierele de lână; făcu focul.

În mijlocul verii, avu senzaţia de iarnă, cu trosnetul lemnelor şi cu flacără jucând dilatată pe pereţi.

A treia zi chemă un medic.

Doctorul Mazâlu, de douăzeci şi cinci de ani la fiecare început de iunie, debarca aici dintr-un landou vast şi prăfuit, cu o familie numeroasă de copii, nepoţi, nepoate, slugi, căţei şi pisici, ca să îmbarce în acelaşi landou prăfuit şi vast copiii, nepoatele, slugile, căţeii şi pisicile, abia la sfârşitul lui august.

Cunoştea toate maicile cu specialităţile lor, după cum le cunoştea metehnele; de aceea păru că a venit să se intere-seze mai mult de un anume şerbet al cuvioasei Velasia, decât de bolnavul din pat.

După ce înfipse o linguriţă zdravănă în şerbetul de toporaşi şi bău două pahare brumate de apă – „unde se mai găseşte apa de la Agapia?” – plescăi din limbă, ştergându-şi mustăţile stufoase, îl pipăi pe Radu Comşa, îl ciocăni, îl ascultă, îi puse termometrul, subţire şi rece, sub braţ.

Se ridică cu un suspin, fiindcă era gras şi se pleca anevoie, îşi strânse termometrul în tocul de nichel.

— Dumneata ai nevoie de Techirghiol şi de soare! Agapia nu-i o afacere!

Pe urmă, cerând parcă scuze în numele Agapiei:

— Foarte bun aerul aici! Eu, de douăzeci şi cinci de ani vin… Linişte, pădurea colea! Loc ideal pentru odihnă. Dar nu face pentru dumneata! Doctoria dumitale e salicilatul, soarele şi nămolul, nu ploaia… De-acum, dacă a început să ploaie, o ţine o lună. Ai văzut pe Ciungi? Este un munte aci, care se cheamă Ciungi. Acela-i barometrul local! Când e negură pe Ciungi, slabă nădejde să vedem soarele îndată…

Se opri ca să cerceteze, pentru a cine ştie câta oară, cu mâinile la spate, o icoană din părete.

Îşi puse ochelarii şi, după ce-o examină amănunţit, declară cu o vădită satisfacţie de cunoscător:

— Aista-i lucru vechi… O are maica de la Raluca Sturzoaia! Icoană rară şi scumpă, de la Sfântu Munte.

Îşi aduse iar aminte de bolnav:

— Trimitem să ne facă o reţetă la Târgu Neamţ. În câteva zile ai scăpat de criză… Cum te poţi mişca din pat, nu mai sta o zi! Puşcă la Paşcani şi de acolo ia trenul direct la Techirghiol… Acela-i locul tămăduirii!

Se aşeză la masă şi scrise reţeta pe o foaie de carnet:

— Sunt sigur că nu cunoşti pe nimeni… Ştiu că acum vii întâia dată. Noi de aici cunoaştem pe fiecare când vine şi când pleacă… Laşi, aşadar, s-o trimit tot eu la târg; eu aici sunt ca la mine acasă! Mă cunoaşte toată mânăstirea, de la cuvioasa stareţă până la cel din urmă vătav…

Mai cercetă o scoarţă bătută în părete:

— Aista-i un lucru nou! Constată, fiindcă ştia cu de-amănuntul zestrea fiecărei maici. Un lucru teribil! N-am văzut nici la maica Filoftia aşa lucru fain…

Le plecare, nu vru să primească onorariul:

— Mă ofensezi, domnule Comşa! Aici suntem toţi ca într-o familie… Îmi pare rău că trebuie să pleci. Altfel ai fi văzut ce fel de oameni suntem noi, ceştia care venim la Agapia… O familie care se împărţeşte tot anul în ţară şi vara se adună să-şi repare puterile… Mai o excursie, mai un pocheraş ori un maus; tineretul mai flirtează, se mai pune la cale un mariaj – aici mi-am măritat două fete – mai sunt oleacă de nopţi cu lună!

Doctorul Mazâlu îşi puse la uşă galoşii şi, pregătindu-se să deschidă umbrela, se întoarse din prag:

— Ne-am înţeles, va să zică? Techirghiol, nămol şi soare!

Apoi se întoarse către maica Velasia, cea cu nasul încovrigat şi buzele tăiate subţire cu briciul în pielea de pergament:

— Te ruga nevastă-mea, măicuţă, pentru nişte şerbet… Trei oca de trandafiri!

După o săptămână, Radu Comşa era la Movila. Îi părea rău după liniştea de la Agapia, care făgăduia să fie atât de deplină, cu toate ameninţările indiscreţilor despre care vorbise doctorul Mazâlu.

Făcuse popas la Bucureşti o zi, pentru a căuta bani: economiile lui n-ajungeau. Se împrumută. Dintr-o parte două mii, dintr-o parte trei mii, din altă parte cinci mii; era deprins acum. Se bucură că a găsit o cameră la o vilă nouă de la periferia terenurilor. Era într-adevăr cu păreţii subţiri de se auzea tuşind vecinul, dar era ieftină. Descoperi şi un restaurant modest.

Bucuriile lui erau acum mediocre şi vulgare. Îşi îngăduise însă un lux: cumpărase un şezlong pe care îl lăsase pe plajă, jos, la „Turci”.

După nouă ani, locurile nu mai erau de recunoscut.

În peisajul prăfos, crescuseră, cu spontaneitatea ciupercilor veninoase, nenumărate vile cu acoperişul de ţiglă roşie. Era o forfotă de iarmaroc în bărăcile de la şosea, cu miros de carne de oaie. Automobilele şi autobuzele se vânturau în vârtejuri din care oamenii ieşeau ninşi pe umeri şi pe gene, ca dintr-o moară. Frunzele salcâmilor atârnau moarte sub stratul de colb. Copacii păreau mineralizaţi. Arşiţa juca apa morţilor peste câmpuri cu vegetaţia aridă, spinoasă, sfârlogită, de stepă.

La marginea terenurilor parcelate, sub scheletul schele-lor se ridicau alte clădiri, cu o înfrigurare de colonişti tăbărâţi, într-o singură noapte, într-o Californie unde s-a descoperit o mină plină de fabuloase făgăduinţi.

Dar marea, îndată ce te apropiai de ţărm, făcea toate acestea uitate şi iertate, consolând de dezolarea pe care o aduseseră oamenii. Acolo se soreau copii cu pieliţa arămie, hohotea altfel de lume; voioasă, îndestulată şi gureşă.

Radu Comşa află ceea ce nu mai observase de multă vreme. Că hainele lui sunt demodate, sărace, scurte şi strâmbe; cu pete scoase la iveală de praful neogoit din aer; cu marginea cusăturilor roasă.

Cumpără benzină şi le curăţi singur, o după-amiază întreagă. Când ieşi, hainele erau curate; dar el mirosea ca un şofer în permisie.

Pe terasa cazinoului, la şapte, când de pe faleză marea se vede schimbându-şi culorile de sidef albastru şi vioriu, el îşi căută un loc la o masă de la margine.

Chelnerul abia răspunse la chemare; îi trânti dinainte ceaşca de cafea şi paharul de sirop, ca o datorie împlinită în silă. Cafeaua era slabă, prea dulce şi rece; siropul cald. Terasa însă lărmuia de lume; în sala cazinoului urla jazbandul.

În faţa lui Radu Comşa se afla, la o masă, o doamnă cu părul oxigenat şi doi domni. Unul cu părul lins, cu înfăţişare sportivă, tânăr de tot, în pantaloni de flanelă şi cămaşă de mătase gălbuie; celălalt mai în vârstă, tot corect, cu figura osoasă, cu nările subţiri, mustăţile rase, fruntea înaltă; frumuseţe bărbătească după care întorc femeile ochii pe stradă, dar cu mâneca dreaptă goală, de la umăr.

Fără să vrea, Comşa fu silit să-i vadă şi să-i asculte.

Doamna deschise poşeta, îşi pudră nasul, îşi roşi buzele. Făcu un semn din sprincenele subţiri, arcuite, către cel mai tânăr:

— Domnule Pastion, ultimul! Emil, te rog păzeşte-l tu pe Piki şi, dacă-i aduce laptele, ai grijă… Vezi să nu fie fierbinte, suflă-i tu… Piki, stai mumos la tăticu!

Domnul fără mânecă luă resemnat pe genunchi, cu mâna sănătoasă, căţelul alb, creţ, mătăsos şi mic cât un pumn, cu zurgălău de metal galben la gât.

— Mumos, Piki! îl strânse doamna de bot înduioşată de despărţire. Are să-i dea tăticu păpică, pe urmă tutu are să facă dodo cu nunu…

Se întoarse, răsucindu-se pe tălpile moi ale pantofilor fără tocuri.

— Haidem, domnule Pastion!

Piki îşi linse cu limba roşie botul şi privi lăcrimos la nunu, care pleacă să danseze cu domnul Pastion.

Domnul lăsat singur, desigur soţul, rămase eu mâna sănătoasă pe spinarea căţelului, privi cu ochi gânditori în nemărginirea albastră şi calmă. Fu o părere sau adevăr? Dar Comşa văzu pe figura omului coborând o umbră de mâhnire ascunsă, o tresărire îndată biruită.

Avea la butonieră semnul roşu, ca o picătură de sânge închegat: „Mihai Viteazul”. Dar cine mai lua seama acum la aceasta, ce însemnătate avea o bucăţică de cârpă?

Ochii lor se întâlniră o clipă, se încrucişară cântărind stăruitor infirmitatea celuilalt. Apoi, cu pudoare priviră în altă parte, fiecare amintindu-şi ceva uitat, neştiut de nimeni din toţi de aici; ceasul când unul şi-a lăsat acolo mâna; celuilalt, schijele i-au sfâşiat obrazul şi coastele. Ochii reveniră căutându-se, grei, cu un imperceptibil semn de înţelegere, ca între doi complici care nu trebuie să pară că se ştiu. Pe urmă, priviră la tremurul luminos al mării, uşor ca o albastră eşarfă.

Chelnerul aduse serviciul de cafea cu lapte, feliile de cozonac.

Piki se mişcă plin de neastâmpăr; sări pe masă, îşi scu-tură zurgălăul, dând nerăbdător din coadă. Domnul fără mână turnă laptele, suflă să se răcească, prepară pateul pentru căţel.

Cu mâna liberă, îl hrăni din linguriţă, îl şterse pe urmă la bot cu batista lui de la piept.

Apoi Piki mai voia altceva.

Domnul îi prinse cureluşa în cârligul zgardei, se depărtă cu el dincolo de marginea terasei, lângă un copac, aşteptând… Piki mirosi întâi, mirosi după; scurmă cu precauţie de igienă atavică ţărâna, cu labele de dindărăt şi pe urmă cu cele dinainte.

Domnul cu insigna lui „Mihai Viteazul” şi cu mâneca dreaptă spânzurând se întoarse la loc după această îndeletnicire a timpurilor de pace; îl urcă pe genunchi. Când întâlni iarăşi privirea lui Radu Comşa, ochii îşi cereau iertare: „Înţelege! Viaţa e altceva! E aceasta! Crezi că eu n-am nevoie să mă stăpânesc ca să nu-l înşfac de ceafă şi să-l arunc peste râpă, în mare?”

Aprinse o ţigară, cu o brichetă special patentată după război pentru infirmii cu o singură mâna. Fuma cu gândul în altă parte.

Piki, supărat de fum, strâmbă din nas, îşi mută în altă parte capul. Domnul făcu vint cu mâna să risipească mirosul, ca unei persoane foarte delicate ce era.

„Peste ce necunoscută şi resemnată suferinţă am dat oare?” se întrebă Radu Comşa, urmărindu-i cu simpatie privirea care căuta goală pe linia curbă a zării. Dar un presentiment îl făcu îndată să întoarcă ochii: i se păru că pe alee, spre hotel, a trecut Luminiţa; s-a întors o clipă şi a trecut… Numai o părere… Ceafa cu pieliţa brună, mersul acelaşi, doar trupul mai plin, de femeie. Dar a fost numai o părere! Când se răsuci în loc, surprinse privirea domnului invalid asupra lui… Amândoi avură un sentiment de jenă. Se spionau, ca să vadă care mai poate descoperi ceva de invidiat la celălalt.

Doamna cu părul oxigenat şi cu trupul şerpuitor liber în haina străvezie se ivi urmată de tânărul cu părul lins, care călca elastic în pantofii cu talpă de azbest, tamponându-şi fruntea cu batista. Imediat doamna apucă gentuliţa, scoase oglinda şi puful, repară ravagiile năduşelii şi ale dansului. Numai după ce sfârşi, îşi aduse aminte de Piki, care scâncea nerăbdător.

Ridică obrazul renovat, frumos, dar vulgar.

— Ce e, Piki, Pikiki? Vrea Pikiki să vină la nunu? A mâncat mumos tutu şi n-a fost lacom să capete bobo? Aide, Pikişor, acum, la nunu!

Pikişor, care mâncase mumos, nu fusese lacom să capete bobo şi făcuse chiar caca, se căţără alintat în braţele lui nunu.

Domnul îşi şterse cu unica mână perii de pe genunchi. Celălalt, tânăr, respira cald în sânii doamnei oxigenate, sub cuvânt că îl dezmiardă pe Piki.

Căţelul îl linse pe mână, recunoscător.

Soţul îi învălui pe tustrei într-o privire rea, numai de-o clipă; dar care, învestită cu o ucigaşă putere, ar fi fost de ajuns ca să-i pietrifice laolaltă; grup al celei din urmă mizerii conjugale.

— Uite cum te iubeşte pe dumneata, domnule Pastion! Se bucură doamna oxigenată, ferindu-şi capul când vorbea, fiindcă Pikiki se înălţase pe pieptul ei, cu o labă între sâni şi voia să o lingă pe buze. Simte îndată cine îl adoră! Pe Emil nu-l poate suferi. Sunt sigură că Emil îl maltratează, când lipsesc eu… S-a făcut un sălbatic Emil: un ipohondru! Când ne-am luat, numai un an înainte de război, cine mai dansa ca el? Cine mai conducea maşina ca el? Cine mai juca tenis ca el? Acum abia l-am scos de la ţară, să mai vedem şi noi lumea…

— Nu dansaţi? Nu înţeleg de ce, dacă v-a plăcut! se miră domnul Pastion, aşezându-şi, cu un zâmbet amabil, cravata de mătasă, deranjată.

Coborî ochii la mâna absentă a celuilalt, şi după o ezi-tare:

— Se dansează foarte bine şi numai cu o…

— Se dansează foarte bine şi numai cu o mână, domnule Pastion! vorbi soţul. Ştiu! Se dansează şi fără cap. Numai cu picioarele… Dar pe vremea mea, iubite domnule Pastion, dansul era altceva decât mizeria de acum şi de aceea îmi plăcea sălbatic, ca toată viaţa. Era dansul atunci un ritm, o exaltare, o armonie a gesturilor, o plăcere. Se vedea pe figuri graţia… Acum, ce se poate vedea într-un dancing? Ce te pasionează pe dumneata şi pe Mary? Pe o pistă, câteva perechi automate, cu figuri ţapene de lemn, învârtindu-se, agitându-se, lunecând şi desfăcându-şi picioarele cu o indiferenţă invers proporţională cu urletele desperate ale muzicii acesteia de negri… Nici nu se uită unul la altul! Parcă sunt condamnaţi să danseze, nu dansează de plăcere… Îndeplinesc un ritm monoton. C'est une danse morne, ca toate plăcerile de după război…

— Acum vezi şi dumneata, domnule Pastion, ce idei preistorice are! Nu-i mai place nimic! Are dreptate Pikişor să nu-l mai poată suferi!

Piki, auzindu-şi numele, dădu vesel din coada bârligată şi, profitând de neatenţia lui nunu, îi şterse o limbă pe buze.

Domnul fără mână privi peste ape, cu tot dezgustul rămas din drojdia tainei a şasea.

Tânărul sportiv, vrând să câştige bunăvoinţa soţului, întrebă cu politicoasă solicitudine, schimbând vorba:

— Vă fac bine băile? Vă simţiţi altfel, după…

— Dumneata crezi că aştept acum să-mi crească mâna? întrebă retezat domnul cu semnul lui „Mihai Viteazul”.

Tânărul cu părul lins, convingându-se definitiv că soţul n-are conversaţie, renunţă la orice obligaţie de politeţă şi se aplecă să respire căldura din sânii doamnei oxigenate, sub cuvânt că-l mângâie pe Piki.

Jazul încetase; orchestra începuse.

Glasurile se domoliră, fiindcă şi cei mai deşerţi îşi simţeau privirea chemată de odihnitoarea măreţie a apelor. Marea albastră prindea în culorile asfinţitului irizaţii viorii.

Departe, un vapor alb se întorcea dinspre Constantino-pol, Asia Mică, Egipt. Mulţimea, în subţiri veşminte multicolore, după o zi de arşiţă, aspira briza amărie, îndopându-se cu lichide răcoritoare, cu mulţumirea că se află acolo, privilegiaţi cu toate grijile uitate, să asculte viorile unei orchestre, cu marea, sclavă întinsă la picioare.

Din capătul potecii de sub faleză, urcă inoportun în mijlocul acestei desfătări balneare un posomorât convoi.

O colonie de orfane de război, în hainele lor cenuşii.

Înşirate, patru câte patru, copilele cu obrajii pământii păşeau ruşinate printre atât de voioşi şi superbi spectatori. Aveau uniforme vărgate, gri cu alb şi cu negru, dând la un loc vânătul dureros al hainelor de temniţă. Gâturile diforme în bandajele murdare, cicatricele care boţiseră carnea sluţeau o biată umanitate stâlcită în mugur de suferinţă şi de urî-ţenie.

Toţi întoarseră ochii de la copilele desfigurate de boală, privind peste capete sau căutându-şi de lucru în pahare şi farfurii.

Cele din urmă se târau în cârji, rezemate de altele; făceau salturi de animale care şi-au pierdut un picior în capcane. O supraveghetoare păstra ordinea. Nu era nevoie. Orfelinele erau strânse în mizeria lor şi mute.

Orchestra se oprise, fără să ştie nimeni de ce.

Când fură departe, în norul de colb stârnit de picioarele slabe şi şchioape, asfinţitul vărsa o lumină sanghinolentă de abces.

Apoi viorile continuară, iar oamenii vorbiră mai tare, eliberaţi.

— Ar trebui să le interzică trecerea pe aici… Îţi strică pofta de mâncare! Declară dezgustat tânărul în cămaşă de mătase.

— Aţi văzut cum se agita Piki? Abia l-am putut ţine! Aşa e tutu, nu poate suferi săracii… E în război cu democraţia, Pikiki!

Piki linse pudra de pe nasul stăpânei, privind-o în extaz, cu ochii lăcrimoşi.

Domnul fără mână mătură cu unica palmă, apăsat, de pe masă, fărâmituri nevăzute.

Radu Comşa plăti şi se ridică.

Merse să mănânce la birtul cu grătar şi ţambalagii, pe malul lacului, unde se amestecă mirosul grăsimii de berbec sfârâită cu duhoarea clocită a nămolului.

A doua zi, vlăguit de baia fierbinte, rătăcea pe ţărmul mării călcând pe linia îngustă unde nisipul ud de valuri e tare şi elastic ca guma sub paşi.

Culese câteva scoici, cu plăcerea simplă de om sărac, care se mulţumeşte numai cu ce-i aruncă valurile.

Hainele lui albastre făceau urât. Aici şi, mai urât, ghetele negre, cu tocuri scufundându-se în nisip. Căută un loc mai îndepărtat, dincolo de cel din urmă grup întins să se sorească. Nu ridicase ochii când trecu pe lângă acest grup, cu privirea în pământ. Îi înălţă când un copil, fugind, se izbi peste el, se împiedică şi căzu…

Îl ajută să se ridice: un băieţel de patru ani, aproape gol, cu o cingătoare de mătase neagră la mijloc, cu părul negru în cârlionţi. Copilul râse scuturându-şi palmele de nisip şi, cuminte, ceru pardon. Văzu că domnul care-l ridicase avea un pumn de scoici culese; se uită lung la ele, cu lăcomie în ochi.

Radu i le dărui, aşa cum dăruieşte un om sărac o plăcere care nu l-a costat nimic.

Copilul întinse mâna. O opri la mijlocul drumului.

— Ia-le, micuţule!

— Nu pot! N-am voie să primesc nimic… de la nimeni! ridică băieţelul ochii frumoşi şi mari.

— Mihai! chemă un glas care-i opri lui Radu Comşa bătăile inimii în piept.

Copilul fugi la chemare:

— Aici sunt, maman!

Atât văzu Radu Comşa: pe Luminiţa, goală în tricoul de baie, cu obrazul ei arămiu luminat de albul dinţilor într-un râs; o fetiţă alături, vânturând nisipul cu o găleată, şi celălalt copil, care se numea Mihai – desigur, în amintirea lui Mihai Vardaru – alergând spre ea cu pasul întins.

Luminiţa se opri din râs. Îl recunoscu. Îi fu ruşine că o vede aşa, aproape goală; acesta, cel dintâi gând. Pe urmă…

Când Luminiţa fu învelită în mantaua spongioasă, Radu Comşa era departe, cu capul în pământ, călcând pe marginea ţărmului unde nisipul ud e elastic şi neted, şi nu se deschide să înghită.

— M-a ridicat de jos şi mi-a dat scoici! lămuri Mihai. E un domn bun…

— Mie nu mi-a dat, e un domn lău! protestă fetiţa, cu îndoita ei logică, de femeie şi de copil.

— Ţi le dau pe toate, Mimi! Uite… Ia-le, Mimi! îndemnă cu generozitate Mihai, ajutând-o să le culeagă de jos.

Aşa fură încă o dată dăruite scoicile culese de Radu Comşa.

Luminiţa rămase în genunchi, cu mâinile înfipte în nisip.

În privirea ei neclintită, copilul crezu că citeşte încruntarea unei mustrări. Se apropie, acăţându-i-se de gât, frecându-şi linguşit obrazul cu pieliţa fină de obrazul Luminiţei.

— Maman, zău că nu sunt vinovat! N-am cerut…

— Ce? nu înţelegea Luminiţa.

— N-am cerut scoicile! Mi le-a dat, singur, domnul ăla cu bubă în obraz… Mata ştii că eu nu cer niciodată… Poate să spună şi miss!

Dar de ce ne strânge aşa maman? De ce-i strânge Luminiţa alături, acolo, în genunchi, unul de o parte şi altul de alta? Îi strânge cu capetele lor la piept, unde se amestecă buclele bălane ale lui Mimi cu cârlionţii negri ai lui Mihai. Ca şi cum i-ar apăra de ameninţarea unei priviri rele, aşa îi strânge… Şi de ce, pe urmă, îi răstoarnă pe nisip şi îi rostogoleşte cu o nevoie nervoasă de a face ceva, de a muşca din mâinile lor moi, numai să-alunge orice gând, oricare?

— Mamă, ce veselă eşti mata astăzi!

— Maman, ce veselă eşti mata astăzi! repetă şi Mimi, ridicând lopata şi aruncând, în suprem entuziasm, o jerbă de nisip.

Radu Comşa e departe de tot. Abia se vede pe o stâncă înaintată în apă, gheboşat pe piatră, confundat cu piatra.

După-amiază cerul s-a acoperit. Marea e gri-verzuie şi rece privirii, ca o placă de zinc, iarna, în ger.

Radu Comşa, întins pe scaunul de pânză, de două ceasuri citeşte. Întoarce foile şi gândul îl fură. Marea îi cheamă ochii la posomorala ei opacă şi moartă, ca o altă mare decât aceea de dimineaţă, devastată.

Din când în când, ia de la capăt pagina din urmă; numai a văzut cuvintele, nu le-a citit.

La dreapta, lângă baraca turcilor, câteva bărci şi-au înfipt în ţărm boturile negre; cadavre de gigante cetacee. Mirosul de alge stagnează; nu-i măturat de nici o suflare. Pescăruşii zboară deasupra capului, ca mecanice păsări de lemn vopsite cu lac alb.

În văzduh pluteşte greu presimţirea unei furtuni, dar care are să se descarce târziu, peste două sau trei zile. Vântul a căzut. Norii, pe cer, imobili; valurile abia se clatină uleioase.

„Toutes les douleurs ne nous grandissent pas, ne nous augmentent pas. Il y en a de stériles, de desséchantes, d'inavuables. Celles-lŕ ne sont que misčre et qu'appauvrissement…”

Radu Comşa întoarce foaia; ochii fug peste rândurile negre.

Acolo fâlfâie spre linia sură a zării două păsări albe depărtându-se avântat de ţărm, ca doi porumbei mesageri cu o veste bună spre necunoscuta insulă cu naufragiaţi.

„En vérité, qui les voudrait partager avec nous, alors que nous n'osons pas męme les laisser paraitre?”

Copilul Luminiţei se numeşte Mihai. Are într-adevăr ochii lui Mihai Vardaru copil, aşa cum îi mai păstrează fotografia Cora şi Ralu, în capela lor funerară. Şi glasul are mlădierea din glasul lui Mihai.

„Le Christ lui-męme pourrait nous demander de baiser le lépreux au visage. Mais quelle charité se dévouerait jusqu'a embrasser notre honte et notre avilissement?”

Cartea a căzut pe genunchi.

Din larg, păsările mesagere se întorc. Fâlfâie acum din aripi zvâcnit şi tragic, ca anunţătorii furtunilor. Naufragiaţii din insula uitată au pierit, şi acolo bântuie furtună pustie.

O doamnă sprijinită în baston se apropie călcând cu precauţie, urmată de un băiat cu fes care poartă subsuoară un scaun.

Are părul şi obrazul acoperit de un văl albastru, ridicat până la gură; se vede numai bărbia ovală de culoarea caisei şi buzele fin desenate, dar fără nici un strop de sânge.

S-a oprit rezemată în baston pentru a alege un loc.

— Aici, dragă Selim! se hotărăşte, arătând cu vârful toiagului.

Selim întinde scaunul. Când a sfârşit, ridică faţa neagră de pui de tătar, cu fesul decolorat pe ceafă, aşteptând bacşiş cu mâna gata întinsă, scorojită şi numai cu palmele roze ca laba de maimuţă.

Bolnava se aşează cu precauţie, ridicând piciorul anchilozat, potriveşte o pernă dedesubt, să-l păstreze orizontal. Pregăteşte o carte în care atârnă un semn de mătase; înainte de a o deschide, ridică voalul să ştie cine-i vecinul. Radu Comşa a recunoscut ochii bizantini, părul greu, blond-cenuşiu, pieptănat strâns şi despărţit de dunga albă la mijloc: Elena Bilbor – Elena Măinescu.

Şi Elena Măinescu l-a recunoscut, după o ezitare.

Îi face ea semn, chemându-l obosită dintr-o îndepărtare unde nu mai mişcă acum decât umbrele altor fiinţe, care au fost.

— Domnule Comşa! Aproape să nu ne mai recunoaştem, nu?

Radu Comşa a dus la buze degetele subţiri şi inerte.

Elena are un început de zâmbet trist, de la care e absentă, un surâs clişeu, politicos, de conversaţie.

— Fugi, cum văd, şi dumneata de lume, domnule Comşa!

— E mai linişte aici! Citeam…

— Şi eu tot pentru…

Apoi, fiindcă nu există femeie care să vadă o carte şi să nu simtă irezistibil nevoia de a o cere împrumut, nu se abătu de la această orânduială.

— Dacă se întâmplă să ai cumva cărţi mai multe aci, domnule Comşa, am să apelez la dumneata… Pe mine marea mă enervează… Sufeream eu demult de insomnie, dar ca aici!

— Oricând cu plăcere! se oferi Comşa. Scarlat Măinescu nu e aici? întrebă, deşi îi era perfect indiferent dacă Scarlat Măinescu se află ori nu aici.

— O, cât despre Scarlat, domnule Comşa! Ne vedem atât de rar! El nu se poate despărţi de Bucureşti… Iar eu, cu boala mea, nu sunt o femeie să poată reţine un om ca Scarlat!

Pregăti cartea.

— Urâtă vreme astăzi!

— Da, foarte urâtă! Mare în care să nu te îneci…

Conversaţia se împotmoli.

Elena deschise cartea, Radu se aşeză la loc, deschise şi el la pagină, dar nu citi.

Nu citea nici Elena Măinescu, numai că nu ridica ochii de teamă să nu-i oprească atraşi de obrazul lui Radu Comşa. Dacă ar fi fost de la început cu partea aceasta de figură spre dânsa, arătând numai cicatricele respingătoare, nu l-ar fi recunoscut. Nu l-a mai văzut niciodată, din iarna războiului de la Iaşi… Sunt câţi ani? Şapte… Nu! Opt! Opt ani! S-au petrecut, toate, parcă în alt veac. O înţelege abia acum pe Luminiţa.

Îşi aminti deodată: „Numai de n-ar veni Luminiţa aici!” A spus că poate să treacă după-amiază cu copiii. Ar fi o întâlnire… Şi el nu bănuieşte nimic: citeşte! Nu citeşte! N-a auzit foaia întorcându-se. Desigur, ca şi dânsa, priveşte literele fără să le vadă. Are haine sărace, e îmbătrânit timpuriu: din ce-o fi trăind? Toată înfăţişarea e de declasat. Ca şi dânsa, a întins mâinile după o înşelare, o ispăşeşte. S-a mişcat… Citeşte într-adevăr? Nu! Îşi roade unghiile… Poate, gândeşte la ea, îi vede viaţa cu aceeaşi milă cu care i-o vede şi dânsa pe-a lui. Sunt amândoi acum, în ungherul acesta ascuns, fugind de lume, zvârliţi ca obiectele scoase din uz.

Lunecă o privire, aşezându-şi piciorul dureros. Radu Comşa astupase pagina cărţii cu mâna şi se uita în nisip; cu bărbia în piept, cu cealaltă mână spânzurând.

Dar nu gândea la prietena Luminiţei cu milă. Îşi spunea numai că dânsa îndură ceea ce trebuie să plătească orice femeie când îşi întovărăşeşte viaţa cu indivizi de speţa lui Scarlat Măinescu. Desigur, se simte nedreptăţită, învinuie soarta. Uită că şi-a decis-o singură… Pe urmă, se gândi că, dacă n-ar fi tăcut el, poate că soarta Elenei Bilbor ar fi fost acum alta.

N-avu vreme să-şi isprăvească gândul.

Tăbărî o ceată veselă, coborând poteca falezei cu râsete sonore de copii. Nici aici nu poate avea linişte! De mâine are să se mute la un kilometru, acolo unde nu mai ajunge nimeni.

Copiii năvăliră, trântind găleţile şi lopeţile pe nisip.

— Mihai! Mimi! Nu daţi întâi bonjur tantei Elena? mustră cu blândeţe un glas de bărbat, la spatele lui Radu Comşa.

Copiii se întoarseră supuşi la scaunul Elenei Măinescu şi întinseră mânuşiţele atât de pârlite de soare, încât păreau înnegrite cu tinctură de iod. Elena îi dezmierdă pe creştet, ferindu-le părul din ochi ca să le dezvelească fruntea.

— Şi tu, Mioara? întrebă un glas feminin.

O fetiţă cu trup, mâini, cap şi gură de miniatură înainta cu sandalele mici de păpuşă, deschizând braţele grăsulii, curmate:

— Bonzu, tantelen!

Elena o ridică în braţe, îi sărută obrajii, ochii cu genele frizate, în nesaţiul maternităţii sale, osândită să rămână pentru totdeauna sterilă.

— Luminiţa nu vine! Are migrenă… anunţă acelaşi glas bărbătesc ce mustrase adineaori copiii.

Erau doi acolo care-au respirat eliberaţi de-o povară.

Radu Comşa se gândise să plece, îndată ce a recunoscut copilul de astăzi dimineaţă; dar n-ar fi voit să se pară că fuge. El n-are de ce fugi! Deschise cartea hotărât să citească.

Va rămâne zece minute, pe urmă are să plece firesc, fără să întoarcă ochii la dânşii.

— Ce mai găseşti tu să citeşti atât, Eleno? întrebă un glas moale, pe care Comşa îl recunoscu, al Laurei Vardaru.

Elena arătă coperta albastră a cărţii: autorul cu teoriile la modă de trei ani.

— Freud? se zbârli glasul Laurei Vardaru. Dar e o oroare, Eleno! Cum pot admite că Mimi îl iubeşte mai mult pe Radu, iar Mihai mai mult pe Luminiţa, numai fiindcă aşa vrea doctorul Freud prin complexul lui Oedip şi alte asemenea monstruozităţi? Ajungi să te dezguşti de cele mai nevinovate sentimente ale copiilor… Şi pe urmă, cum să cred că toate visurile absurde sunt realizarea unor dorinţe ale noastre, secrete? Toate interpretările acele scabroase, de care roşeşti! Ne-ar fi ruşine să mai gândim la ceea ce visăm! Altceva, Eleno, dacă găseşti, cu plăcere… Dar Freud, mersi!

— Altceva are să ne dea domnul Comşa… Domnule Comşa!

Elena nu-i pregătea lui Radu Comşa un supliciu din delicateţă, ori fără să fi premeditat deplin. Îşi spunea numai că, de vreme ce Radu Comşa se afla aici, mâine ori poimâine tot se va pomeni neaşteptat faţă în faţă cu Laura Vardaru, cu bărbatul şi copiii Luminiţei, cu Luminiţa chiar… Îi uşura acest ceas penibil, alegându-l ea.

— Domnule Comşa!

Radu Comşa se ridică, lepădând cartea pe pânza scaunu-lui şi blestemând clipa când a ales acest ungher. „retras”.

— Pe Magda o cunoşti, mi se pare, domnule Comşa? Când era numai Măgduţa Dobreanu. Acum: doamna maior Ionaşcu! Domnul maior Ionaşcu… Domnul Radu Şerban… Şi acestea mărunte, generaţiile viitoare!

Radu sărută mâna Laurei Vardaru, grasă şi albă; mâna Măgduţei, mirosind, a lavandă; strânse mâinile celor doi bărbaţi.

Toţi trecură cu indiferenţă peste cicatricele din obraz, ignorându-le, cum au părut, că nu iau seamă nici la hainele cu petele frecate, mirosind a garaj de automobil.

Tanti Laura era cu părul albit, făcuse guşă, respira greu, fluturându-şi vânt cu o batistă cât un lat de palmă. Magda abia era ceva mai femeie decât fetiţa de pension pe care o îndrăgise cândva Mihai Vardaru; părea mamă în glumă a unui copil fabricat numai ca să aibă o păpuşă vie. Maiorul de cavalerie Ionaşcu îşi scutură cu bobârnace de pe tunica de vară un fulg invizibil, pe urmă contemplă marea în poziţie de ostaş în repaos, cu un picior înainte şi cu arătătorul mâinii drepte înfipt între al treilea şi al patrulea nasture al uniformei… Bărbatul Luminiţei se aşezase familiar pe un braţ al scaunului unde sta Elena, balansând un picior, cu pantalonul de şeviot alb ridicat sus, lăsând să se vadă ciorapul fin, tot alb. Acestea le văzu, toate dintr-o singură privire, Radu Comşa, iar tăcerea dură.

— N-am spus mersi pentru scoici! recunoscu Mihai pe domnul de dimineaţă, când fugise fără să mulţumească. Mersi pentru scoici!

— Ce scoici? întrebă tanti Laura, dezvelindu-i fruntea din păr şi privind nedumerită, pe rând, la copil şi la Radu Comşa.

— Mi-a dat domnul un pumn de scoici frumoase, azidimineaţă! explică Mihai cu exces de gesturi, în care se recunoştea neastâmpărul Luminiţei.

Şi arătând spre sora mai mică:

— Eu le-am dat pe urmă lui Mimi, tanti! Dar Mimi le-a uitat pe plajă… Aşa e ea întotdeauna. Nu se ţine nimic de dânsa! Vrea tot ce vede, plânge şi, după ce a căpătat, uită… „E doar copilul Luminiţei”, se gândi Comşa.

— Ba nu le-am uitat, să ştii tu! Le-am lăsat, că aşa am vlut. Elau nişte scoici ulâte! se apără Mimi, uitându-se cu indignare la Mihai, fiindcă scornea asemenea calomnii, şi cu dispreţ la Radu Comşa, fiindcă îndrăznise să se arate generos cu nişte scoici atât de urâte.

— Acum, la joacă! Haideţi, copii! bătu din palme cu voioşie silită Laura Vardaru, îndemnându-i să se depărteze, numai fiindcă surprinsese privirea lui Comşa asupra copiilor şi îi bănui gândurile răscolite.

Radu Comşa constată că guşa Laurei Vardaru, când respiră, se umflă şi se dezumflă ca pieliţa de sub bărbia şopârlelor.

Copiii mutară lângă apă lopeţile, găleţile şi corăbiile de lemn. Mihai tăie planul unei fortăreţe în stil mare.

— E ora când toţi copiii de pe plajele Europei fac castele de nisip! Ca să aibă marea ce spăla până dimineaţa! râse uşor Măgduţa, aşezându-se la picioarele Elenei pe nisip şi ridicând obrazul despre care Luminiţa spusese odată că încape într-o oglindă de buzunar.

Dar râsul era numai pe buze; gândul învălui o clipă fugitivă amintirea lui Mihai Vardaru, o dimineaţă de iarnă cu mult soare sclipind în nămeţi, o grădină cu albi copaci în neclintire ireală, scrisoarea de mai târziu, care-i ajunsese prin Luminiţa, de la Radu Comşa, într-o carte unde-a găsit-o ca din întâmplare.

Umpluse un pumn de nisip şi îl lăsă să se prefire în fire subţiri, ca într-un ceasornic de nisip care măsura în secunde anii câţi au trecut.

Când mâna fu goală, mătură movilita ca un mic mormânt pentru o pasăre, scutură părul şi, redată vieţii, chemă alături:

— Jack. Vino aici!

Maiorul Ionaşcu se aşeză docil pe nisip, ferindu-şi cizmele să nu le zgârie de scoici.

Laura Vardaru rupse tăcerea stânjenită:

— Vorbeam de Freud, domnule Comşa! Şi spuneam că prefer teoriilor acestora nemţeşti, şi fără nici un haz, Cheia visurilor! Cheia visurilor din care, când eram copilă, dădaca îmi arăta că, dacă am visat struguri, înseamnă că am să plâng, şi, dacă am visat icoana sfântului Gheorghe, înseamnă că am să mă mărit cu un cavaler mai mult sau mai puţin cruciat, cum de altfel s-a întâmplat, spre neşansa lui Pol… Erau mai naive aceste tălmăciri, dar cu simboluri mai poetice! On ne peut pas vivre dans l'absolu, înţeleg prea bine, dar nu înţeleg să cobori visul, adică ceea ce e mai imaterial, la o realitate atât de respingătoare… N-am dreptate, domnule Comşa? încheie, făcându-şi vânt cu batista de mătase mov.

— Mărturisesc, doamnă, că n-am urmărit nimic din toate aceste teorii foarte la modă…

— Observi ce vremuri am ajuns, domnule Comşa? nu putu rezista Laura Vardaru. Căutăm moda la nemţi! Ciudat rezultat al războiului! Mă ierţi că te-am întrerupt.

— Spuneam că nu m-au interesat, urmă Comşa, fiindcă acum nu mai visez niciodată… Cu şapte-opt ani înainte aveam, e adevărat, o viaţă dedublată. Visam mai mult decât, era permis să viseze un om serios. Dar atunci nu ştia nimeni că există un doctor Freud, încât îmi explicam şi eu visurile cum mă ajuta mintea… Adică în afară de realitate…

Radu Comşa surâdea; buza cicatrizată dezveli caninul în rânjet.

Vorbise, gândindu-se într-adevăr numai la visurile lui, care de şapte ani nu mai veneau, ca şi cum ceva înlăuntru fusese stins. Dar tanti Laura, Elena şi Magda înţeleseră răspunsul altfel. Radu Comşa făcea aluzie obscură la altceva clin existenţa sa de acum şapte ori opt ani, când „visase mai mult decât era îngăduit unui om serios”. Găsiră nedelicată această aluzie şi îl condamnară aruncând tustrele o privire de dezaprobare strigoiului apărut între ele, dintr-o viaţă despre care nimeni nu pomenea nimic, demult, printr-o mută înţelegere. Devenise, aşadar, acest Radu Comşa un om înveninat, aşa cum îl arătau cicatricele, om stigmatizat?

— Eu nu cred că dumneata ai dreptate! vorbi bărbatul Luminiţei, privindu-l o singură dată, la început, indiferent, şi adresându-se pe urmă numai celorlalţi, fiindcă Radu Comşa îi păru un tip fără nici un interes. Nu se poate să nu visezi! E cert că omul visează de cum închide ochii până se deşteaptă. Numai că nu-şi aminteşte ceea ce a visat! Ceea ce ar fi interesant în concepţia doctorului Freud şi ceea ce observ că n-a ştiut să exploateze ar fi o teorie nouă care ar rezulta asupra timpului…

— Iar ne vâri la alt neamţ acum! La Einstein! se sperie tanti Laura, în curent totdeauna cu toate teoriile, ca să aibă ce combate etern indignată.

— Nu, tanti Laura! continuă bărbatul Luminiţei. Dacă ai răbdare, rămânem numai la Freud… Freud spune că visurile dinainte de a ne trezi, sub impresia unui zgomot, nu sunt decât sforţările noastre inconştiente, prin somn, să dăm altă interpretare zgomotului inoportun pentru a mai câştiga încă puţin timp de odihnă…

Bărbatul Luminiţei se aşeză pe nisip, potrivindu-şi dunga pantalonilor şi încrucişând picioarele ca orientalii. Radu Comşa simţea nevoia să plece şi nu îndrăznea, de teamă să nu pară că a fugit.

— Cred că nu vă plictisesc? se pregăti pentru o poveste lungă Radu Şerban. Toată lumea vorbeşte de Freud… Să vorbim de Freud! Mă gândeam chiar azi-dimineaţă, după un vis al Luminiţei… Ştiţi că am găsit aici o vilă comodă, dar prea strâmtă… Numai trei camere! Am aranjat odaia copiilor, cu miss dincolo, în sufragerie, să nu ajungă la noi zgomotele… Luminiţa doarme foarte uşor, destul să audă paşi şi se deşteaptă. În camera noastră avem un singur pat dublu, nu se poate mişca unul fără să simtă celălalt. Azidimineaţă, când mă trezesc – Luminiţa e întotdeauna mai leneşă – mâna mea dreaptă era prinsă sub ea…

Bărbatul Luminiţei îşi privi cu un surâs echivoc pantofii de olandă.

— Era sub dânsa, şi de aceasta chiar visam, mi se pare, că eram Mucius Scaevola şi că îmi ardeam mâna în jăratic, să dovedesc nu ştiu ce bravură… Dar visul meu n-are importanţă! Mişc mâna încet, s-o scot… Luminiţa se întoarce cu faţa în sus şi surâde continuând să doarmă, ea e veselă şi prin somn! Atunci izbucneşte un zgomot în sufragerie; servitoarea răsturnase tava cu ceştile de cafea… Luminiţa sare speriată, se freacă la ochi. Somnoroasă încă, îmi spune: „Ce vis stupid, Radule! Bine că m-am trezit!” Fiindcă eram tocmai sub impresia cărţii lui Freud şi a unui comentator al lui Freud, mă prinde curiozitatea să văd cât de stupid a fost visul Luminiţei… Şi îmi povesteşte un adevărat roman, un film de călătorie, peripeţii foileton. Vă plictisesc?

— Nu, nu! protestă maiorul Ionaşcu. Un vis al Luminiţei nu poate să fie decât un vis de toate nostimadele…

Dar cele trei femei îşi căutată ochii. Întreaga poveste, cu toate amănuntele intime, în auzul lui Radu Comşa, devenea de-un sadic tragicomic.

Tanti Laura încercă să o înlăture:

— Ajungi la teoria timpului! Lasă visele…

— Nu se poate! declară bărbatul Luminiţei, încăpăţânat şi metodic. Ca să explic, conform lui Freud, trebuie să o iau de la început. Aşadar, dormeam cu mâna sub Luminiţa, când…

— V-au scos din minţi nemţii ăştia! suspină deznădăjduită tanti Laura. Freud, Einstein, nu ştiu ele unde au apărut! E răzbunarea învinşilor!

— Nu m-au scos din minţi defel, tanti Laura! se apără bărbatul Luminiţei, săpând groapă în nisip cu călcâiele pantofilor. Există o idee în aer, mă interesează şi atât… Nu mă împiedică să-mi văd de treburi şi să trăiesc viaţa cum se cuvine trăită; chiar să revin la mintea copiilor, când în aceasta găsesc plăcere! sfârşi, sărind în picioare sprinten şi scuturându-şi nisipul de pe haine.

Aruncă pălăria de paie, ca un disc, pe nisip. Iar după două minute, se află lângă copii, nivelând cu lopata minusculă tot ce-au ridicat Mihai, Mimi şi Mioara, din fortăreaţa lor, şi închipuind o construcţie nouă, cu un plan mai vast.

Radu Comşa se temea să plece, la gândul privirilor care aveau să-l urmărească depărtându-se. Se temea de reflecţiile lor când el nu va mai fi acolo, sau numai de ceea ce vor gândi, chiar fără să rostească nimic. Ascultase trăgându-şi mânecile scurte peste manşete, sugând cu aer nepăsător dintr-o ţigară care nu trăgea, ca dintr-un creion. Dar se felicită că el, care nu fumează decât rar, şi-a luat de astă dată portţigaretul. Altfel, fără această ţigară şi-ar fi ros unghiile. Ochii lui îi cântăriseră pe toţi fără iubire.

Nici pentru unul nu găsea îndurare. Laura Vardaru, cincantenară puhavă, cu guşă de guşter, cu aceleaşi simboluri ale ei poetice şi cu aceleaşi mofturi: „on ne peut pas vivre dans l'absolu”… Generalul Pol Vardaru cel puţin trăia în acel absolut, cu lichiorurile şi cantatricele de cabaret! Magda, lângă maiorul acesta insuportabil, cu gâtul strâns în gulerul tunicii – Jack – nume ridicol de papagal… În capul ei fără creier, ca o capsulă, nimic n-a rămas din amintirea lui Mihai. Mihai Vardaru nu mai există aici pentru nimeni. E un nume; l-au trecut altui copil şi atât! S-au achitat! Toţi l-au uitat. Timpul e fără milă. Vindecă toate? Nu! Ucide toate… Şi imbecilul acesta, cu teoria lui Freud, ciugulită, desigur, din cea mai recentă carte! Aduce în imaginaţia tuturor, fără discreţie, amănunte din intimitatea lor conjugală; cum doarme cu mâna sub nevastă-sa, ca să viseze că e Mucius Scaevola şi dânsa să viseze alte idioţii… Un arivist şi nimic mai mult; marionetă în mâinile lui Alexandru Vardaru! El l-a ales deputat, el i-a dat catedră universitară; că a rostit două cuvântări mai curăţele în Cameră, ce mare lucru? Cine nu poate flecări două ceasuri în Cameră? Şi odraslele lor nesuferite, alintate, copii de pâslă, în care, ca iasca, se va usca mâine locul unde altora le rămâne o inimă.

Privi la grupul de la marginea mării, cu duşmănie.

Radu Şerban, în genunchi pe nisip, tipărea cu lopata meterezele unui fort. Uitase teoriile lui Freud, era numai cu copiii lui, coborât la bucuriile lor. Mihai îl ajuta, cărând apa cu găleata. Mimi supraveghea lucrările cu o mână la spate:

— Ai uitat glădina! S-aducem floli pentlu glădina plinţesei…

Mioara, copia în miniatură a Măgduţei, aduna scoici ovale pentru ferestre.

— Un crab… Papŕ, am prins un rac de mare!

Mihai alergă de la marginea apei, ţinând un crab de labă şi aruncându-l jos. Se cinchi să-l vadă de aproape. Crabul strânse întâi labele, pe urmă începu să se tragă îndărăt şi într-o parte, cu mişcări dezordonate de păianjen.

— Îl duc înapoi… la copiii lui! se hotărî Mihai, apucându-l cu precauţie de labă şi fugind să-l zvârle în mare.

Astfel, la marginea aceleiaşi ape, alţi şi alţi copii găseau aceleaşi bucurii, repetau acelaşi gest şi aproape aceleaşi cuvinte.

Radu Comşa se uită la omul din mijlocul lor cu scârbă. Se preface, desigur, că află bucurie jucându-se cu dânşii numai din făţărnicie. Cum s-a prefăcut adineaori că-i este indiferent când l-a întâlnit aici. Fără îndoială, ştie că între el şi Luminiţa… Nu se poate să nu ştie! Asemenea lucruri se află întotdeauna… A crezut că el, Radu Comşa, nu va înţelege ce se ascunde sub această nepăsare? Se preface că îl ignoră dar e gelos pe trecutul Luminiţei! Orice bărbat e gelos pe trecutul femeii, mai mult decât pe prezent. Cu o uitătură de spion, pe sub gene, cercă să vadă dacă celălalt nu-i aruncă vreo privire furişă.

Dar Radu Şerban hohotea fără nici o grijă şi fără nici o bănuială, fiindcă Mimi i se urcase călare pe gât şi îl mâna cu o lopată:

— Hi, cal!

— Mimi, lasă-mă să termin! Fii cuminte, Mimi!

— Domnule Comşa, întrebă Laura Vardaru, când să trimit după cărţile pe care i le-ai promis Elenei?

— Oricând! rosti Radu Comşa, sugând din ţigara-creion.

Pe urmă îşi dădu seama că vorbise cu ţigara în gură şi o aruncă în nisip.

— Şi uitam să întreb: unde? Unde locuieşti aici, domnule Comşa?

Lui Radu Comşa îi fu ruşine în primul moment să numească vila săracă unde stătea.

Dar aruncă imediat numele, ca o provocare:

— Vila Mavrichi!

Laura Vardaru ridică sprincenele şi umerii nedumeriţi: numele nu-i spunea nimic.

— N-am auzit încă de vila aceasta… În ce parte?

— O chichineaţă la marginea din stânga băilor! se grăbi să lămurească maiorul Ionaşcu, de obicei monosilabic. Îmi amintesc, fiindcă tocmai râdeam alaltăieri cu Magda şi cu Luminiţa! Are o firmă mai mare decât casa!

Într-adevăr, Vila Mavrichi, cu păreţii subţiri şi scundă ca o provizorie construcţie de carton la marginea câmpului, înălţa, printr-o orgolioasă fantezie a domnului Mavrichi, o firmă uriaşă şi inutilă, bătută în doi pari, ca firmele de seminţării şi de pepiniere, care se pot citi din goana trenului în intrările oraşelor.

Radu Comşa privi înveninat la maior. Vru să ducă mâna la gură ca să-şi roadă unghiile şi numai cu greu se stăpâni. Însă tanti Laura interpretă altfel lucrurile, zâmbind şi ameninţând cu degetul grăsuliu:

— Înţeleg, domnule Comşa, domnule Comşa! Te-ai exilat tocmai acolo, ca o protestare împotriva celor care… În sfârşit, ideile dumitale de bolşevic!

Pentru Laura Vardaru, orice om care nu era înscris în partidul lui Alexandru Vardaru era bolşevic. Radu Comşa aruncă o uitătură duşmană şi tanti Laurei.

— Ba nu aşa, tanti Laura! vorbi încet Elena Măinescu, sprijinindu-se în braţele scaunului să-şi îndrepte piciorul amorţit. Dau perfectă dreptate oricui să fugă de bâlciul unde stăm noi… Să caute linişte deplină… Aici urlă orchestrele şi tarafurile până la miezul nopţii. Eu, cel puţin, am uitat ce e somnul.

Radu Comşa gândi că într-adevăr, acolo, la Vila Mavrichi, în câmp, n-ajung urletele tarafurilor şi jazului; dar nu poate închide ochii toată noaptea, fiindcă aude prin părete tusea uscată a vecinului.

La amintirea acestei mizerii, privi fără prietenie şi la Elena, crucificată pe scaunul ei de infirmă, cu ochii scobiţi din orbite şi cu cearcăne viorii sub pleoape.

— Mi-ar plăcea să stăm odată la masă la birturile acelea de la drum! îşi rosti Magda o dorinţă veche. De când îl rog pe Jack! Mi se pare atât de pitoresc! Să facem într-o seară o escapadă… „Da! se uită acru Comşa la dânsa. Aş vrea şi eu să te văd cu penele de sticlete, în sosurile de acolo şi în sfârâiala de untură. Ce repede te-ai mai vindeca de pitoresc!”

Astfel, Radu Comşa isprăvi cu toţi.

— E timpul să trecem pe la Luminiţa! hotărî tanti Laura, privindu-şi ceasul de la brăţară. Copii! Radu… Radule!

Radu Comşa se scutură la chemarea numelui care nu era numai al lui, care, pentru aceştia, nu mai era acum numele lui.

Radu Şerban părăsi cetatea, scuturând hainele copiilor, aducând uneltele. Veni cu ele în mână. Era cu fire de nisip în păr. Culese pălăria de jos. Copiii întinseră mâinile, luându-şi ziua bună cuminţi. Radu Comşa gândi, cu acreală: „dresaţi!”. Laura Vardaru o sprijini de braţ pe Elena. Maiorul se oferi să ducă scaunul.

— La revedere, domnule Comşa… Cred că ne mai întâlnim pe aici! îi strânse mâna bărbatul Luminiţei, aruncând fără nici o intenţie formula banală a oamenilor care s-au cunoscut într-o staţiune balneară, unde ştiu că vor da ochi şi a doua zi, fără să se caute.

Apoi, a pornit cu câte un copil atârnat de fiecare braţ.

„Când te voi mai întâlni, am să întorc capul!” decise Radu Comşa, întinzându-se pe pânza scaunului şi deschizând cartea.

Respiră.

Crezuse că n-au să mai plece. Mâine are să se mute la un kilometru în celălalt capăt, spre Tuzla, unde nu mai ajunge nimeni.

Căută pagina la semn: „Je te reparlerai de toutes ces choses; il faudra bien parler encore de l'avenir şi nous voulons l'aborder sans aveuglement, sans honte et sans horreur.”

Pe marea vânătă, sub lamele de nori neclintiţi, amurgirea se lasă mucedă.

Două păsări albe – aceleaşi ori altele? – înaintează spre zarea unde ceaţa a pus o barbă de funingine. Şi nici un val. Apa sleită trebuie să fie acum grea ca plumbul.

„La majorite des hommes souffrent d'une espčce d'abandon; ils souffrent de s'offrir toujours en vain…”

Mesagerii albi se întorc din zarea deşartă.

Bat extenuaţi din aripi. Acolo de unde vin n-au găsit nimic; chiar insula s-a scufundat; un gol vânăt şi alt nimic.

Cartea lui Radu Comşa a lunecat de pe genunchi. În faţă, pe plajă, între linia apei şi el, e cetatea de nisip. Intactă şi cu ferestrele de sidef lucind, aşteaptă bucuria de mâine a copiilor.

Întoarce ochii şi ochii revin.

Cetatea are metereze rotunde, un şanţ de jur împrejur şi o punte. E şi turnul de pază, aşa cum l-a închipuit Mihai. Şi spânzurătoarea de trestie, pentru spioni. Şi ferestrele de sidef, cum le-a voit Mioara, de unde prinţesa să privească lupta cavalerilor cruciaţi; şi grădina cu fire de alge a lui Mimi, unde să se plimbe prinţesa, când bătălia s-a sfârşit. „Am uitat glădina pentlu plinţesă!”…

— Mâine dis-de-dirnineaţă, venim cu maman! Venim s-o isprăvim! spuse Mihai, admirând-o încă o dată cu mândrie, înainte de a pleca şi înconjurând-o cu lopata în mână ca să-i netezească încă vreun colţ nemistriit.

Iar din mers, se mai întoarse s-o privească, neîndurându-se s-o lase vântului care poate va împinge peste noapte valurile până acolo, să lingă nisipul şi să înghită tot.

Nici un val nu se clinteşte. Vântul a murit undeva… „Fii fără teamă, Mihai, tu, celălalt Mihai! Bucuria ta fragilă va supravieţui până mâine!”

Ce putere rea îl ridică pe Comşa?

A aruncat cartea pe scaun.

Merge până acolo şi, cu o aruncătură duşmană de picior, dărâmă turnul, răstoarnă meterezele, apoi, cu talpa, metodic, netezeşte pământul amestecând scoicile cu firele de alge, apăsat, da! să nu mai rămână decât o jalnică movilă de nisip strivită sub tălpi.

Când a sfârşit, îşi şterge fruntea şi priveşte ca un răufăcător împrejur, abia atunci temându-se să nu-l surprindă cineva. Şi, într-adevăr, vine cineva!

Îşi ia înfăţişarea nepăsătoare a unui om care se plimbă cu mâinile la spate, respirând, în singurătate, binefăcătoarea odihnă a mării…

— Ştiam că eşti aici! Mi-a spus doamna Laura Vardaru…

Virgil Probotă îi căută amândouă mâinile, ca să le scuture cu toată dragostea prieteniei lor vechi.

Dar mâinile lui Radu Comşa rămaseră moi şi neînsufleţite. De unde a mai venit şi acesta? Toţi se adună astăzi aici? Când au să-l lase odată în lumea lui, unde nu mai este loc pentru nimeni?

— Îl cunoşti pe Dinu?

Copilul îi pare urât, cu gâtul subţire în gulerul uniformei de liceu cu vipuşcă galbenă. Are ochii cu fire de aur şi fruntea bombată ca a Mariei; totuşi îi pare urât. E cu tigva goală, tunsă. N-a mai rămas nimic din copilul cu părul cârlionţat.

Timid, băiatul întinde mâna domnului acestuia străin: astăzi Radu Comşa a întâlnit toţi copiii altora.

Dinu se uită pe furiş la cicatricele din obrazul lui Comşa, pe urmă a plecat ochii, fiindcă totdeauna copiii fug instinctiv de urâţenie şi de suferinţă.

— Să stăm jos, Radule!

Virgil Probotă pipăi nisipul cu mâna.

— E cald încă… Putem sta! Şi să vorbim, Radule… Atâtea veacuri sunt de când nu ne-am văzut!

Vorbi Virgil Probotă.

Radu fu silit să asculte. Unul vorbi, întâi, numai despre el; cum vorbesc întotdeauna oamenii numai despre ei. Celălalt ascultă, gândindu-se numai la el; cum gândesc întotdeauna oamenii numai la ei. Bunăvoinţa lui Virgil Probotă rănea, ca o ofensă, dezolarea lui Comşa, încă mai ermetic ghemuit în sine.

Dinu merse chiar la marginea mării şi, întins cu faţa în jos, cu obrajii în pumni, privea şesul apei cu nesaţiul romantic al celor dintâi lecturi.

În acelaşi loc, Maria Probotă, acum nouă ani, stătuse tot aşa, odihnindu-şi ochii osteniţi pe calmul plat al aceleiaşi mări. Dinu îi adusese un crab atârnat de picior, ca adineaori Mihai, copilul Luminiţei.

Dar liceanul cu părul tuns şi cu vipuşca galbenă la uniformă nu le putea şti acestea, nu şi le mai amintea. Copiii uită, viaţa lor e înainte, nu îndărăt. Amintirea era ştearsă, cum au fost şterse pentru totdeauna urmele lor în nisip şi cum marea de-acum, aceeaşi, nu mai păstrează, indiferentă şi veşnic primenită, amintirea mării de atunci.

Dar ochii lui Dinu, castanii cu fire de aur, ca ochii Mariei, se învăluiră de o tristeţe copilărească, o clipă; tristeţea fu numai fiindcă aşa, privind întinderea sură a apei, se închipui că e indianul Thalcave, la capătul ultim al Patagoniei, privind, cu mâna streaşină la ochii păienjeniţi, orizontul unde a dispărut pentru totdeauna barca în care se află prietenii lui, copiii Căpitanului Grant.

Astfel, tristeţile nefericirilor imaginare se suprapun peste tristeţile fără vindecare ale vieţii celei adevărate.

Se suprapun şi le înlocuiesc.

— Pot spune că acum sunt mulţumit! declară Virgil Probotă, lungindu-se pe nisip într-un cot şi trăgându-şi haina sub el.

„Maria numai este pe lume şi el poate fi mulţumit!” gândi scârbit Comşa.

Şi îndată după aceea: „Am devenit avocatul din oficiu al morţilor. Adineaori pentru Mihai Vardaru! Acum pentru Maria.”

— Clujul era ideal pentru un om ca mine! continuă Virgil Probotă. Am un laborator admirabil înzestrat. Mi-e destul… Restul nu mă interesează! Când ies dintre microscoapele şi fiolele mele, mă surprinde că atâta lume se frământă pentru nimicuri fără nici un interes şi îi compătimesc. Dinu învaţă bine… Poate a început să citească prea mult, dar îi supraveghez lectura… Curiozitatea e un indiciu… Nu trebuie contrariată, ci numai captată! Canalizată! Nu-i tolerez excese: nici prea mult sport, cum a degenerat obiceiul acum, nici numai carte, falsificarea livrescă a vieţii, cum era obiceiul pe vremea noastră… Acum e vorba să ne mărească salariile! Cu puţină chibzuială se poate trăi, măcar că se vaicără toţi…

Radu Comşa îşi cântări prietenul, cu înfăţişarea lui de om satisfăcut, în hainele noi, în care se mişca stângaci.

Observă că a început să prindă burtă şi că a chelit complet.

Această constatare nu-l nemulţumi.

— Am venit pentru o săptămână numai, şi mai mult pentru Dinu. Imaginează-ţi că uitase cum e marea! E adevărat că la patru ani, când a fost el, ce putea înţelege? Pe urmă, mă întorc iar la laboratorul meu: eu lucrez şi vara! Pot spune chiar că lucrez mai bine! E linişte, nu mă deranjează nimeni. Când obosesc, deschid fereastra… Pomii sunt la doi paşi… După un sfert de oră, mă întorc recules… Prepar o lucrare serioasă. Am câteva comunicări la revistele de specialitate, despre care s-a făcut oarecare caz… La sfârşit, tot străbaţi! Viaţa nu e atât de ingrată… Păcat numai că…

Virgil Probotă se opri, uitându-se, cu ochii lui roşcaţi, la locul unde Dinu căuta neclintit în zarea după care au dispărut copiii Căpitanului Grant.

Era marginea de plajă pe care o alegeau altădată Maria cu Dinu. Unde i-a găsit în dimineaţa ultimă a lor, aici.

Poate la aceasta se gândea. Poate la altceva.

Acum, acolo era numai nisipul, marea şi alt Dinu.

Reluă:

— Toţi sfârşim prin a accepta viaţa! Adaptarea e un principiu de existenţă! O condiţie… „Acum începe cu mania lui! gândi Comşa. O teorie biologică! Am auzit adineaori o disertaţie asupra lui Freud; s-o suport şi pe aceasta!” şi îşi surâse singur cu rânjetul dezvelind caninul.

Dar Virgil Probotă nu începu defel cu mania lui. Se întoarse la Radu, punându-i mâna pe genunchi şi întrebându-l:

— Şi tu?

— Eu, cum mă vezi! rosti amar Comşa, observând că prietenul abia acum şi-a amintit de el.

— Eşti cam laconic, Radule!

— Precum vezi… „Vorbeşte exact, acum, ca Dan Şcheianu, gândi cu sinceră mâhnire Virgil Probotă. Cine ştie ce secrete umilinţi înăbuşă în el! E un nefericit. Trebuie scăpat din această pierzare.”

— Radule! rosti cu frăţească pornire Virgil Probotă. De ce nu-mi spui?

— Ce să spun? râse fals Radu Comşa, dezvelind colţul caninului în rânjet. Aştepţi o spovedanie? Să-ţi înşir, ce? Povestea mea e aici, aici şi aici! Arătă, pe rând, obrazul însemnat, haina cu ţesutul mânecii destrămat şi fruntea. Oricine poate citi, iar unii, de aceea fug!

— Suferinţa ta, Radule, e aici! spuse încetv Virgil Probotă, atingându-i pieptul. Inima ta e bolnavă!

— În orice caz, n-ai să mi-o tămăduieşti tu în laborator… Nici n-ai să mi-o întinzi la pila electrică, ca mezenterul broaştelor! adăugă mai târziu, ca să-l jignească.

Şi îndată începu să-şi roadă unghia până în carne.

Virgil Probotă desenă cu apărătoarea de nichel a creionului figuri geometrice în nisip, ştergând şi construind altele.

Vorbi fără să ridice ochii, cum s-ar fi destăinuit pământului:

— Înţeleg ceva din dezolarea ta, Radule! E înrudită cu a noastră, a tuturor. N-a scăpat niciunul din generaţia noastră. Atât doar, că fiecare se mărgineşte la el, ori la profesia lui, nu observă că suntem atinşi de o boală generală care n-a cruţat pe nimeni până acum. O temere, o îndoială… Parcă, uneori, o mustrare… Câteodată, în laboratorul meu, de acolo din Cluj, când obosesc, deschid fereastra şi întorc spatele mesei de lucru… Atunci mă cuprinde şi pe mine îndoiala! Tot ce există, pe pământ ori sub pământ, a fost scormonit la iveală de tovarăşii mei necunoscuţi din toate laboratoarele lumii, şi a fost pus la dispoziţia celorlalţi… Ieri erau puteri nefolosite şi bogăţii nebănuite de nimeni! Acum stau la picioarele tuturor. Omeneşte, ai câteodată drept să te simţi mândru de veacul tău… Şi lumea e totuşi nefericită! Din ce în ce, nu ştie ce vrea şi nu se mulţumeşte cu ce are…

— Mi se părea adineaori că arăţi a fi foarte mulţumit! îl întrerupse cu acreală Comşa.

Virgil Probotă nu-l auzi. Continuă:

— Citeam o anchetă… Chiar ieri. Au răspuns savanţi şi militari, din Europa şi din America şi japonezi de care se tem deopotrivă europenii şi americanii… Toţi vorbesc despre un război viitor ca despre o fatalitate inevitabilă… Cel mult, îndrăznesc să spere că va fi, deocamdată, amânat! Şi toţi ştiu că un război viitor are să însemne o exterminare în masă a oamenilor, pe lângă care războiul ce a fost rămâne numai o joacă de copii… Se vorbeşte despre crepusculul rasei albe. Despre celelalte continente, care se vor ridica să ne extermineze cu armele create de noi… Şi cine mai ştie încă ce alte ameninţări ne mai pândesc! Atunci mă cuprinde o îndoială… Nu slujim oare o minciună? Nu suntem cumva complicii unei înşelări care pregăteşte omenirii alte suferinţe, mai teribile? Nu punem oare, în mâna unei umanităţi iresponsabile, armele cu care să ne ucidă?

Virgil Probotă se îndreptă în capul oaselor pe nisip, vârî creionul în buzunarul de la piept şi privi acum zarea opacă a apei, dinspre care înainta noaptea.

— Mă uit la copacii care înfăţişează natura şi gândesc prin ei! Mi se pare atunci că miracolul nostru, de care suntem mândri, e un miracol trist! Am denaturat natura, am făcut-o ignobilă şi criminală! Oamenii cunoşteau plăceri simple şi dezinteresate… Acum fericirea e plătită şi artificială. Bucuriile noastre sunt tarifate… O pădure e a cuiva, nu a pământului. Şi peştii râurilor au acum un stăpân… Civilizaţia e exclusivistă! Plătesc ca să pot spune de ceva că e al meu şi nu-mi face plăcere decât pentru că e plătit… Şi fiindcă plătesc şi fiindcă plătind pot obţine orice, devin insaţiabil, vreau mereu şi mereu altceva, iar satisfacţiile noastre sunt triste şi incomplete! E meteahna, tara civilizaţiei noastre, cum de altfel a repetat-o, până la bagatelizare, Fererro…

Virgil Probotă se ridică în picioare.

Radu Comşa îl găsi grotesc, în hainele lui noi de parvenit al progresului, perorând în faţa mării care-a văzut, atâtea milenii, atâtea şi atâtea.

Dar Virgil Probotă nu bănui aceste gânduri ale prietenului, vorbind mai departe:

— Şi tot copacii aceia îmi dau atunci răspunsul… Mi se pare că ţi-am spus. Sunt câţiva tei bătrâni. Când au fost sădiţi acolo, omul nu putea zbura şi nici nu putea culege din văzduh, cu o antenă, concertul de la Paris… Toate s-au înfăptuit deci în mai scurtă vreme decât ciclul unei vieţi. Şi vârsta planetei se numără doar cu milioanele de ani! Atunci, mi se lămureşte singura explicaţie a acestei nemulţumiri de care suferă omenirea… Omul e nemulţumit şi suferă, fiindcă n-a avut vreme să se deprindă cu felul de viaţă creat tot de el… Se urcă în avion să parcurgă cinci sute de kilometri în două ore, mâine poate într-o oră, dar sufletul lui e încă vechi, ca atunci când străbătea distanţa aceasta, în căruţă de poştă, în opt zile… Şi mă întorc iar de la fereastra cu tei, la masă şi la microscoapele mele. Mă întorc împăcat! Nu vreau să-mi trădez, trândăvind, miile de tovarăşi pe care nu-i cunosc, din toată lumea, care nu se îndoiesc şi nu se opresc din munca lor de furnici… Criza de acum e trecătoare! Tot ce-a câştigat vreodată omenirea a fost cu un sacrificiu şi a început printr-o catastrofă. Creştinismul a dărâmat imperiul roman. Şi religia noastră dărâmă pentru moment, ca să reconstruiască…

Radu Comşa gândi: „Acesta, în imbecilitatea lui, crede că fericirea omenească are să iasă dintr-o eprubetă”. Şi îl compătimi.

Dinu veni de la ţărmul apei. Pierduse nădejdea că se va mai întoarce barca în care au plecat fiii Căpitanului Grant. Sub fruntea rotundă, ca fruntea Mariei, acum ochii castanii cu fire de aur aduceau mai deplin aminte ochii Mariei.

Dar Radu Comşa nu-i văzu decât mâinile lungi şi mişcările dizgraţioase, de copil în vârsta când creşte. Şi copilul presimţi că omul acesta cu semn urât în obraz nu-l priveşte cu simpatie. Pentru aceasta se întristă, fiindcă întotdeauna copiii sufăr când nu se simt iubiţi.

Virgil Probotă îşi încheie logosul cu mâna pe umărul lui Dinu:

— Să nădăjduim că aceştia au să fie mai fericiţii… Noi stăm cu jumătate de viaţă într-o epocă şi cu jumătate în cealaltă. Ne întoarcem cu gândul numai îndărăt! Ei au viaţa numai înainte… N-au ce regreta, fiindcă n-au cunoscut ce-am ştiut noi. N-au ce să-şi amintească… Poate au să ne dispreţuiască puţin pentru sentimentalismul nostru, care, mânân-du-ne mereu în trecut, nu ne îngăduie să trăim prezentul… Pentru ei totul va fi firesc! Se vor simţi bine în veac, cum noi nu mai suntem capabili să ne simţim.

Copilul ridică ochii castanii la amândoi, neînţelegând:

— Dar mă simt foarte bine! Păcat numai că marea e atât de urâtă în astă-seară… „Are acelaşi glas. Glasul Mariei, ca sunetul mat al bilelor de fildeş ciocnite”, gândi Radu, iar amintirea moartei îi fu amară.

Apoi îl cuprinse o frică absurdă, o remuşcare de mult aţipită undeva în el. Teama ca nu cumva să-şi amintească Dinu de acea noapte de noiembrie, când i-a părăsit în ploaie, pe legătura lor săracă, în drumul retragerii.

— Cred că mergi cu noi la masă, Radule? îl îndemnă Virgil, nădăjduind să-l dezmorţească aşa din mocnita-i singurătate. Suntem numai noi…

— Nu pot… Mai rămân! se împotrivi Radu Comşa, născocind îndată o prietenie imaginară: Aştept pe cineva.

Dinu se bucură că nu vor sta la masă cu un om atât de posac.

Când se depărtară, Radu îi privi din urmă, rozându-şi unghiile. Virgil ţinea copilul cuprins cu mâna stângă după gât. Dinu întrebă:

— Tăticule, acesta e domnul Comşa, despre care tot îmi spuneai mata?

Dar gândul pentru care întrebase rămase închis în sfiiciunea lui de copil: se mira că cineva va fi putut fi vreodată prieten cu asemenea om.

Radu Comşa rămase iarăşi singur. Îl împresură amurgirea fumurie.

Cerul noros se lăsase pe mare, de unde nu se mai întorcea nici o pasăre albă.

S-ar fi spus că în apa vânătă a murit acum, lăsându-se la fund, tot ce fusese însufleţit.

Cetatea de nisip era numai o movilă de nisip, boţind o cicatrice pe plaja netedă.

Îl scutură frigul.

Strânse scaunul. Îl târî la baraca de scânduri. Se îndreptă spre birtul lui cu miros de untură sfârâită, ocolind lumina.

Se încrucişă în drum cu o pereche rezemată în braţ, cu frunţile apropiate: doamna cu părul oxigenat, stăpâna lui Pikiki, şi domnul Pastion. Pe urmă, după zece paşi, întâlni soţul fără mână, cu Pikiki legat în cureluşă, păşind cu ochii în pământ, în înnoptare, pe poteca prăfoasă…

N-avu nici simpatie, nici înduioşare pentru el. Ba îşi spuse că un om care acceptă aceasta nu merita să fi pierdut cândva o mână „acolo”.

Se izbi cu pieptul într-o împrejmuire de sârmă. Ocoli pe-o alee. O fereastră luminoasă îi atrase ochii. Vru să privească în altă parte, dar ochii erau chemaţi de căldura bună şi intimă, a luminii aprinse. Fereastra era deschisă. Lampa atârna deasupra mesei. Doi copii, doi părinţi, o familie: ceea ce se află în ceasul acela după toate ferestrele luminate.

Înainta încă şi se opri cu ochii lărgiţi, cu mâna sprijinită în trunchiul unui salcâm.

Era fereastra lor.

Luminiţa, cu un copil la dreapta şi altul la stânga, le împărţea în farfurie. Celălalt, întors, cu spatele spre întunericul de afară… Mihai înălţă ochii, clătinându-şi cârlionţii părului: fără să se audă vorbele, se înţelegea că Luminiţa îl mustră pentru ceva şi că el se apără. Mimi, cu şervetul după gât, se uita la lampă prin scăunaşul de cristal…

Omul întors cu spatele vorbi ceva, Luminiţa a râs uşor… Pe urmă, rămase cu ochii uitaţi în înnoptarea de afară; a mutat vasul de cristal cu flori, din calea privirii.

Gândeşte ceva străin; o clipă e absentă dintre ceilalţi. Bărbatul i-a pus mâna pe mâna ei. A tresărit şi râde:

— Nimic! Nu ştiu la ce gândeam! Mimi, lasă scăunaşul şi mănâncă…

Mimi numai frunzăreşte. Mihai a terminat şi a pus furculiţa alături. Explică ceva gesticulând aprins, cu mâinile deasupra mesei. Degetele Luminiţei îi mângâie părul, s-au întâlnit cu degetele bărbatului pe creştetul copilului, care e al lor.

Mâna lui Radu Comşa s-a înfipt într-un ghimpe din trunchiul salcâmului, dar nu o mişcă. Durerea îi face bine.

Priveşte la o viaţă a lui. Care i-a fost furată.

Luminiţa a vorbit. I-a auzit cuvântul rostit, numai după mişcarea buzelor:

— Radule!

A răspuns celălalt.

Ce uşor i-a fost! „Radule!” – numai a schimbat ceva şi viaţa durează! Cât o urăşte! Cum a putut să creadă vreodată în ea? Luminiţa iar râde. E abia mai femeie decât atunci… Peste ea n-au trecut anii. N-au lăsat nici un semn… Îşi dezmiardă copilul: cum poate dezmierda copilul altuia? Dar ce gânduri stupide! E numai copilul ei, al lor, al acelora… El e cel străin, care stă aici şi nu se poate desprinde, ca un cerşetor privind la fereastra unde e lumină şi cald înlăuntru şi unde n-a fost primit, fiindcă nu pentru dânsul era vreun loc.

Lampa a clipit, s-a clătinat.

Sunt nenorociri care pot veni neaşteptat, să curme cea mai calmă şi durabilă fericire; explodează o lampă, cade de sus şi se aprind toţi, se sfarmă automobilul într-un zid… Mişună gazetele în fiecare zi de asemenea fapte diverse… Dacă s-ar aprinde toţi, ar sări el oare în flăcări să salveze unul? Dacă i-ar găsi sub maşina sfărâmată, s-ar pleca el oare să ridice unul?

Dar lampa revarsă înainte lumina ei caldă şi bună. Cei dinlăuntru n-au presimţit că s-ar putea întâmplă vreodată ceva să rupă tihna lor fericită. Totul e sigur şi simplu.

Se zbate un fluture împrejurul luminii şi a căzut cu ari-pile dogorâte pe faţa de masă. Mihai a întins mâna după zvârcolirea lui, iar Mimi îl vrea ea. Luminiţa l-a luat ca să facă pace. L-a ridicat în vârful degetelor şi s-a dus la fereastra deschisă, să-l arunce afară.

L-a pus în palmă şi a suflat asupra lui. Fluturele şi-a palpitat aripile cu restul de viaţă. Şi Luminiţa s-a oprit, cu mâinile rezemate în pervaz, să privească pe întuneric.

E înrămată de lumina molcomă dinlăuntru; în fund se văd buclele copiilor; un cap bălan, unul negru…

Luminiţa s-a aplecat încruntându-şi sprincenele ca să străbată mai adânc întunericul: Parcă e cineva: o umbră… Un necunoscut rezemat de un copac… Un cerşetor, un vagabond… A fost numai o părere… Nu mişcă. S-a clătinat o creangă şi a crezut că e un om. O părere şi alt nimic.

Se întoarse aşezându-şi din mers firele de păr în care luceşte lumina.

Când înoată cineva prea departe, în larg, cum înoată imprudent Luminiţa, se poate uşor întâmpla să-şi piardă respiraţia şi să nu se mai întoarcă niciodată!

Gândul s-a ales din ultima drojdie de umilire, de ruşine şi de dezgust.

Radu Comşa a dus mâna plină de sângele rănii la ochi, la obraz… Ce-a mai gândit? Până unde a ajuns? Ce fiară odioasă piroteşte în el? Tot ce-a făcut astăzi a fost numai să urască. În bucuria tuturor, a adus sufletul lui înveninat. Pe nimeni nu l-a cruţat. Pe nimeni nu l-a iertat! Nici pe copii… Bucuria lui a fost să le strivească bucuria lor. Şi acum a dorit şi aceasta!

Mâna astupă ochii. Întâlneşte semnele tăiate în carne, ca un stigmat în afară, a hâzeniei dinlăuntru.

Şi mâna s-a retras de atingere cu oroare.

Acesta e tot adevărul pe care îl înţelege acum: rana a venit numai ca să pună în afară semnul hâzeniei care dormita în el. Dinainte. Să-l deosebească între toţi…

— A gemut cineva afară?

Copilul Luminiţei, ridicat în vârful picioarelor ca să ajungă până la pragul ferestrei, priveşte cu ochii lui mari şi nevinovaţi în întunericul unde cutreieră duhurile urâte şi rele.

— Un om fuge!

Da, un om fuge cu obrazul ascuns în mână, printre spinii care-l plesnesc.

Fuge spre margine, dincolo de tot, de ziduri, de oameni şi de lumină, unde întunecarea a pus stăpânire. Fuge alungat de el însuşi, cu inima zvâcnind în gratiile coastelor unde s-a deşteptat durerea. Iar când a ajuns în câmp, îl cheamă lucirea lacului cu apă sleită şi neagră, ca lacul pustiu şi blestemat. Asfaltit… Se împleticeşte, se ridică şi fuge între spini, până ce cade undeva cu sângele obrazului în nămolul plin de duhoare.

Iar apa de acolo e atât de grea şi blestemată, încât nu primeşte trupul nici unui înecat.