Cuvânt înainte

O prefaţă echivalează mai întotdeauna cu o recomandare suspectă.

Trădează îndoiala autorului în propria sa operă.

Altfel, de ce-ar simţi nevoia să-şi prezinte volumul cu o carte de vizită? De ce atâtea explicaţii?

— Când o realizare deplin rotunjită de artă, în orice domeniu, se explică şi îşi explică raţiunea de existenţă prin ea însăşi, dispensându-se de asistenţa lăturalnică şi tutelară a autorului?

De la cel dintâi volum, apărut acum zece ani, până la acesta (care, dacă nu mă înşel, e al şaptesprezecelea) m-am abţinut de la asemenea fastidioase comunicări directe cu lectorul.

Nici o introducere, nici o prezentare, nici o dedicaţie – indicând o intenţie sau alta, o preferinţă sau alta. Am lăsat cărţile să-şi urmeze destinul; lectorul să le adopte sau să le respingă. Tot el, să le interpreteze.

Dacă o singură dată mă abat de la o atât de strictă linie de conduită, o fac din mai multe pricini, pe cât de diverse, pe atât de inexorabil convergând spre această unică dezlegare.

Enumăr, numai două.

Cele mai însemnate:

În primul rând, o fac, fiindcă pe acest roman se centrează aproape toate cărţile tipărite până acum, cele câte stau în sertar începute şi aşteptându-şi rândul, cele câte vor veni.

În al doilea rând, o fac fiindcă atât cititorul cât şi cronicarul, dezorientaţi de absenţa unui plan vizibil şi organizat, în succesiunea romanelor mele; contrariaţi de diversitatea cu aparentă incoherenţă, a subiectelor, a mediului, a atmosferei şi a metodelor.

— Au fost ispitiţi, pot recunoaşte: îndreptăţiţi, să-mi atribuie intenţii şi orientări străine de mine.

Nimic mai firesc. Nimic nu dă mai mult impresia de anarhică dezorganizare, ca o construcţie în curs. Faţada e încă în cărămidă roşie, sacii cu beton alături, groapa cu var căscată, pretutindeni moloz; iar schelele neridicate, maschează o privire de ansamblu. Spre o asemenea construcţie de ansamblu tinde toată fiinţa mea scriitoricească, şi, numai articulate într-un asemenea tot, aş cere lectorului să-mi accepte indulgent sau să-mi respingă cu severă judecată, fiecare carte nouă sau veche.

Numai aşa ar fi definitiv înlăturată ciudata soartă a romanelor apărute în anul precedent. Au fost trei: Comoara regelui Dromichet, Baletul mecanic şi Kremlin. Tustrele cu altă atmosferă, altă metodă, altă viziune, alt ritm. Destul, ca să fie tustrele interpretate pe rând, ca indicaţiile unei, noi orientări„; discutate şi judecate ca atare – deşi fiecare simptom de „nouă orientare„, a fost anulat de cartea următoare. Pentru simplul fapt, că nu era vorba de nici un fel de orientare „nouă„ sau „mai nouă”, cl de continuarea unui plan dinainte statornicit şi anunţat în linii generale, pentru cine a voit să vadă printre rânduri, în romanul Întunecare.

În acest tot, pe care (desigur cu o exagerată ambiţie scriitoricească) îl întrevăd ciclic, într-o succesiune de 15-20 romane ale epocii, unele de investigaţie orizontală, în realităţile şi în procesele sociale, altele de investigaţie verticală, în realităţile şi în procesele psihologice ale individului; romanele de la periferia preocupărilor permanente, ca La Paradis General sau Kremlin, au însemnat simple destinderi. Dacă voiţi: o recreare. O evadare. Şi cu atât mai totală mi-a fost surpriza, să descopăr că un roman cu atât de evidente intenţii parodice – de dublă pastişă: a aventuroasei actualităţi şi a romanelor de aventură – cum a fost Kremlin – a apărut unora, ca o căutare neizbutită de drum nou. Chiar un alarmant pas îndărăt. Totuşi, nimic nu fusese omis pentru a sublinia o intenţie parodică de roman poliţienesc, aşa cum au făcut-o de atâtea ori Tristan Bernard în Mathilde et şes mitaines, în Hirondelles de Plage, în Le Roman d'un Mois d'Éte sau în Le Voyage imprévu, G.- K. Chesterton în Părintele Brown sau Bernard Shaw în romanul unui funambulesc boxeur, persiflând pasiunea compatrioţilor săi pentru peripeţiile ringului.

Arbitrara prezentare simetrică a personagiilor, artificiala logică a acţiunii, neantul ficţiunii, banal stereotipate după cele mai curente reţete ale genului; nici platitudinea mijloacelor utilizate, nici capitolele de directă parodie, n-au împiedicat unii cronicari să vadă în acest divertisment altceva, decât o regretabilă orientare spre un drum primejdios. N-aveam stofa de romancier poliţienesc! Scriseseră mai bune: Edgar Wallace, Maurice Leblanc, Conan Doyle, Georges Simenon… Ca şi cum spre acest sfârşit, cu persuasiune de sinucigaş, mi-aş fi îndreptat aspiraţiile mele de romancier!

Un asemenea succes total, n-am mai întâmpinat în cariera-mi de literator, de vreo zece ani, de când într-un număr al revistei Gândirea, apărut la un 1 april, şi coincidând nu numai cu o comemorare a lui Caragiale, dar şi cu tradiţia mistificărilor, am plăsmuit o postumă a marelui dispărut, intitulată: „2 Aprilie”. Totul avertiza destul de străveziu cititorul: titlul, amintind o cunoscută schiţă a lui Caragiale, atmosfera, exagerata acumulare a tuturor caragealismelor curente… Era un divertisment inocent; o plăsmuire dictată într-o oră, ca să evadez din sumbra captivitate a patului de ghips, unde mă aflam ţintuit de şase luni. Recenzenţii timpului au neglijat restul materialului din acel număr al Gândirei, de o excepţională valoare – Blaga, Adrian Maniu, Ion Pillat, Nichifor Crainic – pentru a discuta cu toată gravitatea, valoarea literară şi importanţa acestor pagini „inedite” ale lui Caragiale. Ba, un editor mi-a cerut şi textul manuscrisului, pentru a-l introduce cu toate garanţiile de fidelă respectare a ortografiei, într-un volum de postume, sub tipar… Oricât de mare era ispita, nu mi-am îngăduit cruzimea să anulez o ediţie întreagă, pentru o simplă glumă de întâi april. Ajungea unanima ratificare a cronicarilor, atât de circumspecţi în toate prilejurile, dar atât de facile victime ale maliţioaselor curse, în tradiţia, tocmai, a lui Caragiale, a lui Haşdeu, a lui Anton Bacalbaşa…

*

* *

Experienţa de atunci, şi experienţa mult mai recentă, a romanului Kremlin, mi-au dovedit cât de uşor lectorul e ispitit să cadă în eroare. Când e vorba de o premeditare a autorului, spectacolul devine numai amuzant. Când e vorba însă de o denaturare a intenţiilor, pe care cu bună credinţă le-ai înmormântat între scoarţele unei cărţi, e mult mai dificil să te resemnezi unui aventuros şi riscat destin, lăsat la capriciul întâmplării.

Pentru a înlătura asemenea confuzii; de interpretare, pe de o parte, de intenţii, pe de alta; am socotit necesar să mă abat de la o regulă pe care mi-o hotărâsem de la prima mea carte. M-au îndemnat întrucâtva şi mi-au făcut sarcina mai uşoară, precedentele unor scriitori de altă măsură: un Thomas Hardy şi un Joseph Conrad, un Romain Rolland şi un Jules Romains. Pe lângă toţi, ce înseamnă un mărunt romancier moldo-valah? Şi totuşi, şi aceia, s-au aflat nevoiţi să explice intenţia unei cărţi, raţiunea ei de existenţă, semnificaţia ei şi mai ales situarea ei într-o operă ciclică, de mai vast cuprins, în spaţiu şi în timp.

Romanul de faţă, conceput în două volume: Plecat fără adresă (1900) şi Sosit fără adresă (1932).

— E, dacă se poate spune, cheia tuturor celorlalte romane în care năzuiesc să redau imaginea unei cpoci; fie urmărind un suflet şi un destin individual, într-un grup restrâns; fie sufletul şi destinul unei categorii sociale, traversând epoca. Nu cheie, în înţelesul titlului pus de Aldanov, pe coperta unui roman inaugurând un ciclu, unde o societate e văzută prin prisma unui individ ca în Jean-Christophe al lui Romain Rolland, ori a unei familii, ca în Buddenbrooks al lui Thomas Mann, Les Thibault al lui Martin du Gard, Forsyte Saga al lui Galsworthy, Les Hauts Ponts al lui Jacques de Lacretelle, Jeunesse du Sičcle al lui Maurice Betz. Nici cheia unui personagiu ca Salavin, pe care Georges Duhamel l-a analizat cu răbdarea unui adevărat entomologist, în Confession de Mânuit, Deux Hommes şi în Journal de Salavin. Legătura între toate romanele apărute până acum şi între cele viitoare, e mult mai fragilă şi ascunsă primei priviri.

Orice romancier aspiră să redea lumea timpului său. Chiar acei, a căror operă n-a fost condusă de o vădită preocupare organizată şi unitară, spre deosebire de Balzac, în a sa Comédie Humaine sau de Zola, în a sa istorie a familiei Rougon-Macquart, cum foarte just remarcă Jules Romains, în copioasa prefaţă a vastului roman unanimist: Les hommes de bonné volonte, în curs de apariţie. Chiar ceilalţi; un Tolstoi şi un Dostoievski, un Dickens şi un Alphonse Daudet, un Giraudoux şi un Mauriac, un Iacob Wassermann şi o Sigrid Undset (citez înadins nume atât de disparate), prin romanele lor cu subiecte, personagii şi atmosferă atât de diverse, oferă fiecare o operă unitară, o lume a timpului lor, prin simpla juxtapunere a romanelor separate, dar fuzionând într-o frescă de ansamblu. E atmosfera prin care circulă eroii, climatul mortal al epocii, unitatea în timp – deci forme şi probleme, realităţi de ordin social, istoric şi moral, fatal integrate în opera romancierului, alcătuind materialul cimentării unitare, indiferent dacă romancierul îşi ajustează ori nu opera unei teorii sau dacă se socoate complet obiectiv, în raporturile eroilor săi cu ordinea socială.

Cu sau fără voinţa autorului, opera sa de romancier poartă pecetea epocii, e un document situat în timp, tot atât de precis cum e situat în spaţiu. Aceasta reprezintă aportul său particularist, în marea universalitate.

În această măsură, romanul de faţă e cheia celorlalte romane, câte au văzut sau vor vedea lumina tiparului, pe linia mea ciclică.

Disparate în aparenţă, diverse ca medii, atmosferă, personagii, probleme – sunt romanele unei epoci, care nu trece îndărăt peste piatra de hotar a veacului: anul 1900.

De aci, acea identitate în deznădejde, acea unitate crepusculară, acel pesimism de atâtea ori imputat; de către unii cu un semn de întrebare, de către alţii cu precisa învinuire a unei premeditate predilecţii pentru dezarmaţii vieţii, pentru obsedaţi, pentru cei osândiţi capitulărilor. Ţărani sau latifundiari, intelectuali sau obscure personagii statistice recrutate din marele anonimat – toţi apar predestinaţi unei monotone scufundări. O psihologie de învinşi, o apologie a învinşilor.

Dar care alta, e oare pecetea timpului?

Ce altceva ne leagă, într-un comun destin, în anul 1932, indiferent de categorie socială, de patria etniceşte şi geograficeşte delimitată, de armele cu care am sosit în viaţă?

Destinul nostru individual e depăşit, absorbit, târât într-un destin planetar, cum istoria n-a cunoscut precedent, nici în epoca lui Tiberiu când năştea creştinismul. Căci atunci evenimentele exterioare, acele care schimbă fizionomia şi condiţiile unei epoci, se desfăşurau într-un ritm mai lent, îngăduind adaptarea insului. Omul nu dezlănţuise forţe catastrofice, menite să-şi încheie ciclul într-un răstimp mai scurt decât durata unei vieţi de om. Născut într-o epocă, individul creştea, evolua cu epoca; se mişca în ea ca în mediul său natural: nu avea când să fie un dezrădăcinat, decât prin transferul de clase, prin depeizarea geografică, prin accidentele lui particulare, nu încorporat într-o tragedie de inadaptabilitate colectivă. Războaiele se încheiau printr-un fel de convenţie, cum spune Joseph de Maistre: „Erau pierdute numai fiindcă unul din combatanţi le credea pierdute.” Masa noroadelor nu era atinsă de epuizarea reală a naţiunilor angajate. Omul social, omul economic, omul politic, omul pur şi simplu, n-au cunoscut niciodată o atât de alarmantă identitate în mizerie. Astăzi, se simte deopotrivă de mizerabil, fie că e conducătorul unei bănci new-yorkeze, şomeur în grădinile Londrei, arhivar la o percepţie din culoarea de galben, preşedinte de consiliu sau rentier fără de rentă.

Că această mizerie ia diferite aspecte, că porneşte aparent de la cauze şi împrejurări particulare, că se încheie într-o convulsiune ori într-o apatică resignare – are prea puţină importanţă.

Realitatea rămâne neclătinată: niciodată omul n-a fost mai nefericit decât astăzi, fiindcă niciodată nu s-a găsit atât de înalt suspendat în vid, fiindcă niciodată nu s-a aflat ca astăzi, fără reazem interior, într-o societate în lichidare care se autodevoră.

*

* *

Incertitudinea este semnul timpului.

Întrebaţi economiştii, financiarii, conducătorii politici, fabricanţii şi consumatorii, omul de pe stradă şi oricare din puţinii monarhi câţi au mai rămas cu o coroană.

Totul s-a petrecut în mai puţin de un sfert de veac, atunci când lumea condusă de ingineri, părea că mai sigur se aşează pe realităţile precise ale cifrelor.

Veacul a început prin încheierea unei operaţii de inventariere a planetei şi a cunoştinţelor omeneşti, care-a durat de-a lungul întregului secol trecut. Era o epocă de plin optimism, de religie a ştiinţei, a progresului, de certitudini, de raţionalism, de morală laică, de liberalism în marş, democraţie în marş, parlamentarism în marş.

Rămânând sclav al rutinei şi totuşi sectant absurd al progresului.

— Ca să uzez de o caracterizare a lui Paul Valéry – s-a trezit odată cu veacul nou, beneficiarul tuturor straniilor născociri, la care predecesorii săi nici nu cutezau să viseze în cele mai temerare romane utopice. A învăţat să zboare, să circule sub apă; a asistat la apariţia unor miracole depăşindu-se de la zi la zi: transportul cuvintelor prin văzduh, fixarea lor pentru o aproximativă eternitate pe plăci de ebonită; tot ce-a putut plăsmui imposibilul din creierul omenesc., Astăzi – citez tot din Paul Valéry – fabulosul e în comerţ. Fabricarea maşinilor de miracole face să trăiască milioane de oameni… Burghezul îşi plasează capitalul în fantasme şi speculează pe ruina simţului comun… Ludovic al XIV-lea, în culmea gloriei sale, n-a posedat nici a suta parte din puterea asupra naturii şi din mijloacele de a se îndestula, de a-şi cultiva spiritul sau de a-şi oferi senzaţii, de care dispun astăzi atâţia oameni de cele mai mediocre condiţii… Timpul, distanţa, libertatea, imaginea întregului pământ!… Un om de astăzi, tânăr, sănătos, nu prea bogat, zboară unde vrea, traversează lumea vertiginos, se culcă în fiecare seară într-un palat. Poate să adopte o sută de forme ale vieţii; să guste puţină iubire, puţină certitudine, puţin din câte ceva şi de oriunde. Dacă are puţin spirit (dar nu mai mult decât trebuie) se poate transforma în fiecare clipă într-un om fericit. Astfel, pentru plăcere, împotriva suferinţelor, împotriva plictiselii, pentru a-şi alimenta curiozităţile de toate felurile, marea majoritate a oamenilor e mai înzestrată astăzi decât era, acum două sute cincizeci de ani, omul cel mai puternic din Europa.”

Totuşi, nici beneficiarii privilegiaţi ai progresului, nici cei mai modeşti, (pentru moment victimele progresului), adică toţi cei vreo 12 – 15 milioane de şomeuri; nu sunt mai fericiţi, nu decât Ludovic al XIV-lea, dar nici măcar mai fericiţi decât ţăranii pe care îi zugrăveşte La Bruyčre, apărând din colibele lor de lut, mai mizerabili ca troglodiţii începuturilor.

De ce?

Fiindcă înverşunat să pună stăpânire pe planetă, să-şi creieze o fericire planetară, de animal planetar, omul a pierdut sensul cosmic al vieţii. Maşina – cum o spune nu numai Nikolai Berdiaev în al său Un nou ev mediu, dar încă atâţia alţii – maşina a creat mituri şi fantasme, îndreptând omul spre ficţiuni care au dat o clipă iluzia unei realităţi mai reale ca realitatea. Materialismul economic, moştenire a veacului trecut, numea cu oarecare dispreţ, iluzie şi înşelăciune, viaţa spirituală a omului. Religia progresului a camuflat adevăratul scop al vieţii, după cum lupta pentru existenţă a absorbit complet omul, în risipirea unei energii cheltuită exterior, părăsind eu desăvârşire omul interior. Bursa – tot Berdiaev o spune – a devenit forţa stăpânitoare şi regulatoare a vieţii. Toate revendicările timpului, sociale şi economice, tindeau şi tind încă, la liberarea omului în numele libertăţii de om, uitând că omul – omul politic, omul social, omul economic – nu poate fi finalitatea omului, raţiunea noastră de existenţă cosmică.

Astfel, abandonat solitudinii sale interioare, omul s-a trezit la o răscruce catastrofică de timpuri, când toate „certitudinile” s-au năruit; când nu numai experţii economici şi financiari nu pot prevedea o siguranţă valabilă şase luni, dar când, chiar ştiinţa, nu mai socoate orice cunoştinţă decât tranzitorie, industria şi relaţiile materiale, provizorii. Realul nu mai e delimitat net. Relativismul a străbătut în cifre, în laboratorii; bunul simţ de astăzi va deveni puerila prejudecată de mâine; superstiţia de ieri a devenit realitatea provizorie de astăzi; iar siguranţa de mâine va deveni fără îndoială perimata eroare de poimâine.

Misterul n-a fost exterminat din Univers.

Şi-a lărgit orizontul, s-a multiplicat, tocmai când credeam că l-am alungat definitiv din noi.

Ne apropiem – a treia oară invoc numele lui Berdiaev – de era nocturnă.

Nu a beznei, chiar dacă aceasta va fi poate epoca tranzitorie. Ne apropiem de era nocturnă, când omul va descoperi, (a început să descopere) că lumina crudă a zilei a fost neprielnică meditaţiei, l-a sustras de la el însuşi, spre viaţa de suprafaţă; iar această viaţă epidermică, nu i-a dat nimic din fericirile făgăduite, din acea siguranţă de echilibru interior şi exterior, sub al cărui semn se deschidea veacul. Era nocturnă, va întoarce omul spre el însuşi, spre misterul creaţiei, spre rădăcinile fiinţei: o coborâre verticală în profunzime.

Ne este indiferent dacă ne apropiem sau dacă se apropie de noi, un alt ev mediu. Nu credem că o operă literară îşi îndeplineşte destinul punându-se în slujba unei doctrine.

Dar aci, la periferia occidentului şi a orientului, la punctul de intersecţie a două lumi, amândouă în antagonism şi amândouă în convulsie; mai presus de realităţile particulare nouă, suportăm pasiv, fluxul şi refluxul acestor tălăzuiri oceanice care se ating.

Realităţile politice, istorice, sociale, economice, morale – sunt ale noastre, fireşte, dar sunt tot atât ale celor două lumi, ciocnindu-se permanent, din afară, peste hotarele ţării şi peste capetele noastre, ciocnindu-se mai demult încă, în fiinţa noastră.

Orient-occident.

Iată singurul nostru diagnostic precis.

Alternativ, oscilăm spre occident şi spre orient, după cum biruie într-o clipă, în lumea noastră interioară, o chemare ori cealaltă. Nu există echilibru. Echilibru în nemişcare. Căci nemişcarea e moarte.

Poate să însemne acest dualism, un destin tragic. Poate să fie şi unul foarte fecund.

Pentru romancier, soarta individului e covârşitor mai interesantă decât a societăţii. Acolo se află autenticul filon de aur. Altfel, în mod fatal lunecă spre studierea stereotipă a formelor şi proceselor sociale; acele sterile inventarieri şi documentări care au atins cu aripa morţii o bună parte din opera lui Zola.

Un romancier ia contact cu realităţile sociale prin propriii săi eroi. Pornind de la individ, parcurge cu el societatea; nu purcede de la un moment social, pentru a ajusta pe măsura momentului, un individ reprezentativ.

Că individul expiază el pentru societate; că drama unei epoci se lichidează în el, nu în entităţi abstracte, nu mai încape nici o îndoială.

De aceea am stăruit atât, în această prea lungă, dar indispensabilă prezentare a romanului de faţă.

Printr-o asemenea individualitate, care nu e numai copilul bastard al imaginaţiei de romancier, ci o existenţă reală abia romanţată; am încercat să parcurg epoca din 1900, când viitorul inginer-arhitect porneşte fără adresă, odată cu veacul, până în 1932, când soseşte odată cu veacul, odată cu noi toţi, fără adresă, în neant.

Nu e o construcţie simetrică, pentru a ilustra o teorie. E jalonarea în timp şi în spaţiu, a micului univers în care se desfăşoară toate celelalte romane concepute şi articulându-se ciclic: Întunecare şi Calea Victoriei; Comoara regelui Dromichet şi Baletul mecanic; Simfonia fantastică şi Greta Garbo – cele în lucru: Oraş patriarhal şi Aurul negru; Apostol şi Cadavrul; 1907 şi Taina a şasea. În toate aceste romane, ideile timpului, problemele timpului, aspiraţiile timpului, ascensiunile şi năruirile timpului, sunt înregistrate parţial, fără premeditare, în măsura în care ca şi în viaţă, personagiile existau şi în funcţia lor socială, angrenate în realităţi depăşindu-le. Desigur, destinul tuturor personagiilor – sunt cel puţin vreo sută – îşi avea rădăcinile înfipte în trecut. Într-un trecut mai vechi decât cel arbitrar delimitat în anul 1900. Se căutau aceste rădăcini mai de demult subteran, se întâlneau, se împleteau… Toate au sfârşit într-un semn negru de întrebare, spre-un viitor unde se zvârcolesc stihiile apocalipsului.

Nu era o obsesie, un tic sau un truc literar.

A fost rezultatul unei observaţii. Ceea ce orice ochi mai atent, poate înregistra zilnic pe materialul uman viu, din jurul nostru. La incertitudinea epocii, la această teribilă lichidare a unei lumi la care asistăm, se adaugă condiţiile noastre particulare. Acele mai sus pomenite: dualismul occident-orient; conflictul interior occident-orient. Pe planul social, istoric şi politic, acest dualism şi acest permanent conflict, e exprimat în anarhia organizată, dacă se poate spune, în care ne complăcem, din care nu ne smulgem şi pe care o soluţionăm cotidian cu expediente de 24 ore. În fiinţa noastră interioară, dualismul şi conflictul sunt pricina şi adesea preţul, unor pierzanii mult mai frecvente decât îndrăznim să le recunoaştem. Nu v-aţi întrebat de ce suntem oare un popor, cu atât de strălucitoare şi îndreptăţite speranţe, şi cu atât de puţine realizări? De ce, de pe băncile şcolilor se anunţă atâtea glorioase cariere în toate domeniile, ca să dispară meteoric de pe firmament, înainte de a-şi fi ţinut făgăduielile?

Titu Maiorescu socotea că nu rezistă celula nervoasă a intelectualului român, fiindcă majoritatea contingentului era recrutat din straturile de jos ale poporului, robuste, dar fără o tradiţie şi o disciplină a culturii. Făgăduieli epuizate prea repede; destine sterile. Noi credem că pricina sleirii e în nesiguranţa din noi, e în permanentul dualism din noi, care ne rezervă pentru orice moment, o surpriză faţă de noi înşine. Pornim în viaţă cu armele precise şi lucide ale occidentului; ne răpune în drum atavicul fatalism al orientului. Societatea românească e populată cu mult mai mulţi Salavini decât o credem, şi cu cât mai interesanţi! Căci sunt Salavini cu o consolare şi un refugiu, în spiritul nocturn al orientului.

O concluzie?

Viaţa nu pune concluzii,

*

* *

Un amănunt, pe care nu-l pot omite: în parcursul său, personagiul de centrare al acestui roman, întâlneşte adesea anumite aspecte de epocă, frecvente în romanele şi reportagiile romanţate ale lui Paul Morand. Era inevitabil, deşi între un pitoresc orizontal, de suprafaţă şi de înregistrare pur optică, şi între o investigaţie în profunzime, deosebirea e atât de răspicată, măcar în intenţii. Cum n-aş fi semnalat însă aceasta, când lumea, chiar românească, din preajma anului 1900, nu e cu totul străină de acea a lui Paul Morand din „2900”? Când adolescentul român de la începutul acestui veac, a pornit şi el să cucerească în echipă lumea, ca ai săi Şampioni ai lumii? Şi când titlul penultimului capitol, din a doua carte a acestui roman, publicat acum doi ani într-o serie de foiletoane a ziarului Curentul, s-a întâlnit în intenţie şi într-o bună parte de atmosferă, cu cel mai recent roman morandian Flčche d'Orient, apărut de câteva săptămâni?

Previn, înainte de a sfârşi, întrebarea lectorului:

— Şi toate acestea: romane ciclice, proiecte infatuate, cuvinte ostenitoare de prezentare; toate acestea, de ce? La ce bune?

Dau glas unei moarte.

Acelei încântătoare povestitoare care a fost Katherine Mansfield. Câteva rânduri, dintr-o scrisoare: „Crezul lăuntric care mă face să trăiesc, e că oricât de înspăimântător de urâtă va fi fiind viaţa, oricât de mişei, de cruzi, de vrednici de dispreţ vor fi fiind adesea oamenii, se află totuşi ceva în dosul tuturor acestora. Şi dacă aş găsi atâta nobleţe pentru a înţelege ce se ascunde, aceasta ar preface totul, totul minunat, într-un chip indescriptibil. Nu te ajung decât luciri, presimţiri divine, semne… Îţi aminteşti ziua când am cules împreună braţul de levănţică? Şi când muzica rusească a răsunat deodată în această sală pe jumătate deşartă? Ah! Asemenea amintiri sunt cea mai bună răsplată pe care aş cuteza-o s-o cer”.

Aprilie 932.