I.

Aprilie 1932

O prefaţă înseamnă mai întotdeauna o recomandare suspectă.

Trădează îndoiala autorului în opera-i cu pricina.

Altfel, de ce-ar simţi oare nevoia să-şi prezinte scrisele cu o carte de vizită grijuliu parafată? De ce atâtea explicaţii?

— Când o realizare deplin rotunjită în orice domeniu al artei, se explică şi îşi justifică raţiunea de existenţă prin ea însăşi, dispensându-se de asistenţa tutelară a faurului?

Un prunc cocoşat, nu-i mai puţin cocoşat, chiar dacă părintele în disperare de cauză invocă argumentele cele mai ingenios dibăcite, circumstanţele cele mai dramatice, cele mai înduioşătoare apeluri, pentru a te vicleni să nu bagi de seamă la penibilul ghem care scălâmbăie spinarea progeniturii. Nici dacă schimbând de tactică, într-o scânteietoare jerbă de sofisme îţi demonstrează că o cocoaşă e în definitiv cel mai de pizmuit privilegiu, de care doar prin excepţie se bucură numai arare exemplare umane, cum va fi existând desigur şi o astfel de teorie rezervată ad-hoc pentru uzul părinţilor de cocoşaţi, punând într-o demoralizantă inferioritate gloata comună a odraslelor cu vertebrele normal înşurubate pe verticala coloanei. Oare desenatorii care nu se învrednicesc a trage o singură linie pură, stihuitorii ai căror iambi se târâie şontâc-şontâc în sărmane aparate ortopedice, muzicanţii care nu-s capabili să înfiripe o armonie fără sughiţuri cacofonice – nu purced oare prin a contesta de-a valma un Yngres, Petrarca sau J. Sebastian Bach, sub cuvânt că li s-a perimat arta? Şi improvizându-se cu de la sine autoritate vajnici deschizători de drumuri, nu-şi transformă oare în virtuţi regeneratorii jalnicele lor infirmităţi?

O proclamă cu vehemenţa. Găsesc îndestui naivi şi snobi s-o creadă. Mai grotesc încă: o cred!

Ei înşişi o cred.

O cred, identificându-se cu Baudelaire, Wagner, Rimbaud, Manet, Debussy, Rodin, Picasso ori Rymski-Korsakov, deşi e cam depărtişor distanţă.

De aceea, de la cel dintâi volum apărut acum zece ani, până la acesta (al cincisprezecelea îmi pare), m-am abţinut de la asemenea fastidioase comunicări directe cu lectorul.

Nu i-am solicitat indulgenţa, răbdarea, măsluita adeziune. Nu i-am aprins opaiţe suplimentare pentru a ilumina într-o favorabilă şi mistificantă miză în scenă, tainele atât de ades torturante ale cămăruiei de lucru, cu ale sale patetice deznădejdi, revulzii de elanuri, târâşuri după luciola inspiratei năluci care fuge şi-ţi scapă, căderi, himerice înverşunări ale depăşirii de sine. Prin acestea toţi trecem. Toate rămân pudic ferite de ochii spectatorului, ca orice spasm, prin natură inestetic, al naşterii.

Am lăsat cărţile odată apărute, să-şi urmeze destinul. Lectorul să le adopte ori să le respingă. Tot el să le interpreteze.

Nici o introducere. Nici o prezentare. Nici o dedicaţie – indicând o intenţie sau alta, o preferinţă sau alta, o afinitate ori alta.

Dacă o singură dată mă abat de la o atât de rectilină conduită, o fac fiindcă întru aceasta mă strâmtorează acum mai multe pricini, pe cât de complexe, pe atât de imperioase, cred.

Mă opresc numai la două.

Cele mai însemnate.

În primul rând, pare-mi-se că a ajuns veleatul unor asemenea lămuriri, oricât ar violenta preocuparea unei sobre ţinute literare, departe de şcoli, cenacluri, manifeste, campanii ideologice, polemici şi schisme; întrucât pe acest roman se centrează mai toate cărţile tipărite până acum şi cele ce stau în sertar începute şi aşteptându-şi maturitatea definitivă; pe acest roman se vor centra fără îndoială şi cărţile câte vor veni cu anii, cristalizând din magma proiectelor.

În al doilea rând, o fac, fiindcă lectorul şi cronicarul, prea s-au aflat dezorientaţi de absenţa unui plan vizibil şi organizat în succesiunea romanelor destul de numeroase, poate chiar prea numeroase după opinia unora. Romane care au întâmpinat când o soartă nemeritat prea bună, când alta mai meritat vitregă, în aceşti zece ani, de când cu o mână sfielnică de începător, dar în numele unui ferm şi nedesminţit crez, intitulam semnificativ prima carte Scrisorile unui răzeş.

Atunci, am fost categorisit în pripă epigon întârziat al semănătorismului. Şi de-atunei încoace, în pofida acestei superficiale, poate numai comode etichetări, lectorul şi cronicarul s-au văzut mereu contrariaţi şi diversitatea cu o aparentă incoherenţă a subiectelor, de diversitatea mediilor, a problemelor, a atmosferei şi a metodelor, adică a tehnicii literare. Iar în concluzie, au fost uneori ispitiţi – aş recunoaşte, până la un punct: îndreptăţiţi – să-mi atribuie la al zecelea ori al doisprezecelea volum, intenţii şi orientări străine de mine, după cum intenţii şi afiliaţii străine de mine au crezut că-mi discern de la întâia cărţulie a debutului.

Nimic mai firesc.

Căci nimic nu dă mai desăvârşit impresia de anarhică dezorganizare, ca o construcţie în curs. Faţada e încă în cărămidă roşie, sacii cu beton alături, ghiara armăturilor de fier crispată sub viitoarele bolţi, dincoace groapa cu var, pretutindeni moloz, praf, grunji de tencuială; pe când schelele neridicate încă, maschează o privire de ansamblu.

Totuşi, spre o asemenea construcţie de ansamblu năzuieşte toată fiinţa mea scriitoricească. Şi numai articulate într-un asemenea tot, aş cere lectorului să-mi accepte indulgent ori să-mi respingă cu un sever verdict, fiecare carte nouă sau mai veche, dincolo de ale lor inerente şi omeneşti inegalităţi.

Fiecare din aceste volume, indiferent de subiect, de obiect, de personagii, de mediu, de atmosferă, indiferent de realizarea lor mai izbutită ori mai mizer naufragiată, nu va să înfăţişeze cumva în cronologia apariţiei sau în cronologia epocii în care se desfăşoară acţiunea; nu va să înfăţişeze ori să jaloneze o etapă de orientare spre cine ştie ce modă trecătoare a timpului. O renegare sau o înregimentare. O convertire. Nu exist scriitoriceşte din asemenea şi pentru asemenea convertiri vuietoase.

Nu cred în ele.

În sinceritatea lor. În rodnicia lor. În trăinicia lor.

Din anii cei mai neîmpâcliţi de scepticism ai adolescenţei, mi-a rămas săpată în cuget ca un sacru îndreptar de viaţă, melancolica reflecţie a lui Alfred de Vigny, care se proiectează cu atât de nobil, de discret şi mândru profil, printre contemporanii săi de-un romantism agresiv şi emfatic, gesticulând cabotin pentru a ului ori a scandaliza galeria: La vie est trop courte, pour que nous en perdions une partie précieuse î nous contrefaire.

Un scriitor este organic predestinat cutărei sau cutărei optici şi interpretări a lumii, cutărei sau cutărei fatalităţi temperamentale de creaţie, din care, ca dintr-un cerc magic, nu poate evada.

Orice tentativă de evadare e un început de trădare faţă de destinul său scriitoricesc; o tentativă de sinucidere.

Piruetele acelor scriitori de după războiul seminţiilor din 1914-1918, care s-au rătăcit după cum sufla vântul diferitelor expresionisme şi dadaisme, suprarealisme, simultaneisme, zenitisme, ultraisme şi alte puerilisme; toate aceste giumbuşlucuri, oportunisme şi mimetisme, i-au expulzat din orbita literară când vântul a suflat aiurea. Câte promisiuni n-au fost astfel înşelate, numai fiindcă scriitorul lipsit de centru de gravitate şi de criteriu interior, sclav snobismului de ultima oră, atent la reţeta efemerului succes de ultimul minut, se lăsa fascinat de proclamaţiile acestor improvizate şcoli literare, replica altor şcoli plastice, cu senzaţionale manifeste de-un superfuturism iconoclast şi vandalic, exterminând radical trecuturi, tradiţii, biblioteci, muzee, dar fără jalonarea unei singure opere care să supravieţuiască fulgurantelor manifeste?

Se perimau toate, înainte de a se zbici cerneala manifestelor. Se demodau într-un an, mai teribil decât faimoasele veste roşii ale romanticilor de-acum un veac, la bătălia lui Hernani.

Primul deceniu de după războiul din 1914-18 e presărat de asemenea cadavre ale promisiunilor neîndeplinite. De cadavrele destinelor literare şi artistice eşuate, căzute în rebut, fiindcă, lipsite de consistenţă fiind, lipsite de, densitate interioară, s-au înregimentat în batalioanele de asalt ale oportuniştilor inovatori cu orice preţ – şi adesea cu preţul ridicolului prin absurd – în loc să se caute şi să se găsească pe sine, în loc să creeze opera durabilă care să-i exprime.

Nu poate fi vorba, aşadar, de nici un fel de orientare „nouă” telescopată de alta „mai nouă” în cronologia cărţilor mele, ci de continuarea perseverentă a unui plan dinainte statornicit şi anunţat în trăsuri generale (pentru cine a voit să citească printre rânduri), încă din romanul Întunecare. În acest prim roman de proporţii, vădeam lectorului că nu atribui literaturii o vocaţie diletantistică de precioase meşteşugiri sub semnul artei pentru artă, ci o misiune, un pact de profundă conştiinţă, şi artistică, şi omenească. Fără a cădea în erezia artei care demonstrează şi pledează, stăruiesc în credinţa că arta nu se poate opri la suprafaţa virtuozităţilor sterile. Cată a străbate adânc în taina sufletelor şi a vieţilor individuale sau colective, pentru a surprinde ceva din complexele misterioase care decid soarta acestor indivizi, a societăţii şi a unei epoci – mai larg apoi: a umanităţii.

Romanul Întunecare, cu dimensiunile sale de roman fluviu într-o vreme când literatura europeană nu era invadată încă de afluxul acestui gen, nu se înfăţişa totuşi decât ca un fragment, un capitol defalcat dintr-un tot. Iar acest tot, pe care (desigur cu o prezumţioasă ambiţie scriitoricească) îl întrevăd ciclic, într-o succesiune de 15-20 romane, în unele cărţi se mărgineşte la o investigaţie orizontală a realităţilor şi proceselor sociale: Calea Victoriei, Comoara Regelui Dromichet, Aurul negru, Apostol; în altele încearcă o investigaţie verticală, mult mai subtilă, în realităţile şi procesele psihologice ale individului dezaxat de epocă sau copleşit de epocă: Simfonia fantastică, Baletul mecanic, novelele cu natură de mici romane comprimate: Omul din vis, Omul care şi-a găsit umbra, Somnul, Adevărata moarte a lui Guynemer, etc.

Amintesc câteva numai, din cele tipărite. Nu pomenesc pe cele în lucru sau în nebuloasa intenţiilor.

Evident, distanţa între ele e mare. Raporturile par cu totul vagi. Lectorul înşelat de-o premeditată diversitate de mediu şi de atmosferă, de ton, de timbru, de procedeu şi de ritm, e ademenit să ignore caracterul de unitate, acel fir nevăzut dar permanent, care circulă în meandrele atâtor destine de eroi, de familii, de grupuri, de clase.

Pe deoparte, aşadar, ca să înlătur odată pentru totdeauna asemenea confuzii ale lectorului; pe de alta, ca să contest anume etichetări arbitrare ale unor anume critici, nărăviţi să-ţi ceară într-o operă ce-ar fi vrut dânşii să pui, în loc să-ţi admită dreptul de a exprima ce ai tu de spus, judecându-ţi scrisele numai ca atare – încalc o rânduială riguros respectată vreme de zece ani. M-au îndemnat întrucâtva şi mi-au uşurat calea, precedentele unor scriitori de altă măsură: un Thomas Hardy şi un Maxim Gorki, un Joseph Conrad şi un Tolstoi, un Romain Rolland şi un Jules Remains, un Thomas Mann şi un Galsworthy. Şi vai! Uriaşul între toţi, Balzac, care-şi prezenta fiecare nou volum cu o savantă şi intransigentă prefaţă în ediţia originală, încât astăzi s-ar putea alcătui măcar două tomuri compacte numai din reeditarea acestor autointerpretări balzaciene.

Pe lângă toţi, ce înseamnă un mărunt romancier moldo-valah, al unei adolescente literaturi, care abia îşi dibuie tradiţia romanului său naţional?

Totuşi, şi aceia, cât de mari şi de universali vor fi fiind, s-au aflat nevoiţi să explice intenţia unei cărţi, semnificaţia ei şi mai ales situarea ei în truda de-o viaţă întreagă, când veleitatea acestei trude e o operă ciclică de mai vast cuprins, în spaţiu şi în timp.

Romanul de faţă, conceput în două părţi: Plecat fără adresă (1900) şi Sosit fără adresă (193?); Caietul cu scoarţele albe şi Caietul cu scoarţele negre – e dacă se poate spune cheia tuturor celorlalte romane, în care năzuiesc să redau imaginea unei epoci, fie urmărind un suflet şi un destin individual într-un grup restrâns, fie sufletul şi destinul unei grupări umane traversând epoca.

Nu cheie în înţelesul titlului pus de Aldanov pe coperta unui roman, inaugurând un ciclu unde societatea e văzută prin prisma unui individ, cum au mai realizat-o şi Romain Rolland în Jean Christophe sau Maxim Gorki în Viaţa lui Klim [Samghin]. Nici societatea percepută prin destinele, interesele şi reacţiile unei familii, ca în romanele Buddenbrooks de Thomas Mann, Les Thibault de Martin du Gard, Forsyte Saga de Galsworthy sau Chronique des Pasquier, romanul lui Georges Duhamel. Nici cheia unui personagiu ca Salavin, pe care acelaşi neîntrecut şi maliţios analist, Georges Duhamel, l-a pus sub observaţie cu răbdarea unui adevărat entomologist, studiind o gâză ce-şi simte crescând aripi de pajură.

Legătura între toate romanele-mi apărute până acum şi între cele viitoare, e mult mai fragilă şi ascunsă primei priviri. E permanentă, dar subterană. Asemeni şuviţelor de apă care ies la suprafaţă o clipă, se afundă în nisipuri, lunecă între straturile impermeabile de argilă, parcă s-au pierdut, se caută, se găsesc, se multiplică, se amplifică, până se înmănunchează într-o matcă alinată de fluviu.

Să încerc o explicare a acestei temerare asemuiri.

Orice romancier – nu este aşa?

— Aspiră să redea lumea timpului său.

Chiar scriitorii a căror operă în aparenţă n-a fost condusă de această vădită preocupare organizată şi unitară, cum foarte just o remarcă Jules Romains în copioasa introducere a romanului său unanimist în curs de apariţie: Les hommes de bonne volonte. Nu numai Balzac cu a sa Comédie Humaine sau Zola cu a sa istorie a familiei Rougon-Macquart ori Marcel Proust cu a sa Ŕ la recherche du temps perdu, ca să mă menţin în hotarele literaturii franceze. Chiar ceilalţi: un Tolstoi şi un Dostoievsky un Dickens şi Henry James, un Mauriac şi un Turgheniev sau un Iacob Wasserman, un Pirandello şi John Dos Passos, un Johan Bojer şi un Sinclair Lewis, un Gorki şi o Sigrid Undset (citez dinadins nume atât de disparate în timp şi-n spaţiu), chiar aceştia, prin romanele lor cu subiecte, personagii, atmosferă şi viziuni atât de diverse, au închegat fiecare o operă unitară, o lume a timpului lor, prin simpla juxtapunere a romanelor separate, dar articulându-se, fuzionând, într-o vastă frescă de ansamblu.

E atmosfera în care circulă eroii. Climatul moral al epocii. Unitatea în timp – deci forme şi probleme, realităţi de ordin social, istoric şi spiritual, fatal integrate în opera romancierului, alcătuind materialul care cimentează mozaicul multicolor şi multiform, indiferent dacă romancierul îşi ajustează ori nu opera unei dogme sau dacă, iluzoriu, se socoate strict obiectiv în raporturile eroilor săi cu ordinea socială, politică, morală.

Cu sau fără vrerea autorului, opera sa de romancier poartă pecetea epocii. E un document situat în timp, tot atât de precis cum e situat în spaţiu.

Aceasta reprezintă aportul său particularist în marea universalitate.

Şi în această măsură, sub acest semn, romanul de faţă e cheia celorlalte romane care au văzut ori vor vedea lumina, pe linia-mi ciclică.

Disparate în ordinea apariţiei, diverse ca subiect, medii, atmosferă, personagii, probleme – căci unitate nu înseamnă omogenitate – sunt însă romanele unei epoci, care nu trece îndărăt peste piatra de hotar a veacului: anul 1900. De aici, acea identitate în deznădejde, acea unitate crepusculară, acel pesimism de atâtea ori imputat, de către unii cu un semn nedumerit de întrebare, de către alţii cu învinuirea precisă a unei prea sistematizate predilecţii pentru dezarmaţii vieţii, pentru cei osândiţi capitulărilor. Latifundiari sau ţărani, intelectuali sau obscure personagii statistice recrutate din anonimat – toţi apar predestinaţi unei monotone scufundări.

O psihologie de învinşi. O monografie a învinşilor. Unii au pretins: – „un panegiric al învinşilor!”.

Dar care, alta, e oare pecetea timpului?

Ce altceva ne leagă oare într-un comun destin, în acest an 1932, indiferent de categorie socială, de patria etniceşte şi geograficeşte precar circumscrisă pe hartă, de armele cu care vom fi sosit în viaţă?

Destinul nostru individual e depăşit, absorbit, târât într-un destin planetar, cum istoria n-a cunoscut precedent nici în epoca lui Tiberiu când năştea creştinismul. Căci atunci în micul univers mediteranean al culturii şi civilizaţiei greco-romane, evenimentele exterioare, acele care schimbă fizionomia şi condiţiile unei epoci, se desfăşurau într-un ritm mai lent, mai normal, adecvat ritmului fiziologic şi psihologic uman, îngăduind deci adaptarea insului.

Omul nu dezlănţuise forţe catastrofice, menite să-şi încheie ciclul într-un răstimp mai scurt decât durata unei vieţi de om.

Născut într-o epocă, individul creştea, evolua cu epoca. Se mişca în ea în mediul său natural.

N-avea când şi cum să fie dezrădăcinat, decât prin transferul de clase, prin depeizarea geografică, prin accidentele sale particulare – nu incorporat într-o tragedie de inadaptabilitate colectivă.

Războaiele se încheiau printr-un fel de convenţie, cum spune un istoric şi moralist de pe la începutul veacului trecut: „Erau pierdute, numai fiindcă unul dintre combatanţi le credea pierdute.” Masa noroadelor nu era atinsă de epuizarea totală a naţiunilor angajate. După cum şi pe timp de pace, în ruptura de continuitate a unei crize economice, sociale sau politice, suferea ca victimă a unei drame localizate – şi atât!

Omul social, omul economic, omul politic, omul pur şi simplu, n-au cunoscut astfel niciodată o mai alarmantă şi deprimantă identitate în mizerie. Astăzi, ar trebui să se simtă, şi se simte, îndeopotrivă de mizerabil, fie că e conducătorul unei bănci din New-York, şomer în parcurile Londrei, arhivar la o percepţie din culoarea de galben, interpret al lui Platon, preşedinte de consiliu sau rentier fără rentă. Că această mizerie ia diferite aspecte, că porneşte aparent de la cauze şi împrejurări particulare, că se încheie într-un spasm de revoltă ori într-o apatică resignare – are prea puţină importanţă.

Realitatea rămâne neclătinată.

Niciodată omul n-a fost mai nefericit decât astăzi, fiindcă niciodată nu s-a găsit atât de înalt suspendat în vid, fiindcă niciodată nu s-a aflat ca astăzi, atât de fără sprijin lăuntric, într-o societate în lichidare care se autodevoră.

Incertitudinea este semnul timpului.

Întrebaţi economiştii, financiarii, conducătorii politici, fabricanţii şi consumatorii, omul de pe stradă şi oricare din puţinii monarhi care au mai rămas cu o coroană.

Totul s-a petrecut în mai puţin de un sfert de veac, atunci când lumea condusă de ingineri părea că se aşează mai vârtos şi stabil pe realităţile precise ale cifrelor.

Veacul a început prin încheierea unei seducătoare operaţii de inventariere a planetei şi a cunoştinţelor omeneşti, testimoniul întregului secol trecut.

Era o epocă de plin optimism, de religie a ştiinţei, de apologie a geniului inventiv; de certitudini, de raţionalism, de morală laică, de liberalism în marş, de parlamentarism în marş.

Rămânând sclav al rutinei şi totuşi fanatic sectant al progresului – ca să uzez de-o caracterizare a lui Paul Valéry – omul s-a trezit odată cu veacul nou, beneficiarul tuturor straniilor născociri, la care predecesorii săi nici nu cutezau să viseze în cele mai abracadabrante romane utopice.

A învăţat să zboare. Să circule sub apă. Să parcurgă distanţele cu viteză vertiginoasă. A asistat la apariţia unor miracole depăşindu-se de la zi la zi: transmiterea cuvintelor prin văzduh, fixarea lor pentru o aproximativă eternitate pe plăci de ebonită – tot ce-a putut născoci creierul omenesc, suprimând în acest domeniu noţiunea de imposibil.

„Astăzi – citez tot textul lui Paul Valéry – fabulosul e în comerţ. Fabricarea maşinilor de miracole face să-şi câştige existenţa milioane şi milioane de oameni… Burghezul îşi plasează capitalul în fantasme şi speculează pe ruina simţului comun. Ludovic al XIV-lea, în culmea gloriei sale, n-a posedat nici a suta parte din puterea asupra naturii şi din mijloacele de a se îndestula, de a-şi cultiva spiritul sau de a-şi oferi senzaţii, nici a suta parte din ceea ce dispun astăzi atâţia oameni de cele mai mediocre condiţii… Timpul, distanţa, libertatea, oglindirea mereu prezentă a întregului pământ!… Un om de astăzi, tânăr, sănătos, nu prea bogat, zboară unde vrea, traversează lumea vertiginos, se culcă în fiecare seară într-un palat. Poate să adopte o sută de forme ale vieţii să guste puţină iubire, puţină siguranţă materială, puţin din câte orice şi de oriunde. Dacă mai are şi puţin spirit (dar nu mai mult decât trebuie), se poate transforma în fitece clipă într-un om fericit. Astfel: pentru plăcere, împotriva suferinţelor fizice, împotriva plictiselii, pentru a-şi alimenta curiozitatea de toate categoriile, marea majoritate a oamenilor e mai privilegiată astăzi decât era acum două sute cincizeci de ani, omul cel mai puternic din Europa”.

Ciudat, însă! Şi în afară de orice tăgadă, însă! Nici privilegiaţii beneficiari ai progresului tehnic şi ai confortului împins la extremul rafinament, nici mai mărunta şi numeroasa glotime statistică (pentru moment roboţii şi victimile progresului); adică toţi cei vreo 18-20 milioane de şomeri ai Apusului şi alte vreo 18-20 milioane de burghezi, proletari intelectuali, salariaţi, liberi profesionişti sau rentieri ai anului 1932, rămaşi fără salarii, fără profesie sau fără rentă pe urma devalorizărilor monetare şi pe urma crahurilor financiare, nici unii, nici alţii, departe de a fi mai fericiţi decât Regele Soare, nu sunt nici măcar cu mult mai fericiţi decât ţăranii pe care-i zugrăvea La Bruyčre zbucnind speriaţi şi hirsuţi din colibele lor de tină, la trecerea auritelor carâte cu surugii în fireturi, mai mizerabili ca troglodiţii cavernelor primordiale. Prosperitatea nu le prieşte. Abundenţa îi persecută cu un spectru ameninţător. Sufăr de mizerie într-o lume asfixiată de supraproducţie. De mizerie materială şi de mizerie morală.

De ce?

Fiindcă înverşunat să pună stăpânire pe planetă, să-şi creeze o fericire de animal planetar, dezlănţuind forţele materiale şi aşteptând o mincinoasă fericire numai şi numai de la ele, omul a pierdut sensul cosmic al vieţii.

Până să-şi dea adevărata, deplina şi pacifica sa contribuţie la ameliorarea condiţiei umane, contribuţie care se va organiza şi se va normaliza fără îndoială în timp, deocamdată maşina a creat mituri şi fantasme, îndreptând omul spre ficţiuni care au plăzmuit o clipă iluzia unei realităţi mai reale decât realitatea. O constata prea bine, deşi nu întotdeauna prea obiectiv, un filosof rus din primele decade ale veacului. Moştenirile idolatriei tehnice din celălalt secol considerau viaţa spirituală a omului cu oarecare dispreţ: iluzie şi înşelăciune! Această idolatrie exclusivistă camufla adevăratul scop al vieţii, după cum lupta pentru existenţă absorbind complet omul în măcinarea unor energii cheltuite exterior şi silindu-l să părăsească omul interior cu desăvârşire, nu i-a mai îngăduit să examineze şi raţiunea de existenţă a… existenţei umane. Bursa – acelaşi filosof o spune – a devenit forţa regulatoare a vieţii. Eu aş adăuga: forţa despotică, forţa strangulatoare. Toate revendicările timpului, sociale şi politice, tindeau şi tind încă mai pretutindeni la eliberarea omului în numele libertăţii de om social, economic şi politic; uitând că omul acesta, omul politic, omul social, omul economic, reprezintă numai faze şi aspecte ale omului în căutarea şi în lupta pentru cele mai prielnice condiţii de viaţă, nu reprezintă însă şi nu pot reprezenta finalitatea omului, raţiunea noastră ultimă de existenţă cosmică. Încă odată, mijloacele au fost luate drept scop; partea, drept tot; efectele, drept cauze.

Astfel, abandonat solitudinii sale interioare, omul s-a trezit la o răscruce catastrofică de timpuri, când toate „certitudinile” s-au năruit; când nu numai experţii economici şi financiari nu se învrednicesc a proclama o siguranţă valabilă şase luni; dar când chiar ştiinţa redată modestiei, nu mai socoate orice cunoştinţă decât tranzitorie; industria şi relaţiile materiale, provizorii.

Realul nu mai e delimitat net.

Relativismul a străbătut în cifre, în laboratorii, în legile fizice; bunul simţ de astăzi va deveni mâine o puerilă prejudecată; superstiţiile de ieri au devenit realitatea provizorie de astăzi doar altfel etichetată; iar siguranţa de mâine va deveni fără îndoială perimata eroare de poimâine.

Misterul n-a fost exterminat din Univers, cum se afirma cu infatuare.

Şi-a lărgit orizontul, s-a multiplicat, tocmai când credeam că l-am alungat definitiv din juru-ne şi din noi.

Ne apropiem de era nocturnă, cum a fost numită de unii. Nu a beznei, chiar dacă această beznă fi-va poate faza tranzitorie.

Ne apropiem de era nocturnă, când omul va descoperi (a şi început să descopere), că lumina crudă a zilei a fost adesea neprielnică meditaţiei, că l-a sustras de la el însuşi exclusiv spre viaţa de suprafaţă; iar această viaţă epidermică nu i-a dat nimic din fericirile făgăduite, din acea siguranţă de echilibru interior şi exterior, sub al cărui semn se deschidea veacul. Numindu-se aşa ori altfel, indiferent eticheta, era aceasta va întoarce omul spre el însuşi, în el însuşi, spre misterul creaţiei, spre rădăcinile fiinţei: o coborâre verticală în profunzime.

Simptome sunt destule. Destule avertismente.

Iar o operă literară, nu cred că-şi îndeplineşte menirea, punându-se automat în slujba cutăror sau cutăror dogme, servindu-se de premize apriorice pentru a demonstra ceea ce viaţa îndeobşte se grăbeşte să dezmintă. Ajunge să înregistreze fenomene şi raporturi, să sensibilizeze un proces dramatic pe care omul de toată ziua îl parcurge, îl trăieşte, îl suportă, fără a presimţi şi fără a intui ce forţe gigantice, fatale, îl rostogolesc ca o infimă pietricea pe povârnişul destinelor colective.

A izbuti să descifrezi aceasta şi s-o fixezi măcar aproximativ într-o carte ori într-un ciclu de cărţi, este îndestul pentru a justifica trecerea unui scriitor printr-o epocă de-o atât de teribilă şi cataclismică semnificaţie ca a noastră. Înseamnă a pune la dispoziţia contemporanilor un autentic document uman în care să-şi regăsească atmosfera, climatul, pătimirile, analizate şi decantate într-o sinteză expresivă şi esenţială; în care să se regăsească. Înseamnă a oferi şi doctrinarilor prezenţi sau viitori materialul consemnat şi triat obiectiv în opera de creaţie, atât cât un om şi un artist poate fi obiectiv, pentru a-l confrunta cu dogmele sale, a-l tălmăci şi a-i afla sensul, adesea altul decât cel bănuit ori intenţionat de autor. Dar aceasta e o altă poveste.

Iar aci, la periferia occidentului şi a orientului, la punctul de intersecţie a două lumi, amândouă în antagonisme şi amândouă în convulsie, asemenea identificare e încă mai anevoioasă şi mai confuză, fiindcă procesul e mai complex.

Criza e dedublată.

Mai presus de realităţile epocii, mai suntem şi victimile unei realităţi particulare nouă. Victimile zbuciumate încoace şi încolo de fluxul şi refluxul acestor tălăzuiri oceanice care se ating.

Realităţile politice, istorice, sociale, economice, morale, pe care le traversăm, sunt ale Europei, fireşte, ale epocii, fireşte, ale unei culturi şi civilizaţii ajunse la o criză crucială, fireşte: – dar tot atât sunt încă mai vechi, ale celor două lumi ciocnindu-se permanent, din afară, peste hotarele ţării şi peste capetele noastre; ciocnindu-se mai demult încă, din veacuri, lăuntric, în fiinţa noastră.

Orient-occident.

Iată singurul nostru diagnostic precis.

Alternativ, oscilăm spre occident şi orient, după cum biruie într-o clipă ori alta, în lumea noastră interioară, o chemare atavică ori alta. Nu există echilibru, desigur. Echilibru în nemişcare. Căci nemişcarea e moarte. Dar dacă şi pentru oricare european în genere, orientul nu mai înseamnă demult numai o regiune a planetei pa hartă, ci, cum atât de subtil o disociază Maeterlinck, un lob al creierului; dacă şi pentru oricare european, acest lob al creierului este un element al disputei între homo-faber al lui Danzel şi al lui Bergson, omul occidental, şi între omul contemplativ, fatalist, magic, al orientului şi al lui Tagore; dacă acest conflict interior a devenit în sfârşit subiect de reflecţie şi pentru cugetătorii din apusul Europei, apoi pentru noi, geto-romanii dela Dunăre şi Carpaţi, conflictul e, mult mai acut şi permanent. E ecuaţia noastră psihologică de toată ziua. De totdeauna.

Poate să însemne acest dualism şi un destin tragic. Poate să însemne şi unul foarte fecund. De ce n-ar fi şi unul de-un foarte fecund tragism?

Pentru romancier, soarta individului e covârşitor mai interesantă decât a societăţii fără contur şi cu o mie de feţe anonime. Tot aşa cum examenul cel mare al pictorului e portretul. Acolo, în individ, se află autenticul filon de aur. Acolo, nesăcătuitul izvor de surprize, de zbucium, de reacţii mereu altele şi mereu sub alt aspect prezentându-se, deşi, didactic, tipurile umane sunt reduse la câteva scheme arbitrare, cu o arbitrar de redusă gamă a reflexelor psihologice.

Omul e obiectul şi subiectul romanului, prin el romancierul investigă şi înregistrează pulsul marilor mulţimi; altfel, lunecă inevitabil la studierea stereotipă a formelor şi proceselor sociale – acele sterile inventarieri şi documentări care au atins cu aripa morţii o bună parte din opera lui Zola, deşi animată de o formidabilă forţă de creaţie, deşi concepută cu atât de lăudabile intenţii. Naiva credulitate de neofit al dogmatismului ştiinţific, nu i-a anulat adesea tumultuoasa respiraţie epică? Nu l-a împins prin demonul sistematizării, la opere care voind să demonstreze ceva, s-au născut moarte sau de-o palidă, fantomală, anemie pernicioasă, faţă de alte măcar zece cărţi de-o tânără vigoare şi astăzi?

Un romancier ia contact cu realităţile sociale şi istorice, prin propriii săi eroi. Pornind de la individ, străbate odată cu el societatea; nu purcede de la un moment social pentru a ajusta pe dimensiunile momentului un individ reprezentativ. Stendhal ne-a oferit un magnific exemplu cu al său Julien Sorel din Le Rouge et le Noir, roman pe care l-a subintitulat „Chronique de 1830” – urzind personagiul şi intriga pe-un fapt divers din cronica judiciară a anului 1828: crima şi ghilotinarea asasinului Antoine Berthet, fost seminarist din Dauphiné. Astfel, Julien Sorel e mai puţin creaţia lui Stendhal, cât e un individ simptomatic, caracteristic începutului de veac trecut, identificat de autor cu o prodigioasă pătrundere.

Că individul expiază el pentru societate, că drama unei epoci se lichidează în el, nu în entităţi abstracte, nu mai încape îndoială.

De aceea am stăruit atât la rându-mi în această prea lungă, dar indispensabilă prezentare a romanului de faţă.

Printr-o asemenea individualitate, care nu e numai copilul bastard al imaginaţiei şi al observaţiei de romancier, ci într-o apreciabilă măsură doar sinteza a două-trei existenţe reale, contopite într-un tip unic, caracteristic epocii noastre şi societăţii noastre, am încercat să parcurg epoca începând din 1900, când viitorul inginer porneşte fără adresă odată cu veacul, până în 193? Când soseşte odată cu veacul, odată cu noi toţi, fără adresă, în neant.

Nu e construcţie simetrică pentru a ilustra o teorie.

E jalonarea în timp şi în spaţiu a micului univers, în care se desfăşoară toate celelalte romane concepute şi articulându-se ciclic: Întunecare şi Calea Victoriei; Simfonia fantastică şi Oraş patriarhal; Comoara Regelui Dromichet şi Aurul negru; Cheia visurilor şi Apostol. Unele tipărite. Altele sub tipar ori în lucru. În toate însă, înregistrând parţial şi succesiv, ideile timpului, problemele timpului, conflictele timpului, pasiunile, aspiraţiile şi iluziile timpului, ascensiunile şi năruirile timpului, în măsura în care ca şi în viaţă, personagiile existau şi în funcţia lor socială, în grupurile lor sociale, angrenate în realităţi ce le depăşeau cu mult.

Desigur, destinele tuturor personagiilor – sunt cel puţin vreo sută de primul plan – desigur, îşi aveau rădăcinile înfipte şi în trecut. Într-un trecut mai vechi decât epoca, poate printr-un prea schematic artificiu, hotărnicită de la anul 1900 înainte. Dar şi aceasta e altă poveste. Poate va deveni cândva obiectul altui ciclu.

Destul că toate aceste destine îşi au sfârşitul într-un semn negru de întrebare, spre un viitor unde se zvârcolesc stihiile Apocalipsului.

Nu era o obsesie. Un tic sau un truc literar.

A fost rezultatul unei observaţii probe, fidele, punctuale, ca notaţiile temperaturii pe-o fişă clinică. Ceea ce orice ochi mai atent va fi înregistrat zilnic pe materialul uman, viu, din jurul nostru.

La incertitudinea epocii, la această spasmodică lichidare a unei lumi, pe care o trăim, se adaogă condiţiile noastre particulare.

Acele fatalităţi exterioare şi lăuntrice mai sus pomenite: dualismul occident-orient; conflictul interior occident-orient.

Pe planul social, istoric şi politic, acest dualism şi acest permanent conflict e exprimat de anarhia organizată, dacă se poate spune. Anarhie în care ne complăcem, din care câteodată simulăm fără nici o convingere că ne-am smulge la periodice schimbări de regim şi la care revenim automat, pentru a o soluţiona cotidian într-o fantastică şi naturală promptitudine, cu ingenioase expediente de 24 ore, menite să îngheţe de stupoare autenticul occidental, logic, pozitivist şi consecvent.

În fiinţa noastră interioară, acelaşi dualism şi conflict, se transformă în pricina, nu arar în preţul, unor pierzanii mult mai frecvente decât îndrăznim să le recunoaştem.

Nu v-aţi întrebat oare de ce suntem un popor cu atât de vioaie însuşiri, cu atât de strălucitoare şi îndreptăţite speranţe şi cu atât de puţine realizări individuale la înălţimea promisiunilor? De ce, de pe băncile şcolilor se anunţă atât de glorioase cariere în toate domeniile, ca să dispară meteoric de pe firmament, înainte de rodnicile înfăptuiri ale maturităţii? Pe un ton glumeţ, mascând într-un surâs amărăciunea constatării, descopeream într-o conferinţă că suntem patria, băieţilor de viitor”. Băieţi de viitor care durează ca atare până la şaizeci de ani, până ce le-au căzut dinţii şi le-au năpârlit coamele leoniene, până la sorocul pensionării. Pensia şi somnolenţa molcuţă, resemnată, comodă, au sosit: viitorul a rămas undeva, în urmă, pe drum.

Titu Maiorescu, socotea că nu rezistă celula nervoasă a intelectualului român, fiindcă majoritatea contingentului s-ar fi recrutând îndeobşte din straturile de jos ale poporului, robuste, dar fără nici o tradiţie şi disciplină a culturii. Făgăduieli istovite prea repede, destine sterile.

Explicaţie simplistă. Şi inexactă.

Câte personalităţi ale culturii universale, câţi creatori intraţi în imortalitate, au îndărăt un stufos arbore genealogic de tradiţie şi disciplină a culturii?

Pricina sleirii pretimpurii e ceva mai complexă şi mai specific românească. E de condiţii geografice şi istorice, etnice, nu de prea grăbit transfer de clasă, de capilaritate socială. Pricina sleirii e în nesiguranţa din noi, în milenarul dualism din noi, care ne rezervă pentru orice moment o surpriză faţă de noi înşine. Acum două mii de ani, elementul romanic, occidental, poate în majoritate iberic, extrem occidental, a fost altoit pe tulpina getică, autohtonă.

Să nu spună nimic aceasta?

Mai luând act încă şi de alte aluviuni care s-au adaos la matca geto-romană în negura evului mediu, să nu explice îndestul toate de ce pornim în viaţă cu armele precise şi lucide ale occidentului, ca să ne răpună în drum atavicul fatalism al orientului? Nu în darn, dintre toate noroadele antichităţii, geţii se credeau cei mai indiscutabili nemuritori. Nemurire, înseamnă compensarea în altă viaţă, eternă, a vicisitudinilor din viaţa ceastălaltă, efemeră. Şi în consecinţă, românul se comportă ca un incurabil… Nemuritor, cu rezerva celor mai fantasmagorice despăgubiri într-o himerică viaţă viitoare, de câte ori îl încolţesc prea hain realităţile terestre. „Greu îi e să se hotărască el la treabă, că de lăsat, uşor se lasă!” – declară cu auto-ironică filosofie consângenii lui Creangă.

Societatea noastră e astfel populată cu mult mai numeroşi Salavini de cum o credem, şi cu cât mai interesanţi! Căci sunt Salavini în care palpită nălucile fosforescente ale unei fermentaţii interioare, inegalităţile, contrastele, discontinuitatea unui dezechilibru transmis în sânge de încrucişările de neam, la răscrucile de lumi; Salavini cu aspiraţiile cele mai temerare în prima jumătate a vieţii şi cu o consolare, un refugiu de-a gata în spiritul nostru nocturn de totdeauna, când aripile prea înaltelor zvâcniri s-au jumulit repede şi degrabă, târându-se ciunge pe pământ, în pulberea nimicniciilor cotidiene.

O concluzie?

Viaţa nu pune concluzii…

Nici literatura.

Previn, înainte de a sfârşi, previn întrebarea lectorului:

— Şi toate acestea?… Romane ciclice, proiecte infatuate, ostenitoare cuvinte de prezentare, toate acestea, de ce? La ce bune…?

Dau glas unei moarte.

Acelei plăpânde şi delicioase povestitoare de obârşie australiană, rătăcită în Europa, care a fost Katherine Mansfield.

Câteva rânduri dintr-o scrisoare a sa intimă, nu mult înainte de moarte.

„Ceea ce mă face să doresc a trăi, oricât de spăimântător de urâtă va fi fiind uneori viaţa, oricât de mişei, de cruzi, de vrednici de dispreţ se vor fi arătând uneori oamenii, e credinţa că totuşi se află altceva în dosul acestor hâzănii. Şi dacă aş găsi în mine atâta nobleţe pentru a înţelege ce se ascunde, ce magic s-ar preface totul în altceva, nespus de altceva! Nu te ajung însă decât licăriri, presimţiri tainice, semne… Îţi aminteşti ziua când am cules împreună braţul de levănţică şi când muzica rusească a răsunat brusc în sala pe jumătate deşartă? Ah! Asemenea amintiri sunt cele mai blânde alinări pe care m-aş încumeta să le mai cer vieţii…”