II.

Octombrie 947

Iată o prefaţă la o carte, care îşi aşteaptă de cincisprezece ani încheierea.

Când în april 1932, se tipărea prima ediţie a întâiului caiet din acest roman, socoteam că în orice caz, Cuvântul înainte avea să rămână şi cel de pe urmă. O explicaţie definitivă cu lectorul, pentru orice ediţie şi orice continuare.

Era – vă mai aduceţi aminte?

— Era epoca legănată de iluzii a pactelor de neagresiune, a conferinţelor cu alaiuri de reporteri fotografici şi cinematografici aţinând calea atotputernicilor zilei de atunci, ca să le eternizeze pe pelicule surâsul glorios şi satisfăcut; epoca senzaţionalelor discursuri de la Societatea Naţiunilor, pe ţărmul lacului Leman, unde astăzi în albul cavou al himerelor mai cutreieră doar fantomele oratorilor frenetic aplaudaţi de-atunci. Era într-o Românie pe care o numeam şi-o credeam nouă, într-o Europă, pe care n-o înfiora nici un presentiment al spăimoaselor evenimente la pândă. Vă mai aduceţi aminte? Posturile de radio-emisiune vesteau în fiecare zi alt nou record de viteză sau de înălţime în cristalicul gol irespirabil al stratosferei; anunţau lansarea altui fabulos transatlantic, grandioase palasuri plutitoare; o altă născocire ori experienţă a laboratoriilor, alt plan economic, altă comemorare a victoriilor, alt banchet, alte toasturi. Nu este aşa că acum încep a se lămuri amintirile? A se situa în timp?

Ce căutau sinistrele cobiri ale acestei cărţi cu o asemenea sumbră prefaţă, în toiul ospeţelor?

Chiar mă admonestase atunci, în 1932, între două prăznuiri ministeriale, după nu mai ştiu ce succese electorale, chiar mă admonestase un foarte optimist şi scandalizat cronicar, un scandalos de optimist cronicar, pentru rândurile care-l iritau îndeosebi: Niciodată omul n-a fost mai nefericit decât astăzi, fiindcă niciodată nu s-a găsit atât de înalt suspendat în vid, fiindcă niciodată nu s-a aflat ca astăzi, atât de fără sprijn lăuntric într-o societate în lichidare, care se autodevoră”.

Şi pentru următoarele rânduri, încă: „Destul că toate aceste destine îşi au sfârşitul într-un semn negru de întrebare, spre un viitor unde se zvârcolesc stihiile Apocalipsului.

Unde vedeam oare semnul negru de întrebare? Unde? În ce fumegos viitor plăsmuit de-o bolnavă închipuire, se zvârcoleau stihiile Apocalipsului? De unde mi se năzărise acea societate în lichidare, care se autodevoră?

— Ficţiune macabră de romancier? Recidivist, de ce continuam cu aceeaşi cerneală de catran a romanului Întunecare, pe care avusesem lipsa de tact să-l intitulez atât de lugubru, când nopţile noastre erau străluminate de focuri bengale şi de lampioanele aniversărilor victorioase? Mă prigonea o obsesie?

Întrebările cam acestea erau. Urmate de altele, în aceeaşi notă. Sincer scandalizate, toate.

Sincer scandalizate, fiindcă atunci, în 1932, într-adevăr spectaculoasa paradă a recordurilor tehnice, împiedica încăodată ochilor să întrezărească tot ce mocnea cu rânjet hâd în dosul decorului pavoazat cu ghirlănzi şi drapele şi lampioane. Atâtea inaugurări, solemnităţi şi colosale planuri economico-politico-financiare; atâtea orgolioase statistici, diagrame şi tablouri sinoptice; atâtea euforice toasturi, cu atâtea miragii palpitând în irizarea spumoaselor cupe ale festinurilor, întreţineau din nou idolatria tehnicii-panaceu. Fusese uitată vama amară a celui dintâi mare război mondial, când târându-se pe brânci în zloată şi în smârcuri, soldaţii învăţaseră cu o cruntă experienţă că deocamdată minunile veacului culminează în meşteşugirea celor mai ingenioase şi năprasnice maşini de ucis, de nimicit, de spulberat în neant moştenirea celorlalte veacuri bătrâne şi lamura proaspetelor generaţii, care înainte de a apuca să se bucure de huzurul miracolelor, au căzut secerate de ravagiile lor. Toate erau acum departe. Uitate. Toate se făgăduiau iarăşi sub semnul nesaţiului, sub semnul abundenţei, sub semnul unei cloroformizante păci corcolită pe culcuş de vată în conclavurile diplomaticeşti.

Unde erau aşa dar avertismentele fatidice, atunci, în april 1932?

Cu un singur declic, butoanele aparatului de radio îţi aduceau în cameră tumultul sincopat al jazzului de la antipozi. Paginile gazetelor frunzărite cu indolenţă (ce stranie senzaţie să le mai răsfoieşti şi astăzi!) ofereau la rubrica publicitară pe preţuri derizorii toate miracolele nou-nouţe: ultimul tip de automobil cu o linie încă timid aerodinamică şi cu plata în rate pe lungi eşalonări, înconjurul lumii în cele mai falnice şi luxoase vapoare, aparate, maşini, o profuziune de născociri ale geniului industrios pentru a ne complica confortul, a ne economisi energia, a provoca şi a satisface inedite nevoi, inedite desfătări, inedite voluptăţi. Apăruse şi se perfecţiona filmul sonor. Primele experienţe de televiziune. Un june şi zănatec american, uscat şi înalt ca un harag, înarmat cu o simplă pălărie de pai, traversase Atlanticul în zbor. Alţi aviatori, Pacificul. Marconi aprindea lămpile din Melbourne, dacă nu cumva din Sidney, apăsând pe-un buton, într-o sală de banchet la Londra, între două cocktailuri. În izolarea unui consens general, U. R. S. S. îşi strămuta uzinele de industrie grea dincolo de Urali. Savanţii catalogau relicvele din mormântul lui Tut-Ankh-Amon. În fiecare zi, o nouă aclamaţie a mulţimilor în delir, pe-un alt aerodrom, un alt record, alte uluitoare pronosticuri, ale altor vraci, pregătind alte miracole. Vă mai aduceţi aminte? Toate aceste miracole, banalizate, vulgarizate, comercializate, prostituate, ne împresurau, ne asaltau, ne sustrăgeau atenţia şi desminţeau – nu este aşa? Victorios!

— Semnele fatidice îngropate într-o prefaţă de carte, scrisă de-un romancier mizantrop.

Pe urmă…?

Pe urmă, nu mult pe urmă, şase ani semnele au fost scrise pe cerul spintecat de zborul escadrilelor de bombardament. De păsările într-adevăr cu plisc de fier ale Apocalipsului, care înconjurau rotundul planetei de la cercul polar până la atolii de mărgean din oceanele calde, înşirându-se peste munţi, fluvii, ţări, continente, în stoluri mirific ordonate, ca să-şi lepede în vâlvoarea pârjolurilor ouăle ucigaşe de schijă.

Iar astăzi, în octombrie 1947, semnele sunt pretutindeni prezente, consumate, pe hărţi hrentuite; în cetăţile năruite unde supravieţuitorii flămânzi şi goi scurmă cu unghiile în molozul fastelor sălaşuri; pe pajiştile unde dedesubt au şi putrezit demult soldaţii celui de-al doilea război cu ţestele strivite de teascul scrâşnit al gigantelor tancuri, bestiale pachiderme mecanice – şi adânci sunt semnele, săpate adânc, în fiecare inimă, care e un mormânt.

Astăzi, multe din cele ce păreau atunci absurde şi sadice închipuiri, s-au îndeplinit. Şi mai stau încă a se îndeplini, poate ca să ne aducă mai grabnic la acel examen de conştiinţă, despre care pomeneam în april 1932; era nocturnelor reculegeri, încovoindu-ne grumazul prea trufaş ieri, pentru a privi în noi, să cercetăm în noi, ca să ne regăsim pe noi.

De altfel, nopţile camuflate pe care le-am trăit în aşteptarea morţii oarbe şi stupide de orice clipă, n-au fost oare un exerciţiu de iniţiere, pentru a ne familiariza cu această confruntare? Vi le mai amintiţi şi acestea? Ori poate le-aţi alungat din amintire cu oroare? Maşinal ne repezeam la butonul aparatului de radio, ignorând de astădată programul jazzurilor dinamice şi concertele nostalgice de violă din veacul pudrat al lui Mozart, pentru a afla lacom de la cutare undă călătorind în bezne, dezlegarea deznădejdilor dureroase din noi, prin providenţiale succesiuni ale evenimentelor din afară de noi. Evenimentele au venit. S-au succedat providenţial, aşa cum le era Providenţa. Ieri, erau comunicatele de la marile cartiere generale. Azi, dezbaterile de la O. N. U.; Lake Succes; controverse şi variaţii pe tema Chartei Atlanticului. Până ce osteniţi vom fi abandonat butonul aparatului, cu făgăduieli veşnic remaniate şi dezminţite a doua zi şi cu asaltul undelor sabotân-du-se reciproc în râgâieli de rinocer; descoperind cu soldaţii anilor 1914-1918 şi 1939-1945, că adevărata mântuire va s-o căutăm aiurea, nu în trădalnica Providenţă a tocmelilor exterioare. Căci ce ne-a adus această Providenţă, care a luat chipul şi asemănarea veacului, materializându-se în miracole tehnice şi ocârmuind lumea după cum dicta concurenţa fabricanţilor de miracole? O altă alarmă aeriană, la al cărei sinistru muget de sirenă populaţia metropolelor se îmbulzea să intre sub pământ pe esofagul hrubelor în panică de dihori. O altă escadrilă care năruia de-a valma vestigiile veacurilor, cu sărmanele lăcaşuri omeneşti, în amestec de cărămidă, de sacre vitralii, de schijă, viscere şi sânge, toate trecute mai apoi prin văpaia purificatoare a bombelor cu fosfor.

Fost-a oare alta, altfel, Providenţa evenimentelor din afară, timp de atâţia ani? Fost-au altele, miracolele care veneau implacabil către noi, încă din anul 1932, dacă semnele vremii ar fi fost descifrate de cei ce-aveau căderea a citi în ele şi a le opri în cale de-atunci?

Este, desigur, o tristă şi mizerabilă deşertăciune, constatarea că intuindu-le acestea cândva, presimţindu-le cândva, nu te-ai sfiit să le rosteşti răspicat într-o lume în euforic delir, pentru ca tâlcuirea ta să se confirme îndeaievea înainte de a se încheia ciclul celor şapte vaci grase. Tot aşa, cum în romanul Întunecare, nu pregetasei a pune în gura unui preot de ţară, avertismentul celui de-al doilea război al noroadelor ca o expiere fatală şi tot aşa cum încheiai acel roman al victoriosului nostru război naţional, într-un epilog crepuscular, anticipând vama cea neagră pe care mai aveam încă s-o plătim Istoriei.

Înseamnă vreun merit deosebit asemenea silabisire a zodiilor care ne erau dinainte slovenite cu litere de foc? Asemenea intuire a destinelor colective, care nu ne-au cruţat şi nu ne puteau cruţa?

Înseamnă numai că logica elaboraţiei de creaţie, întrevede ea mai clar realitatea de cum o prevăd oamenii care deţin, zice-se, monopolul realismului lucid: conducători politici, doctrinari economici, gravi pontifi ai diplomaţiei; specialiştii realităţilor consemnate la rece, în cifre, legi, formule.

Aceştia sunt prizonierii cifrelor, legilor, formulelor.

Sub cifre, legi, formule, consemnând o realitate inertă şi congelată, se mai ascunde încă altceva, imponderabil, dar decisiv, care scapă specialiştilor şi nu face parte din domeniul lor.

Elementele germinatorii ale viitorului.

Necunoscutul latent îngropat sub crusta răcită a realităţilor de ieri, care va irumpe eliberând prin proaspete cratere realitatea de mâine. „Oamenii – mărturisea între cele două războaie tocmai un savant din tagma economiştilor – oamenii şi mai de mirare, specialiştii, când judecă evenimentele la care sunt martori, par cuprinşi de-o stranie miopie. Caută cauzele catastrofelor în faptele care le preced imediat… Dar nu i-ar veni nimănui în cuget că adâncile pricini ale unui război, bunăoară, pot să fie anterioare naşterii celor care au purtat războiul. Aceasta fiindcă măsurăm evenimentele contemporane după scara propriei noastre vieţi, ca şi cum viaţa popoarelor nu s-ar întinde de-a lungul, unei serii de veacuri. Fiecare generaţie acceptă mai întâi instituţiile şi ideile testate de generaţia precedentă. Ea se adaptează lor, mai mult decât şi le adaptează… O invenţie tehnică, o descoperire geografică, o metodă de guvernare, nu-şi desfăşoară îndeobşte efectele decât peste douăzeci ori cincizeci de ani, de la data când Istoria le-a înregistrat apariţia. Şi soldaţii care se masacrează pe-un câmp de bătălie, joacă uneori al cincilea act dintr-o tragedie al cărei prim act a fost interpretat de bunicii lor…”

Iar când o asemenea miopie stăruie chiar în tălmăcirea trecutului celui mai apropiat, pe fapte petrecute sub ochii noştri, cum a fost cazul războiului celui dintâi, cum s-a repetat într-o demoralizantă monotonie şi cu cel de-al doilea război; de ce ne-am aştepta oare ca omul de laborator, de bibliotecă, de arhivă, de statistică, de ştiinţă pozitivă, exactă, experimentală, să întrevadă cu un mai lucid discernământ viitorul, care e vag, insesizabil, în afară de orice legi ale fenomenelor de repetiţie, ascuns în sâmbure, nu în fruct? Viitorul e sâmburele, devenirea; fructul e trecutul realizat, consumat, devenitul. Şi numai devenitul aparţine ştiinţei. Când Oswald Spengler, în Declinul Occidentului, numind odinioară metoda de investigaţie ştiinţifică a universului, metoda sistematică, adică acea care descoperă şi organizează legile naturii şi raporturile cauzalităţii; când astfel numind-o îi tăgăduia capacitatea de a citi viitorul, nu era departe de adevăr. Domeniul acesta aparţine celuilalt mijloc de investigaţie, tactului fiziognomic, care într-o mare măsură e de ordine artistică, intuitivă, misterioasă.

Acelaşi tact fiziognomic, ce îngăduie pictorului să extragă dntr-o figură substanţa unei vieţi întregi şi s-o redea într-un portret-sinteză; aceeaşi intuiţie înlesnind scriitorului să descifreze din aspectul unei epoci, aspectul şi destinul epocii ce va să vină, fără arbitru, fără legi, fără a recurge la metodele experienţelor cauzale. N-a anticipat oare Balzac în opera sa, o societate care s-a realizat aidoma, în toată deplinătatea, cu toate tipurile, caracterele, moravurile, pasiunile, conflictele, freneziile sale, abia după o generaţie, abia sub al doilea Imperiu?

Exact când oamenii de ştiinţă sau oamenii de stat, ca faimosul său contemporan, Mr. Thiers, istoric, membru al Academiei Franceze, preşedinte de Consiliu şi preşedinte de Republică, declara ritos de la tribună întru hilaritatea posterităţii, că născocirea drumului de fier n-are nici un viitor, fiindcă roţile vor luneca pe şine şi nu vor înainta niciodată„; iar mai târziu, că „telegraful va rămâne un amuzament curios pentru persoanele amatoare de jucărele fizice.”

Isteţ o mai nimerea Mr. Thiers, atât ca savant în specialitatea Istoriei, cu această imbecilă opacitate la fenomenele destinate să modifice aşa de rapid şi profund istoria viitorului; cât şi ca om de guvern, chemat a pregăti şi a preveni acest viitor! De altfel, cum a trăit vreo opt decenii, a avut vreme să-şi verifice inepţia oracolelor. Ceea ce nu l-a împiedicat să continuie îndoita şi glorioasa sa carieră, politică şi savantă, într-o lume desăvârşit metamorfozată ca aspect, ritm, probleme şi condiţii, de calea ferată care nu putea să existe fiindcă roţile nu puteau să înainteze şi de amuzanta jucărea fizică, telegraful.

Balzac, mort la cincizeci de ani, n-a avut parte să vadă realizată lumea şi societatea care îi copia, îi plagia cărţile. Un viitor, o lume şi o societate, intuite prin tactul fiziognomic, prin misterioase antene, nu prin disciplinele de elev al lui Cuvier, Geoffroy Saint-Hilaire, Lavater sau Gali, cum o proclama plin de candoare şi de entuziasm autodidact, eca urmaşul său de peste o generaţie, Zola.

Că ştiinţa şi politica n-au întrevăzut cele ce pândeau omenirea în amândouă războaiele, n-ar fi deci de prea mare mirare. Dar că ştiinţa, aservită politicii de agresiune şi de cuceriri a devenit instrumentul principal al exterminărilor, de aci începe trădarea cea monstruoasă.

În 1934, la doi ani după apariţia primului tom al acestui roman valah, un foarte ilustru filosof apusean, şef de şcoală şi amic al lui Paul Valéry, confirma într-un fulminant rechizitoriu opiniile exprimate în termeni mai mult moderaţi, în câteva pasagii din prefaţa precedentă: „Tot prestigiul popular al ştiinţei provine din încrederea în capacitatea sa nelimitată de previziune, superioară tuturor oracolelor şi altor expediente tradiţionale, oculte sau nu, pentru a se adapta dinainte viitorului – capacitate superioară chiar Providenţei divine, fiindcă aceasta nu avertizează niciodată oamenii asupra intenţiilor sale. Dar ştiinţa şi politica mereu pretinzând că se inspiră din ştiinţă, n-au prevăzut nimic din toate evenimentele catastrofice ale acestor ultime două decenii, n-au făcut nimic pentru a se împotrivi urgiilor care aveau să se abată asupra mult mai multor milioane de fiinţe omeneşti, decât au decimat vreodată orice catastrofă a naturii. Dimpotrivă, ştiinţei a făcut totul pentru a agrava catastrofa! În aceste condiţii, dacă vreun zeu şi-a văzut vreodată misiunea ocrotitoare şi puterea ocrotitoare mai total dezminţite de realitate, apoi zeul acesta a fost tocmai cel la care se închina veacul.”

Glas, nu singuratic. Glas, la care, după alţi doi ani, în 1936, avea să se adauge mărturia unui celebru exponent, chiar al ştiinţei experimentale, doctorul Alexis Carrel: „Oamenii de ştiinţă ignoră unde merg. Sunt cârmuiţi de hazard, de raţiuni subtile, de-un fel de iluminare. Fiecare din ei reprezintă o lume aparte, guvernată de propriile sale legi. Din vreme în vreme, lucruri obscure pentru alţii, devin clare pentru dânşii. În genere, descoperirile sunt făcute fără nici o previziune asupra consecinţelor. Dar aceste consecinţe sunt ceea ce au dat forma civilizaţiei noastre. Printre numeroasele descoperiri ştiinţifice s-a făcut evident o alegere. Însă această alegere n-a fost determinată nici când de considerentele unui interes superior al umanităţii.”

Deprimant examen de conştiinţă! Cu atât mai deprimant, cu cât în cel de-al doilea război al patriei sale, orientarea celebrului savant, cel puţin după vagi informaţii, nu pare să fi fost din cele uşor de împăcat cu examenele de conştiinţă. Iar mărturia aceasta, m-a dus cu amintirea la alt document, tipărit în revista franceză Plans, din Iunie 1931, număr închinat campaniei împotriva războiului sub egida fraţilor Heinrich şi Thomas Mann, cu o excepţional de erudit susţinută contribuţie a savanţilor, scriitorilor, artiştilor şi tehnicienilor din Franţa şi de aiurea. Documentul e de-o tragică semnificaţie, precum se va vedea.

Redau dintru-ntâi textul, în versiunea originală, cu neputinţă de tradus îndestul de fidel, în toate rezervele şi torturatele întrebări, îndoieli, temeri, răspunsuri: „Ce ne şont pas seulement de redoutables problemes de surproduction et de chômage qui se posent – et qui ne şont pas d'ailleurs sans comporter sans doute des solutions conformes au bien commun du producteur, du travailleur et du consommateur -: pour que tout savant puisse jouir de son oeuvre sans restriction et sans remords, îl faudrait en effet que, d'abord, il fűt sur que le progrčs industriel et scientifique est toujours et en tout réellement utile au bonheur de l'humanité – et bien des signes nous font malheureusement douter qu'il en puisse ętre ainsi; îl faudrait, d'autre part, qu'il ne sache pas ce qui est pourtant, d'évidence, la terrible vérité – ŕ savoir que la puissance destractive de la science l'emporte de beaucoup sur son pouvoir constructif, et que, les appétits et les rivalités humaines s'en męlant, il n'en doive resulter quelque jour de terribles catastrophes şi notre sens moral ne s'élevait pas lui-męme î la hauteur, chaque jour plus grande, de nos responsabilités – et il ne pârait qučre qu'il en prenne la chemin.

Puisse l'humanité, dans – l'orgueil exagéré de son savoir et de sa fallacieuse puissance, ne pas faire flamber un jour notre terre comme flambe dans le ciel, certaines nuits, l'incendie gigantesque et tragique d'une Nova…”

Şi semnează, cine? Semnează Georges Claude.

Prodigiosul şi venerabilul savant care a izbutit să lichefieze aerul, care a proiectat utilizarea mecanică a diferenţei de temperatură din straturile de apă marină şi căruia, între alte zeci de invenţii şi descoperiri puse în slujba veacului, i se datoreşte şi aspectul fulgurant al nopţilor noastre, brăzdate de parafele incandescente ale tulburilor cu neon. Georges Claude, una din cele mai pure glorii ale Franţei până în anii 1942-43…

Rândurile sale n-au nimic din stilul de cleştar al lui Voltaire ori Anatole France, transparent, echilibrat, esenţial. Rânduri întortocheate, reţinute, incidentate, deviate, care încă din anul 1931 gâfâiau tortura unei sufocări de conştiinţă. O împleticire anxioasă de paşi, dibuind în beznele labirintelor fără ieşire. Darmite de-atunci încoace? Căci acelaşi Georges Claude chinuit de întrebări şi îndoieli, de-atunci încoace a contribuit pare-se decisiv la construcţia şi perfecţionarea avioanelor rachetă V1 şi V3, în timpul ocupaţiei germane din Franţa. Împrejurările sunt tulburi, poate nu toate exacte, poate exagerate. Le va limpezi istoria acestor timpuri pe care o ignorăm încă, cu o mare parte din date puse la carantină în arhivele secrete ale diplomaţiei, statelor-majore, secţiilor de spionaj şi proceselor de leshumanitate. Orice comentariu, chiar pe date precise, ar deveni însă literatură deşartă. Confruntarea documentului sufletesc de mai sus, cu mizerabila colaborare fie voită, fie silnică, la plăzmuirea uneia din cele mai teribile şi halucinante arme de exterminare ale războiului abia încheiat, nu ilustrează îndestul zădărnicia proceselor de conştiinţă într-o lume condusă de tirania altor legi şi de conspiraţia altor forţe?

După eclipsa anilor de camuflaj, multicolora feerie a tuburilor cu neon, continuă iarăşi a scălda noaptea în văpăi festive oraşele veacului, unde pe-alocuri se întrezăresc crispate, faţadele în ruină ale edificiilor distruse de V1 şi V3. Somnul lui Georges Claude, dacă mai trăieşte undeva şi dacă adevărate sunt toate, somnul acela cum va mai fi fiind oare?

Cam târziu deci, după finalul celui de-al doilea război în apoteoza torpilelor zburătoare şi a bombei atomice, astăzi nu mai scandalizează pe nimeni constatarea că ştiinţa îşi trăda demult misiunea, punând satanicile iscuseli ale tehnicii la îndemâna celor mai barbare instincte ale omenirii şi celor mai abjecte interese ale trusturilor de arme.

E acum o axiomă răsuflată. O banală luare de act.

Omul, animal agresiv prin definiţie şi prin educaţie, s-a găsit pe linia sa veche. Cu 250 ani înainte de Christ, îi dădea zor să utilizeze catapultele şi oglinzile arzătoare ale lui Arhimede în isprăvi de răszboi, lăsând în adormire de veacuri principiile şi celelalte născociri ale genialului geometru şi fizician din Siracuza, deşi trăim şi astăzi sub imperiul lor. Tot aşa de firesc, în veacul lui Ford şi Georges Claude, omul s-a aflat mai dispus să dea întrebuinţări distructive tuturor descoperirilor şi invenţiilor recente, amânând pe mai târziu sorocul să le mai folosească şi întru binele obştesc. Invenţiile şi descoperirile se schimbă. Natura omului rămâne. Şi de astădată, ce descoperiri, nu glumă! Ce invenţii, nu jucărele!

Urmând această osândă, evul metalic al umanităţii care ambiţiona să creeze supra-oameni, a atomizat deocamdată omenirea populând planeta cu sub-oameni. Şomeurii anului 1932, cu vreo douăzeci de milioane catagrafiaţi de statisticile timpului, n-au mai murit de foame din pricina crizei de supra-producţie şi supra-abundenţă provocată de maşină. Înarmaţi până în dinţi, au murit pe câmpurile de bătălie, ucişi direct de maşină.

De maşina care în treacăt, fără alegere, mai ucidea şi femeile, bătrânii şi copiii, glotimea satelor şi oraşelor dezarmate.

Astfel, cel de-al doilea război al veacului, nu se mai înfăţişează aşa de simplist. N-a fost nici un efect exclusiv al antagonismelor de interese ori de ideologii şi al coaliţiilor precar înjghebate în ultima oră. Nu este nici cauza exclusivă a mizeriilor materiale şi morale care ne chinuiesc astăzi, după a doua pace ce nu e o pace. În perspectiva timpului se înfăţişează ca inexorabila continuare a unui proces în curs al omenirii contemporane, acţionat de elemente germinatorii mult mai complexe şi mai îndepărtate îndărăt. A fost a doua convulsie tectonică a omenirii dintr-un ciclu care durează de decenii şi va mai dura poate decenii, poate o jumătate de veac, poate mai mult, după cum s-ar putea întâmpla să ia capăt mâine. Şi a fost numai proiectarea în afară a unui dramatic proces exteriorizat pe planul politic şi social, adică orizontal; proces însă înainte de toate lăuntric, al dezordinii lăuntrice care se zbuciumă în om, în realitatea verticală a omului, până ce-şi va găsi împăcare cu stihia urzită de el: maşina. Până ce va afla o soluţie, un echilibru de convieţuire între el şi maşină. Între el şi promisiunile universului până acum sofisticat de maşină.

Mai este nevoie de subliniat? Nu e vorba de endemicele convulsii economice, sociale, politice, pe care le-a provocat apariţia maşinii de la Jacquard, Fulton şi Stephenson încoace, precipitând societatea omenească într-o succesiune de adaptări, când relativ paşnice, când mai ales, sângeroase. Nu e vorba de materialitatea acestor fenomene de adaptare, cu ale lor crize şi reacţii, aşa cum au alimentat o vastă literatură încă de la mijlocul veacului trecut, de când unii scriitori au început a face apologia maşinismului, alţii a condamna maşinismul. Această literatură este o realitate, fireşte; precum realităţi au fost şi rămân toate evenimentele ce frământă de-un veac şi mai bine planeta industrializată, cu greve, cruciade sindicale, revendicări proletare, prăbuşiri de sisteme economice, politice şi sociale, coaliţii de trusturi, crackuri financiare, revoluţii, epice lupte de clase şi degenerarea lor în caţavencisme electorale, agonii şi dispariţii de clase. În Comoara Regelui Dromichet, Aurul Negru, 1907, Cheia Visurilor, parţial le-am consemnat şi eu, pe dimensiunile noastre şi în hotarele noastre, cu variantele noastre specifice.

E vorba însă şi de altceva. De criza spirituală declanşată de apariţia maşinii şi de modificarea concepţiei de existenţă prin maşină. Prin maşina care treptat, subtil, macină cu dinţi de vârcolaci rezistenţa statică a naturii omeneşti, reazămul ancestral pe elementele de durată, de memorie, de stabilitate, de loc, de timp; fără a le suplini cu alte elemente deocamdată.

Dinamismul maşinii a asaltat brutal şi vertiginos realităţile exterioare, impunându-le transformări într-un ritm la care încă n-au ştiut să se adapteze factorii economici, politici şi sociali. Handicapaţi de viteza scamatorică a transformărilor, aceşti factori au suportat pasiv fenomenele în loc să le prevină şi să le dirijeze; când nu s-a întâmplat mai jalnic, să încerce a se opune lor, negând evidenţa în numele unor anacronice concepţii. Dar pe lângă asemenea pricini exterioare ale exterioarelor dezordini şi mai vârtos decât ele, dinamismul maşinii a dezorbitat realităţile interioare ale omului, care se regrupează şi se centrează mult mai anevoie, fiindcă ritmul nostru fiziologic şi psihologic, este incomparabil mai recalcitrant la modificări, mai lent, mai cosmic.

Homo sapiens din noi, nu-l mai poate urma pe homo faber în acelaşi pas. Între sapiens şi faber s-a căscat o discrepanţă de ritm. Poate chiar în această nepotriveală de cadenţă, în această asimetrie a facultăţilor şi a funcţiilor interioare, s-ar rezuma diagnosticul dramei contemporane a omului, şi e de mirare că n-a fost până acum obiectul unei mai judicioase examinări.

La temelia tuturor crizelor politice şi economice şi sociale, care se soldau periodic cu revoluţii ori războaie, dăinuieşte astfel de-un veac, poate de-un veac jumătate, o permanentă criză morală.

Veacul trecut a însemnat faza de incubaţie a acestei crize. Veacul acesta e al lichidării.

Revoluţiile şi războaiele au exprimat şi exprimă crizele lăuntrice ale omenirii, în deviaţii sau în accese de fixaţii, care apar uneori şi unora remedii salvatoare, cu toate că sunt numai etape, faze. Căci neliniştea de care sufere omenirea şi care e de ordine metafizică, nu-şi va afla pace numai printr-o nouă ordine socială, printr-o nouă ordine economică, prin atât de efemerele rectificări ale fruntariilor, încât hărţile ţărilor au devenit un joc mobil şi capricios de puzzle. O nouă ordine socială, o nouă ordine economică şi politică, vor fi valabile numai în măsura în care vor pregăti climatul omului nou, un om în sfârşit împăcat cu maşina, dominând maşina, nu dominat de maşină.

Abandonat însă necunoscutului, într-o lume dusă spre necunoscut, care e soarta individului eu vechile stele cardinale şterse de pe cer? Miracole de unde să mai aştepte? Şi de ce-ar crede în ele, când toate, automat, după scurta amăgire a prosperităţilor şi a răgazurilor de acalmie, s-au transformat de două ori, la distanţă de două decenii, în două hecatombe?

Că omul se va regăsi, e sigur. Că privind în el, va afla o nouă şi mai reconfortantă raţiune de existenţă, fără îndoială. Însă cu ce dureros preţ! După ce îndelungi rătăciri în pustiuri, cu buzele arse de arşiţi şi cu albele oseminte ale nerăbdătorilor voioşi tovarăşi de la plecare, astăzi semănate în urmă – cale presărată cu albe oseminte de-a lungul veacului!

Romanul prezent, aşadar, aspirând să înfăţişeze dualitatea unui destin specific românesc şi universal omenesc din pragul veacului XX, poartă prin aceasta mai apăsat decât toate cărţile-mi de până acum, pecetea epocii.

Parcurge himerele, erorile, ispăşirile epocii.

Va să zugrăvească îndeosebi drama lăuntrică – nu exterioară, în raporturile sale cu presiunea societăţii – drama lăuntrică a generaţiei de la începutul veacului, reprezentată printr-un exemplar excepţional înarmat cu armele veacului. Un exemplar excepţional dotat, dar curent ea tip expresiv al acestui veac de metal.

Pentru cronica anului 1828, Stendhal a decupat după natură un tip reprezentativ, Julien Sorel, alias Antoine Berthet, dându-i a treia dimensiune şi conţinutul interior; un al doilea tip, Fabrice del Dongo, din altă familie umană, de altă substanţă, cu alte orizonturi şi alt destin. Amândoi însă concretizând cultul energiei, al voinţei, al acţiunii brutale sau subtile – cum se vor fi aflat mii şi mii de tineri în acea vreme, magnetizaţi, galvanizaţi, exaltaţi de exemplul lui Napoleon. (A se vedea notaţiile contemporanilor. Alfred de Vigny: Il me semble que la moue de Bonaparte et celle de Byron ont fait grimacer bien des figures innocentes. Şi consemnul lui Chateaubriand: Etre le Napoléon de quelque chose!) Pentru începutul veacului al XX-lea, tipul reprezentativ a schimbat de conţinut, de profil, de idolatrie, în locul cultului napoleonian – energia, ambiţia, acţiunea, lipsa de scrupul – cultul maşinii şi al tehnicii. Idolul: Edison sau Ford sau magnaţii construcţiilor gigante.

Aşa mi se proiecta eroul meu principal între anii 1930 – 1932, când romanul a fost scris. Şi cred că nu greşeam. Că încă nu greşesc.

Totuşi, atunci, în 1932, romanul a rămas fără sfârşitul făgăduit în ultima pagina a primului tom, cu toate somaţiile editorului. Ba încă, după epuizarea revelator de rapidă a ediţiei originale, am refuzat a mai da bunul de tipar şi pentru o nouă ediţie, în vreme ce alte cărţi de o mai amorfă semnificaţie îşi urmau liber soarta în tiragii primenite cu fiecare an. Nu fiindcă îi renegam sensul. Nu fiindcă nu mă încumetam să-l închei, acest sfârşit. (Era gata încheiat, întru cât priveşte viaţa eroului principal.) Ci fiindcă nu mă încumetam să-l dau tiparului aşa cum a fost scris pe nerăsuflate în prima şi fierbintea versiune, îmi era încă teamă – mai just: încă speram – că realitatea în curs îmi rezerva o netă dezminţire. Un eveniment ori un ciclu de evenimente, care să dovedească triumfal că m-am înşelat şi că dreptatea fusese de partea scandalos de optimistului recenzent din 1932, cel cu sarcasticile dojane pentru prea sumbra-mi viziune scriitoricească. De ce nu? Paralel cu nefastele miracole tehnice la care se prosterna cu platitudine şi fără nici un presentiment mulţimea, adorându-şi după vechea datină Molohul ce-avea s-o dumice; personal mai credeam şi în altfel de miracole, de altă natură, care nu se exclud. Miracole de ordine spirituală. Mai blânde. Izbăvitoare. În natură oare dezlănţuirea: cicloanelor nu e neutralizată câteodată de anticicloane? De ce n-ar fi încăput deci loc pentru un om providenţial, o ideie-forţă covârşitoare, alt mit mai uman, cine ştie ce iluminare pe drumul Damascului, cine ştie ce zguduire a conştiinţelor, transmisă instantaneu pe întreaga planetă, cu mijloacele fantastice de difuziune ale veacului, dezlegând omenirea de blestemul celui de-al doilea război cu tot ce-avea să-i urmeze şi reabilitând veacul? De ce nu?

Într-adevăr: de ce nu?

Atunci, eroul meu cu al său sfârşit în neant, ar fi rămas un caz singuratic, nereprezentativ, de nihilism moral – iar romanul nul şi neavenit, faţă de intenţia mult mai cuprinzătoare de a sublima într-un individ complexul unei crize morale a epocii.

Era, îmi spuneam, era poate prea negru acel caiet cu scoarţele negre, unde-şi încredinţase confesiunea un alt fiu al veacului – al veacului acestuia, nu al lui Musset, al lui Napoleon, Byron, Stendhal, Balzac, Dickens, Poe, Dostoievski, Tolstoi, cu galeria atâtor eroi literari, de altă structură, cu alte aspiraţii, drame şi naufragii, de la René la Dorian Gray, de la Peciorin la Dinu Păturică, de la Rastignac la Bazarov şi alţi o duzină de duzini. Poate prea inhuman de fără nădejde apărea sfârşitul unui victorios, care luptând cu armele recente ale veacului şi cucerind o victorie a veacului cu aceste arme ale veacului, descoperise la capătul victoriei neantul.

Neantul veacului.

Şi fiindcă alt sfârşit nu-i vedeam decât aşa cum îl dictase prima intuiţie; şi fiindcă totuşi de veracitatea, de valabilitatea lui mă îndoiam sub presiunea unei prea imediate şi mobile actualităţi – manuscrisul a rămas cu acest sfârşit în sertar.

Îndoială, vai! Fără nici un temei. Căci toate, realitatea, timpul, epilogurile celui de-al doilea război, toate s-au grăbit a depăşi searbăda imaginaţie a unui simplu plăsmuitor şi analist de destine omeneşti.

Veacul a înaintat cu încă un deceniu şi jumătate în destinul său abisal.

Nimic nu mai pare acum prea negru. Îndestul de negru. Poate chiar cerneala bietului manuscris zvârlit în sertar acum cincisprezece ani, poate că e prea pală; poate că scoarţele acelea negre, sunt prea puţin negre faţă de negrul nopţilor pe care le-am trăit, orbecăind spre hrubele subpământene la mugetul sinistru al alarmelor.

A fost nevoie să rectific ceva? Să adaug ceva? Să suprim ceva?

Să transcriu cartea întreagă, da, prelucrată în slova literatorului de-acum, care n-a rămas aceeaşi după cincisprezece ani. Poate mai ternă, mai uscată, mai rece. Eheu! Fugaces labuntur anni… Dar fără nici o schimbare în esenţa ei şi în semnificaţia iniţială. Abia o inadvertenţă cronologică rectificată aci, o pitorească mărturie documentară adaosă dincolo, abia o simetrie restaurată acolo unde acum un deceniu şi jumătate nu îndrăzneam s-o schiţez îşi pe care realitatea mai cinic curajoasă a precizat-o ea, răspicat, sigilând-o cu parafa faptului istoric, trăit, consumat.

Încolo? Această prefaţă de-a doua, la a doua ediţie a romanului, de astă dată întreg. Şi un epilog; după caietul cu scoarţele albe şi caietul cu scoarţele negre, al treilea caiet cu scoarţele cenuşii: culoarea scrumului.

Da! Culoarea scrumului.

Răsfoiesc foile galbene, cu litere pale, vechiul manuscris. Întorc ochii la raftul cărţilor scrise şi tipărite de-atunci încoace, mărturia generaţiei mele, străbătut de melancolia generaţiei mele.

Fericite popoarele fără istorie! Fericite generaţiile fără istorie!

Să fie însă atât de îndreptăţită această pizmuire a destinelor călduţe, molcuţe, confortabile, în care nu s-a petrecut nimic?

N-aş crede-o. Deşi carnea generaţiei mele muşcată de două războaie, cele mai formidabile ale tuturor veacurilor, de atâtea rostogoliri şi atâtea incertitudini, deşi protestează în numele cărnii care are nevoie de odihnă şi pace – n-aş crede-o. Fiindcă mai există ceva – Ceva care e totul. Sufletul. Iar climatul salubru al sufletului nu e cel molcuţ şi călduţ, în care aţipeşte şi se descompune. Sufletul are nevoie de vămile văpăilor, prin care mistuindu-se, se eterizează.

Acesta a fost destinul generaţiei noastre la răscrucea lumilor şi a schimbărilor. Plătindu-le lor vamă, din arderea, din cenuşa acestei generaţii, nu-i cu putinţă să rămână totul pierdut. Cum se vede, pesimismul de care am fost acuzat, nu-i nici el chiar atât de incurabil, de vreme ce ştiu că viaţa se înalţă din moarte pre moarte călcând! Veacul acesta în care am deschis ochii şi care ne-a târât cu el printre morţi şi morminte şi prăbuşiri şi ruini, lichidează o lume. Va elibera alta. Viaţa continuă. Omenirea se va ridica dintre ruini şi cenuşă după ce va fi isprăvit de scurmat cu degetele însângerate în surpăturile de ieri şi poate că mâine va înălţa iarăşi ochii la cer, nu pentru a mai scruta ca noi zările să vadă sosind alte şi alte stoluri de bombardiere blindate, ci pentru a descoperi dincolo de vechile constelaţii o nouă stea cardinală.

Că noi nu vom mai fi, ce importă?

Şi că în romanele mele de până acum, nu întrezăream aceasta, foarte firesc. N-ar fi permis-o intuiţia, instinctul, siguranţa interioară că încă nu sosise ceasul. Sentimentul că lumea mai avea a trece şi prin acest ultim holocaust, care să-i pregătească dezmeticirea, renunţarea la fetişismul miracolelor exterioare mereu întorcându-se împotrivă-i, o nouă căutare de sine. Atâţia o presimţeau în sfârşit, atâţia o spuneau în sfârşit, numai cu puţină vreme înainte de toamna anului 1939! Nu mai eram singur. La un glas de cobire, se mai adăogiseră treptat altele, de la un capăt al continentului european la celălalt. Scriitori, bine înţeles. Gemeni întru aceeaşi intuiţie a sensului tragic al vieţii, bine înţeles. Nu automaţi compulzori ai cifrelor şi legilor inanimate; nu prospectorii realităţii investigate după tipicuri sistematizate în lugubre laboratorii, care atât de prompt, după prima canonadă, s-au transformat în cavourile viitorului.

Am sub ochi, jurnalul intim al lui Eugčne Dabit, scriitorul francez ce se vestea mare ţi a murit în plină vigoare a tinereţii şi a creaţiei, la Sebastopol, în vara anului 1936. Sunt ultimele pagini de carnet, nouă zile înainte de moarte, purtând data de 17 august 1936, când lua capăt călătoria sa în U. R. S. S. împreună cu un grup de scriitori francezi şi pe urmele atâtor altora din toate ungherele lumii, de la Wells la Duhamel. Dar spre deosebire de notele de drum ale celorlalţi, însemnările acestea nu erau aşternute pentru tipar, nici pentru alţi ochi, nici pentru ochii celui mai bun prieten ori ai iubitei. Jurnal intim, în cel mai strict şi avar înţeles al cuvântului, pentru o strictă confruntare a autorului cu el însuşi, după o lună, un an ori un deceniu.

Şi cum să nu pară geamănă cu deznădejdea eroului meu, confesiunea aceasta a unui om strivit de oroarea epocii, în prezilele morţii? Desprind un singur pasagiu: „Peste douăzeci de zile voi fi în Franţa. Probabil. De azi, până la întoarcere, ce catastrofe însă? Primejdia ameninţă, pare inevitabilă. Dacă va fi să mă surprindă războiul când voi ajunge în Franţa, fie. Aproape sunt ispitit să scriu: va fi mai bine! Căci mi-am jucat destinul, am încercat imposibilul, renunţ să-mi salvez viaţa. Manevre, calcule, toate, tot atât de deşarte. Suntem fugăriţi din urmă. Suntem pierduţi. Viaţa, în această lume devine de neînţeles şi de netrăit; nu mai este, nu mai poate fi decât la discreţia hazardului. Ordine, frumuseţe, fericire, virtuţi care vor dispare. Pentru mult timp, poate. Ah! Cum aş vrea să mă înşel! Dar nu-s pornit pe amăgiri. Rămân lucid şi aş spune: indiferent chiar. Desprins de tot. Ne mai crezând nici în artă, nici în glorie, nici în eroism: toate măreţele cuvinte s-au găunoşit. Totuşi îmi simt inima încă şi încă pentru totdeauna dogorind de tinereţe şi de iubire. Hélas! Lumea aceasta e prea crudă şi dezolantă şi stupidă. Ordinea şi fericirea nu se pot întemeia – să fie posibil oare în vecii vecilor?

— Decât pe ruini? Decât în sânge? Şi va trebui să trăiesc aceste evenimente. Să trec însă prin ele, să ies din ele, n-o pot crede. Adio! Prieteni, rude şi toţi… Vom fi risipiţi de vânturile furtunilor. Ne vom mai aduna oare iarăşi vreodată? Care dintre noi se vor mai regăsi atunci? Şi cărţile mele? Şi gândirea mea? Şi eu? Ah! Ce sinistră rânjire! Şi acest carnet, în ce mâini prietene sau indiferente va ajunge atunci? Totu-i pierdut – şi ce mai importă soarta unui carnet! Fatalitate? N-am loc în inima mea pentru resemnare. Pentru mine însumi nu dezarmez, nu renunţ. Dar de la un hotar înainte, viaţa nu mai depinde de mine… În câteva săptămâni, voi citi poate aceste pagini la adăpost, într-un sătuc, pe ţărmul mării sau la Paris. Nu voi surâde însă. O, nu! Dacă nu-s a se împlini toate anul acesta, vor fi pentru anul ce vine, de vreme ce catastrofa care ne ameninţă e fără scăpare. Războiul. Cu el noaptea, hâzănia, moartea. Aş fi vrut să trăiesc – şi mult! Iubesc viaţa, mi-e drag să cânt viaţa, bucuriile şi tristeţile ei. Peste câteva zile voi împlini 38 ani; încep a prinde conştiinţă de mine însumi, de însuşirile mele, de puterile mele. Abia de-acum înainte aş începe să fiu eu cel deplin, pentru încă douăzeci de ani pe care i-aş dori să-i trăiesc, pe care aş voi să-i trăiesc, pe care am dreptul să-i trăiesc, fiindcă destinul mi-a dat viaţa; aceşti douăzeci de ani, oamenii mi-i vor acorda oare? Răspunsul meu este: mă îndoiesc că mi-i vor îngădui. Sau atunci, numai din an în an, cum a fost mereu de la 1912 încoace. Am ajuns să nu mai trăiesc decât în prezent. Iar în unele ceasuri chiar şi aceasta e cu neputinţă de suportat: prezentul este tot aşa de negru şi fără ieşire ca şi viitorul…” Eugčne Dabit n-a mai supravieţuit acestei surpări interioare, acestei deznădejdi de vânat fugărit de ogarii destinului, care confirmă pe-un caz concret şi atât de sfâşietor, nu? Diagnosticul formulat în prefaţa din april 1932: „Niciodată omul n-a fost mai nefericit decât astăzi, fiindcă niciodată nu s-a găsit atât de înalt suspendat în vid, atât de fără reazăm interior într-o societate în lichidare care se autodevoră.”

O confirmare, desigur nu izolată.

Dabit n-a mai supravieţuit. Nu şi-a luat zilele ca eroul meu de care era îndepărtat prin toate, însuşiri, carieră, vârstă, aspiraţii, natura victoriilor; dar de care era apropiat prin aceeaşi conştiinţă a neantului în climatul mortal al epocii: „Ne mai crezând nici în artă, nici în glorie, nici în eroism; toate măreţele cuvinte s-au găunoşit… Şi cărţile mele? Şi gândirea mea? Şi eu?… Ah! Ce sinistră rânjire!” N-a mai rezistat la climatul mortal al epocii. A murit prin abandonarea voinţei de a trăi. Şi-a pus capul pe pernă şi a murit. Boala care îi întrerupsese călătoria, după cum o declarau medicii, era banală şi inofensivă, uşor de biruit, când pacientul e cu resortul vital intact. Chestie de două sau trei săptămâni. Dar pentru Dabit a fost un pretext al evadării din acest veac atroce: „Adio! Prieteni, rude, şi toţi!”

Timbrul acestui deznădăjduit geamăt, îmi mai era de undeva cunoscut şi nu ştiam de unde. Am răsfoit cărţi. L-am regăsit. Aproape identic. La Charles Péguy, care şi acela a mers înaintea morţii, căutând moartea de glonţul mântuitor al inamicului, în fruntea companiei, pe-un prozaic ogor de sfeclă, în celălalt război: „Mon Dieu, mon Dieu, qu'est-ce qu'il y a done? De tout temps, hélas, dans tous les temps, on s'est perdu, mais depuis quarante ans, hélas, on ne fait plus que se perdre. Qu'est-ce qu'il y a, mon Dieu, qu'est-ce qu'il y a…?”

Încă două destine, aparţinând celor două generaţii succesive din prima jumătate a veacului nostru, acestea ucise îndeaievea de veac. Destine devorate de conştiinţa zadarnicelor împotriviri singuratice, zădarnicelor speranţe de izbăviri singuratice, într-o, lume împresurată de incertitudini, asaltată de întrebări fără răspuns, gonită de spectrul catastrofelor amânate cu un an, o lună, o zi.

Dar prin această factură sufletească, prin această asfixie morală, prin această panică metafizică, prin acest tragism, destinul generaţiei noastre nu era oare mai vrednic de consemnat în cartea vremilor, decât acele treceri prin viaţa fără tresăriri din epocile de somnolenţă istorică? Din epocile de egoism pus la adăpost? De scleroză? De orizonturi mărunte? De mlaştini; stătute? De acea aromitoare şi putridă douceur de vivre, după care suspină de atâtea ori animalul ostenit din noi?

Veacul se anunţa pe la 1900, în cea mai vicleană torpoare a trăirii, cu toată suficienţa de parvenit numărându-şi agoniselile din ajun şi pregătindu-se pentru hălăduirile de a doua zi, într-un ferice paradis alimentar.

Îl apucă jumătatea deceniilor, în zvârcolirea celor mai spăimoase expieri. În spaţiul de timp care cuprinde aproape cinci decade, am situat toate dramele eroilor mei, din cele vreo patruzeci de volume, novele şi romane, îndeosebi romane. Unitatea lor crepusculară, nu este aşa că acum se precizează a fi mai mult a epocii, decât a unor morbide predilecţii scriitoriceşti?

Cărţile vestite în prefaţa din anul 1932, s-au alăturat în raftul bibliotecii an cu an. Şi s-au adaos altele, la care nici nu gândisem, dar dormitau în crisalidă şi s-au cerut scrise: 1907 şi Apostol, Ochii strigoiului şi Carlton, Adăpostul Sobolia, Războiul lui Ion Săracu, Dumineca orbului sau Tapirul. Altele aşteaptă în sertar forma definitivă. Altele plutesc în fumegoase proiecte. De atunci ciclul s-a limpezit, cărţile s-au orânduit de la sine pe grupări: Rodul pământului; Război şi Pace; Târgurile unde se moare; Capitala care ucide; Fantasticul interior; Satyricon. Toate sub un titlu generic, aşa cum îl anunţam ca intenţie în prima prefaţă, a primei părţi din acest roman: Cronica românească a veacului XX. Nu mi-am luat cuvântul în deşert. Nici n-am schimbat de atitudinea omenească şi scriitoricească în faţa vieţii, în faţa hârtiei. De la întâia carte de modeste povestiri, Scrisorile unui răzeş, din 1922, titlul şi cuprinsul prefigurând rostul cărţilor de mai târziu. Semănătorism? Paseism? Pur şi simplu o discernare a destinelor româneşti; în spaţiu, aci, la intersecţia occidentului cu orientul; în timp, la intersecţia lumilor. Consemnarea unui proces istoric. Şi moral. Investigarea destinelor individuale pe acest dublu plan: spaţial şi temporal. Titlul: Scrisorile unui răzeş în antiteză cu titlul romanului Calea Victoriei, proclama de la început un crez. Acela în valoarea culturii de origină ţărănească, vie, organică, mutilată de civilizaţia citadină, pripită, suprapusă, exotică, desaxantă, care, aglutinându-ne în asfaltul sterp al parodiilor noastre de oraşe aşa-zis occidentale, ne-a rupt tonica legătură cu pământul. (Vezi legenda lui Anteu). Nu era o apologie a ţărănismului, o idealizare a ţăranului grigorescian şi vasilealecsandrian. Ci o simplă opoziţie a noţiunilor de cultură organică şi de civilizaţie deocamdată anorganică, repet mereu, deocamdată… Mâine va fi poate altfel. Dar mâine!… Prin titlu şi prin cuprins, prima carte, acele Scrisori ale unui răzeş, cuvântau în numele unei realităţi organice româneşti, cu zăcămintele ei de cultură autohtonă însă departe de a fi ajuns la libera sa desăvârşire, fiindcă totul i-a stat împotrivă, fiindcă ocârmuirile nu i-au dat decât făţarnice înlesniri pe hârtia constituţiei şi a legilor inoperante şi fiindcă pe de altă parte, a fost prea repede desfigurată, ruinată, spulberată de transplantarea unei hibride civilizaţii occidentale – mai mult forme parodice – o civilizaţie apocrifă, cu aspecte tragicomice, aşa cum i-au zugrăvit la timp toate fazele şi consecinţele indigenării, un Eminescu şi un Caragiale, un Alecsandri şi un Creangă, un Iorga şi un Dobrogeanu-Gherea, un Ibrăileanu şi un Stere, un Sadoveanu şi un Arghezi, indiferent de nuanţele opiniilor politice şi sociale, indiferent de simpatiile pentru o şcoală literară ori alta. Nu era paseism. Nu suspinam după trecut. Nu înaintam cu faţa răsucită la ceafă ca osândiţii celui de-al douăzecilea cânt din Infernul lui Dante, care merg de-a îndărătelea udându-şi cu lacrimi călcâiele şi urmele paşilor. Era numai înregistrarea unei stări de fapt: adâncirea, am pretenţia s-o spun, a acestui fenomen specific românesc, care să sensibilizeze o fatalitate de destin strămutată pe planul individual, de pe planul colectiv, istoric şi politic şi social. Drama românească de un veac şi jumătate e în antiteza orient-occident, sat-oraş. Antiteză accentuată de la începutul veacului nostru, fiindcă accentuată de atunci e şi criza civilizaţiei occidentale, fiindcă accentuat e şi conflictul sat-oraş în toată viaţa contemporană, cu deosebirea că aiurea oraşele sunt realităţi seculare, susţinute de tradiţii citadine şi de îndelungi generaţii citadine, pe când la noi oraşele sunt doar sate care s-au lăbărţat urbanizându-se aproximativ pe Uliţa mare şi populându-se mereu cu alte contingente rurale, ce-şi aduceau de-acasă căţelul, purcelul şi duhul satelor hibrid transplantat. Nu explică aceasta toate?

Oricum, aceasta am căutat s-o iluminez din interior, în majoritatea cărţilor mele. Iar paralel cu analizarea unui proces acut românesc, zugrăvind drama individului situat în epocă, cum oare aş fi ignorat surparea provocată de epocă prin contaminare şi prin principiul vaselor comunicante, în toate destinele omeneşti din Europa anilor 1900 – 1947? Veacul se inaugura în strălucirea Expoziţiei Universale de la Paris sub semnul maşinismului; la mijlocul său se zbate sub semnul lui Cain. Un sumar calcul. De la 1914 până la 1947, zece sau unsprezece ani de războaie efective, cinci sau şase ani de armistiţii, tratative de pace, ocupaţii, protectorate, restul: revoluţii, răsturnări de regimuri, războaie economice şi vamale, devalorizări monetare, într-un an criză de producţie, în celălalt de supraproducţie – şi planând asupra tuturor veşnicul necunoscut de mâine. Prea mult pentru o singură viaţă de om. Cum aş fi dat întâietate altor preocupări şi viziuni literare, când realitatea generaţiei noastre şi a lumii noastre a fost înţărcuită între sârmele ghimpate ale celor două războaie? Atât şi nimic mai mult.

Poate că romanele de mâine altfel vor fi, fiindcă altfel va fi poate epoca de mâine.

De ce nu?

Până atunci, în personagiul central al acestui roman care mă obsedează de două decenii, Enric Sântion, am vizat o sinteză după observaţii şi cazuri răzleţe; un tip uman de altă structură, dar măcar tot atât de valabil pentru ecuaţia psihologică românească şi de caracteristic pentru ambianţa noastră socială, ca Dinu Păturică şi Tănase Scatiu, Caţavencu ori Trahanache, eroii lui Caragiale sau ai lui Sadoveanu. Nu-s numai aceştia. Nu suntem numai aceştia. Pentru prima jumătate a veacului nostru, eroii din familia lui Enric Sântion mi s-au părut că reprezintă o faună de-o altă densitate şi într-altfel mai actuală. Fauna personagiilor episodice destul de numeroase din celelalte romane şi novele ale ciclului meu: inginerul Dinu Grinţescu din Comoara Regelui Dromichet şi Aurul negru; Paul I. Năgară din Cheia visurilor; profesorul-inginer Dimitrie Petreanu din 1907; dascălul de matematici Grigore Panţâru din acelaşi roman şi din Oraş patriarhal; doctorul Niculae Bantaş şi profesorul Honoriu Farunga din Ochii strigoiului; Ion Burdea Niculeşti din Omul care şi-a găsit umbra; anonimul monologului interior din Carlton; meşterul Coppelius, fabricantul de automate din Baletul mecanic, roman care în zona fantasticului interior anticipa cam tot prin preajma anului 1930, conflictul dintre maşină şi faurul ei, cu simbolica moarte a creatorului ucis de propriile-i născociri – oarbe instrumente substituite destinului – cum aveau să devasteze omenirea din arhipelagurile Pacificului, până în cetăţile vechei Elade. N-a fost şi acela un roman al scadenţelor de expiere, sub o străvezie, prea străvezie afabulaţiune?

Ca orgoliosul Nemrod, oamenii acestui veac au îndreptat săgeţile arcului spre cer iar săgeţile sale şi cele ale veacului, s-au întors din văzduhuri asupra-i pline de sânge.

Aceasta a fost tot.

PLECAT FĂRĂ ADRESĂ.

Prolog.

PRIETINI derriere le coteau, „L'un emportant son masque et l'autre son couteau”.

Victor Hugo.

I.

Birja era hodorogită. Calul schilod. Birjarul bărbos.

Totul alcătuia un grup străvechi şi barbar, uzat, de hâdă şi tristă mizerie.

Îndată mi s-a părut că am păşit în alt veac, pe alt tărâm, într-o lume adormită de-o vrajă rea, să nu cunoască nimic din neastâmpărul lacom şi vuietos al vieţii de unde venisem, şi unde cu trei zile în urmă, într-un miting monstru, aclamam cot la cot şi glas în glas cu zece mii de spectatori, nebuna întrecere între aparatele zburătoare de duraluminiu şi oţel cromat.

Acolo, glasul de ventrilog din pâlnia megafonului vestind sutele de kilometri pe oră înscrise în aparatul înregistrator; lanţul de automobile aşteptând aliniate cu emailul sclipitor în soare ca elitrele de cărăbuş; an-tenele postului de radio culegând ştirile planetei de peste pustietăţi şi oceane, crahurile de bursă, suspinul de violină, concerte şi trilul sopranei cu mutra căţelului popularizată de ilustraţiile revistelor, cum n-a cunoscut faimă niciodată chipul lui Platon. Acolo, păsările de sprinten metal spintecând cerul vertiginos, tumultul spasmodic al marilor capitale.

Aci, birja hodorogită. Calul schilod. Birjarul bărbos.

Dar era singurul vehicul adăstând în dosul clădirii atât de pustie şi încremenită în torpoarea după-amiezii de august, încât nici fata şefului de gară (cum sunt o mie de fete, într-o mie de gări), nu mai ridicase perdeaua să vadă sosind un călător enigmatic. Poate prinţul din basm, galopând peste munţi, codri şi râuri, să deştepte domniţa din somnul letargic şi să rupă vraja cea rea. Poate celălalt prinţ, al Cenuşăresei, să-i încerce pantoful de aur şi s-o înalţe în şa, mireasă, în ciuda surorii vitrege, bogată, fandosită şi leneşă.

Perdeaua nu s-a ridicat. Nu eram eu cel aşteptat. N-arăt ca nici un prinţ de basm.

O gară pustie. Birja hodorogită. Calul schilod. Birjarul bărbos.

Nu aveam de ales. Am lepădat geamantanul pe perna de piele răscoaptă.

Birjarul a dat bici. Gloaba s-a opintit. Birja a purces într-un neaşteptat şi sonor scrâşnet de fiare, de arcuri şi roţi, gata să se desfacă la cel dintâi hop, într-o movilă de hârburi mâncate de verde cocleală şi de rugină roş-cată.

M-am uitat încă o dată pe plic şi am strigat adresa.

— Atunci trecem pe Uliţa mare!… S-a lămurit omul, răsucind spre mine jumătate de barbă.

— Bine! Fie! Treci şi pe Uliţa mare!… Ani încuviinţat nepăsător şi am început să privesc.

Casele erau scunde, calice, leproase. Dugheni cu obloanele trase. Uşi zăvorite. Belciuge şi lacăte fere-cate.

Am înţeles că e un oraş cu repausul duminical foarte sever.

Câţiva indigeni singuratici. Bălăbănesc paşii fără de ţintă, încolo, încoace, cu morocănoasa deznădejde a pensionarilor care n-au ce face cu timpul. Se opresc şi se uită la străinul din birjă, ca la un animal fabulos coborât din lună. Pe urmă se târâie înainte, îndărăt, oriunde…

Este şi un afiş de film, din vremi imemoriale. Îl citeşte silabisind un rândaş învoit, cu strai inutil de sărbătoare. Poate ar fi vrut mai degrabă un circ. Dar ce circ, cu clovni oricât de bătrâni şi cu oricât de reumatică trapezistă, mai poposeşte vreodată într-un asemenea târg?

Un câine flocos e culcat de-a curmezişul străzii. Abia se urneşte şi se întinde alături, pe asfaltul torid, cu o privire de mustrare fiindcă i-am turburat siesta.

— Aista-i câinele lui conu Chirică! Glăsuieşte informativ birjarul. Aşa doarme el! Îl chiamă Coltuc.

— Bine! Fie şi al lui conu Chirică! Cheme-l Coltuc! Mai bine dă biciu…!

Tăcerea birjarului devine şi ea acum o mustrare. Sunt fără îndoială cel dintâi călător, care n-a arătat bucuroasă surpriză că pe câinele lui conu Chirică îl chiamă Coltuc şi că doarme-n amiaza mare, pe-o stradă unde nimeni nu trece.

Din înalt, razele soarelui cad vertical. E o zăpuşeală în care toţi morţii se descompun.

— De ce a ales tocmai ziua aceasta şi oraşul acesta?… Întreb iritat şi privesc la plicul din mână, de unde ştiu bine că nici un răspuns nu mai poate veni.

Niciunul!

Tot ce-a avut de spus, stă aci, în câteva pagini: „Poate nici nu-mi mai recunoşti scrisul. Deşi n-am fost numai doi camarazi întâmplători de şcoală. Priete-nia noastră a durat zece – ce spun eu?

— Cincisprezece ani, după aceea. De atunci, fără pricină precisă îmi pare, ne-am căutat deodată tot mai puţin şi mai rar. De ce mă adresez în ceasul acesta, tocmai ţie?… Trebuie să ştii că sunt foarte singur şi că nu mai am de multă vreme pe nimeni. Aceasta am descoperit-o abia ieri, când m-am gândit cui să adresez scrisoarea de faţă. Acum, de vreme ce ai primit-o, înseamnă că nu mai reprezint decât un fapt divers. Poate ai timp. Tu n-ai avut niciodată prea mult ce face cu timpul. E vacanţă. Pentru tine toată viaţa a fost o vacanţă de leneş. Lasă toate şi vino în oraşul acesta, unde sunt cu desăvârşire străin, să împlineşti cele din urmă forme pentru un mort tuturora necunoscut. Mai ales aceasta doresc: să rămân tuturora necunoscut, măcar până în ceasul îngropăciunii. Să mă lase în pace; să mă lase singur! Aşa e că te miră dorinţa aceasta, când câteva şire mai sus mă plângeam de singurătate? Am să-ţi explic. Ai să înţelegi. Îţi aminteşti nopţile noastre de adolescenţă? Spuneam că viaţa e un dar divin; un coş cu fructe savuroase, din care să muşti cu dinţii. Ce dar perfid! Când ai muşcat, mai vrei şi mai vrei… Iar de sub fiecare fruct mustos, scoate limbă ascuţită şi dinţi înveninaţi, un pui de vi-peră încolăcit! Ne mai încânta atunci, în mintea noastră copilărească şi însetată de toate aventurile, ne mai încânta un proiect absurd. Călătoria cea mare – îi spuneam noi, sau aşa ceva. Ţii minte? Tu ai născocit-o, găsind-o vrednică pentru subiectul unui roman. Un om oarecare, un ins mediocru se înspăimântă într-o zi de cătuşele care-l ţin prizonier mediocrităţii. Închide uşa. Nu-şi ia rămas bun de la nimeni. Evadează din urbea lui şi evadează din el. Pleacă în călătoria cea mare. În vasta lume, să cucerească tot ce poate fi cucerit. Pleacă cu alt nume; e un alt el. Şi într-adevăr, cucereşte tot ce-a poftit. Scrisorile pentru celălalt, pentru insul mediocru care altfel ar fi fost osândit să tânjeaseă în mediocra lui urbe, se adună cu inscripţia stângace a factorului: plecat fără adresă. Ce importanţă? Ce-i pot aduce alt, acele scrisori, decât mrejele plasei care să-l captureze din nou mediocrităţii? Adune-se! Cel plecat fără adresă, în călătoria cea mare, nu mai priveşte îndărăt. Mereu alte orizonturi, altă luptă, alte biruinţi… Sfârşitul? Nu-mi amintesc sfârşitul tău, care desigur era un sfârşit de literator, cum te devorau pe tine ambiţiile adolescenţei. Ai scris cartea? Poate ai uitat-o. Eu am trăit-o! Plecat fără adresă, în călătoria cea mare. Ha-ha! Călătoria sfârşeşte aci. Sau poate de abia începe de aci. La deznodământul acesta nu te-ai gândit? Iată-l, trăit! Pentru toate cheltuielile de înmormântare, se află în buzunarul meu bani număraţi. Te rog să mă ierţi.”

Te rog să mă ierţi…!

De ce m-a ales tocmai pe mine şi oraşul acesta în care n-am fost niciodată, şi ziua aceasta de arşiţă, când toate cadavrele se descompun?

Am răspuns la chemare şi totuşi, ciudat! În loc de mâhnire şi milă pentru un mort, simt dezmorţindu-se aci, ca „un pui de viperă cu dinţi veninoşi”, o veche şi mizerabilă îndârjire.

De ce, tocmai pe mine, şi de ce, tocmai oraşul acesta străin?

Uliţa pe care ei o numesc mare, s-a sfârşit. Birja a apucat pe-o cale cu tei şi salcâmi. Casele sunt şi aci tot atât de pustii. Încă mai scunde. Cu storuri trase şi uşi zăvorâte.

În după-amiaza cu soarele învâlvătat pe acoperişuri de tablă, desigur toţi dorm în camere răcoroase, la umbră, în cămăşi subţiri. Toţi oamenii necunoscuţi, din târgul acesta necunoscut. Oare nu ştiu toţi, că toţi vor fi peste un an sau peste un deceniu sau trei, cadavre care se descompun?

La o fereastră, o copilă cu pieptul mic şi crud în bluza străvezie, alungă muştele eu un fular roşu. S-a plecat pe pervaz şi a surâs trecătorului necunoscut. A dat apoi drumul storului răsucit în resort.

Aşa.

Acum înăuntru, e semi-întuneric; nu bâzâie nici o muscă. E miros copt şi bun, de fructe. Copila s-a întins pe divan cu mâna rotunjită sub cap: vrea să adoarmă ca într-un oraş plicticos şi pustiu ca acesta, unde ceasurile trec în eternitate mai încet ca oriunde. Să adoarmă şi să viseze poate călătoria cea mare, în vasta lume, cu ameţitoare piscuri şi povârnişuri perfide…

Călătoria cea mare?

Toate sfârşesc aci. Nici ea nu presimte oare că în toată tinereţea, ei proaspătă, nu-i decât un cadavru care se descompune? Că viaţa din ceasul dintâi al celui dintâi gângurit, nu-i decât drumul irevocabil spre moarte?

— Este un mort! Spune birjarul cu barba întoarsă pe jumătate spre mine.

— Ce zici? Am tresărit… A da!… Este şi un mort. Pentru el venisem. Pe mine mă aşteaptă! Fireşte că este şi-un mort…!

În uşă se află o cârpă neagră, urâtă şi aspră. O cârpă cu negrul roşcat, care-a slujit la toţi morţii din acest oraş.

Aşadar e adevărat!

Mai aşteptam o deslegare absurdă. Mai aşteptam să-mi iasă în cale. Să-mi scuture mâna voios şi să-mi spună hohotind, cu râsul lui insolent dintotdeauna:

— A fost o glumă macabră. O prostie! Voiam să te văd. Ştiam că altfel n-aveai să vii. Viaţa ne-a depărtat atât în ultimii zece ani! Ai început să cheleşti. De ce nu-ţi iei toate măsurile? Îmbătrâneşti prea repede. Nu ştii să glumeşti. Eşti prea posac. Eu am rămas cum mă vezi; tot aşa!… Trăiesc, lupt, ştiu să doresc şi ştiu să-mi împlinesc toate dorinţele. Pe urmă, din când în când, ca să mă odihnesc, născocesc câte o farsă ca aceasta stupidă, pentru mahmuri ai vieţii ca tine…

În uşă se afla o cârpă neagră, urâtă şi aspră. O cârpă care-a slujit la toţi morţii din acest oraş.

Iar pe fereastra deschisă, se vede înăuntru flacăra lumânării de mort, decolorată şi fumegoasă. Nimic mai sinistru ca o flacăre de lumânare în plină zi, în dogoarea învâlvorată a unei după-amiezi de august.

Acum stăm singuri, faţă în faţă.

Am rămas numai noi.

Cum să te recunosc în obrazul acesta imobil, cu ochii topiţi în orbite, cu buzele subţiri şi uscate – în cadavrul acesta cu mâini nemişcate pe piept, tu care-ai fost numai neastâmpăr şi agitare?

Arde o căţuie cu răşini aromate.

— A început să miroase!… A explicat baba cea cocârjată, cu plisc de pasăre, înainte de a pleca pe uşă. A început să miroase, sărăcuţul de el, de aceia am aprins…

Ai început să miroşi.

Cum să te recunosc, în cadavrul acesta care se descompune? Odată… Îţi aminteşti?

Dar ce mai întreb? Acolo unde eşti, nu mai străbate nici o amintire, nu te mai ajunge nici un cuvânt. Să-mi amintesc aşadar pentru mine…

II.

Să-mi amintesc aşadar, pentru mine.

Odată, acum aproape treizeci de ani, treceam într-o zi ca aceasta, cu mult soare şi multă lumină, pe-o stradă unde se afla o casă şi-un mort.

Erai de şaptesprezece ani, poate de optsprezece – şi în turburea noastră vârstă, cele dintâi mijiri neliniştitoare de iubire, se amestecau cu neliniştitoarea obsesie a morţii. E, după cât se pare, o boală ca oricare a adolescen-ţei: vârsta ingrată când vrem absolutul în toate. În viaţă, în moarte, în iubire, în transcendent, în revoluţiile sociale, absolutul complet, rotunjit ca o sferă.

Tu ai spus că moarte nu există. Că nu poţi crede în ea: n-o admiţi! Ai râs, încordându-ţi pieptul tău frumos şi elastic, şi m-ai asigurat că suntem nemuritori.

Ca să-mi dovedeşti cât de puţin te impresionează un mort, ai intrat înăuntru să-l priveşti ca o provocare.

Te-am aşteptat afară.

Asa am fost întotdeauna. Laş şi molâu.

Tu cutezai; eu aşteptam!

Întotdeauna aşteptam, ca să-ţi admir după aceea cutezanţa şi să-ţi invidiez biruinţile.

Când te-ai întors, erai dezgustat.

Dădusem peste un mort care mirosea. Cadavrul unui bătrân.

Mi-ai spus că mirosea, numai fiindcă fusese atât de bătrân şi fiindcă începuse să se descompună încă din viaţă. Nu te impresionase lacrimile rudelor în haine cernite; feciorii şi nepoţii care jeleau poate un bătrânel bun şi sfătos, un bunic din cei cu glasul blajin, cu ochi râzători, cu hâtrele-i snoave, ce lasă în urmă un iremediabil pustiu. Ce tare erai! Tu n-ai văzut pe catafalc, decât un cadavru de moşneag care se descompune. Te-ai indignat că natura e prea generoasă cu asemenea stârvuri. Că le tolerează prea mult şi inutil, să împiedice viaţa cea vie. Şi mi-ai zugrăvit cu exaltare, obiceiul atât de înţelept al sălbatecilor din nu ştiu ce insulă hiperboreană, unde în fiecare an, într-o zi de sărbătoare, copiii îşi urcă părinţii şi bunicii într-un pom, ca să-i scuture ca tot atâtea fructe uscate. Cei slabi sunt puşi la frigare şi consumaţi în festinul familial. Ceilalţi, aşteaptă până la anul.

Totul se petrece simplu, logic şi brav. Ca într-o sărbătoare a vieţii, care nu admite moarte prin decrepitudine.

Aşa înţelegeai tu viaţa.

Aşa mergeai împotriva ei, s-o înfrunţi, fără înconjur şi fără şovăială. Cei slabi să cadă. Viaţa e numai pentru curaj, biruinţă şi neîndurare. Lotul cutezătorilor.

Pe urmă, am vorbit despre copila aceia cu ochi atât de straniu violeţi, căreia i-ai dat cam în acea vreme un volum de stihuri.

Îmi amintesc bine.

Era un volum de Samain. Prin ce întâmplare, volumul acela a ajuns la mine?

L-am căutat şi l-am găsit ieri, când am primit scrisoarea. Se mai află însemnările pe margini făcute de mâna ta. Şi n-am uitat, nici ce mi-ai spus atunci. Nu-ţi plăcea Samain! Nu te interesa. Era prea plângăreţ şi molcuţ.

Dar ai subliniat cu premeditare, tot ce ştiai că poate să turbure inima unei copile cu cosiţele încă pe spate. Râzând, mărturiseai că aşa îţi pregăteşti o cale mai repede şi dreaptă, până la ea. Am vrut să te opresc şi n-am îndrăznit.

Am vrut să-ţi arăt că e o faptă urâtă şi crudă, de vreme ce înspre dânsa nu te purtau decât îndemnuri vulgare: curiozitate, poftă deşartă, orgoliu.

Timid, ţi-am dat să înţelegi că eu simţeam altceva, altfel.

Aproape te-am implorat din ochi, milog, să o vezi mai puţin şi mai rar, s-o cruţi, „să mi-o leşi”. Căci aşa a fost prietenia noastră întotdeauna. Îmi rezerva resturile tale, lepădate când nu-ţi mai trebuiau.

Ai strâns din umeri. Ai lăsat cartea dispreţuită de tine şi versurile demult demodate acum, să ţese pânza de păianjen pentru tine. Ai aşteptat cu răbdare savantă, până ce gâza fără putere sub ochiul tău magnetic, a încetat să se zbată.

Pe urmă n-a mai fost nimic.

Poate atunci am început să te urăsc.

Cartea există. E un volum cu hârtia scrumită, cu li-tere şterse, cu flori desfoiate şi fără culoare, presate între file. Dar copila, copila cu ochii atât de ciudat violeţi, unde mai este oare? Şi dacă mai este, unde-i sunt oare ochii atât de ciudat violeţi?

Acum ai început să miroşi.

Pe mâinile tale imobile, de ceară, se află un braţ de flori. Sunt flori simple, cu numiri rustice, flori pentru iubire şi sănătate, nu pentru morţi.

Baba cea cocârjată mi-a explicat. Le-a adus şi ţi le-a pus pe piept, o vecină, deşi nu te văzuse niciodată. A auzit că este alături un necunoscut care şi-a luat viaţa. A adus flori, fiindcă erai strein, singur şi mort.

Recunoaşte că m-ai minţit.

Ai scris că eşti singur, într-un oraş unde ai călcat întâia oară. Şi iată că mort chiar, ai izbutit îndată să nu mai fii atât de strein şi de singur, până şi într-un oraş atât de necunoscut ca acesta!

Era alături. Vă despărţea o grădină mică de trandafiri şi zorele. Cum de nu te-ai gândit? De ce n-ai presimţit şi n-ai căutat-o? Ar fi fost, înainte de ceasul acesta înfricoşat când ţi-ai trecut hotărârea în faptă; ar fi fost o ultimă sfruntare de om puternic şi lucid, în care încă o dată te-aş fi recunoscut, ca încă o dată să te invidiez.

Pentru tine era uşor. Arătai încă tânăr, erai încă frumos – mai întorceau şi acum femeile capul să te vadă, când treceai prin viaţă cu paşi avântaţi de biruitor şi cu firele cărunte la tâmple ca o uşoară pudră cochetă. De ce n-ai făcut-o?

Mâine, înainte de plecare, am să mă duc să-i mulţumesc pentru tine. Poate e singură. Poate e frumoasă. Poate e tânără şi sentimentală.

Am să-i vorbesc despre tine, şi pe nesimţite, am să-i vorbesc despre mine, dacă e singură, tânără şi frumoasă. Aşa cum m-ai învăţat tu, de câte ori mă mustrai că sunt prea timid şi molâu. Nu povesteai întotdeauna, că-ţi plac aventurile fără urmare, aşa, într-un oraş străin şi necunoscut, cu o femeie pe care n-ai s-o mai vezi niciodată? E ceasul să încep a folosi învăţăturile tale. Târziu, e drept; dar nu mă simt atât de decrepit şi chel, cum mă vedeai tu. Da-da! Încep să folosesc învăţăturile tale. Fii sigur că n-am să te uit! Între dânsa şi mine are să fie prezentă imaginea ta.

Prezenţa unei fantome, dă un scrâşnet mai desnădăjduit voluptăţii.

Tot tu o spuneai. Ar fi un prilej unic să verific.

Dar poate e o vecină urâtă, bătrână şi plângăreaţă?

Atunci nu se va întâmpla nimic. Mă voi grăbi să plec, după ce-am zvârlit câteva cuvinte gheţoase de mulţumire, din picioare, de la uşă, cu pălăria în mână, ca un drumeţ grăbit ce mă aflu.

Uitam…

Poate ar fi bine să încing pălăria cu pânză cernită, când te voi întovărăşi la cimitir, singur în urma dricului, în oraşul acesta unde n-ai cunoscut pe nimeni. Vor crede toţi că sunt cineva din familie. Un frate… Sau poate prietenul cel mai bun şi inseparabil. Am să fiu şi eu măcar o singură dată în viaţa-mi obscură, un personagiu interesant. Mă vor compătimi trecătorii. Voi primi condoleanţe de la necunoscuţi. Va fi întâia oară când eu am să vorbesc şi tu ai să taci; când eu am să răspund la strângerea mâinilor şi tu ai să aştepţi.

Dar tot tu ai să mergi înainte şi eu am să te urmez.

Ce voi răspunde celor care vor întreba de ce ai făcut aceasta?

Nu celor de aci. Pentru dânşii rămâi încă un anonim, vreun nefericit din toată lumea sosit să-şi curme zilele din cine ştie ce necaz intim, pentru cine ştie ce boală incurabilă, strâmtorat de cine ştie ce mizerie.

Ai întocmit bine lucrurile.

Când vor afla cine eşti, cine ai fost eu adevărat, cu numele tău cunoscut şi invidiat, va fi prea târziu ca să-ţi mai turbure singurătatea ta voită, acolo în cutia morţii, cu tot pământul greu pe piept. Până atunci, vor socoti toţi că e la mijloc o potriveală de nume, între doi oameni fără nici o apropiere. Atât şi nimic mai mult. Iar eu, şi într-un fel şi în altul, tot anonim rămân căci n-am făcut nimic în viaţă să însemn mai mult decât un număr statistic – „un vierme în viermuiala cea mare”, cum ne numeai îndelaolaltă.

Dar ce voi răspunde celorlalţi, celor puţini care ne-au cunoscut pe amândoi şi ştiu cum ne-a legat pe vremuri, prietenia celei dintâi tinereţi?

Cum am să le răspund? Ce ştiu? Ce-am aflat? Ce-am înţeles?

A fost într-adevăr, un ultim spasm de orgoliu în chipul teatral şi enigmatic cum ţi-ai împlinit hotărârea. Aci te recunosc întru totul. Ai rămas acelaşi. Vanitos, egoist, sfruntând orânduielile cuminţi, chinuind pe cei din juru-ţi, chiar într-un ceas hotărâtor ca acela când mi-ai zvârlit scrisoarea la cutie. Puteai să-mi explici! Un om nu se leapădă de viaţă ca de-o haină prea veche, fiindcă s-a săturat de dânsa şi nu-i mai vine pe trup.

Scrisoarea ta nu lămureşte nimic:…„Ce dar perfid! Când ai muşcat, mai vrei şi mai vrei… Iar de sub fiecare fruct mustos, scoate limbă ascuţită şi dinţi înveninaţi, un pui de viperă încolăcit…”

Aceasta nu e o explicare. E literatură – iar tu dispreţuiai literatura!

Bănuiesc că e altceva şi nu înţeleg ce. În întâlnirile noastre rare din ultima vreme, oricât de grăbiţi ne aflam amândoi şi oricât de puţin ne-am vorbit, mi-a fost uşor să pricep că întreprinderile tale prosperau strălucit, că sănătatea-ţi era de fier, că nimic din ce-ai dorit vreodată nu întârzia să se înfăptuie. Erai scandalos de satisfăcut. Mă băteai pe umăr cu palma protectoare. Mă întrebai cu milă de ce mă las scufundat fără împotrivire în mediocritatea din ce în ce mai miloasă. Nu observai cât mă ofensa palma aceea pe umăr, cuvântul tău de compătimire, sfatul pe care nu ţi-l cerusem, ajutorul de care n-aveam nevoie.

Şi n-ai înţeles cum te uram.

III.

Îmi pare inexplicabil şi astăzi, cum tu, atât de lucid, n-ai înţeles cât te uram. Cum te pândeam. Cum aşteptam să-ţi văd zdrelită platoşa, să te aflu odată răpus, căzut, zvârcolindu-te în ţărână, ca să-ţi întind mâna ca o făţarnică înduioşare. Să ţi-o întind, fiindcă ştiam că mândria te-ar fi oprit s-o accepţi.

N-ai ştiut-o aceasta. N-ai presimţit-o. Acuma ţi-o spun. Şi doar era atât de uşor să înţelegi!

Mă îndemnai, mulţumit de tine, să iau învăţătură de la exemplul tău. Tu, care biruiai toate obstacolele. Tu, cel temut, admirat, invidiat! Tu, cel care izbuteai să rămâi mereu tânăr şi cu acelaşi nesaţ neogoit, după trei-zeci de ani, întindeai spre toate îndestulările lumii mâinile tale avide şi tari.

Le întindeai şi recoltai.

Tu, mereu tu…

Toate ale tale…

Toate pentru tine.

Tu!

Cum de-ai ajuns totuşi în oraşul acesta necunoscut şi calic, într-o casă străină, mort fără identitate, ca un vagabond?

La ce ţi-au folosit toate? Şi mai ales de ce? Când? Cum? Ai descoperit că nu-ţi mai foloseau?

De ce trufia împinsă până la sfârşit, nu te-a lăsat să-mi spovedeşti taina aceasta pe care o bănuiesc teribilă şi de care sunt însetat ca de-o apă tare a vieţii?

Păreai atât de tânăr, erai atât de frumos, de voinic, şi radiai o atât de provocătoare încântare de a trăi, atunci când ne-am văzut ultima dată!

Acum ai început să miroşi.

Mă gândesc că de la această întâlnire din urmă, ţi-am rămas dator un răspuns.

Cum să-l auzi, acuma?

Aş da jumătate din viaţă, să ţi-l pot face auzit şi ştiut. Iar tu, mai bine decât oricine şi decât oricând, te afli în măsură să înţelegi ce dar nemăsurat de scump, e o jumătate dintr-o viaţă de om. Un an numai, o zi, poate un singur ceas… Ce zici? Pentru un cadavru în-tins imobil, cu mâinile cruciş pe piept şi cu osul frunţii răcit, pentru un cadavru care a început să miroase – ce dar înfricoşat de minunat şi nespus, ar fi un singur ceas de viaţă! Întoarcerea la ce-ai fost: mâinile începând a mişca, sângele a curge fluid, ochii întrezărind încăodată lumina bălaie ca mierea de dincoace de întunericul cel mare, gândul desmorţindu-se sub osul frunţii din nou încălzit. Ce zici?

N-ar plăti aceasta mai mult ca tot ce-ai avut; ca tot ce alţii admirau; temeau, invidiau – dar astăzi nu mai înseamnă decât un trecut uscat şi mort, nimic, neantul?

Ţi-am spus că-ţi datoram un răspuns.

De aceasta poate, am şi sosit atât de grăbit la chemarea ta.

Aseară când ţi-am recitit scrisoarea, astăzi în tren, în birja hodorogită, aci chiar, când am intrat, nu eram încă lămurit.

Ştiam că vin să-mi împlinesc o datorie. Dar nu ştiam care şi cum.

Îţi datoram un răspuns.

Era, revăd precis, era pe peronul unei gări de încrucişare. Tu plecai spre oraşe depărtate şi luminoase. Eu spre Capitală, unde mă aştepta mucezeala dintr-un birou cu miros de leşie, de încălţări grosolane şi de tutun prost. O clipă ţi-ai aruncat ochii peste hainele mele sărăcăcioase, pălăria pleoştită, bărbia nerasă, pleoapele moi, privirea coagulată. Iar examenul acela feroce şi mut, m-a usturat ca o palmă. Cum te uram! Cum te-am urât în clipa aceea!

M-ai întrebat, deodată:

— De ce-mi ocoleşti casa de zece ani? Exact de zece. De la moartea Anei… E o coincidenţă ori mă ocoleşti înadins?

Dacă ai fi privit mai omenos, fără examenul tău crud şi arogant, ar fi fost uşor să vezi cât de vinovat îmi adunam toată voinţa să nu roşesc. Aşadar ai bănuit ceva? Ai înţeles ceva?

De aceasta m-am temut şi mă pregăteam să îngăimez o explicare, oricare.

Dar fusese o părere şi nimic altceva. Răspunsul meu îţi era cu totul indiferent. Nici nu l-ai aşteptat. Ai vorbit îndată despre întreprinderile tale, despre ţările luminoase unde plecai şi pe care eu n-am să le văd niciodată.

Pe urmă ne-am despărţit.

Tu ai urcat treptele vagonului tău cu jilţuri capito-nate şi cu patul desfăcut. Eu m-am îndreptat spre vago-nul meu sărac, murdar şi întunecos, unde am călătorit toată noaptea cu ochii deschişi în besnă.

Ţi-am rămas dator un răspuns. Pentru aceasta am venit – ca să ţi-l aduc, până ce nu este prea târziu.

Da! Ai socotit bine. Exact de zece ani îţi ocoleam casa. Exact de la moartea Anei. Şi n-a fost o întâmplare. Cum de n-ai înţeles mai demult? Ar fi fost atât de uşor pentru ochiul tău ager, să vadă, şi pentru mintea ta ascuţita, să priceapă!

Ţi-am ocolit casa, când a rămas deşartă, fiindcă nu mai aveam pentru cine veni.

Trebuie s-o ştii acum. Nu veneam pentru tine. Ea o ştia.

Mă mulţumeam cu atât.

Tu treceai între două călătorii, între două lansări de întreprinderi, între două mese, între două contracte de iscălit, între două întâlniri cu alte femei, între două biruinţi de ale tale.

Eu rămâneam fidel, în jilţul din umbră. Confident şi consolator. Acesta mi-a fost destinul în toată prietenia noastră: acesta nu s-a desminţit până la sfârşit. Ea suferea din pricina grabei cu care soseai şi plecai, trântind uşile, aducând şi lăsând în urmă ceva din frenezia vastelor spaţii şi marilor bătălii. Suferea din pricina nepăsării de la fiecare despărţire, de-o lună, de-o zi ori de-un ceas. Despărţirile voastre erau întotdeauna aceleaşi. O piruetă, un surâs, uşa izbită în încuietori. Cum să nu te simtă înstrăinat? Cum să nu înţeleagă că erai prins numai de izbânzile tale? Aci, numai aci, aveai dreptate în scrisoarea de adineauri: „când ai muşcat, mai vrei şi mai vrei…” Mereu mai voiai!

Alergai să-ţi potoleşti nesaţiul, încă şi încă.

Ea rămânea în jilţul de la fereastră făcând faţă cu jilţul meu din umbră, şi aştepta să ajungă până la noi zvon despre întâmplările furtunoase, prin care ştiai întotdeauna să te strecori, lamă flexibilă de oţel, ca să apari a doua zi cu acelaş surâs triumfal.

Buzele tale albe şi subţiri, s-au scufundat acum ca într-o tigvă de mort bătrân.

Cât ai îmbătrânit într-o singură zi de la moarte!

Ai început să miroşi.

Ce-aş fi vrut întotdeauna să-ţi spun, n-am cutezat niciodată. Eram osândit să stau, să aştept, să ascult – şi vezi laşitatea?

— Să te apăr! Cuvintele mele erau menite să adoarmă toate îndoielile şi să sfarme toate bănuielile. Cum le aştepta, biata Ana! Cum le sorbea, ca o băutură tămăduitoare! Ar fi fost o singură dată destul să înclin fruntea la pământ, să tac, să recunosc temeinicia îndoielilor – şi după aceia, să întind mâinile pentru a sprijini făptura ei firavă şi deznădăjduită, să plec buzele pentru a usca şuroiul de lacrimi.

Ar fi fost de altfel, ceea ce de atâtea ori mă învăţai tu când era vorba de alte femei şi n-am ştiut să învăţ.

Dar laş, am minţit apărându-te, deşi te uram.

Treceai, între două uşi deschise:

— A! Eşti aci? Perfect! Rămâi cu Annie!

Te întorceai, între două uşi trântite vraişte:

— Am întârziat? Mă iertaţi!… Însă ştiam că eşti tu aci, ca întotdeauna, să ţii de urât lui Annie…

Niciodată nu te-ai întrebat de ce sunt întotdeauna prezent. Erai atât de deprins în prietenia noastră, cu rolul meu subaltern!

Ce-ai făcut oare să meriţi îndelaolaltă toate fericirile pe care viaţa, avar, nu le împarte decât cu dramul, un strop aci, unul dincolo? Şi eu ce blestem aveam de ispăşit, ca întotdeuana să exist numai în umbra ta, din rămăşiţele lepădate de tine?

Tot ce am iubit, pe tine te iubea. Tot ce doream, ţie ţi se împlinea.

Eu rămâneam întotdeauna martorul, confidentul, auditoriul, spectatorul.

Tu, mereu tu!

Te-ai mirat de ce ţi-am ocolit casa, când jilţul din faţa ferestrei a rămas pentru totdeauna deşert?

Pentru ce-aş mai fi venit? Pentru cine?

Jilţul a rămas gol. Ai fost neconsolat o săptămână, o lună. Pe urmă, treptat ai îndepărtat din haine tot negrul care putea să-ţi amintească în fiecare clipă, că te urmărea mustrarea mută şi blândă a unei moarte. Ai uitat, fiindcă ai vrut să uiţi sau poate fiindcă nici nu aveai ce uita. Şi din nou ai fost acelaşi, tânăr şi tare, avid alergând după alte îndestulări care se cereau cucerite, aşa cum numai tu ştiai să le smulgi.

Eu am rămas cu amintirea jilţului gol de la fereastră şi cu desnădejdea inconsolabilă, că n-am rostit niciodată mărturisirea expirată pe buze. În acest întuneric mă cufundam.

Ai prins de veste că te-am ocolit. N-ai ştiut însă cât te uram.

Tu, mereu tu!

Prin ce minune, toate obstacolele se surpau numai înaintea ta? Pentru ce tinereţea eternă, era numai pentru tine?

Tu n-ai ştiut ce înseamnă aceasta. Ce supliciu intolerabil înseamnă să doreşti tot, să vrei tot, să simţi că şi tu ai dreptul la tot în viaţă: – iar toate să fie pentru altul, dorinţile tale, ambiţiile tale, speranţele tale, să le realizeze altul. Să rămâi martorul silit a aplauda mereu cu mizerabilă făţărnicie, să te bucuri mincinos şi să te zvârcoleşti noaptea în somn; fiindcă fiecare biruinţă a celuilalt e pentru tine o măsură să-ţi cântărească neputinţa şi frica de viaţă şi trecerea anilor, într-o pustietate unde nu se află şi pentru tine o oază umbroasă, c-un singur strop de apă răcoritor. Tu n-ai ştiut ce înseamnă aceasta.

În nopţile mele de zvârcolire, mai mijea o singură alinare. Gândul că toate, odată, măcar o singură dată, se plătesc. Dar nu cutezam să nădăjduiesc, că totul va fi atât de repede, de neaşteptat şi total.

Ai început să miroşi.

Să-ţi spun şi aceasta? E un miros întăritor, bun, un elixir de viaţă pentru mine. Cu ce voluptate îl aspir!

Mai este o dreptate pe lume. Mai este o răsplată.

Un singur lucru regret. Că nu voi şti niciodată cum de-ai ajuns în oraşul acesta necunoscut şi calic, într-o casă străină, mort fără identitate, ca un vagabond.

Ar fi o ultimă satisfacţie. Mi se cuvenea. O meritam. Ca dreptatea să fie întreagă şi să-mi elibereze din gâtlej, un chiot sălbatec de bucurie.

Iată, sosesc cioclii!

Au adus o cutie lungă şi grea, de stejar; un coşciug.

Acuşi au să te strămute acolo, ţeapăn şi inutil, mai întârziind de prisos să incomodezi viaţa altora – un cadavru care se descompune. Au să pună capacul deasupra şi au să bată ţintele. Au să te acopere înăbuşit în întu-neric. Obrazul tău n-are să-l mai vadă nimeni. Ochii tăi n-au să mai vadă lumina bălaie şi dulce ca mierea.

Te privesc şi încă mă tem.

N-ai să te ridici neaşteptat? N-ai să izbucneşti în hohot de râs?

Dar ce gând stupid! Ce teamă de laş, până la sfârşit! Nu eşti decât un cadavru care se descompune.

Ai început să miroşi.

Pot să te privesc acum atent, fără nici o cutremurare. Cu o simplă şi rece curiozitate. Ce duci cu tine? Pentru ce ai făcut aceasta? Cum de s-au îndeplinit până şi acestea tot prin tine, numai prin tine – aşa cum eu îţi doream cu toată drojdia puterilor mele, dar nu îndrăzneam să ridic un singur deget pentru a conjura duhurile negre s-o facă în locul meu?

N-am fost vrednic nici de atât.

S-au petrecut toate în afară de mine, peste mine. Dar cum le-aş fi vrut!

Răspunde odată! Erai într-adevăr atât de singur?

Ai ajuns în sfârşit atât de singur?

Obrazul acesta nu mai înseamnă nimic, pentru nimeni? Nu va dura în nici o amintire?

La ce ţi-au folosit atunci toate? Unde mai este înţelepciunea ta, curajul tău, luciditatea ta; ce fel de fericire şi ştiinţă a vieţii au mai fost acelea pe care mi le dădeai pilduire, dacă aveau să aducă aci, să sfârşească aci?

Călătoria cea mare… Plecat fără adresă!”

Haha! Râd, cu râsul tău, care şi din scrisoarea ta ultimă, m-a pleznit în faţă, Haha! Tot ce născocisem eu, de mult, aproape acum treizeci de ani, a fost numai închipuire neputincioasă de literator ratat, cum am ajuns, cum sunt. Viaţa m-a depăşit; realitatea a dovedit o mai crudă şi mai arzătoare şi totuşi mai logică fantezie, de vreme ce te-a adus aci, la desnodământul pe care n-aş fi avut cutezanţa să-l imaginez. Să-l doresc. Să ţi-l doresc.

— Sunteţi gata? Lăsaţi să-l mai văd.

Bine! Acoperiţi-l acum!

A început să miroase.

IV.

Acum e tăcere. E noapte.

Noapte înstelată şi mută, pustie, într-un oraş străin unde toţi dorm, fiindcă n-au ce face cu timpul.

Până mâine dimineaţă nu pleacă nici un tren. Am rămas prizonier în camera scundă, cu masa de la fereastră unde ai stat privind cerul în ultima noapte, cu patul unde te-ai întins calm, cu faţa în sus, cu ţeava la tâmplă, s-apeşi trăgaciul. Mai durează mirosul de tămâie amestecat cu duhoarea de mort.

Eşti sus, în ţintirimul necunoscut, printre necunoscuţi, întâia ta noapte cu tot pământul greu pe piept.

Bucuria a căzut. O pânză atârnând moale în vintrele, când vântul a stat.

Privesc, de trei ceasuri cu coatele pe masă, privesc mersul stelelor pe cer, aşa cum le-ai privit tu. Sunt aceleaşi, drumul lor acelaşi. Pentru nemărginirea în spaţiu şi-n timp, nu s-a întâmplat nimic. Ce-ai fost tu? Ce sunt eu? E o mare şi imobilă tăcere, în cea mai senină noapte de august, cu efluvii voluptuoase de parfum vegetal, de frunze, de fructe, de flori.

De ce-ai crezut că viaţa nu mai merita să fie trăită?

Chiar aşa singur şi mizer trăită; chiar aşa necunoscut şi fără nădejde, cum sunt eu aici, faţă în faţă cu universul stelar; râma, faţă în faţă cu universul nostru galactic.

Efluviul nopţii de august e pentru toţi. Se dăruieşte chiar pentru râme. Numai în groapa de sus, sub ţărână, ai rămas doar cu mirosul tău de cadavru care se descompune.

De ce nu m-ai chemat la timp, să te opresc de la nebunia aceasta?

Te-aş fi înţeles şi m-ai fi înţeles. Întâia oară am fi fost prieteni cu adevărat, egali în desăvârşita noastră mizerie, deşi am ajuns la dânsa pe căi atât de îndepărtate şi ocolite. Ţi-o jur, n-aş fi arătat nici un orgoliu, dovedind că eu am fost cel înţelept şi tu rătăcitul.

O spun – fiindcă acum ştiu.

Caietele cu scoarţele lor albe şi negre, stau aci, închise pe masă, sub cot. Le-am citit pe nerăsuflate până la ultima filă. M-au învăţat ceea ce n-am ştiut. Şi uite, acum, bucuria cea rea s-a năruit; o pânză atârnând în vintrele, când vântul a stat.

Mă ierţi? M-ai iertat?

De unde puteam să cunosc? Păreai atât de tare şi înfruntai viaţa atât de sumeţ!

Vasăzică erai şi tu tot atât de şovăielnic şi slab ca mine, tot atât de nefericit? Eram fraţi şi n-o ştiam? Tovarăşi de osândă silnică, legaţi cu aceeaşi ghiulea de picioare, şi nu ne-am bănuit.

Aseară, după ce m-am întors de la cimitir, am venit să-ţi scotocesc lucrurile puţine aduse cu tine aci, şi o făceam cu lăcomie crudă – de ce ţi-aş ascunde? Încă mă mistuia curiozitatea însetată să aflu.

Era o revanşă a mea.

Tot aşa pe câmpurile de bătălie, după ce ultima pocnitură de armă a muţit, apar jefuitorii de cadavre, târându-se tiptil în crepusculul livid să buzunărească stârvurile, să fure inele şi ceasuri, să zvârle scrisori şi imagini naive, fotografii decolorate: o mamă, o soră, o iubită, o soţie, un copil – tot ce lega un mort de viaţă. Cu această lăcomie cinică m-am repezit să-ţi scotocesc în valiza ta de drumeţ plecat fără adresă.

Dar nu căutam ceea ce fură jefuitorii de morţi.

Căutam taina. Dezlegarea! Un semn să mă lămurească. O mărturie.

Am sfârşit iritat. Încă odată îmi scăpai. Valiza ta nouă şi fără nimic al tău, apropiat de tine, nu-mi aducea nimic. Ca o valiză de bancher care-a trecut fraudulos frontiera în ajunul bancrutei, din orice roman poliţist. Am înţeles că ai cumpărat-o dinadins, de la cel dintâi magazin în drumul spre gară, ca să arunci înăuntru de-a valma câteva obiecte anonime, fără iniţiale, fără adresă, fără viaţă: două cămăşi, două gulere, haina de noapte, costumul de înmormântare, pastă şi apă de dinţi.

— Ce-i trebuia unui mort, atâta apă şi pastă de dinţi?… Mă întrebasem singur, rânjind, când am sfârşit.

Am trântit capacul cu îndârjită mânie şi am împins valiza înciudat, cu piciorul.

Încă odată îmi scăpai.

Taina o luaseşi cu tine. Ce tare şi stăpân mi-ai părut până în ultima clipă! Şi cum te invidiam în ura mea oarbă, pentru calmul suveran care-ţi îngăduise să-ţi premeditezi atât de lucid toate măsurile, ca să rămâi anonim în moarte, plecat fără adresă, în călătoria cea mare!

Atunci a zgâriat în uşă, cu degetul osos, baba cea cocârjită cu pliscul de pasăre.

Aducea caietele tale. Caietul cu scoarţele albe; caietul cu scoarţele negre, de muşama.

— Toată noaptea scria, maică!… Aici, la masă, toată noaptea a scris. Zicea să-l las în pace… Cică scria o carte şi de asta a venit, să fugă de huietul lumii ca să scrie în pace. Eu l-am crezut, proasta!… Ce ştie o babă beteagă şi proastă, ca mine?… I-am închiriat odaia, am primit banii pe-o lună. Şi l-am lăsat în pace să scrie. Toată noaptea a scris, la masa asta, de la fereastră. Şi noaptea a doua şi a treia noapte… O săptămână… Pe urmă, înainte de zori, în dimineaţa de-a şaptea când am auzit pocnetul şi l-am găsit întins, am ascuns caietele… Zic: poate-i o taină! Poate s-a spovedit de-un păcat. Altfel, de ce să-şi răpună zilele, un om voinic şi frumos, nalt cumu-i bradul?… Le-am dosit de ochi iscoditori şi răi… Mă cugetam să le dau în foc, să piară taina cu dânsul! Nu ştiu ce scrie înlăuntru… Eu sunt o babă din vechi şi nu cunosc slova… Acuma, dacă te-a chemat şi-ai venit, înseamnă că i-ai fost prieten. Poate-i eşti frate, măicuţă, şi-ţi vine greu s-o spui lumii? Aşa mă socot! Prieten, frate; dacă te-a chemat, înseamnă că n-avea ce-ţi ascunde. Poate pentru dumneata a scris el, şapte zile şi şapte nopţi… Poate spovedania era pentru dumneata… Aşa mă socot. Poftim caietele şi poftim înapoi banii pe-o lună! Nu-i drept să mă bucur de bani pe degeaba, de la un mort…

Cum m-am repezit şi i-am smuls caietele! Cum le-am răsfoit cu nesaţ, primele file! În sfârşit, îmi rezerva şi mie providenţa, o bucurie totală în viaţă: mi se împlinea o dorinţă până la capăt.

— Păstrează banii şi mai ţine colea, nu te codi!… Să fie de sufletul răposatului!

Mi-a trebuit mult până am silit-o să primească.

Mi-a trebuit mult apoi s-o împing de umeri, pe uşă, până am silit-o să plece. Ca să rămân mai repede singur, aci la masa de la fereastră, faţă în faţă cu spovedania ta.

Mă ierţi? M-ai iertat?

Acum e tăcere. Noapte înstelată şi mută, pustie, într-un oraş străin unde toţi dorm – şi unde vor rămâne în veşnicie să doarmă şi oasele tale, cum ţi-a fost dorinţa, printre străini, acolo sus, cu tot pământul greu pe cutia pieptului.

Am sfârşit caietele. Uite-le colea, sub cot!

Mă ierţi, dacă întâia oară, nu pot rezista ispitei să trag şi eu un câştig din prietenia noastră?

Tu ştii cât de arzătoare mi-a fost dorinţa să-mi văd numele tipărit pe-o scoarţă de carte. Din adolescenţă, de acum treizeci de ani, am râvnit-o cu toată înverşunarea. Şi nu m-am învrednicit să scriu niciodată o carte. Poveştile mele plăsmuite de închipuire, îndată ce coborau pe hârtie apăreau uscate şi moarte. Nu odată m-ai îndemnat să renunţ. Nu odată mi-ai lăsat să înţeleg că-i o ambiţie peste puterile mele, atunci când mă sfătuiai să încerc altceva, să urmez pilda să trăiesc viaţa în loc să mi-o pierd plăsmuind năluciri. Ai avut dreptate. De ce m-aş încăpăţâna să o neg?

Şi iată, cartea aceia ai scris-o tu!

Tot tu.

Fără nici un gând. O eliberare. O singură dată – în ce ceas, Doamne!

— Ai deschis foile albe înainte, ai aşternut şirele dintr-o suflare, iar cartea s-a scris singură.

Caietele – o spui – nu erau pentru mine. Nu erau pentru nimeni. Baba cea cocârjată cu plisc de pasăre n-a ghicit. Erau menite focului. Dar de ce nu le-ai ars? În ultima clipă, de ce o singură dată ţi-ai pierdut cumpătul şi nu te-ai îndurat să le scrumeşti! Sau le-ai uitat? Sau ai vrut să le arzi şi ai crezut c-ai făcut-o? Acum sunt la mine. Lasă-mi-le mie pentru totdeauna! Rămână o taină numai între noi!

Mâine, am să le caut un titlu. Am să fiu şi eu odată sfruntat în viaţă, am să pun şi eu pe existenţa altuia, pe avutul altuia, pecetea mea, semnătura mea. Ţie ce-ţi pasă? Lasă-mi această consolare! Această amăgire, măcar. M-ai iertat?

Ştiu. Pentru altceva te-ai aşezat în tăcerea înfricoşătoare a nopţii, la masa aceasta de la fereastră, faţă în faţă cu caietele acestea cu scoarţele albe şi negre.

Pentru altceva le-ai aşternut din scoarţă în scoarţă, cu scrisul tău neadresat nimănui.

A fost o viaţă care s-a recapitulat. Un bilanţ. A fost răfuiala ta cu destinul. Ce tragică încheiere de socoteli!

Dar ochiu-mi pervertit de literator nenorocos, care n-a putut aşterne pe hârtie un singur rând viu, a văzut îndată prilejul unic. Iată romanul pe care l-am visat! Pe care tu l-ai trăit. Şi pe care tot tu l-ai scris.

Mai ştiu şi aceasta. E o faptă mizerabilă. La fiecare filă apari tu, luându-te pieptiş cu viaţa, căutându-te într-un întunecos şi întortochiat labirint.

Ce mizeră, ce jalnică deformare a ochiului, ce mişelnică uscăciune a sufletului, că în toate, eu n-am mai văzut palpitarea umanităţii, convulzia ultimă din preceasul agoniei – ci numai literatură, un subiect, o carte. O carte a nimănui, pe care s-o fur.

Ce vrei?

E mai puternic ca mine.

Gândeşte! O viaţă întreagă să-ţi vezi poftele tale, împlinindu-se altuia; drumurile croite de închipuirea ta, străbătute de altul; viaţa la care ai aspirat tu, trăită de altul şi femeile iubite de tine, iubindu-l pe altul. Să te consolezi de toate, amăgindu-te că tu lucrezi cu alt material, al eternităţii; să mâzgăleşti hârtia nopţi şi nopţi, ca să descoperi a doua zi o jalnică îngăimare a neputinţei desfigurându-ţi tot ce viŕ în închipuirea ta atât de limpede, patetic ţi durabil; iar pentru încheiere, după ce-ai pierdut toate nădejdile, cartea visată de tine s-o afli scrisă de altul – cum să rezişti ispitei? Cum să te mai gândeşti la adevărul din ea, să mai fii sensibil la drama umană din ea? Cum să mă mai doară ce e dureros în ea?

Adineaori, da, numai o clipă, am fost înduioşat şi mă aflam numai om, prieten, un frate în vasta singurătate a lumii, plângând alt frate pierdut.

Adineaori, când te întrebam de ce nu m-ai chemat la timp, să te opresc de la desnodământul acesta. Spuneam că te-aş fi înţeles şi m-ai fi înţeles. Că întâia oară am fi fost prieteni cu adevărat, egali în desăvârşita noastră mizerie. O regretam sincer. Nu mă îndoiam că te-aş fi convins. Că ai fi căzut cu fruntea pe umărul meu, să-mi accepţi religia mea laşă şi mediocră, după care viaţa merită să fie trăită oricum, chiar aşa singur şi mizer, chiar aşa necunoscut şi fără nădejde, cum sunt eu aici, faţă în faţă cu universul stelar, râma faţă în faţă cu universul nostru galactic.

O rosteam sincer, cu tot sufletul.

Dar ce suntem altceva, decât o sumă de sincerităţi succesive?

Căci iată, sinceritatea de acum câteva clipe, a şi devenit minciuna făţarnică din clipa aceasta.

Nu e adevărat. Adevărul de adineauri, nu mai e adevărul.

Acum, nu-ţi mai jur că era mai bine să mă fi chemat. Nu mai regret că n-am ajuns la vreme aici, să te fi în-tors poate de la drumul tău fără întoarcere.

Nu se mai potrivesc socotelile.

Iar dacă aş fi făcut-o, dacă aş fi izbutit, mi-aş muşca degetele până la os. Fiindcă atunci, n-ai fi scris cartea, caietele acestea cu scoarţele albe şi negre – nu le-ai fi scris şi nu mi-ar fi rămas mie, unic testament, cel mai preţios testament, să mă scoată din anonimat şi din mediocritate, să-mi împlinească visul dezmierdat de-o viaţă.

Că le-ai scris tu caietele acestea şi că le-ai scris pentru altceva, decât pentru ambiţiile mele deşarte, ce importă? Sunt aci. Sunt ale mele. Atâta e destul!

Nu e aşa, că n-are să ştie nimeni? Nu poate s-o afle nimeni. Rămâne o taină numai între noi doi.

Uite! Am pregătit hârtie. Am ascuţit creionul. Voi transcrie răfuiala ta cu viaţa, cu veacul, cu tine; cuvânt cu cuvânt, rând cu rând, filă cu filă. N-am să adaug nimic. N-am să şterg nimic. Păstrez chiar permanentele salturi de la prezent la trecut şi din nou la prezent, cu tot dispreţul tău pentru cronologia unei naraţiuni meşteşugite după canoanele sacre ale genului. Va fi poate mai pitoresc şi mai original aşa. Mai autentic. Eram să spun: mai potrivit pentru a da iluzia vieţii trăite direct! Am şi început să uit că e viaţă trăită îndeaievea. Atât de total mi-am însuşit spovedania ta; atât de mult îmi trebuia ca să-mi umple în sfârşit golul vieţii mele deşarte! Nu! N-am să adaug nimic, n-am să suprim nimic. Doar am să despart ici-colo capitole, am să le aplic câte-o etichetă în frunte, căci oricum, trebuie să recunoşti că n-ai învăţat cum se confecţionează un roman.

Pe urmă ard scrisul tău, caietele acestea cu scoarţele lor, albe şi negre, să nu mai supravieţuiască nici o mărturie. Nu era dorinţa ta ultimă? Ţi-o îndeplinesc. Ce bine se potrivesc măcar odată dorinţele noastre!

Mă ierţi? M-ai iertat, pe mine jefuitorul de cadavre?

Mă gândeam să-i descopăr un titlu.

La ce bun? La ce-ar folosi truda?

Tot tu l-ai găsit: „Plecat fără adresă…”

Fie! Rămână cum l-ai voit.

Dar lasă-mi, te rog, lasă-mi numele meu înscris pe copertă. Atât am dorit-o o viaţă întreagă! Îţi respect tot, până şi paginile unde pomeneşti crud despre mine; unde mă zugrăveşti ca pe-o nemernică râmă, mirându-te că încă nu m-a strivit nimeni, sub talpă. Ce importă? N-are să înţeleagă nici un lector că e vorba de mine, într-o carte scrisă de mine, semnată de mine. Aşa m-ai văzut tu, în orgoliosul tău dispreţ de toate şi tot. Ce importă că nu-i adevărul? Aceasta interesează mai puţin. Destul că în carte, creatura aceea situată de tine alături de adevăr, pare adevărată şi vie. Vezi cât de obiectiv judec?

E târziu. Să nu pierdem timpul. Spune că m-ai iertat şi că n-ai nimic împotrivă.

De altfel, morţii, de-acolo unde sunt, nu pot protesta.

Morţii tac.

Morţii rabdă.

Morţii nu mai au ce aştepta de la nimeni.

Iar tu, tu cel temut şi puternic cum te-am crezut; slab şi înfrânt cum numai tu singur te-ai ştiut, oricum vei fi fost, nu mai eşti decât un cadavru care se descompune.

Acum retrage-ţi umbra în lumea ta de strigoi. Mă incomodează. Lasă-mă singur. Lasă-mă să încep a jefui caietele tale, viaţa ta, moartea ta, cadavrul tău, câte au încăput toate în caietul acesta cu scoarţe albe; în celă-lalt, mai ales în celălalt, cu scoarţele negre.

Somn bun! Somn veşnic! Ţărâna-ţi uşoară.