Partea a doua

CAIETUL CU SCOARŢELE NEGRE

Câte odată am acest vis:

E noapte de tot, târziu de tot. Eleno, mă auzi tu acolo? E noapte de tot. Şi nici o suflare şi nici un vuiet de paşi pe asfaltul ud, nu sună sonor, nu se apropie sonor şi nici nu se duce sonor, pe strada pustie, în întuneric, în ploaia măruntă, pe strada pustie, în ploaia măruntă, unde sunt singur, în întuneric. De când rătăcesc? Îmi aud paşii, mă opresc să-i ascult, sunetul lor mai merge încă, încă în noapte şi merg după el, în întuneric, în ploaia măruntă, pe asfaltul sonor. Mă auzi tu acolo, Eleno? De când rătăcesc? E un ceas? Sunt mai multe? O viaţă-i de-atuncea? Sunt singur şi strada nu mai sfârşeşte, şi noaptea e fără capăt; sunt singur, mi-e milă de mine.

Mă simţi tu de-acolo, Eleno?

Mi-e milă de mine. Şi ce nu mă doare? Acasă cămara e rece şi goală, şi ştiu un pendul c-un lanţ ruginit ce ronţăie timpul şi scârţâie aspru, clipă cu clipă, noapte cu noapte, şi câte de-acuma, fără sfârşit, fără sfârşit?

Mă simţi tu acolo, Eleno?

Ţi-e milă de mine?

Ce nu mă doare? Pustiul şi geamătul ceasului noaptea, şi strada cu ploaie şi toate înşelările şi gândul la moarte şi gândul la tine. Îl simţi tu acolo, Eleno, flacăra albastră peste groapa ta, flacăra albastră lângă crucea plouată? Nimic înainte decât noapte şi ploaie şi nici un sfârşit.

Mă simţi tu de-acolo, Eleno?

Şi merg în neştire cu paşii sonori, pe asfaltul sonor, în noaptea cu ploaie; drum fără capăt, drum de vis rău. Aşa sunt de singur! Nici un prietin; toţi au murit; nici o femeie, toate mi-au râs; nici o nădejde, toate-au apus. Şi merg înainte, prin întuneric, drum fără capăt, în întuneric.

Nici câinii nu latră, toate-au murit.

Eleno, m-auzi tu acolo?

Toate-au murit. Şi ziua de-acuma n-o să mai fie. Un dangăt de clopot, un glas de beţiv, un vuiet de roţi venind către mine; – cum le-aş dori, cum le-aştept! Ar fi o viaţă venind spre viaţă, om lângă om; lângă beţiv, o! Cum m-aş strânge să-i simt răsuflarea de om lângă om, să ne-acopere mila unul de altul, să ne-nfăşure noaptea, pe-o bancă udă, sub castanul ud, pe strada udă, în întuneric. Dar nici o fiinţă – şi noaptea, tăcerea, auind în urechi. Nici o fiinţă.

Atuncea, Eleno, mă auzi tu acolo? Atuncea – îţi simt paşii venind către mine. Te-apropii aşa de tăcută!… Te simt alături cu paşi nevăzuţi, îmi prinzi braţul mort, apropii părul tău ud de fruntea mea udă, şi mergem alături, şi părul tău ud pe genele ude înfioară uşor ca o desmierdare. Şi nici un cuvânt. Şi mergem alături. Şi nimic din aievea n-a fost aievea, şi nici o cruce plouată nu este, şi nici un mormânt.

Mă simţi tu acolo, Eleno?

Aşa de tăcut şi aşa de cuminte, mergem alături. Nimic din ce-a fost, n-a fost decât un vis. Aievea e asta; tu lângă mine, în noapte, alături; în ploaie, alături; cu părul tău ud pe fruntea mea udă. Aşa de cuminte, aşa de tăcut, alături de mine, alături de tine; de-acuma nimic nu ne mai poate ţine departe, totu-i uitat, totu-i sfârşit. Îmi râzi şi gura ta roşă o ştiu în noapte, şi dinţii tăi albi, şi părul tău ud, aproape de mine, de-acuma aproape de mine-n vecie, fără sfârşit. Eleno, atuncea ţi-e milă de mine, ţi-apleci capul tău mic cu părul tău ud, şi aud aşa de mărunt tictacul bătăii de inimă-n noapte, tictacul vieţii, Eleno, îl aud.

Nimic nu-i pierdut.

Şi glasul de clopot, prohodul de popi, lutul cel galben şi crucea din ploaie, Eleno, nimic n-a fost aievea, nimic nu-i pierdut. Cum mergem alături, pe stradă sonoră, în întuneric, îţi simt trupul cald, părul tău ud, tictacul din vine, şi mila ne strânge, alături de tot, pe strada sonoră, în întuneric, să nu ne despartă nimica de-acuma, nici un sfârşit, nici un prohod. Ţi-e milă de nopţile mele şi braţul tău cald mă strânge aproape, îţi simt pleoapa ta udă pe-obrazul meu ud, clipire tăcută, iubire tăcută aşa cum a fost. Şi noaptea nu mai sfârşeşte, nu vrem să sfârşească, în noaptea cea fără de capăt ne-am regăsit.

Eleno, atuncea sufletul tău, pasăre albă, nu fâlfâie aproape de mine, în somn – desmierdare miloasă de-acolo de unde nici o întoarcere, nici o întoarcere n-a fost vreodată?

Câte odată am acest vis.

Dar geamătul când mă trezeşte în noapte, cămara e neagră, şi ploaia afară se zbate-n obloane, şi alături pendulul cu lanţ ruginit ronţăie timpul, clipă cu clipă, noapte cu noapte; câte de-acuma, fără sfârşit?

SFÂRŞIT