Capitolul X

Tapirul şi puiul de vultur.

Da! Fără îndoială că numai de aceea, chiar suvenirul acestor erori, chiar hiperbolicul fanatism al proclamaţiei cu care-am fluturat stindardul lor de pe baricada şcolărească sub barba tapirilor, încă îmi rămâne o melancolic de dulce alinare.

Erorile, le expiez. Le plătesc într-asemenea ceas cu o întârziere de trei decenii.

Cu neputinţă însă să le abjur.

Au făcut parte din fiinţa mea de aci. Le duc cu mine în nefiinţa mea de dincolo. Haha! De dincolo?… De nicăieri.

N-ajunge atât?

Ţin minte, aşadar că, spre nedumerirea generală a tapirilor, pomenind cărţile prea puţin cunoscutului pe atunci comite de Gobineau, începusem prelungirea-mi asupra Renaşterii, evocând mările şi oceanele antichităţii pe care contemporanii lui Homer şi Herodot le priveau cu teroare ca un element misterios, nelimitat şi ostil.

Spăimoase pustietăţi lichide cutreierate de cicloane, sfârşind în nimic, hăpăind smintiţii ce se încumetau să-i violeze tainele, aruncând la ţărm numai hârburile naufragiilor şi vinete cadavre, adăpostind în străfunduri zei cu mâini formidabile şi nătânge, urzind din spuma valurilor zeiţe de-o diafană dar fatală frumuseţe: veşnic furibundul Neptun, veşnic metamorfozatul Proteu, marmoreana Venus-Afrodita, răzbunătoarele Amfitrite, nestatornicele Nereide, fabuloasele Sirene atrăgând mateloţii irezistibil spre grotele de mărgean, de cleştar şi de alge, ce răspund pe celălalt tărâm, încât, pentru a lupta împotriva acestei funeste vrăji, tovarăşii lui Ulise îşi astupau urechile cu ceară şi se cereau cetluiţi cu otgoane de catarge.

Nici o mirare că pe asemenea mări vrăjmaşe ale miturilor antice, galerele egipţiene, feniciene şi elene, triremele romane, chiar corabia legendară a Argonauţilor plecată sub comanda lui Jason să răpească lâna de aur, chiar nava vicleanului Ulise, înaintau cu prudenţă, dând târcoale pe aproape de ţărmuri, arar avântându-se în largul bântuit de duhurile necunoscutului.

Pe urmă, populasem acest lac mediteranean cu greoaiele galere ale Bizanţului în putredă şi daurită splendoare a decadenţei, cu flotele cruciaţilor care purcedeau să elibereze Sfântul Mormânt, cu rapidele năvi ale piraţilor sarazini; în vreme ce pe continent, evul mediu îşi făurea din seculară migală catedralele cu turlele mistic zvâcnite spre cer, arcuite ogive şi stranii himere, rânjinde gargulii, castelele seniorilor feudali, burgurile, cetăţile de răspinteni cu masive donjoane, în tropotul de copite al hoardelor asiatice, în zăngănitul de suliţi, lănci, scuturi şi zale ale cavalerilor cu carapacea armurilor de crustacei me-talici, într-o furnicare de mulţimi în veşnică forfotă, călugări şi pelerini, neguţători şi jongleuri, mercenari şi zarafi, alhimişti şi trubaduri, proscrişi ai schismelor şi paji bucălaţi ai domniţelor castelane, ţărani, anahoreţi, stareţe, briganzi, menestreli, posedaţi, călăi, leproşi, bufoni, cerşetori, nomazi ucenici ai breslelor meşteşugă-reşti şi oculţi ucenici ai doctorului Faust, schingiuitori şi martiri, vraci şi prinţi fără ţară, oameni ai divinelor sacrificii şi ai desfrâului, ai tuturor simoniilor şi celor mai suave suspine către infinit, propovăduind, conspirând, războindu-se, măcelărindu-se, prigonindu-se, îmbulzindu-se la bâlciuri, kermese şi procesiuni, într-un tumult pitoresc şi plin de larmă, de culoare, de neastâmpăr, în-tr-un amestec de tragic, de devotament, de grotesc şi de sublim, de naivitate, de pasiune şi de mister, ca în mişunătoarele tablouri ale lui Breughel, unde fiecare amănunt încărcat de ascunse semnificaţii îşi cere răbdarea încântată a unui cercetător cu lupa. Că în timpul acesta, într-o Carte a focurilor cu singurul exemplar păstrat la Biblioteca Naţională din Paris, un oarecare Marcus Graecus, sub numele de a „treizeci şi doua formulă” destăinuia secretul prafului de puşcă preluat de la chinezi unde slujise doar pentru focurile de artificii, că tot dinspre acea civilizaţie, a mandarinilor, împresurată de ziduri şi letargică de milenii străbătuse născocirea tiparului preluată şi ajustată la Mayenta şi Strasburg de-un oarecare Iohann Gutenberg şi născocirea busolei adusă poate de tartari, poate de Marco Polo, ca să intre în folosinţa neîndemânatecă a navigatorilor portughezi alături de astrolaba mării – toate nu îndreptăţeau încă nici o prevestire a ceea ce avea încă să vină. Continuau războaiele şi kermesele, bâlciurile şi ciumele… [aici lipseşte o filă din manuscrisul original] Bartholomeo Diaz şi Vasco de Gama, genovezul Cristofor Columb şi Magellan.

Nu începea astfel aventura cea mare a Europei şi a vremilor moderne, a unui duh primenit şi iscoditor?

Fragile îmbarcaţiuni rostogolite de talazuri şi lunile între imensitatea apelor şi imensitatea cerului. Ochii descoperind cu uimire Crucea Sudului în locul Stelei polare; Păunul şi Centaurul, Scorpionul şi Licornul, în locul uzatelor constelaţii. Oameni care-au avut de biruit neîncrederea cărturarilor de-atunci, a geografilor, a curtenilor, a monarhilor, mergând să confişte pe socoteala Europei nemărginite imperii cu ale lor inimaginabile tezaure, fluvii gigante cum încă nu s-au văzut, dihănii şi păsări, flori şi reptile, arbori şi fluturi, care lăsau în urmă toate legendele mitologice. Ce însemna expediţia Argonauţilor, războiul Troiei pentru copilăroasa disputare a unei femei destul de bătrâioare, vagabondajul lui Ulise pe farfuria lunguiaţă a smârcului mediteranean, faţă de epica traversare a Atlanticului, când caravelele lui Cristofor Columb cu Santa-Maria în frunte, după ce-au străbătut Marea Sargaselor, au ancorat în marea Caraibelor şi când mateloţii au dat întâia oară ochii cu oamenii arămii despre care nici o legendă nu păstra nici o ştire? Prin contrast cu emfaza pletorică a lui Homer, glorificând în perspective însutit exagerate, nişte mărunţele încăierări sub zidurile unei cetăţi cât un taler şi nişte furtuni într-o tipsie – căci ce altceva fusese Troia? Ce altceva, Helespontul?

— Cât mai impresionant de simplu şi uman era jurnalul de bord al lui Columb, notând ca într-o fidelă, obiectivă, avară foaie de observaţie, episoadele celui mai important şi fantastic eveniment din istoria lumii!… La 20 septembrie 1492, marinarii capturează o pasăre ce li s-a părut rândunea de mare, dar se dovedeşte o pasăre necunoscută de râu cu apă dulce. La 24, calm plat. Mare acoperită cu alge. La 10 octombrie, marinarii, sătui de-o călătorie care nu duce nicăieri, ameninţă să se răscoale, şi să întoarcă botul năvilor cu velele spre Spania. În noaptea de joi spre vineri, între 11 şi 12 octombrie, numitul Rodrig de Triana (prin ce perseverenţă a memoriei mi-a survenit atunci şi mai reţin şi acum numele acestui obscur rival al lui Ulise, Ajax, Jason, Argos?); numitul Rodrig de Triana zăreşte în bătaia lunii o dună argintie de nisip şi nu-şi crede ochilor. Se năpusteşte la tunul de pe covertă, descarcă o răbufneală de pulbere fabricată după a treizeci şi doua formulă din Cartea focurilor a lui Marcus Graecus şi răcneşte din adâncul rărunchilor: Pământ! În sfârşit, pământul! „Echipajul a dat năvală pe punte şi toţi au aşteptat până în zori, eu ochii ţintă…” Cu astfel de strictă menţiune într-un jurnal de bord a fost întoarsă o foaie decisivă din istoria lumii, lăsând pe seama lectorului să reconstituie emoţia celor ce se temeau să nu le fugă pământul cel nou de sub ochi ca o nălucire şi sugerând aceluiaşi lector să recapituleze, după veacuri, din succesiunea cauzelor şi efectelor, ce răsturnare în hronicul noroadelor europene era menit să aducă strigătul acela: Pământ! În sfârşit, pământul! Şi totuşi, celebrita-tea lui Cristofor Columb e întreţinută pentru posteritate în conştiinţa plebei mai mult prin anecdota stupidă cu oul turtit la vârf în pălăvrăgelile unui ospăţ, decât prin acele însemnări, memorii şi scrisori, care sunt cea mai cutremurată mărturie a luptei purtată de geniu cu rezistenţa opacă a contemporanilor, după ce Columb călătorise pe jos, ca un vagabond, de-a curmezişul Spaniei, cerşind pita şi căpătâiul de-o noapte trapezelor mănăstireşti, până să ajungă la Hernand de Aragon şi Isabela de Castilia, ca să-i convingă cu implorări şi umilinţi, şiretlic, ispita şi nesaţiul aurului, că e vrednic să le aştearnă la picioare o lume care n-a fost încrisă încă în nici o hartă şi nici nu figura încă pe inventarul Genezei. Ce mititele şi sărace în substanţă, ca ieftinele mărgele de sticlă pe firul de aţă, se înşiră cânturile Iliadei şi Odiseii, rugăciunea Ifigeniei, cearta dintre Ahile şi Agamemnon, duelul dintre Paris şi Menelau, dintre Hector şi Ajax, moartea lui Ahile, calul Troian, Ulise şi ciclopul Polifem, giugiulelile nimfei Calypso, corăbierii prefăcuţi în porci de maliţioasa Circe; toate naivele băsmuiri, ce sărăcuţe în seva imaginaţiei şi în emoţie, faţă de episodul unic, când Hernand Cortez, conchistadorul, răsare înaintea lui Montezuma, regele Mexicului, ca un demon descins din altă planetă cu oştirea lui de feţe palide în armuri strălucitoare, cu puştile care închideau trăsnetul în ţevi de fier şi cu escorta de necunoscute făpturi, câini şi cai – călăreţii care făceau un singur trup cu animalul ca adevăraţii centauri ai mitologiei! Ce confruntare a două lumi reciproc misterioase, care nu se bănuiseră, în clipa când Montezuma, însoţit de cortegiul principilor, calicilor şi preoţilor, înaintează în calea lui Hernand Cortez în lectica de aur, sub parasolul de pene verzi, înfăşurat în somptuoasa hlamidă de fir şi pietre scumpe! Şi ce magică irealitate de vis s-a desfăşurat sub privirea europenilor, când cortegiul, dându-se la o parte, a lăsat să apară, într-un grandios decor tropical, lacul Tezucuco şi ale sale grădini plutitoare, cetatea cu cincisprezece mii de turnuri şi cu şaptezeci de mii de pavilioane, parcuri, boschete, canale, poduri arcuite, temple, altare, palate! Cele şapte minuni ale antichităţii, cu templul Dianei din Efes cu tot şi cu grădinile suspendate ale Semiramisei cu tot, ce searbăde miracole pe dimensiunile micului univers de-atunci, strivite de prodigioasa cetate pe ape a lui Montezuma!

Totuşi, fiindcă emisarii Europei aduceau cu dânşii uneltele şi accesoriile unei ştiinţe embrionare încă, dar incomparabile, fiindcă a lor civilizaţie era alta, diferită, feţele roşii n-au rezistat feţelor palide. Hernand Cortez cucereşte Mexicul cu patru sute de soldaţi, şaisprezece cai şi zece tunuri de bronz. Pizarro pune stăpânire pe Peru, pe construcţiile ciclopeene, pe toate odoarele civilizaţiei incaşe, cu două sute de oameni, şase cai şi trei tunuri. A existat în antichitatea epopeelor homerice, un moment trăit, unul singur trăit cu adevărat de omenire, ca stupoarea, freamătul, curiozitatea, nerăbdarea, răspândite în Europa la zvonul acestor descoperiri şi isprăvi ale conchistadorilor? Ca spectacolul galioanelor descărcând cu nemiluita în porturile Spaniei barele de aur ale odoarelor topite, perlele, safirele, smaragdele şi toate nestematele palatelor regeşti şi templelor aztece? Ca uluita încremenire a glotimii de pe cheiuri când, de pe corăbii au păşit pe uscatul european, cei dintâi indieni care nu erau totuşi Indieni ai Indiilor orientale, ci oamenii unui uscat nepomenit în nici o numărătoare a seminţiilor lui Sam, Ham şi Iafet: captivii cu multicolore pene încingându-le fruntea, foştii oşteni biruiţi ai lui Montezuma, cu profil de medalie, pielea de aramă şi buzele subţiri, pecetluind o severă gravitate, fără zâmbet, fără căinări de desnădejde? Şi Ulise, prea slăvitul iscoditor de vicleşuguri levantine, avut-a el curajul disperat al lui Cortez, când, pentru a fi silit să meargă înainte şi pentru a nu mai privi îndărăt, din buna sa voie dă foc brigantinelor, goeletelor şi caravelelor care l-au adus din patrie? Epopeea veacurilor ceaveau să vină, epopeea Renaşterii, purcede de atunci şi aşa, despicând vălul tenebrelor care astupa, despărţea lumile în spaţiu şi în timp, fiindcă ferfeniţea geografia lui Ptolomeu şi spărgea în ţăndări cosmografia ptolomeică pregătind calea lui Copernic cu a sa De revolutionibus orbium coelestium şi a lui Galileo Galilei cu a sa nouă Mecanică cerească. Pentru acestea toate fusese nevoie de-o altfel de temeritate, decât acea a viteazului Ahile, a lui Agamemnon, Castor şi Polux, instrumentele zeilor.

Omul începea să devină în sfârşit instrumentul său, al violenţei şi geniului său, nu al forţelor oarbe.

Îmi îngăduiam o pauză, să respir.

Iar Preşedintele conclavului de arbitri, o celebritate a Universităţii şi a timpului, şopti ceva sub paravanul palmei către vecinul cel mai apropiat, cu un zâmbet de simpatică amuzare. Vecinul a transmis servil reflecţia din unul în altul. Am aflat-o după ce-am sfârşit, din chiar gura ilustrului dascăl de filosofic, psihologie şi estetică, Dimitrescu-Iaşi, Preşedintele comisiunii: „Aceasta e un fel de Columbiadă, contra Iliadei şi Odiseei!”

Fără s-o aud, fără s-o ştiu încă, şoptirea m-a îndârjit numai după surâsul superior al magiştrilor cu plastroane, redingote şi ţapene ştaifuri la gât.

Între toţi, doar pitorescul Preşedinte nu simţise nevoia unei solemnităţi vestimentare.

Era şi acela un alt frate ceva mai norocos în ierarhia didactică, un alt frate al fostului meu profesor de matematici din urbea-mi natală: Grigore Panţâru. Tot aşa de inteligent, de înzestrat, de original, de a-multe-ştiutor, destinat să rămână doisprezece ani Rector al universităţii bucureştene – fenomen unic în analele învăţământului românesc!

— Vorbitor fără fişe, întotdeauna nou, cu o mult mai diversă şi mobilă informaţie decât a sclerozatului Maiorescu, refuzând să-şi cronometreze ca el cursurile şi să le prepare în faţa oglinzii, se situase astfel la antipodul rigidului pontif junimist: prea puţin îi păsa de ce spune, ce crede şi ce îl crede lumea. Îmbrăcat într-un sacou de lustrin, cu pantalonii tărcaţi şi scofâlciţi la genunchi, cu barba focşilor sârmoşi de astăzi şi cu lavaliera stropită de buline înnodate strâmb îndeobşte, târa după el în restaurante de lux ca şi în grădinile de vară şi cârciumele cu mititei, la Iordache din Covaci şi Ia Andrei, la Capşa şi la Enescu, la Carul cu bere şi la Roşca, o ceată de boemi iluştri: Barbu Delavrancea şi Caragiale, căpitanul Lambru şi Iancu Brătescu, kneazul Moruzzi şi Nottara, Costache Bălcescu şi Liciu – continuându-şi de dragul lor, lângă bateriile la ghiaţă, prelegerile de pe catedră, cu încă mai îndrăcită vervă şi mai scăpărătoare jerbe de artificii. Prietenii, tovarăşii de noapte, colegii, elevii, îi spuneau: Coco. Se numea pentru toată lumea: Coco! Aceasta rezuma tot. Încă un fenomen de cumul al tuturor însuşirilor şi metehnelor naţionale, un exemplar care ar fi făcut mândria universităţilor apusene şi care n-a lăsat în urmă decât amintirea unui om fermecător şi două cărţulii să încapă în buzunarul vestei.

Fireşte că nu-l puteam stima. Că atunci, nu-l puteam stima.

În zâmbetul de sub mustăţile şi barba sârmoasă, am recunoscut zâmbetul de pe buzele fostului meu dascăl cu fruntea socratică, muşteriul tavernelor periferice, zâmbetul tatei, zâmbetele care cuceresc simpatia şi se mărginesc la atât.

Mi-am dres glasul şi, cu o pornire agresivă, am dat buzna, tropăind, în templul profesorului de estetică, de istoria filosofiei, de morală şi filosofia socială. Renaşterea, evident, mai însemna şi altceva. Arta, pictura, scluptura celei mai strălucite epoci din istoria Europei, după secolul lui Pericle.

Cu un zâmbet, altfel de zâmbet, al meu, am luat aminte la mişcarea satisfăcută a tapirilor de la catedra amfiteatrului. În sfârşit!

În sfârşit mă apropiam de tipicul programei analitice. Adoptând viclenia răbdurie a lui Ulise, am luat-o domol pe lângă ţărmuri, poposind mai întâi la premergătorii Renaşterii, la săpăturile din cel de-al cincisprezecelea veac, care dăduseră la iveală sculpturile zeiţelor şi zeilor de-o păgână frumuseţe, moştenirea uitată şi pierdută a antichităţii eleno-romane; am schiţat influenţa acestor descoperiri asupra zugravilor şi cioplitorilor de marmoră care, într-o frenetică stimulare, durau capodoperă după capodoperă, păstrate acum cu evlavie în muzee, capele, biserici, palate, lăsând înadins, pentru o apoteoză finală, figura enigmatică a lui Lionardo da Vinci.

Semnele de aprobare ale tapirilor, clătinările din gâtlejurile de broască ţestoasă, tresăltarea pleoapelor pe bulbii globuloşi ai ochilor, mă aţâţau într-un fel de răutăcioasă febră. Aşteptaţi puţin! Numai aşteptaţi!

Şi ca să-i câştig mai deplin, înainte de surpriza impertinentei mele concluzii, am stăruit cu o perfidă dozare asupra artei subtile din picturile lui Lionardo, asupra vieţii nomade, singuratice, neînţelese şi tragice, după descripţiile lui Văsari ori Michelet şi paginile lui Walter Pater, despre care fără îndoială toţi tapirii, cu excepţia a-toate-ştiutorului Coco, atunci auzeau întâia oară. Am trecut în revistă Cina cea de taină, Madonele, cele trei, Sfânta-Ana, Meduza, Sfântul Ion Botezătorul şi Bachus, pentru a mă opri la Mona-Lisa, la surâsul Giocondei.

Aci eram pe tărâmul obsesiilor mele.

Iar tăgăduind toate legendele după care elevul lui Verrocchio ar fi întreţinut artificial, patru ani, celebrul zâmbet pe buzele modelului, înveselind-o cu măscările din Decameronul lui Boccaccio, cântându-i din flaut, din harfă, din liră, tocmind trupe de mimi s-o desfăteze, m-am socotit forte a susţine că zâmbetul acela nu era al soaţei unui negustor oarecare cu numele Francesco del Giocondo, ci era însuşi surâsul lui Lionardo da Vinci, proiectat pe buzele unei femei ideale, eterne, indescifrabile, afirmam, chiar imateriale, căci Lionardo o plăsmuise din el, din aspiraţiile lui nebuloase către altceva decât lumea înconjurătoare, oricât ar pretinde Văsari că Mona Lisa a existat în carne şi oase. Eu mă îndoiam. O contestam. Ah! Cu ce bucurie juvenilă am luat act de sprâncenele nedumerit circumflexe ale tapirilor şi de prompta lor aprobare, cu o slugarnică schimbare de front, numai când preşedintele conclavului, hilarul Coco, îşi trecu degetele prin barba sârmoasă a manifestare de încântată surpriză!… „Bravo, băieţaşule!… Interesant! Extrem de interesant!” El admitea; mă înţelegea. Un portret? Prea puţin spus… Adoptând lirismul lui Walter Pater, am zugrăvit chipul Mona Lisei pe care încă nu-l văzusem decât în reproducerile cărţilor poştale şi tratatelor de istoria artelor. Nu era o femeie. Ci femeia! De aceea Lionardo da Vinci se dispensase de frumuseţea convenţională, banală, carnală, a imaginilor cu care ne-au deprins pictorii, sculptorii, poeţii. Surâsul ei magnetic altceva spunea; altceva rezuma. Aşa cum priveşte neclintit din jilţul arhaic de marmoră, împresurată de stâncile fantastice ca într-o lumină de sub ocean, ca şi Walter Pater găseam că e mai veche şi indestructibilă decât lespedele de granit care o înconjoară. În surâsul ei supravieţuia experienţa tuturor femeilor de la Eva încoace, soţii, mame, surori, iubite, căci ca ele şi ca vampirii basmelor s-ar fi spus că a murit şi a înviat de nenumărate ori, reîncarnată în alte soţii, mame, surori, iubite; ca ele a simţit, a trăit, a cunoscut totul, pasiuni şi speranţe şi decepţii şi zădărnicii, toate acestea fiind lotul ei ca al tuturor femeilor – încât de aceea pleoapele îi sunt aşa de ostenite, figura ovală atât de fără vârstă, zâmbetul atât de enigmatic, conservat într-o lumină lividă ca fundul mărilor. Cum le-ar fi descoperit acestea, Lionardo da Vinci, pe chipul unei soaţe de neguţător? Le-a urzit din lăuntrul său, ca şi zâmbetul, care era al său, fără sex şi fără vârstă, secret, rece, dezabuzat, zâmbetul geniului înclinat deasupra abiselor pentru a descifra legile lumii. Căci aşa trebuie tălmăcit zâmbetul Mona-Lisei! Căci îndeosebi acesta a fost Lionărdo da Vinci! Acolo trebuie căutată taina vieţii sale, cheia geniului său. Precursorul epocii moderne, al cercetării şi cunoaşterii ştiinţifice, cum o dovedesc cele treisprezece tomuri de manuscrise, cu observaţii, experienţe, ipoteze, întrebări şi dezlegări, scrise cu mâna stângă, de la dreapta la stânga, încât numai prin oglindă pot fi citite, ca un testament secret, hărăzit unei minorităţi de iniţiaţi. Pictorii de mai târziu s-au extaziat de cunoştinţele sale anatomice, de compoziţiile atât de riguros supuse legilor numerelor, de experienţele şi principiile lui asupra culorilor; dar toate acestea, de mult nu se mai mărgineau la artele plastice – erau mărturia unui nesaţ multiplu al cunoaşterii ştiinţifice, rupând-o cu dibuielile alhimiştilor contemporani, hipnotizaţi de căutări absurde: piatra filosofală, elixirul de viaţă eternă, perpetuum mobile… Dacă şi acum legile perspectivei şi umbrelor sau principiul vaselor comunicante purced de la formulările lui Lionardo, încă mai numeroase, peste o duzină şi jumătate, sunt născocirile mecanice, aparatele fizice de precizie sau numai simplele invenţiuni practice datorite geniului său industrios, de la sticla de lampă la balanţa hidrostatică, de la micrometru la scripete şi draga de curăţat fundul apelor în estuare, fluvii şi porturi, de la maşina de vălţuit la culasa tunului, la strung, presa hidraulică, vaporul cu lopeţi, macara, mitralieră, proiectele fantasticelor maşini de zburat…

Coco, Preşedintele cu lavaliera înnodată strâmb şi cu semiluni de sudoare la subsuorii surtucului de lustrin, s-a plecat iarăşi către vecin, şoptindu-i într-un zâmbet de aprobare amuzată, ceea ce aveam să aflu la ieşire, tot din gura sa:

— Aceasta e un fel de Davinciadă! Meşterul strungar Lionardo, contra bietului nostru Lionardo da Vinci!

Şi iarăşi reflecţia, fără s-o aud, numai bănuind-o, a şfichiuit demonul contradicţiei din mine, dictându-mi o focoasă peroraţie de încheiere în care îl proclamam precursorul veacului al douăzecilea, supremul ideal al unei generaţii destinată să reconstruiască o lume mai bună şi mai dreaptă, prin achiziţiile ştiinţei. Pictorul şi sculptorul îl lăsam în seama esteţilor. Realitatea, care-şi are o logică a ei, ascunsă priceperilor de rând, nu-şi rostise oare cuvântul când s-a înverşunat a distruge sistematic atâtea din capodoperele pictorului şi sculptorului: Cina cea de taină şi-a scorojit culorile şi a rămas o palidă imagine a ceea ce a fost; bătălia de la Anghiari, tabloul cel mai important ca dimensiuni, probleme de mişcare, de compoziţie, de distribuire a maselor, de perspectivă, dispărut; portretul Ceciliei Galetani, pierdut; statuia colosală a lui Francesco Sforza sfărâmată de arcaşii şi cadeţii gasconi când au ocupat Milanul, la 1498. Peste toate a suflat un vânt al morţii, poate înadins ca din cumpăna posterităţii să reducă aportul pictorului şi al sculptorului, ca mai greu să cântărească acel al inventatorului, al descoperitorului, al cercetătorului de legi, de cauze şi de efecte, care va să elibereze omenirea de ignoranţă. Pe acela îl adoptam noi, generaţia veacului al douăzecilea. Pe acela îl consideram premergătorul genial al lui Edison. Căci pentru binele a sute de milioane de oameni, pentru a le uşura cazna lor de toate zilele, pentru a risipi bezna ce înfăşoară încă planeta şi ţine încă mulţimile în sclavia brută a vitelor de jug, mai mult decât surâsul enigmatic al Mona Lisei şi decât spectralele chipuri ale Cinei celei de taină, preţuiesc născocirile ingenioşilor anonimi care au inven-tat roata, pârghia, cea dintâi secure de fier, cea dintâi armă de bronz, cea dintâi luntre. Nu prin Rafael şi Michel Angelo trăim, nu prin Platon şi Kant, ci prin cei care s-au gândit şi au izbutit să folosească aburul, electricitatea, motorul cu explozie, primul vaccin: prin Arhimede, Newton, Denis Papin, Ampere, Jacqard, Stephenson, Pasteur, Charcot, Edison.

— În sfârşit şi o Edisoniadă! A zâmbit Coco Dimitrescu, de astă dată rostindu-şi distinct reflecţia ca s-o aud şi eu.

— Da! O Edisoniadă! I-am smuls vehement cuvântul din gură. Nu aceasta e epopeea veacului care începe? Şi nu se vesteşte măcar tot atât de grandioasă ca Iliada, ca Odiseea, ca Eneida, ca toate snoavele care întreţin cultul unor mituri perimate, defuncte, îngropate, pe când epopeea veacului nou, a veacului nostru, merge înainte cu viaţa cea vie, ne dă fiecăruia sentimentul că participăm la o eroică luptă cu duhurile întunericului? Ce tânăr de la începutul unui asemenea veac nu e înfiorat de o solidară emoţie, la gândul miilor şi miilor de fraţi necunoscuţi, indiferent de ţară, de seminţie, de lege, care în laboratorii, în clinici, în uzine, se pregătesc a urzi omenirii alte condiţii de viaţă – de adevărată viaţă ieşită din animalitate? Peste sute de ani, când toate vor aparţine trecutului, când bunurile achiziţionate acum parcelă cu parcelă vor fi fost de mult intrate în patrimoniul umanităţii, se va vorbi despre generaţia aceasta măcar cu aceeaşi uimită evlavie cu care străbunii noştri pomeneau isprăvile lui Ahile, Agamemnon, Castor şi Polux! Iar cele şapte minuni ale lumii vor fi atunci de şapte sute de ori mai numeroase şi de şapte ori câte şapte sute de ori mai fără de seamăn ca tot ce s-a încumetat a cugeta un Platon, Pitagora, Aristot, Socrate… Sfârşitul se adresa în nevăzut, nevăzuţilor mei tovarăşi de aceeaşi vârstă, care din toate ungherele planetei, fără să ne cunoaştem, dar ştiindu-ne, ne încredinţam veacului anonimele noastre puteri, voinţe, speranţe, idealuri, să ne ducă înainte, cu dânsul.

Semnalul aplauzelor l-a dat chiar scepticul Preşedinte, ridicându-se să-mi strângă mai întâi oficial mâna, mai apoi să-mi pună familiar palma pe umăr şi să mă prevină că fără să aprobe întru totul cele ce-am spus, l-a încântat îndeosebi felul cum le-am spus.

— Dar eu cred în cele ce-am spus! Am şuierat printre dinţi, privindu-l ţintă în ochi.

O clipă mi-a înfruntat privirea tânără şi tăioasă. Pe urmă, uitându-se în altă parte, cu zâmbetul lui Grigore Panţâru, cu zâmbetul tatei, vorbi mai mult pentru el:

— La optsprezece ani ai dreptul să crezi atâtea! În atâtea!…

— În acest caz, uzez de acest drept, domnule Profesor. Cât mai am timp! Am replicat tot cu un mârâit de harţag.

— Uzează, dragă tinere! Uzează într-adevăr cât mai ai timp. Nu exagera însă!… Ţi nu uita: Qui veut faire l'ange fait la bęte…

— Adică, domnule Profesor…?

— Adică, nimic, dragă tinere.

— E o enigmă? Un test? O problemă de dezlegat, domnule Profesor?

— Ai s-o dezlegi singur când va veni vremea, dragă tinere… Continuă a zâmbi, uitându-se în vid cu o bruscă înceţoşare de tristeţe. Ai înaintea dumitale destulă vreme ca s-o dezlegi. Deocamdată, te-aş ruga să mă aştepţi la ieşire. Mi-ar face plăcere să-mi ţii companie câţiva paşi…

Primul gând a fost să nu răspund acestei chemări rostită pe-un ton confidenţial, amical, complice, la distanţa oficial respectuoasă şi discretă a celorlalţi tapiri. I-aş fi arătat astfel cât de puţin preţ pun pe plăcerea unui aseme-nea om, pe care-l socoteam un cinic trădător al vocaţiei sale cărturăreşti şi al unor excepţionale însuşiri plasate păgubos de natură pe-un individ din soiul celor capabili să înţeleagă totul, dar incapabil să se sacrifice pentru ceva.  Nu-şi risipea oare talentul, cultura, verva, inegalatele virtuozităţi dialectice, în taclale de birturi cu o clică de cheflii? Prin ce se deosebea de Grigore Panţâru, de tata, de liota inutilităţilor simpatice pe care le osândeam, dispreţuindu-le?

O clipă mi-am propus deci să mă strecor din amfiteatru, din şcoală, din curte, făcându-mă nevăzut şi savurând anticipat această nouă impertinenţă. Apoi ceva m-a îndemnat să cedez. Poate curiozitatea. Ce voia? Ce-avea să-mi spună? Cu ce să mă iscodească şi cu ce să mă ispitească în diletantismul său zâmbăreţ? Cu ce licheluţă, gata să se gudure, flatată de atenţia magiştrilor mă confunda? Poate îndeosebi jignit de-o asemenea bănuiala, am cedat imboldului sucit şi crud, să-i mai servesc şi alte necuviinţe de acelaşi calibru. Ca să-i fie de învăţătură. Ţineam eu să-i dau lecţii.

De strecurat însă, tot m-am strecurat. Dezbărându-mă de zgomotoşii colegi cu ale lor lăbărţate efuziuni de entuziasm şi de recunoştinţă, dosit după un zid ca un rău făptaş ce mă pregăteam a fi, l-am privit coborând scările, despărţindu-se de ceilalţi dascăli în faţa birjei tocmite cu ora – altă fantezie de incurabil boem nărăvit să-şi volu-bilizeze inspiratele cursuri ca şi giumbuşlucurile benchetuirilor de pomină cu muscalul la poartă!

— L-am pândit cum mă căuta nedumerit cu ochii. Şi numai după ce mi-a satisfăcut deplin consternarea că nu mă află de strajă, la o distanţă subalternă şi umilă în josul scărilor (aşa vedeam şi interpretam întreaga împrejurare); numai atunci am apărut din ascunzătoare. Îmi compusesem o înfăţişare emancipată, adresându-mă cu o exagerată degajare, ca unui unchi de-o zahariseală notorie:

— Mi se pare că am întârziat?… M-au reţinut nişte colegi simpatici… Nu-i puteam lăsa! Abia am scăpat.

Distratul Coco n-a luat aminte la intenţia mea de a-i pune de la început placul mai prejos de al unor colegi simpatici (şi inexistenţi), pe care nu-i puteam părăsi în drum de hatârul unui tapir. Sau numai, filosofic, s-a prefăcut a nu lua aminte.

A schiţat un semn birjarului să ne urmeze la pas. Mă invită să-i ofer braţul cu o formulă lirico-aforistică:

— Bătrâneţile au din când în când nevoie să se sprijine de tinereţe.

Blândeţea ostenită şi simplă din glas, departe de a mă impresiona, mi-a sunat nesinceră. O tactică de şiret tapir, versat în răsuflate trucuri, ca să-mi câştige confienţa. „Ca să mă cumpere c-un pitac de zece!” – cum ar fi spus Lucian. Prea ieftină marfă, de duzină, mă preţăluia!

I-am oferit braţul fără nici o căldură, rotind ochii cu îngrijorare să nu surprind cine ştie ce nepoftiţi martori la înduioşătorul spectacol: bătrâneţea târându-se sprijinită de tinereţe. Exact ca în tablourile murale şi morale. Sub nici un cuvânt n-aş fi dorit ca foştii camarazi şi foştii profesori să cunoască această subită simpatie pe care mi-o arăta un om celebru al vremii. Nu-mi trebuia. O respingeam.

Am respirat. Norocul îmi era prielnic. Strada se golise. Arări trecători oarecare, toropiţi de zăpuşala sfârşitului de iunie.

Omul celebru al vremii mozolea cartonul ţigării în dinţi. Încetinise paşii. Cu vârful botinei prelung ca un bot de raţă mâna de-a-rostogolul o pietricică rotundă pe asfalt. Îndeletnicirea mi s-a părut copilăroasă. Îl despoia de ultima zdreanţă a prestigiului.

Infatuarea inumană a vârstei îmi perdeluia ochii. Mă împiedica să desluşesc stinghereala atât de plină de gingăşie. Căci în realitate, celebrul om al vremii temut pentru muşcătoarele-i replici, nu ştia cum să înceapă, nu ştia, de unde să mă ia” – fără să-mi zădărască firea retractilă de arici pe care o pătrunsese prea bine. Împingea de-a dura o pietricică, întrebându-se ce secretă pricină îmi interzicea să fiu fericit, nu-mi îngăduia să mă bucur total de privilegiile la care mă îndrituiau anii, mintea ageră, aspectul robust şi puţin comun, precocea maturitate cărturărească, recentul succes. În pofida acestora toate, nu mă considera fericit. El, singurul dintre toţi, încă de pe atunci, nu mă considera fericit. Şi mă ştia osândit să nu fiu niciodată fericit.

Strângându-mi braţul şi sprijinindu-se mai greu decât era nevoie, se destăinui, de astă dată cu o inflexiune aforistico-elegiacă:

— Un fecior ca dumneata aş fi dorit să am. Aceasta o descoperi prea târziu. Numai la sorocul neconsolatelor regrete. Un fecior ca dumneata. De braţul lui să mă reazăm; el în mine să-şi afle reazăm…

Găsise. A crezut că găseşte calea deschisă spre inima mea. Calea aceasta, însă, am zăvorât-o îndată, cu un râs strepezit:

— N-aveţi ce regreta, domnule Profesor! N-aş fi fost de fel un fecior comod.

— Îţi şi dai toate silinţele s-o dovedeşti…

— Tocmai.

Tăcerea a durat suspendată un timp. Îl intimidam ca pe Ion. Celebrul om al vremii a mai împins piatra câţiva paşi, cufundat în aforisticele sale regrete. S-a întrerupt din inepta ocupaţie, când o foarte tânără şi zvârlugă cuconiţă, în toaleta albă şi foşnitoare a epocii şi a sezonului – rochie lungă de olandă cu pieptar şi volane de dantelă, talia gâtuită în corset, umbrelă ajurată de mătase gălbuie, pălărie uriaşă de pai elastic cu flori artificiale de mac – a traversat strada încercând să oprească trăsura:

— Liber, birjar?

Muscalul a arătat impasibil cu vârful cravaşei spre noi:

— Nu suntem liber, coniţ! Suntem cu tomnul Rector, coniţ.

— A, pardon!… Dădu să se retragă junicea doamnă, cu o delicioasă mutrişoară de decepţie. Credeam…

Ce bruscă şi burlescă metamorfoză! Pe dată tomnul Rector s-a dezmorţit din letargica-i îngândurare, galvanizat. Cu un gest larg de muşchetar şi-a scos gambeta colbăită de pe chelia care a lucit în soare ca un glob de aur, a înaintat doi paşi remorcându-mă după el, şi, cu o curtenie teatrală s-a arătat gata a oferi birja, serviciile, viaţa, totul, agreabil surprinsei cuconiţe:

— Aţi crezut foarte bine, frumoasă doamnă! Trăsura e la dispoziţia matale, o oră, două, trei… Până la miezul nopţii.

Şi întorcându-se spre muscal:

— Fiodor, conduci pe doamna! Când ai isprăvit cursele mă găseşti şi mă aştepţi la Flora.

— Dar nu vreau să… A încercat să protesteze de formă cuconiţa, alintându-se sub umbrela ajurată care făcea să-i joace ochiuri de lumină şi de umbre pe pălăria cu maci, pe obraz, pe rochia de olandă, trăgând mai stăruitor cu ochii la holteiaşul cu braţul celebrului Rector, decât la tomnatecul cu barba sârmoasă.

Coco Dimitrescu şi-a zmuls eroic braţul din sprijinirea mea, a mai înaintat doi paşi, cu autoritate a apucat degetele înmănuşate ale doamnei ajutând-o să urce scara şi poruncind:

— Dă bici, Fiodor! Şi sărut mânuşiţa, frumoasă doamnă!

Fiodor a dat bici. Doamna a clătinat graţios a mulţămită pălăria cu boruri elastice şi maci învăpăiaţi sub umbrelă. Din urmă răblăgitul muşchetar a mai salutat cu o grotească genuflexiune şi, revenind pe trotuar, a căzut din nou în indolenţa-i meditaţie. Astfel vedeam eu tot episodul atunci, cu greu stăpânindu-mi zbucnirea de râs. Adevărul e că „răblăgitul muşchetar” abia împlinise cincizeci de ani: vârsta mea de acum. Şi nu era mai grotesc decât oricare din oamenii acelor timpuri cu bărbile, costumul, politeţea lor desuetă. Însă jumătate de veac îmi părea atunci o limita matusalemică a existenţei. Iar demonstraţiunile curtenitoare de paj senil îl mai pogo-rau cu încă o treaptă în ochii mei. N-a presimţit-o. Prinzându-mi din nou braţul, rosti:

— Hm!… Nostimă şi cu picăţele. Nu?

— Mnda…

— Ce, îmnda? Chiar foarte da!… Eu s-o apreciez? De la dumneata aştepta omagiile, nu de la o fosilă ca mine.

Făcu o pauză. Abandonase pietricica rotundă, rămasă locului, unde s-a oprit şi de unde a plecat birja. Poate aştepta sa obiectez cu energie împotriva epitetului „fosilă”. Zadarnică aşteptare.

Întrebă:

— Eşti cumva grăbit?

— Nu, domnule Profesor.

— Nu te-aşteaptă nimeni?

— Nu, domnule Profesor.

— Nici vreo soră mai mică a Evei de adineaori?

— O, nu, domnule Profesor!

— Hm!

În exclamaţie străbătea o dezaprobare. Îşi urma însă gândul oarecum uşurat de-un scrupul de conştiinţă:

— Dacă e aşa, mergem pe jos… O luăm la dreapta. E un cartier liniştit, aproape provincial…

Era într-adevăr un cartier tihnit, aproape provincial, cu ulicioare adumbrite de tei şi castani. Numai la 100 de metri de Calea Victoriei, de la Universitate spre Capul Podului, se răsfira un labirint de asemenea molcome străzi. Spaţioase şi vechi locuinţe ale protipendadei bucureştene, alternau cu mai scunde şi tot atât de vechi case ale burgheziei înstărite, ale pensionarilor cu prevăzătoare chibzuieli pentru bătrâneţe, ale ofiţerilor în retragere şi neguţătorilor procopsiţi care şi-au predat prăvăliile ca să-şi trimită băieţii la Paris şi să-şi mărite fetele cu odraslele boiernaşilor scăpătaţi. Case cu lei de piatră în latura peroanelor, cu geamlâcuri, verande, pridvoare, chioşcuri de zid şi de mesteacăni în nestrâmtorate grădini, cu acarete rustice şi grajduri, hulubării, dulăi de stână în lanţ, cişmele, ronduri de mixandre şi poteci de nisip galben tivite cu tufe de stânjenei, de crini, de zambile. Nu lipseau nici păunii din unele curţi, rotindu-şi evantaiul cozilor cu ochi irizaţi după grilajuri de fier. Nu lipseau nici rândaşii care deschideau larg porţile caleştelor prăfuite, sosind de pe drumuri de ţară, cu stăpânii în mantale albe de doc şi cu maldărul de fân legat cărăuşeşte în spatele trăsurii carosate la Viena.

Acum câteva zile, când parcurgeam cu automobilul bulevardele late de-a lungul Fundaţiei Dalles, de-a lungul înaltelor construcţii de beton, Carlton, Scala, Aro, cum de nici nu mi-au mai trecut prin amintire măcar, aşezările bătrâneşti, cuminţi, tihnite, pe unde-au rătăcit cândva, un dascăl celebru al acelor timpuri, la braţ cu un atât de rebel învăţăcel? Era şters acel blând şi somnoros oraş, până şi din memoria unui martor care a asistat la moartea lui treptată. De unde să-l cunoască mulţimea cea nouă, grăbită şi lărmuitoare, foindu-se pe noile bulevarde, cu ochii la vastele vitrine, la spasmodicele firme luminoase de cinematograf, la automobilele precipitate din stop în stop, cu şuiet vertiginos de roţi şi icnituri scrâşnite de frâne?

Atunci înaintam agale, pe trotuarele înguste şi strâmbe, pe ulicioarele în zigzag, la umbra rotaţilor castani.

Dascălul celebru al vremii, mă examină pieziş cu ochii bombaţi. Trebuia să privească în sus, căci eram cu un cap mai înalt decât el. Vorbi cu o blajină şovăială:

— Nu ştiu dacă mi-am precizat destul de clar intenţia, când am spus că aş fi dorit să am un fecior ca dumneata? Chiar aşa de incomod cum mă ameninţi că ai fi fost şi cum pari. Cum ţii să pari…

— Cum sunt, domnule Profesor. Vă asigur!

— Bine. Cum eşti… Aşa cum eşti sau cum crezi că eşti, mă interesezi.

— Foarte mişcat, domnule Profesor.

— Hm… Ce-ar fi, dacă ai lepăda crusta aceasta ghimpoasă? Ca să putem comunica de la om la om.

— Comunicăm de la om la om, domnule Profesor.

— Nu s-ar zice! În fine… Permite-mi câteva întrebări. Indiscrete, poate. Vei vedea însă că au un tâlc. Un scop…

— La dispoziţie, domnule Profesor.

— Ce fac? Ce sunt părinţii dumitale?

— Mama, văduvă şi pensionară. Tata, mort anul trecut. Dar pentru mine, ca şi mort, de acum zece ani.

— Ah! Aceasta era?

Cu o precizie care m-a iritat, pusese degetul pe rană. Am regretat îndată mărturisirea izvorâtă fără voie pe buze. Şi ca s-o anulez, m-am grăbit să adaug apăsat:

— Vă rog să nu mă asimilaţi cumva indivizilor cu o copilărie nefericită din specia lacrimogenilor Jack, Le petit chose, David Copperfield… N-am nimic a face cu dânşii. Cu această literatură miloagă. N-am avut a mă plânge de vitregia destinului şi sunt sigur că n-am să mă plâng nici pe viitor. Fericirea şi-o construieşte omul singur. Am pretenţia să mă prenumăr printre cei care vor şti să şi-o construiască.

— Ia aminte însă. Adesea încercând să-ţi construieşti o fericire, cum spui dumneata, faci tot posibilul ca s-o distrugi. Nu-i mai simplu să te laşi a fi fericit?

— Fericirea nu-i o pomană care se capătă, domnule Profesor. Eu o concep altfel.

— Observ.

— N-o aştept de nicăieri. De la nimeni. Exclusiv, numai de la mine. Ca s-o merit, trebuie să mi-o asigur prin mine însumi.

— Hm… Nu-ţi pare o fericire cam refrigerentă, dragul meu?

— Dar nu e de preferat refrigerentă şi netă, domnule Profesor? I-am întors întrebarea. Nu e de preferat soluţiilor călduţe şi moi, de concesii, de compromisuri, capitulări, care ne dezgustă de umanitatea nevertebrată din jurul nostru? Lumea aşa concepe fericirea! Se lasă a fi fericită în acest chip, cu acest preţ. E numai beatitudinea biologică a viermelui care se simte bine în hrean şi a limbricului în intestine.

— O! O! Eşti foarte sever cu biata omenire!

— Cu o anume omenire, domnule Profesor. Cea larvară. O apăraţi?

— N-are nevoie de apărare. Se apără singură cu reflexele ei biologice. Mai sigure decât principiile noastre. Şi în ciuda principiilor noastre… Să revenim la chestionarul meu indiscret. Directorul liceului m-a informat că eşti sosit nu de mult din provincie. De când anume şi de unde anume?

— De doi ani anume şi din Moldova, anume. Din Târgul Călimanului.

Celebrul Coco a tresăltat la braţul meu cu o bucuroasă surpriză:

— Din Moldova noastră, care va să zică? Din Căliman? Atunci ai fost elevul lui Grigore Panţâru?

— Mnda… Am confirmat cu indiferenţă.

— Ce face Grigore, neînfricatul corsar? Ce mai face acest scump tovarăş şi prietin al tinereţii mele?

Am strâns din umeri:

— Ce cred că a făcut şi în tinereţe.

— Atât găseşti să-mi spui despre dânsul? Se mâhni fostul său tovarăş şi prietin din tinereţe. Se vede că dumneata nici nu bănuieşti ce studii strălucite are la activ?

— Nu bănuiesc. Ştiu.

— M-ar mira, după tonul dumitale. Ştii ce lucrări? Ştii ce promitea?

— Aţi exprimat exact gândul meu, domnule Profesor. Ce promitea!… Oricât vă miră, ştiu ce promitea. Dar mai ştiu că n-a realizat nimic din promisiunile tinereţii. Putea să devină o somitate…

Abia m-am abţinut să nu adaug: – „Şi a devenit un tovarăş de cârciumi cu tata!”

El repetă silabisind, subliniindu-mi intonaţia:

— Pu-tea să de-vi-nă o so-mi-ta-te!… A deveni o somitate, poate că nu este neapărat supremul ideal pentru un om.

— Totuşi avea datoria, domnule Profesor.

— Datoria?

— Datoria, da. Când te naşti cu aptitudini excepţionale, e o datorie să nu le trădezi.

— Hm! Cum deduc, n-ai dus casă prea bună cu Grigore Panţâru? Regretabil pentru amândoi.

— Vă înşelaţi, domnule Profesor. I-am fost elevul favorit. La matematici, bine înţeles. Şi până la o vârstă, bine înţeles. L-am interesat fiindcă a descoperit din prima clasă că nu intru în nici o categorie de candidaţi la premiul întâi. Avea o teorie a premianţilor întâi: Tip A şi Tip B.

Coco a zâmbit duios amintirilor:

— În astea îl recunosc. Vechea lui marotă! Avea oroare de premianţi întâi, deşi pretutindeni era el întâiul. Era primul, dacă se poate admite, fără voia lui, împotriva lui… Croise din aceasta o teorie?

— Da, domnule Profesor. Croise o teorie şi repartizase premianţii întâi pe categorii. Nu intram în niciuna din ele. N-aveam ambiţii de premiantul întâi. Aceasta l-a încântat.

Celebrul Coco a repetat iarăşi spusele mele, cu îndoială, silabisind:

— Nu a-veai sto-fă de pre-mi-antul în-tâi? Hm…!

— În orice caz, nu din categorisirile sale tip A sau tip B. Cu această teorie m-am împăcat. Nu m-am împăcat ca altele, de mai târziu. Căci avea şi alte teorii… De pildă o teorie a busturilor… Ne-a demonstrat – de altfel, felul său de viaţă o demonstra destul!

— Mi-a demonstrat că oamenii nu sunt busturi de marmoră. Că au drept să-şi satisfacă şi animalul de la buric în jos. Iertaţi-mi expresia. E a sa. Cum o recunoştea singur, vorbea cam păros. Păros!

— Altă expresie a sa.

— Şi…?

— Şi teoria aceasta ne-a cam despărţit. Am alt ideal al perfecţiei omeneşti.

Surâzând cu zâmbetul lui Grigore Panţâru, cu zâmbetul tatei, mărturisi:

— Când eram copil, îmi creasem şi eu un ideal al perfecţiunii. Aplicat la creioane… Tot căznindu-mă să ascut creionul perfect, îl reduceam la un beţigaş de trei centimetri. Ascuţit perfect, e drept. Dar nu mai era creion. Un perfect rest al celui mai perfect fost viitor creion, care însă n-a mai avut când să mai scrie… De atunci am renunţat.

Am zâmbit şi eu, cu zâmbetul meu sarcastic şi superior, amintindu-mi capetele de creion ca sâmburii de măsline din buzunările fostului dascăl de matematici, când îşi deşerta bazarul pe catedră. Desigur că şi celebrul Coco purta în buzunările sacoului de lustrin cu semiluni de sudoare subsuori, tot asemenea cioturi marca Faber sau Hardtmuth. Am insinuat fără milă:

— Acum chestiunea e simplificată, domnule Profesor! Puteţi reveni asupra renunţării. Au apărut maşini de ascuţit creioanele. Ascut perfect, ideal, din câteva răsucituri. Ori sunteţi contra lor?

— De fel, dragă tinere. Nu sunt contra a nimic. Dumneata cugeţi, simţi, iubeşti, acţionezi, înjghebi şi îţi înjghebi teorii contra cuiva, contra a ceva.

— Ce vă face să credeţi? Mă mirai, cu un început de îndoială, întrebându-mă în ce măsură are dreptate.

— Multe mă fac s-o cred, dragul meu. Conversaţia noastră de acum. Dizertaţia dumitale de acum două ore… Dizertaţie în afară de serie. Nu de premiantul întâi, tip A sau B. Ceva mai mult. Altceva… Dar în fond, o Columbiadă dresată contra Iliadei şi Odiseei, o Davinciadă contra lui Rafael Sanzio şi Michel Angelo, chiar contra lui Lionardo da Vinci cel adevărat, căruia i-ai opus un Lionardo meşter strungar; o Edisoniadă contra prejudecăţilor noastre, a fosilelor. Aceasta o împărtăşeam colegilor mei, fosilelor. Căci nişte fosile îţi păreau, desigur. Nu ne numiţi fosile?

L-am privit de sus în jos cu răceală şi i-am răspuns cu impertinenţă:

— Vă înşelaţi, domnule Profesor. Între noi de obicei vă numim tapiri.

Coco a izbucnit în râs sincer înveselit: „Haha! Tapiri? Nu-i rău spus… Bătrânii tapiri! Bărboşii tapiri!… Aceasta îmi dă idei a unei fabule, pe care am s-o trec amicului Ion Gorun. El are specialitatea fabulelor revizuite. O fabulă cu titlul: Tapirii şi puii de vultur! Nu! Mai nimerit: Tapirul şi puiul de vultur… Sună mai Lafontainian… Fiindcă aşa vi se prezintă imaginea. Voi, puii de vultur, ridicându-vă în zbor spre clarele înălţimi cereşti. Noi, tapirii, târându-ne mormăind cu botul păros în pământ… Ce zici?

— Nu zic nimic, domnule Profesor. De astă dată nu vă pot contrazice.

— Hm!… Eşti de-o cruzime teribilă. Cu alţii, ca şi cu dumneata, de altfel.

— Nu vă contrazic nici de data aceasta, domnule Profesor! Am început prin a fi intransigent cu mine. Ca să-mi câştig dreptul de a fi şi eu alţii.

— Şi mai pretinzi că eşti fericit? Mai crezi că vei fi fericit? Că ai găsit cu aceasta reţeta infailibilă?

— Sunt fel de fel de reţete, domnule Profesor. Fiecare îşi adoptă sau îşi făureşte una după chipul şi asemă-narea sa.

Celebrul om al vremii, s-a oprit să-şi scoată pălăria tare şi să-şi şteargă cu basmaua popească broboanele de pe chelie. Năduşise. Îl exasperase asemenea rezistenţă de catâr la generoasele sale intenţii. Ca să nu-mi întâlnească privirea gheţoasă, se uită un timp într-o curte cu alei prunduite şi cu un avuz de piatră unde juca o minge roşie de celuloid săltată în văzduh de împroşcările apei. Spectacolul îl bucura copilăreşte cum copilăreşte mânase o pietricică de-a rostogolul. O clipă l-a transportat de lângă mine şi l-a consolat de stupidele mele replici. Era din familia oamenilor care se mulţumesc cu puţin. Îi ajungea desfătarea unei privelişti. O armonie a lumii vizibile.

Suspină, cuvântând cu aceeaşi supraomenească iertare a rânjirilor mele:

— Peste douăzeci, peste treizeci de ani, când vei trece pe aci tot într-o după amiază de vară ca aceasta, aşi dori să-ţi aminteşti cu altă stare sufletească reflecţiile bătrânului tapir… Poate curtea aceasta, clădirea aceasta, bazinul acesta cu jocul de apă, vor fi tot aşa cum sunt… Eu n-am să mai fiu… Omul e o creatură fragilă roasă de pasiunea să dureze construcţii materiale menite a supravieţui trecătoarei sale existenţe… N-au să mai fie nici stăpânii acestei case. Alţii, altă generaţie, alt bătrân, poate alt tânăr, se vor bucura de joaca unei mingi pe-o spumegare de ape… Îmi închipuiesc, sper, că şi inima dumitale va fi atunci alta, nu de quarţ, ca acum… Iar abia atunci vor pătrunde până la ea, cele rostite astăzi de-un bătrân tapir…

A aşteptat un cuvânt din parte-mi. Cuvântul n-a venit. Sărmanul Coco! Bunul Coco! Naivul Coco! În multe se înşela în acea după-amiază de vară! Casa cu bazinul de piatră şi mingea de celuloid roşu plutind jucăuş pe împroşcarea avuzului nu mai există. N-aş şti nici să-i mai regăsesc locul pe planul cel nou al Capitalei. Am mai trecut pe acolo? Nu? Oricum e cert că-mi dispăruse cu desăvârşire din amintire, într-o lume în care şi construcţiile materiale au luat un ritm de frenetică renovare, mai rapid decât durata existenţelor omeneşti. Dar într-o singură prezicere n-a dat greş. Tot ce-a spus şi nu găsea cale de pătrundere spre inima mea dură, de quarţ, de-atunci, îmi sună deodată cu totul altfel în auz după treizeci de ani şi-mi umezeşte abia acum, ochii reci, ochii orbi de lucizi ce se credeau atunci.

Atunci, ochii aceia reci îl cercetau de sus în jos, de la o dominantă, olimpică altitudine. Ce tapir sentimental! Ce mizerabilă şi laşă cerşeală să capete o spuză de iluzorie supravieţuire în amintirea generaţiilor care vor făuri veacul cel nou, vor înfăţişa veacul cel nou! La aceasta se resemna. Măcar cu atât se mulţumea. De aceasta se acăţa cum îşi atârnase toarta cotului slab în bălămăli de braţu-mi tare şi dârz.

Într-adevăr, din nou mi-a cuprins braţul şi a pornit mai departe. Ciudat! Cu palma slăbănoagă, cu degetele plate la vârf şi vânoase, el îmi netezea dosul mâinii, bătând-o uşor, ca într-o mângâiere de care are nevoie un convalescent.

Priveam gestul şi degetele acelea din coada genelor. Mână de artritic!

— Mi-am spus. Poate de diabetic. Poate de hepatic, cu un bine meritat început de ciroză pe urma exceselor de alcool. Manşetele tari şi circulare, cu mustăţi destrămate şi solidificate de scrobeală, erau prinse cu butoni laţi, din monede romane de argint. Eram mai.

Când am sfârşit, am rămas privind visători, privind în tăcere, procesiunea echipagiilor pe Şosea.

Erau multe.

Treceau legănate în arcuri, în pasul cailor, în ritmul lin al vieţii de atunci. Soarele scăpătase la orizont, într-un asfinţit calm şi dulce, cu cerul decolorat. Treceau lin echipagiile. Pe perne se legănau strigoii veacului expirat, supravieţuitorii care nu presimţeau că nu mai au ce căuta aci, că de mult ciclul lor s-a încheiat.

Aşa gândeam toţi, cu milă şi cu oarecare dispreţ pentru soarta lor. Ce înţelegeau din semnele timpului? Ce presimţeau ei din lumea care le venea împotrivă? Treceau cu ochii fixaţi în gol, cum se adâncesc toate privirile în ceasul asfinţitului, străbătute de o vagă şi gravă melancolie fără pricină.

Atunci a apărut, venind dinspre Băneasa, cu pocnituri de motor, cu scrâşnituri de resorturi, înfăşurat într-un nor puturos de fum: a apărut un automobil barbar, grotesc şi zgomotos, cum erau cele dintâi automobile de-atunci. A irupt speriind caii trăsurilor, mergând în zig-zag nesigur, turburând cumintea orânduială, gâfâind şi icnind în sincope de pistoane: monstruos şi agresiv, abia născut şi impertinent ca orice parvenit. Conducătorul cocoţat pe capra înaltă, îmbrăcat în blană de urs alb la sfârşitul lui iunie, cu ochelari enormi devorându-i jumătate de faţă, cu trompeta vârând spaima în oameni şi în dobitoace, era tot aşa de străin în decorul şi în atmosfera aceea, ca şi vehiculul barbar, care nu mai era o trăsură, dar nu era încă un automobil.

Nu ne-am mărturisit.

Însă pe chipurile noastre, în privirile, plecate în jos, s-a lămurit stânjenirea contrariată, mai elocvent decât ar fi rostit-o cuvintele.

Nu se afla încă la locul ei absurda apariţie. Nu se integra încă vieţii. Nu aducea nici o frumuseţe. Nu inspira nici o încredere. Nu deştepta nici un entuziasm.

Ofensa ochiul, auzul, mirosul; ofensa un echilibru.

Era atât de nou încât părea anacronic – căci mulţimea întorcea privirea să-l urmărească în mersul indecis, cu aceeaşi indulgentă milă, curiozitate şi ironie, cu care astăzi, după treizeci de ani, ar privi acelaşi automobil al începuturilor, scos dintr-un muzeu şi plimbat pe uliţi, mărturie a unei epoci preistorice.

— Suntem de-abia la începutul industriei automobile! Păru că-şi cere scuze pentru el, Dinu Grinţescu.

Apela la indulgenţa noastră, pentru acest prunc care nu învăţase încă să se ţină copăcel, ambiţiona să schimbe faţa lumii, să alunge echipările în procesiunea lor elegantă şi armonioasă – iar deocamdată, era atât de urât, de stângaci şi de necăjit.

N-a răspuns nimeni.

Un copil fugi după cerc. Îl scăpă peste picioarele noastre. L-am ridicat şi am aşteptat băiatul. Era un copil de cinci-şase ani, în costum albastru, cu beretă de marinar şi cu părul retezat în breton pe frunte. Un copil de pe vremea jocului cu cercul, a basmelor cu Ilene-Cosânzene şi cu Sfânta Vineri; înainte de era jucăriilor mecanice, a cinematografului cu peripeţii detective, a cataloagelor de motociclete şi a mărcilor de automobil cunoscute pe de rost, mai precis ca literele alfabetului, de la vârsta celor dintâi silabisiri. Nu îndrăznea să se apropie. Se oprise la distanţă şi aştepta.

Apăsam cercul elastic de lemn în pământ, cu senzaţia plăcută a rezistenţei flexibile sub muşchiul palmei.

Copilul deschisese ochii albaştri cu o speriată îngrijorare. Se temea să nu-i sfarm jucăria; să nu trosnească lemnul fragil.

I-am făcut vânt rotund spre băiat şi m-am întors să împărtăşesc celor patru proaspeţi tovarăşi, o concluzie târzie şi temerară a coloqiului nostru de sub tei:

— În orice caz, dacă noi n-avem să apucăm aparatele, de zburat la cer, copilul acesta are să vadă minunea…

— Poate! Încuviinţă cu o bruscă rezervă viitorul inginer, Dinu Grinţescu. Poate… Cine ştie?… Când va împlini cincizeci, şaizeci de ani. Nu este exclus. Şi dacă n-are să vadă el minunea, are s-o vadă copilul lui.

Era numai un an înainte de experienţele secrete ale fraţilor Wright din America, numai patru ani înainte de recordul distanţei de douăzeci de kilometri străbătuţi în zbor, de Voisin, Blériot, Santos Dumont, Delagrange, Farman, Esnault-Pelterie. Minunea se afla atât de aproape, venea înspre noi şi cu toată fanatica noastră încredere în semnele veacului, nu cutezam chiar noi să-i socotim miracolele atât de grăbite şi atât de întregi.

ADENDA.