Capitolul I

Mă numesc Enric Sântion. Enric Ştefan Sântion

— Răspunde tu, cel de colo, cu cap de premiantul întâi, tip B…!

Arătătorul gălbejit de tutun se oprise asupra mea, după ce-a ocolit jumătate de clasă.

Iar în ochii dascălului de pe catedră, scăpărase o scurtă lucire de ironie, de dispreţ şi de compătimire, rostind, epitetul cu înţeles de batjocură. O clipă numai lucise şi îndată s-a stins.

M-am ridicat din bancă sumeţind fruntea agresiv.

Am răspuns întrebării limpede, rotunjit, perfect; un adevărat răspuns de premiantul întâi, dacă n-ar fi fost tăios ca o provocare.

— Bine!… Încuviinţase dascălul cu surâsul lui de blajină zeflemea, înălţând o singură sprinceană în semn de exagerată surpriză. Mai mult decât bine! Excelent! Nota zece, fireşte!… Cred că eşti mulţumit? Trebuie să fii un mare amator de nota zece. Cum zici că te chiamă?

Mi-am pronunţat numele răspicat, cu un glas ascuţit din gâtlej, ca o altă provocare:

— Enric Sântion. Enric Ştefan Sântion…!

Am adăugat înadins, numele şi pronumele tatei, întreg, ca să nu mai încapă nici o îndoială.

Numele odios între toate, al omului nărăvit şi hulit. Faimosul Ştefan Sântion, care după ce a scandalizat un oraş întreg cu viaţa-i netrebnică, a dispărut într-o bună zi fără urmă şi fără adresă, în lumea vastă, lăsând fără sprijin o femeie bolnavă şi un copil compătimit îndelaolaltă, de cunoscuţi şi de necunoscuţi.

Mai ales această compătimire mă ofensa. N-aveam nevoie de ea. De-atunci încă, n-aveam nevoie de nimic şi de nimeni.

Era o durere precoce şi crudă. Nu odată se întâmplase să simt în urma mea, pe stradă, trecătorii întorcând capul şi clătinându-l cu milă. Odată, doi bătrâni, cu straie demodate şi cu umbrele; pensionari desigur. Altădată, o doamnă necunoscută, cu un copil de mână. De atâtea ori jupânul, care venea cu căruţa lui verde de franzele. Toţi parcă s-au fost înţeles, să-mi pălmuiască obrazul cu înduioşarea lor. Căci întotdeauna, le ghiceam gândul sau cuvintele rostite: „Sărmanul!… E copilul lui Ştefan Sântion. Al lui Sântion, cel de pomină, cu ticăloşiile şi beţivăniile lui.

Aş fi ridicat o piatră să le-o zvârl între ochi. M-aş fi oprit să le strig: „Căutaţi-vă de voi! Lăsaţi-mă pe mine… N-am nevoie de nici un fel de milă. Da! Sunt copilul lui Ştefan Sântion. Ei şi? Mă vedeţi că nu arăt nici mai rupt, nici mai leneş, nici mai murdar, decât copiii voştri…”

N-am strigat-o niciodată. O strigasem însă acum! Şi îndată încleştasem fălcile cu ciudă, fiindcă glasul subţiat fără voie, îmi trădase emoţia.

Aşteptam în picioare răspunsul dascălului: un verdict, verdictul!

Bătrânul şi-a încălecat ochelarii pe nasul socratic şi m-a cercetat mai atent. În ochi îi luci altă lumină, bună şi tristă, cerându-şi iertare. Am înţeles-o îndată privirea aceea, şi m-a încălzit gândul că şi el îndată a ştiut că am înţeles-o.

A fost între noi, ca un început de complicitate.

— Bine, Enric Sântion! Enric Ştefan Sântion… Fiindcă pricep că nu eşti amator de nota zece, am să-ţi pun numai nouă! E mai bine aşa?

— Vă mulţumesc, domnule profesor.

M-am aşezat cu obrazul luminos, destins, fericit. Cineva mă înţelesese.

Numai camarazii din bănci priveau nedumeriţi, când la mine, când la catedră, torturându-şi priceperea lor bleagă să afle sensul ascuns al acestui dialog între un profesor care scade un punct din notă fără motiv, ca o supremă graţie, şi între elevul care mulţumeşte recunoscător pentru această pidosnică ofrandă.

Era într-adevăr un profesor ciudat, acest celebru Grigore Panţâru. O făptură bărboasă, cu fruntea accidentată de bulbi asimetrici, chel şi hirsut, scurt pe picioarele arcuite, desmăţat întotdeauna, cu straiele desperechiate şi cu buzunarele deformate ca două desage, atârnând doldora. Doldora de cărţi, carnete, cutii de chibrituri, pachete de tutun, pipe, capete de creion reduse la ultima expresie ca sâmburii de măslină, bucăţi de cretă, fărâmituri de pâine şi inseparabila sticlă turtită de rom.

Câteodată, în timpul orei, răsturna acest bazar pe catedră, să încheie un inventar. Atunci începea să arunce prin unghere cutiile goale, fărâmiturile de pâine, capetele inutilizabile de creion. Îşi lua seamă. I se părea că mai poate fi vreunul bun la ceva. Mormăia:

— Alexandrescule, Donţule, ia caută-l şi adă-l înapoi…!

Băieţii se înghesuiau, întrecându-se să smulgă unul altuia privilegiul de a prezenta plocon, fosila unui fost L. & C. Hardmuth No. 3.

Dar niciodată n-a cutezat nimeni să râdă, deşi niciodată Grigore Panţâru n-a pedepsit pe nimeni.

Mai târziu, am ştiut că şi în cancelaria liceului era tot aşa de iubit, admirat şi temut, cu toate că viaţa-i destrăbălată, constituia o permanentă jignire pentru demnitatea corpului didactic.

Am aflat că-şi petrecea noaptea prin cârciumi, în tovărăşii ticăloase. Am aflat că fusese prieten cu tata. Atât ar fi ajuns, ca să-l claseze printre oamenii cei mai căzuţi.

Dar era tobă de carte, atotştiutor pe toate tărâmurile, salutat până la pământ de inspectori, căutat ca un fenomen de Excelenţele în treacăt, foşti pe vremuri colegi de studii în Universitate sau la Sorbona. Îi tutuia; îi numea cu poreclele de-atunci, când nu erau Excelenţe şi apelau la dânsul să-i ajute la teze, la examene şi la concursuri; le arunca în faţa adevăruri usturătoare. Îşi îngăduia totul, chiar şi luxul acesta de a împroşca adevăruri îndeobşte ignorate cu făţărnicie, printr-un laş şi tacit consimţământ general. O făcea fără să clipească din ochi, brutal şi cu o zeflemistă compătimire, fiindcă mintea-i sclipitoare şi fină, erudiţia vastă, spiritul viu, depăşeau strictul capital profesional al colegilor croiţi pe aceiaşi măsură mijlocie, ca manechinele bazarelor populare de haine gata, cu preţ redus şi plata în rate.

Se spunea că, după o noapte întreagă petrecută în taverne de mahala cu salahori şi birjari, sau la unicul varieteu al garnizoanei, cu ofiţeri deochiaţi şi cu femei urlând răguşit cântecele deşănţate ale vremii; după o asemenea noapte cum erau şapte într-o săptămână, se spunea că, ajuns acasă, în zori, dezbrăcat de surtuc, cu bretelele spânzurând ca o pereche de hăţuri, cu un ciob de cretă scos din buzunar, dintre ghemotoace de scamă, pipe, cărţi şi cârmojuri de pâine, se spunea că-şi limpezea drojdia vinului din cap rezolvând pe tabela bătută în perete, înalte probleme de trigonometrie, de algebră şi mecanică, accesibile doar câtorva duzini de matematicieni din Europa.

Un elev din cursul superior adusese la şcoală şi făcuse să circule din mână în mână o revistă ermetică de specialitate în limba franceză, unde numele lui era citat alături de al lui Poincaré. De veste prinsese şi un profesor mai tânăr, care a dat buzna în cancelarie, fluturând agitat publicaţia şi proclamând evenimentul ca o dată epocală în istoria liceului, a târgului, a Moldovei, a ţării. Rivalul lui Poincaré era cu harţag, mahmur şi posac. Strângând din umeri, a zvârlit tipăritura afară, în stradă, pe fereastra deschisă. Apoi, burzuluit, mormăind după năravul său păroase şi neinteligibile sudălmi, a început să înşire pe masă conţinutul buzunarelor, ca să-şi aleagă pipa din acea zi, printre alte două sau trei.

În eteroclitele relicve de muzeu ambulant răsturnate vraişte deasupra catalogului, ochii indiscreţi ai colegilor de cancelarie, au surprins şi câteva fotografii de femei goale, dintre cele care se colportează clandestin, la colţuri de stradă, în Sodoma şi Gomora marilor capitale.

Acesta era profesorul nostru cel mai iubit, mai temut, mai admirat – prietenul tatei! Fostul tovarăş al lui, de desmăţ şi orgii.

Atunci încă nu ştiam. Am aflat mai târziu, ca să-l îndepărtez de la inimă şi pe dânsul, în acelaşi oprobriu cu memoria tatei. Atunci, ştiam numai că e un profesor ciudat, care nu iubeşte premianţii întâi.

Îi împărţise în două categorii, ca două specii vrednice de studiat şi de etichetat în galeria de monştri.

Tipul A: premiantul întâi cu cap de hidrocefal, cu ochii coagulaţi de buchireala nopţilor nedormite, cu coatele roase şi cu petec în fundul pantalonilor. Chircit, anemic, timid, urât şi virgin, e gata să recite şi prin somn, pe nerăsuflate, orice regulă, orice formulă, orice axiomă, orice pasagiu din Tacit, Herodot, Sueton, Racine, Mommsen, Kant, Neculce; orice înşirare de date, orice bătălie, orice cifră de populaţie a oricărei capitale: paralaxa unei stele de a unsprezecea mărime din constelaţia Oficus şi temperatura de fierbere a Dimetilului 2,3 butan, frecvenţa undelor calorifice şi aplicarea curenţilor termoionici. De obicei, pentru încununarea carierei, sfârşeşte grefier la tribunal, arhivar la primărie, copist supranumerar la prefectură.

Tipul B: premiantul întâi cu straiele întotdeauna periate şi călcate, cu părul tuns corect, spălat, săpunit, cu unghiile retezate, isteţ nevoie mare, prinzând mai mult cu urechea decât cu cugetul, scriind citeţ, răspunzând volubil, culegând notele cu graţie, fără aparentă sforţare, lepădându-se de amici compromiţători, cultivând servil bunăvoinţa dascălilor, minţind dacă apare ocazia, trădând dacă e nevoie – premiantul întâi fotografiat în albumurile de familie, cu vrafurile de cărţi subsuoară şi cu cununa de stejar aşezată în evidenţă pe mesuţa de mesteacăn. De obicei, pentru încununarea carierei, sfârşeşte ministru care nu înfăptuieşte nimic; profesor universitar care tipăreşte broşurele de-o spălăcită valoare, cu bibliografia mai voluminoasă ca textul, ignorate de autenticii specialişti; diplomat care se mulţumeşte să recolteze decoraţii cu şi fără marele cordon; conferenţiar cu sălile goale; medic fără pacienţi sau avocat fără procese, strămutându-se cu specialitate cu tot în jungla politică, unde tocmai se cer şi sunt puse la preţ competinţele pregătite din auzite şi vorbitoriile pe negândite.

Clasificare poate arbitrară. Dispreţ, desigur exagerat.

Dar intenţia de la prima noastră întâlnire de a mă categorisi printre premianţii întâi predestinaţi, tipul B, mi-ar fi rămas cea mai atroce jignire din viaţă, fără lucirea bună din ochi, de mai apoi, retractând şi cerându-şi iertare.

Căci nu aceasta… Eram! Nu aceasta voiam să fiu.

Întâiul, fără îndoială. Dar întâiul după măsurătoarea mea. Nu în întrecere cu alţii. Întrecându-mă pe mine! În fiecare zi, depăşind etapa de ieri, biruindu-mi o şovăială, galvanizându-mi o slăbiciune, cucerind o victorie faţă de mine însumi: o cursă cu mine însumi, feciorul lui Ştefan Sântion, cel plecat în lume fiindcă n-a ştiut să fie altceva decât rob slăbiciunilor, rob poftelor, rob şovăielilor, rob vieţii.

El, cel din urmă dintre oameni.

Eu?

Eu, şi aşa mă simţeam printre cei dintâi, încă din vârsta când un omuleţ în bancă, îmi dominam camarazii, alţi omuleţi. Nu-i dominam, nu voiam să-i domin prin vreun farmec, flatându-le micile lor vanităţi, câştigându-i prin acea căldură animală a simpatiei, pe care o emană orice secătură amabilă. Şi tata fusese simpatic! Toţi câţi l-au cunoscut, câţi pomeneau despre el, îl condamnau, dar cădeau de acord, recunoscând că a fost om extrem de simpatic şi că nu-i rezista nimeni. Aceasta nu voiam să fiu. Învăţam să-mi domin camarazii, să mă încrustez în consideraţia profesorilor, să-mi spintec drum vieţii, cu o inflexibilă luciditate, cu o aproape monstruoasă cunoaştere şi stăpânire de mine.

De aci, da, de atunci, a început pierzania.

De la lupta din mine, cu mine, cu celălalt eu, feciorul lui Ştefan Sântion, carne din carnea lui Ştefan Sântion.

Pe acela trebuia să-l răpun. Pe acela l-am răpus.

Astăzi, după atâţia ani, găsesc explicarea. Nu eram o excepţie. Nu eram un monstru. Debutam în viaţă, printr-o luptă care avea să-mi organizeze, să-mi justifice, să-mi orienteze, toată viaţa de mai târziu. Şi e rizibil, să o afli aceasta, lămurită simplu, comod, indiferent, rece; enunţată ca un diagnostic curent, al unei boli care te-a devorat. S-o afli după ce te-a devorat, când ciclul e irevocabil închis şi nu mai există nimic reparabil.

Acum două săptămâni, în tren, când Simplonul străbătea peisagiul monoton al Iugoslaviei de douăzeci de ori cunoscut, ca să-mi alung plictiseala, am deschis un volum care aştepta de mult cu foile netăiate pe mesuţa cabinei. O carte de psihologie. De ce cumpărasem, ce mă îndemnase să cumpăr o carte de psihologie? Am citit primele foi distrat, în silă. Ce lacom le-am parcurs pe celelalte! De câte ori am întors, să-mi întipăresc numele de pe copertă! Adler. Un Adler, între atâţia alţii. Şi cum am tresărit când am găsit, când m-am regăsit, când am descoperit cheia secretă a vieţii mele! Voinţa oricărui om este comandată de o nevoie centrală, care este aceea de a compensa o inferioritate a copilăriei. Exemplu: Byron e tare prin propria lui infirmitate, Dostoievski şi Flaubert, prin epilepsie, Napoleon prin adolescenţa lui nefericită, Disraeli prin origina ovreiască…

Cu cât mai just, decât toate exagerările şi năzdrăvăniile freudiene! Feciorul lui Ştefan Sântion este mai în mă-sură ca oricine altcineva, să priceapă de ce încă de pe băncile şcolii, unica ţintă i-a fost să răpună amintirea lui Ştefan Sântion, să şteargă din carnea lui stigmatul unei asemenea moşteniri odioase. A fost o luptă de-o viaţă. Şi a fost, fără îndoială, o victorie.

Dar câmpul victoriei a rămas gol, devastat.

Un mort care s-a nimicit, nimicind alt mort.