Capitolul II

Nu vă plecaţi în afară.

Il est dangereux de se pencher en dehors.

Ieri, când am intrat în oraşul acesta al copilăriei mele, ca o fiară lovită, târându-se să moară şi să-şi lingă rănile de moarte în vizuina de naştere, aşteptam o tresărire de emoţie, o chemare bună, de departe, din trecut.

Poate veneam şi cu o nădejde. Nu mi-o mărturisisem, dar preexista în mine. O alinare. O împăcare. Atâtea imponderabile sunt, care decid într-un ceas când totul părea sfârşit, totul pierdut, şi deodată descoperi că mai există o căldură de viaţă!

Se putea întâmpla să mă regăsesc. Ceva din văzduh, din sicriul suvenirilor; un tei care m-a umbrit cândva, o casă pe lângă care treceam cu ghiozdanul subsuoară, casa noastră săracă şi bătrână, o figură blândă, un glas prietenos, un surâs, o vibraţie de clopot, toaca bisericii din uliţa noastră – mai ştiu eu ce?

— Poate de orice m-aş fi acăţat, în crispaţia deznădăjduită a naufragiatului să-şi salveze viaţa de-un pai; de orice m-aş fi acăţat, să mă împingă îndărăt, la limanuri.

În afunduri ascunse, mai adânc decât raţiunea mea aspră şi rece, poate nădejdea aceasta pirotind tăinuit, m-a îndemnat să vin aci şi nu în altă parte, fiindcă numai aci şi nu în altă parte, mai era un sorţ de armistiţiu cu viaţa.

Oraşul copilăriei întâmpinându-te ca pe un prieten vechi! Primindu-te fără dojană, ca pe fiul rătăcit şi întors…

N-a fost nimic!

Un oraş străin. Cel mai străin oraş, cu cea mai lugubră indiferenţă, din câte ani întâlnit de când cutreier oraşele lumii.

Copilul acela a mai existat cânclva?

A fost într-adevăr aievea, aşa cum îl ştiam, cu prematura lui gravitate bătând cu paşi mărunţi şi cuminţi, drumul la şcoală şi îndărăt, pe străzi pe care nu le-am recunoscut, pe lângă case şi livezi pe care nu le mai ştiu, printre oameni care au dispărut de mult?

La gară m-a întâmpinat un birjar bărbos, cu birja hodorogită, cu gloaba schiloadă.

Am străbătut Uliţa mare, în zgâlţâiala icnită, sub arşiţa încropită, jucând apa morţilor pe asfalt!

Aceeaşi stradă. Nimic schimbat.

Şi cu cât alta!

Cum au scăzut casele, cum s-au chircit pomii, cum s-au împuţinat oamenii! Ce urât şi întristător oraş, mort înainte de a fi trăit; ruini devastate în care nu s-a petrecut nimic! N-aş îndemna pe nimeni să se întoarcă vreodată, în oraşul de unde a pornit să înfrunte pieptiş viaţa.

Drumul să-i fie întotdeauna înainte. Nu are de ce privi înapoi.

De ce mi-am închipuit absurd, că ţintirimul acesta putea, tocmai el, să-mi mai dea un strop de băutură întăritoare?

Morţii chiamă morţii: moartea chiamă moartea.

Chiar tare, când mă ştiam tare, când mă credeam tare, acum şapte sau opt ani, încă ar fi fost destul să mă aducă vânturile pe aci, ca totul să-mi pară deodată gol şi zadarnic, anticamera neantului.

Se afla culcat de-a curmezişul străzii un câine flocos. Cu greu s-a descleiat de pe asfalt, să facă un pas şi să se culce alături.

— Aista-i câinele lui Conu Chirică!… S-a simţit dator să mă lămurească birjarul. Aşa doarme el! Îl chiamă Coltuc…!

Cine poate să fie acest conu Chirică? Atâţia s-au născut, au trăit, au murit, în oraşul acesta, unde totuşi nu s-a petrecut niciodată nimic! Atâtea ambiţii. Atâtea celebrităţi de buzunar în micul lor univers! Aici a devenit un personagiu acel Conu Chirică, fiindcă are un câine care doarme în mijlocul Uliţei mari. Sau poate am greşit: câinele Coltuc e un personagiu cu drept privilegiat să doarmă în mijlocul Uliţei mari, fiindcă e dulăul lui conu Chirică.

Dar dincolo, în lumea de unde veneam, de unde reveneam, orânduielile au fost vreodată altele?

Pe-o măsură mai mare, doar. Pe o deşertăciune mai mare, doar. Atât şi nimic mai mult.

Am oprit la capătul uliţei principale. M-am dat jos şi am pornit singur, cu valiza în mână.

Parcă pe aci? Sau parcă dincoace… Am regăsit strada. Uliţa copilăriei. Dar strângerea de inimă, emoţia? De ce n-a tresărit nimic? De ce n-a mers înainte o umbră, păşind cuminte şi mărunt, cu micul ghiozdan subsuoară, cu seriozitatea-i precoce şi înduioşătoare? S-o ajung tiptil pe la spate. Să-i prind braţul.

Să-i spun:

— Lasă acestea! Pentru numele Domnului, lasă acestea!… Hai şi te joacă! Copilăria nu merită altceva. Viaţa nu merită altceva!”

De ce n-am întâlnit umbra?

Nimic.

Stradă pustie, livezi pustii, case pustii. Totul străin şi atât de bătrân, atât de bătrân!

Iar ca totul să fie deplin, să nu-mi mai lase nici o putinţă de răzgândire, de scăpare, o singură casă n-am mai găsit-o.

Casa noastră. Casa mamei.

În locul ei, alta. Dreptunghiulară şi slută, cu pretenţii de clădire rafinat urbană, în ciubuce înflorite, cu marchiză meschină la uşa din stradă, ca un cozoroc prea mic la un cap prea mare, cu iniţiale şi anul reliefat în ghips.

Citesc anul şi nu-mi vine să cred. Aşadar douăzeci de ani? Sunt douăzeci de ani de când s-a înălţat casa aceasta, doi ani după moartea mamei. Ce simplu socotesc cu zecile de ani, eu care spuneam că la treizeci un om e sfârşit, un stârv în drumul spre cimitir!

M-a privit un străin, duşmănos. Şi o femeie văpsită hidos, de după perdea.

Acolo era nucul nostru cu banca şi masa de lemn, unde întârziam până ce mama striga din uşă: – „Haide, Enric! Intră în casă. E târziu. Ai să-ţi strici ochii, nu mai citi…”

E acum un hangar; magazie de lemne. Iar în locul grădiniţei noastre cu flori simple, de mănăstire, ce straturi dezgustătoare, cu plante de prost gust, ca nişte mahalagioaice ale florilor!

Am trecut mai departe.

Poate dacă regăseam casa, aşa cum a fost, scundă sub streşina de şindrilă neagră, cu nucul de atunci, cu florile simple de atunci, aş fi trecut peste orice mândrie. Străin m-aş fi adresat unui străin, să-i cer ospitalitatea de-o noapte. Şi poate, cine ştie? A doua zi, s-o cumpăr, s-o răscumpăr, să-mi regăsesc vizuinea aici, eu cel întors din călătoria cea mare, eu cel plecat fără adresă, de mult, să cuceresc toate îndestulările lumii; atât de demult plecat, încât şi anii se numără de atunci cu decadele.

Dar aşa? O casă străină şi respingătoare! Totul străin, ostil, mai mort decât o ruină, iremediabil pierdut.

Am trecut mai departe.

Am căutat casa cea mai bătrână şi mai săracă.

Uşor mi-a fost să născocesc un basm. Scriu o carte. Caut linişte. O lună, poate două. Plătesc cât alţii pe-un an.

O bătrânică de-o ignoranţă înduioşătoare, cerându-şi iertare că-i atât de calică şi casa că-i atât de veche, mai veche ca ea, mai veche ca toţi oamenii din acest oraş!

Şi ce-are să spună mâine dimineaţă, poimâine dimineaţă, peste două zile, peste trei ori o săptămână cel mult, în zori, când are să descopere în patul cu aşternutul curat, scos din sipetul zestrei de-acum cincizeci de ani; ce-are să spună, când are să descopere un stârv lungit, cu rotocoala de sânge la tâmplă?

E singurul gând care mă întristează.

Mustrarea ei.

De ce tocmai la ea, cea mai bătrână şi singură din acest oraş? Mai erau atâtea case unde se poate muri!

Dar am ales casa aceasta, fiindcă mi-a amintit-o pe-a noastră.

Mă întreb: din ce afund turbure şi necunoscut s-a deşteptat înverşunarea aceasta, să regăsesc măcar iluzia casei de unde am pornit doar de bună voie, unde n-am mai voit să mă întorc niciodată; a casei pe care am înstrăinat-o înadins, de departe, pe nevăzute, numai ca să rup orice legătură, oricare?

Pentru ce tocmai acum, privesc îndărăt, numai îndărăt; eu, cel plecat în vasta lume, în călătoria cea mare, plecat fără adresă, să evadez din acest oraş şi să evadez din mine, să mă eliberez?

Nu sunt tot eu acela?

Nu mai supravieţuieşte nimic din acela?

Atunci, în anii de atunci câţi se numără cu zecile; în ziua plecării, îmi făcusem un jurământ pe care nu l-am călcat niciodată.

Cu hotărârea bravă a vârstei, mi-am ales linia de conduită a vieţii după inscripţia de la fereastra vagonului cu care plecam, repetată înadins în toate limbile, ca să se înfigă în toate minţile:

E primejdios a se pleca în afara.

Il est dangereux de se pencher en dehors.

Nicht hinanslehnen.

E pericoloso sporgersi.

Opasno je van se nagnuti.