I. Prélude

Cei doi vecini nu-şi mai găseau astâmpăr.

Se răsuceau în fotolii; aruncau sfruntate ocheade femeilor în largi decolteuri pudrate; îşi împărtăşeau indiscret păreri ghiduşe asupra sânilor, umerilor şi spinărilor expuse goale la vedere; îşi făceau aluzii deşănţate la peripeţii care-i legau, dintr-un trecut de bună seamă nu prea îndepărtat şi în orice, caz bez-metic.

Grigore Stolnicu era silit să-i asculte. Martor fără voie, încarcerat între braţele fotoliului roşu, la început se amuzase. Sfârşea prin a-i urî cu înverşunare.

Îi fusese uşor să înţeleagă cum, dintre cei doi gureşi şi măscăroşi tovarăşi de bancă, unul era bucureştean de baştină, celălalt provincial, de curând debarcat în Gara de Nord pentru un dezmăţ de câteva nopţi.

Vorbeau despre o dansatoare de cabaret cu care chefuiseră până dimineaţa la patru, aşteptându-i şi la acest miez de noapte, cu o fidelitate profesională.

Şi-o cedau unul altuia, înduioşător de mărinimoşi.

Pe urmă trecură în revistă toate însuşirile cântăreţelor, dansatoarelor şi acrobatelor din diferite varieteuri, pomenind despre crupa, coapsele şi temperamentul fiecăreia cu recea competenţă a unor arbitri într-un grajd de curse. Şi iarăşi râdeau.

Erau tineri şi erau porniţi să se înveselească de tot ce li se întâmplase şi avea să li se mai întâmple; să muşte din toate poftele cu dinţii plini, să nu cruţe nici o cuviincioasă pudoare şi să nu piardă nici un prilej de desfăt.

Mai ales pentru această tinereţe provocatoare şi zgomotoasă, Grigore Stolnicu, om grav şi ursuz, savantul profesor universitar respectat şi temut, îi ura cu toată înăcreala onestităţii ofensate.

După schimbul de suveniruri comune, care le-au dezlănţuit alte chicotiri de râs, pricepu că „indivizii” – aşa îi numea în gând – au făcut oştirea împreună şi că acolo au legat prieteşug.

Provincialul căuta să dovedească fostului camarad că nu l-a acoperit zgura mediocrităţii din mocnita lui urbe periferică.

De aceea supralicita încă în reflecţii mai neruşinate, se chinuia să privească mai impertinent prin monoclul sprâncenei drepte şi rotea, cu aroganţă de irezistibil Don Juan, un obraz învineţit de gâtuiala gulerului prea strâmt, antipatică figură punctată de coşuri roşii, pe care amidonul pudrei albăstrii la scopsese mai dezgustător.

Numai grija nebiruită cu care îşi pipăia din minut în minut funta îngustă de smoching şi coşcova prea scrobită a cămăşii trăda o ireparabilă stângăcie de provincial înduminicat.

Un semnal, întâi sfios, de aplauze, pe urmă contagionat din bancă în bancă, dinspre fund spre rândurile din faţă, şi susţinut de tropăiturile călcâielor, răcori nerăbdarea publicului.

Grigore Stolnicu se bucură că, o dată cu începutul concertului, zănatecii vecini vor fi constrânşi la tăcere.

Dar nu-i era dat să scape atât de uşor.

În loja de alături intrase un grup întâmpinat de plecăciunile vânzătorului de programe. Un domn cu superbă şi majestuoasă barbă revărsată pe piept; o doamnă bătrână şi puţintică la trup, cu ochelari de guvernantă; o alta, tânără, de-o absentă şi extraterestră înfăţişare; un june sclivisit şi surâzător, care îndată schimbă cu prietenul provincialului din bancă un imperceptibil semn din pleoape, ca o dinainte hotărâtă complicitate de masoni.

Toate privirile, năclăiate de marasmul aşteptării, se întoarseră cu o înviorată curiozitate la femeia în vest-mânt verde-auriu, de stil, care era într-adevăr cel mai nobil şi mai pur exemplar de frumuseţe femeiască din această sală. Lornioanele şi binoclurile celorlalte femei, ca întotdeauna, s-au ţintuit să scormonească lacom şi pizmăreţ fiecare boabă de perlă a colierului, fiecare cută a rochiei, fiecare buclă a părului.

Femeia în haină verde-aurie primea cu simplitate şi nepăsare acest omagiu, cu care fusese, desigur, dintotdeauna deprinsă.

Surâzând elegiac vidului, fără să privească la nimic, juca distrat şiragul perlelor între degetele lungi, subţiri şi afinizate, ca toate mâinile ce n-au făcut niciodată nimic. Spuma arămie a părului zburlit într-o savantă neorânduială punea o înflăcărată aureolă în jurul obrazului cu ovalul pur, deasupra ochilor de culoarea palidă a violetei.

Junele din provincie rămase o clipă cu toată insolenţa înecată în gâtlej. Dezarmat, nu găsi nici un rânjet de duh să profaneze nepământeasca făptură. Era ceva nou şi de-o gingaşă fragilitate, cum nu se vedea în capitala lui judeţeană, unde femeile au sâni lăptoşi de doică şi mâini noduroase de spălătoriţă, cu toate rochiile mai scurte de genunchi şi cu toate pălăriile comandate direct din Rue de la Paix.

Îşi rosti sincera şi spontana minunare într-un „Aaaa!” bleg şi prelung.

Pe urmă, cu nevinovată curiozitate, vru să afle cum se numeşte şi din ce eterice spaţii interastrale a descins în această lume grosolană şi hâdă.

Era acum rândul prietenului să-l uimească.

Şi-l uimi într-adevăr într-atât, încât, uitând rolul de cinic şi feroce fante venit în capitală să calce într-o apoteoză pe inimi sfâşiate, scăpă monoclul din arcada sprincenii, îl prinse în palmă şi nu-şi aminti să-l mai încrusteze la loc, ascultând cu cea mai prostită şi totală renunţare la sine.

Celălalt, cu programul concertului făcut paravan gurei, îi povestea pe nerăsuflate, în grăbit rezumat stenografic:

— Ala cu barbă: Ghiojdeanu, consilier la Casaţie… Soţul! Eternul încornorat… Baba: un fel de rudă de departe… Damă de companie. Mai mult un fel de codoaşcă bătrână. Şi ea? Cea mai teribilă podoabă! Cât o vezi de sfântă, e la al şaselea sau al şaptelea amant. Asupra cifrei exacte există încă o controversă. Îi cu-lege şi-i leapădă ca pălăriile. Pe trei îi cunosc eu, sunt amic. Actualul e tipul din spatele ei, Gicu, prieten bun. Durează mai mult decât toţi ceilalţi. Tip tare… Îl admir. Parol! Nelipsit în casă, nelipsit la masă, indispensabil seara, la concerte, la teatru, la Elysée. Vara în viligiatură. Iarna în streinătate. Fumează ţigările soţului, comandă mâncările care-i plac, dă ordin servitorilor… Trio perfect!… Şi-a pus în gând să-l facă pe Ghiojdeanu să-şi radă barba, şi să ştii că o face. Aşa, numai din sadism! Zece, din club, am prins pariu cu el că n-are să izbutească. Ghiojdeanu e identificat cu barba. E, ca să zic aşa: o barbă cu om, nu un om cu barbă. O barbă celebră, cu om. Cea mai frumoasă, mai îngrijită, mai fluvială barbă din capitală. Fără barbă nici nu şi-l închipuie nimeni. Ar fi ca o sinucidere. Ca o amputare. Un capitis diminutio!… Şi mă tem acum că o să pierdem cu toţii: Ghiojdeanu, barba, iar noi, pariul!… Gicu şi-a asigurat concursul femeii. Iar când vrea femeia! Ce nu face când vrea femeia? Ţi-am spus că e teribil tipul!

— Exagerezi şi tu! Protestă fără convingere fostul camarad, săltând pe dos şi pe faţă, în palmă, lentila monoclulului, ca şi cum ar fi jucat banul sau pajura, să vadă dacă sunt de crezut ori nu asemenea infamii şi dacă nu cumva prietenul vrea să-l pună la încercare şi să-şi râdă de credulitatea lui provincială.

— Exagerez? Păcat că pleci peste două zile! Până la sfârşitul săptămânii ai vedea minunea minunilor, de care au să se crucească toţi Bucureştii. Duminecă, la zece seara, expiră termenul pariului, şi Gicu ne-a jurat că are să se prezinte cu el, la Operă, tuns, ras şi frizat… Priveşte şi tu!

Spunând, se uită peste umăr, spre lojă, cum se uită şi camaradul din provincie, cum se uită fără voie şi Grigore Stolnicu, profesorul grav şi posac.

Femeia în verde privea serafic, în nevăzut. Domnul cu barbă îşi dezmierda drăgăstos şi melancolic podoaba celebră în toată capitala. Iar de la spatele femeii, Gicu, clipind mehenghi şi triumfător din ochi, făcu prietenului un semn cu dosul mâinei de-a lungul obrazului, plimbând un brici invizibil.

Pantomima nu mai îngăduia nici o îndoială.

— Ai văzut? E sigur pe el, tipul!

— Şi ălălalt? Consilierul!… Ce imbecil! Cum poate suporta? Se indignă amicul din provincie, al cărui cinism de paradă era numai o pojghiţă subţire peste o fire tihnită de viitor soţ, cu halat şi cu papuci.

— De ce imbecil? O iubeşte şi atâta tot. O iubeşte şi trebuie să suporte. Se face că nu vede. În orice caz, nu-i excepţie. Toţi soţii sunt imbecili prin defi-niţie!

„Canaliile! Ce canalii, de luat în palme!” se frământă pe loc, prizonier între braţele fotoliului, Grigore Stolnicu, solidar cu soarta soţilor, fiindcă şi el era însurat, mâhnit pentru soarta consilierului cu barbă celebră, fiindcă îl cunoştea vag, de la băi, de acum doi ani, când se arătase un cărturar subţire şi un om de lume, cu deosebire afabil.

Un murmur în toată sala şi un foşnet de programe anunţă, în sfârşit, începutul.

Strunele vioarelor suspinară gâtuite acorduri, contrabasul gemu ca un bondar aterizând, o piculină chicoti, gâdilată.

Intră, cu paşi zvelţi de menuet, „Maestrul”, alintată odraslă a capitalei, primit cu aplauzele tuturor palmelor subţiri de femeie. Surâse, salutând şi mulţumind cu graţie de elastic paj năpârlit de bucle, porunci autoritar cu bagheta cucernică tăcere şi, răsucindu-se pe călcâie, îndoliat greier cu plastron alb, crucifică brusc braţele în aer, dezlănţuind toate alămurile.

Grigore Stolnicu răsuflă uşurat. Efluviul sunetelor îl legănă îndată într-o lume odihnitoare, după jumăta-tea de ceas cât îndurase supliciul vecinătăţii care-i scrâşnise pe nervi.

Ascultă atent şi grav, cum săvârşea cele mai neînsemnate acte ale vieţii. Cu toată încordarea de fost elev sârguincios şi de dascăl care îşi prepară fiecare prelegere, metodic şi savant, cu un impunător dosar de fişe.

Nu iubea muzica şi nici nu o înţelegea.

Dar tocmai de aceea, ca să-şi combată o nevrednică infirmitate, îşi poruncise să nu lipsească toată iarna de la nici un concert. Iar la acesta dintâi venise pregătit după două ceasuri de conştiincioasă iniţiere, ci-tind într-o enciclopedie muzicală viaţa şi opera fiecărui compozitor din program, interpretarea bucăţilor şi comentariile criticilor cu autoritate mondială.

Nu pricepea şi nu simţea, dar de cea dintâi simfonie fu deplin mulţumit.

Urmărise pe rând: cum adoarme pădurea cu ultimile triluri de păsări, cum clipotesc somnoroase izvoarele, cum apar îmbrăţişaţi amanţii şi cum răsare luna, toată ascensiunea crescândă a pasiunei, jurămintele, apariţia înşelatului care a pândit lupta în codru, moar-tea amantului, bocetul despletit al femeii la care participă, deşteptate, toate acordurile vii ale pădurei, acalmia dinainte de zori şi răsăritul triumfal, în cântecul cristalin gâlgâit al ciocârliei… Fără enciclopedia de acasă i s-ar fi părut o înşiruire incoherentă de sunete. Prevenit, participa la toată desfăşurarea orchestrală şi aplauda cu însufleţirea recunoscătoare a omului care a mai descoperit încă un prilej să-şi dovedească o superioritate necunoscută.

Când, Maestrul” mulţumi cabotin la necurmata deturnare a aplauzelor înclinându-şi alintat mijlocul subţire, Grigore Stolnicu se răsuci şi el să privească sala în urmă, cu sentimentul că ceva din aceste aplauze i se adresau şi lui, ca unul care se identificase atât de miraculos, de la prima dată, cu toate instrumentele de coarde şi de vânt ale Filarmonicei.

Cu întărită încredere, de auditor acum bine încercat şi predestinat unei apropiate şi totale competinţe, se instală mai vârtos în jâlţ, să asculte partea a doua.

Cunoştea, din textul enciclopediei, legenda pe care se află brodat poemul simfonic. „Către sfârşitul tine-reţii sale, magii spunându-i că steaua-i apune, Iskender străbate Iranul, căutând floarea nemuririi…” Grigore Stolnicu surâse satisfăcut, cu o dinainte aprobare. Se încruntă însă îndată, îndreptându-se de mijloc, contrariat. Nu regăsea nimic. Nu recunoştea nimic. După lunga melodie a vioarelor, başii au rămas singuri, ca în marşul funebru din Eroica lui Beethoven. Enciclopedia nu spunea aşa ceva. Cercetă programul. Scria negru pe alb: „Paul Dukas – Peri!”

Nu el, aşadar, şi nu programul se înşelau, ci în-treaga orchestră.

Tânărul din provincie, cu gâtul strangulat în gulerul prea înalt şi strâmt, îi ghici nedumerirea şi se plecă binevoitor să-i şoptească, eliptic:

— S-a schimbat ieri… Repetiţia generală, Berlioz: Simfonia fantastică. Cererea publicului… A fost anunţată în ziare.

Grigore Stolnicu uită să mulţumească, neplăcut surprins că un individ atât de antipatic părea că înţelege şi simte cu atâta convingere introducerea acestei Simfonii fantastice, despre care el nu ştia nimic şi nici nu auzise vreodată.

„Desigur, se prefac. Snobi dezgustători!”

Tinerii ascultau însă cu sinceră participare, fiindcă toată flecăreala lor necuviincioasă de adineaori nu-i împiedeca să simtă cu toată fiinţa ceea ce Grigore Stolnicu nu apucase să înveţe din Enciclopedia lui nounouţă, în două volume.

Îşi adună toată luarea-aminte. Vioarele îi vorbeau însă într-o limbă cu desăvârşire streină. Înăbuşi un căscat lăcrimos. Închise o clipă ochii şi îi deschise îndată, amintindu-şi ce-ar putea să creadă şi să spună oricine l-ar recunoaşte din sală, pe el, Grigore Stolnicu, savantul grav şi profesorul respectat, moţăind de somn la concerte. Deschise ochii. Flautul anunţa catifelat apariţia iubitei, în ceea ce Berlioz numise „ideea fixă” a Simfoniei…

Grigore Stolnicu văzu altceva.

Înaintea privirei îi căzu pricina tuturor întâmplărilor care aveau să-i cutremure şi să-i răstoarne viaţa.