II.Danse macabre

În jâlţul din faţa lui Grigore Stolnicu se afla un domn chel, scurt şi gras.

Una din acele chelii totale, perfecte şi lucioase, care oglindesc lumina candelabrelor ca globurile poleite din grădini. Iar pe chelie se plimba o muscă… O muscă, la sfârşitul lui noiembrie, aceasta dovedea o vitalitate excepţională! Desigur, o muscă dezmorţită de căldura încropită a caloriferului.

Musca se plimba pe luciul cheliei, parcurgând-o în linie dreaptă şi în diagonale, în zigzaguri şi în spirale, descriind cercuri şi traversând-o grăbit, ca şi cum şi-ar fi amintit deodată că a uitat ceva în celălalt capăt. S-ar fi spus că se îndărătniceşte să descopere un cât de invizibil cusur acestei sfere perfecte, o imperceptibilă neregularitate ori un anemic fir de păr. Sau poate că dresa un plan parcelat al acestei suprafeţe desăvârşit netede; poate că era purcesă să încheie o minuţioasă măsurătoare, după o metodă inedită şi proprie, de arpentaj.

Domnul gras încercă de câteva ori să curme lipicioasa promenadă, ridicând braţul scurt să alunge insecta.

Apărarea fu stângace şi fără efect.

Mâna nu ajungea până la destinaţie: musca se ridica în linie dreaptă, descria câteva evoluţii de zbor planat, pe urmă revenea descinzând direct pe chelie, hipnotizată de oglinda sferică.

Posesorul cheliei renunţă, filosof, la neizbutitele tentative.

Dar Grigore Stolnicu, el, nu putea renunţa.

Se simţi fascinat de chelia roza şi de intrepridele explorări ale muştei, străbătând în toate direcţiile acest deşert sticlos, fără oaza unui singur smoc de păr. Cu absurd şi concentrat interes, urmări zigzagurile capricioase, aşteptă neliniştit de câte ori musca se oprea. Nesimţirea domnului din faţă îl jignea personal, ca o inferioară nesimţire a întregei speţe umane. Cum de poate suporta? O muscă parcurgând cu mersul ei aderent o chelie trebuie să fie cea mai iritantă senzaţie… Şi ălălalt ascultă fără nici un semn de impacientă.

El nu mai ascultă nimic: orchestra, cu toate cele şaizeci de instrumente şi cu „Maestrul” gesticulând din baghetă, nici nu mai există pentru dânsul. E cu totul adunat aci, la chelia hipnotică şi la excursia muştei.

Un îndemn rău, absurd şi bolnav, pe care îl cu-noaşte şi de altă dată, a pus stăpânire pe el. Dacă ce-lălalt nu simte, trebuie să alunge el musca, fiindcă nu circulă numai pe bila luciu-trandafirie a necunoscutu-lui din faţă, ci îi pare că îl gâdilă cu mersul ei mărunt, aci, direct, pe meningea lui Grigore Stolnicu.

Orchestra cânta scena câmpenească: cei doi păstori dialogând din cornul englez şi oboi, în susurul arborilor legănaţi de vânt.

Grigore Stolnicu începu să sufle şi el, uşor, printre buze, aplecându-se şi slobozind asupra dezerticului peisagiu lipsit de vegetaţie din chelia domnului o boare abia simţită, ca un austru primăvăratec.

Musca, alarmată de acest anormal fenomen atmosferic, se opri, cercetând parcă să vadă dacă nu e o simplă părere. Îşi şterse cu două labe mustăţile invizibile. Înaintă câţiva paşi, să constate dacă vântul e de caracter general sau numai local. Se ridică în zbor planat, să verifice până la ce înălţime au putere curenţii, şi ateriză imediat, lămurindu-se că are de-a face numai cu un fenomen parţial.

Celii şi başii orchestrei anunţau apariţia iubitei în mintea îndrăgostitului. Inima i s-a oprit. O presimţire dureroasă i-a sfredelit gândul: „Dacă iubita îl înşală?” Şi totul deveni furtunos şi patetic în strigătul instrumentelor.

Grigore Stolnicu îşi înteţi şi el suflarea, care transformă austrul în început vijelios de crivăţ, păstrând în acelaşi timp aerul cel mai nepăsător din lume, cu ochii întredeschişi şi cu totul absorbit la melodia păstorului, rămasă acum să suspine singură, fără răspuns.

Domnul chel din faţă se mişcă strângând gulerul hainei mai înalt, pe ceafă. Desigur, protesta lăuntric împotriva acestui Ateneu atât de prost gospodărit, încât lasă curentul uşilor deschise să nenorocească lumea năduşită.

Musca fixase, în sfârşit, un punct care-i părea, din cine ştie ce tainică pricină, demn de o deosebită atenţie.

Sonda cu trompa, pipăind terenul intact, cum fac căutătorii de izvoare, cu varga, când descoperă după magnetismul planetei şuvoaiele subterane de apă. Poate căuta porii nevăzuţi, pe unde broboneşte sudoarea.

Făcea câţiva paşi de-a-ndărătelea, descria un cerc, se înălţa plutind suspendată să privească terenul din ansamblu şi revenea încăpăţânată să ciocănească în acelaşi şi acelaşi punct.

Posesorul cheliei asculta cu absorbită luare-aminte de pătimaş meloman. Câteodată numai mişca toată chelia pe osul craniului, ca o perucă de boscar trasă cu o invizibilă sfoară. Musca nu simţea, cum nu simt pământenii mişcările de rotaţie şi de translaţie ale planetei. Tenace, ciocănea înainte.

Grigore Stolnicu îşi şterse un rând de sudori.

Căută cu deznădejde să gândească la altceva, impunându-şi să ignore existenţa muştei şi existenţa cheliei. Se uită în plafonul roşu şi circular, înflorit cu greoaie ornamente, ca sala de sudaţie a unei băi turceşti. Numără becurile, făcând proba numărătorii de la dreapta la stânga şi invers. Citi cu luare-aminte data de dea-supra scenei: 1888, calculând vârsta Ateneului; citi inscripţiile, rememorând artele şi ştiinţele umane: Fizica, Matematica, Geografia, Muzica, Pictura, Literile…

Cu ochii închişi căută să-şi imagineze cum ar înţelege el episoadele zugrăvite în locul rezervat pentru Marea frescă; începând cu moartea lui Decebal la Sarmizegetusa şi sfârşind cu apoteoza încoronării, la AlbaIulia. Pe urmă îşi recapitulă toate clădirile cu dom circular, după al căror chip şi asemănare a fost clădit Ateneul: Panteonul lui Agrippa, Castel Sant-Angelo, Mausoleul lui Teodoric cel Mare, Biserica Sfânta Constanţa din Roma.

Cugetul îi rătăcea în cele mai depărtate şi diverse domenii: adânc în timp şi departe, la capătul lumei, în spaţiu; dar ochii reveneau încăpăţânat la musca drăceşte danţându-i sub privire, iar îndemnul rău şi tiranic îl împingea să încerce cele mai nevrednice mijloace pentru a o alunga să-şi caute altă chelie în sala, slavă Domnului, populată cu îndestule chelii, cu a dirijorului în frunte.

Marche au supplice – allegreto nori troppo – intona acum orchestra. Artistul visează că şi-a omorât iubita. E osândit la moarte şi e târât la locul execuţiei.

Paşi mărunţi, ca ai muştei, însoţesc convoiul.

Explozia bruscă a instrumentelor, retezând fluidul suspin de clarinet, evocă ultimul gând al iubitei, brutal întrerupt de cuţitul execuţiei. Neaşteptat, cu o şiretenie lipsită de premeditare, Grigore Stolnicu se prefăcu că strănută. Musca zbură o singură clipă, târâtă de intemperia erupţiei, şi reveni, cu promptitudinea unei santinele care nu-şi părăseşte postul până la moarte.

Domnul absorbit nici nu luă seamă la aceste peripeţii. Grigore Stolnicu îşi aminti o scurtă şi amară povestire a lui Cehov, unde un copist e dat afară din slujbă şi moare, fiindcă a strănutat într-o seară, ireverenţios, la un spectacol, în spatele unui personagiu important.

Se acăţă de această nădejde, silindu-se să-şi aducă aminte unde a citit istoria, când, cum era cartea şi cum se numeau personagiile… Mintea îi refuză orice lumină, într-un negru neant. Ochii reveneau fascinaţi la obsedanta insectă, care trăgea pe globul de fildeş roz nevăzute meridiane, transversale paralele şi poate liniile unor himerice curse de pacheboturi, cum se văd punctate drumurile transatlanticelor pe sferele pământeşti din vitrina companiilor de navigaţie.

Întoarse capul, să-şi distreze privirea la alte epi-soade mai puţin obsedante din sală.

Văzu loja în care se afla femeia în haină verde, ascultând cu bărbia în pumn şi cu ochi angelici; la spatele ei, Gicu, tipul tare; alături, consilierul cu barbă celebră, dezmierdându-şi gânditor somptuoasa podoabă virilă. Vru să reconstituie romanul sau drama, sau comedia acestui întreit grup conjugal: ochii se întoarseră alarmaţi la dansul muştei pe chelie, ca şi cum s-ar fi îngrijorat ca nu cumva să sfârşească înainte de a prinde de veste.

Oftând, se aşternu încruntat, cu toată încordarea voinţei, să asculte… Visul unei nopţi de Sabat, cânta de astă dată orchestra. Artistul se crede într-o horă de strigoi, înconjurat de năluci înfiorătoare şi de hidoşi monştri, adunaţi să dănţuiască la înmormântarea lui. Instrumentele se întreceau în bizare sunete stridente: la ţipete îndepărtate răspund alte ţipete de aproape. Grigore Stolnicul îşi alese din toată estrada un personagiu şi un instrument, care să-i ţintuiască luareaaminte bolnavă, substituindu-se infamei gâze şi hipnoticei chelii.

O clipă crezu că a găsit.

În stânga şi în fundul scenei, contrabasul îi apăru demn de toată atenţiunea.

Îl ţinea înşfăcat de gât un personagiu înalt, grav şi cu barbă, mândru de instrument şi mândru de rolul său. Când nu cânta, părea tot atât de fălos ca un australian din ţinuturile hiperboreene, pozând înaintea unui aparat fotografic alături de un instrument bizar şi monstruos, poate capcană de vânătoare, poate instrument muzical, poate cutie misterioasă de vrăji, poate unealtă de supliciu, poate sicriu, poate un idol…

Deodată se apropia un pas. Strângea mai zdravăn gâtui cutiei sonore de lemn, s-o asfixieze. Trăgea cu arcuşul câteva mârâituri joase, ca o borboroseală de înecat, reteza un sunet, înăbuşindu-l pe strună, şi imediat, după ce sfârşea, rezemat într-un picior, în neclintire de statuie, privea triumfător sala, cu o superbie demnă de un mai nobil rol.

Ochii iui Grigore Stolnicu însă, reci la acest vesel şi atrăgător spectacol, se întorceau irezistibil la muscă şi la chelie.

Strigoii dănţuiau urlând mai desfrânat. Iubita apare la orgia valpurgică şi e întâmpinată cu chiote dezmă-ţate: melodia ei suavă şi-a pierdut nobleţea austeră, e acum un joc trivial şi grotesc. Toată orchestra pare molipsită de frenezia rea şi deşănţată, toate instrumentele urlă şi chicotesc infernal; iar musca de pe chelie, ca şi cum ar întrupa în minuscula ei făptură tot clocotul acesta nebunesc, sare, horeşte, se învârte, ţupăie şi bate din pinteni pe luciul sticlos.

Grigore Stolnicu simte un gând stupid invadându-l. Să ridice palma uşor, uite aşa, uşor, şi plisc! Să turtească musca jucăuşă, curmându-i bezmeticul sabat…

Îşi şterse fruntea, cu batista mototolită de sudoare. Ca din greşeală, cercă un vicleşug: mişcându-se din loc, atinse cu programul chelia, alungând musca o clipă şi cerându-şi politicos iertare.

Domnul se răsuci pe jumătate, plescăind un „Ţî-ţî” impacientat. Tânărul vecin, cu obrazul punctat de coşuri, îl privi curios şi nedumerit. Gulerul lui Grigore Stolnicu deveni leoarcă de năduşeală, să-l stoarcă.

Ştia acum că nu va mai scăpa decât fugind. Îşi încleştă amândouă mâinile de braţele fotoliului, cu ochii lărgiţi la sabatul muştei, cu toată voinţa deznădăjduit încordată, să nu dea ascultare îndemnului perfid: „Uite aşa! Uşor, ridic palma uşor de tot, uşurel, şi pe urmă, fulgerător: plişchi!”

Nebuneasca orgie a orchestrei şi năucul dans al muştei atingeau acum paroxismul. În stridenta întrecere de chiote se amestecau dangăte funebre de clopot, parodia de Dies irae se împletea cu hora de strigoi, toate alămurile, coardele, tobele, talgerile, dezlănţuite, umpleau sala de toate răcnetele iadului şi se concentrau în măruntul joc pe loc al gâzei demonice.

În ignoranţa sa totală întru cele ale muzicei, Grigore Stolnicu nu ştia când se va sfârşi Simfonia…, să-i sfârşească şi lui supliciul. Încă zece minute? Cinci? O! De-ar rezista să nu ridice palma uşor, uite aşa, uşoruşurel, şi repede, plişchi! Să curme chindia muştei!

Nu aşteptă nici zece minute, nici cinci. Cu înfăţişare suferindă şi neţinând seamă de toate ţâstâiturile scandalizate, îşi făcu loc, ridicând tot şirul publicului din bancă, şi o zbughi spre ieşire, la aer şi la libertate.