XXI. CODA.

Acum, în casa lui Grigore Stolnicu e o mare şi neagră tăcere.

La poartă, făşii negre amintesc trecătorilor că înlăuntru se află pe o masă, întins, un trup omenesc, ţapăn şi rece, pentru care nu mai este nici întristare, nici durere, nici suspin.

Slugile dorm ostenite. Noaptea e albastră şi înstelată, cum să n-o uite toţi câţi trăiesc. Larma oraşului a contenit. E tăcerea nefirească, în sfârşit ogoită, de la ceasul trei după miezul nopţii.

O adiere caldă, molatecă şi senzuală prefiră deasu-pra caselor negre, de-a lungul străzilor mute, mirosul teilor înfloriţi. Poate undeva, în funduri de grădini, perechi de îndrăgostiţi întârziaţi îşi mai muşcă buzele. Dar nimeni nu-i mai vede şi nimeni nu-i mai ştie. N-au martori decât noaptea cu marea tăcere nespusă şi clipirea diamantină a stelelor.

În casa cu fâşii de postav negru la poartă, un singur om veghează în încăperea cu postav negru, la căpătâiul catafalcului de postav negru, cu legănata şi gălbuia clătinare a flăcărilor de făclii.

Omul e în haină neagră, cu ochii goi, cu obraz vânăt de actor ratat.

Un om deşirat, slab, în nemişcare de stană, într-o înspăimântătoare singurătate.

De-un ceas? De două? De câte stă aşa în neclintire şi priveşte obrazul luciu al moartei, fruntea sub care toate gândurile s-au răcit? Şi toate tainele s-au sleit…

Ai crede că e un manechin omul acesta negru, aşe-zat pe scaun să ţină companie de panoptic morţii, de când nu s-a mai clintit.

Nu. Acum s-a mişcat. Îşi şterge cu dosul palmei fruntea, ca să alunge ceva, un gând care se dezmorţeşte din beznele cele umede.

Un gând rău, care se furişează încet, o întrebare prudentă, strecurându-se ca o viperă veninoasă, cu încete şi subţiri încolăciri, sub lespedea frunţii.

De acum, cum are să mai afle? De unde are să mai ştie care a fost adevărul?

S-a ridicat. Şi-a amintit ceva. Cutia aceea de lemn negru, cu încrustaţii de sidef. Chiar ieri a văzut-o pe pat. O cutie în care se aflau scrisori.

Omul a lăsat moarta singură şi a trecut în cealaltă cameră. În vârful paşilor, tiptil, ca şi cum moarta n-ar fi moartă, ca şi cum ar putea să-l ştie unde merge şi să-l cheme îndărăt.

A trecut în cealaltă cameră şi acolo răscoleşte înfrigurat, aruncă pernele, cearşafurile, răstoarnă sertare; a ridicat o movilă. Se opreşte, cată împrejur, să afle unde n-a scotocit, şi începe iar.

A găsit.

A găsit cutia de lemn şi o strânge, cum s-ar teme să nu i-o smulgă cineva. Cu amândouă mâinile, la piept. A găsit cutia, dar n-a găsit cheiţa. O cunoaşte bine: o cheiţă cu panglică trandafirie. O caută. Nu e nici sub pernă. Nici în veriga de chei. Nici în hainele moartei, care-i poartă încă mirosul cald, din viaţă.

N-are răbdare.

Cu vârful foarfecelui sfărâmă încuietoarea. Răstoarnă în mijlocul patului şi, lacom, răscoleşte încă. Fotografii. Ilustrate. Nu asta. Scrisori. În sfârşit, scrisori! Cu vraful în pumni, nu ştie pe care să le citească întâi. Numai îşi aruncă ochii pe începuturi, pe rânduri furate de ici şi de colo, şi nu-şi mai poate stăpâni chiotul de bucurie care i s-a destins înlăuntru, plesnindu-i toată fiinţa. În sfârşit, dovada. Nu vede data, veche de atâţia şi atâţia ani. Vede numai cuvintele înfocate, mărturia necredinţei, netrebnicul sărut al altuia, implorat la fiecare rând, dovada că tot ce-a bănuit şi ce-a ştiut n-au fost năluciri.

Aşadar, adevărul este, în sfârşit, acesta, de astă dată irevocabil. Stă scris aci. Îl poate pipăi oricine. Îl poate controla şi medicul-pitic şi neghiob, care îl ameninţase cu înfricoşarea nebuniei numai ca s-o salveze pe ea. El şi nebun! Să râdă toţi, tot Universul, de asemenea nerozie, cum râde el acum…

Iar Grigore Stolnicu râde într-adevăr cu plicurile decolorate în mâini, râde din ce în ce mai nestăpânit şi mai vesel.

Hohotul a umplut camera, răsună în toată vastitatea goală şi sonoră a casei, străbate triumfător dincolo de pereţi şi de uşi, dincolo de ferestre, în noaptea calmă şi caldă de afară. El e nebun? Când are aci dovada celei mai netăgăduite lucidităţi, mai poate fi vorba de nebunie, de manie, delir?

Omul singur, în vestmânt negru, cu obrazul lui vânăt de actor neras, se strâmbă de râs, bătându-şi genunchii cu pumnii din care n-a lăsat plicurile.

Niciodată n-a fost atât de vesel! Acum abia înţelege voluptatea râsului, cura de râs. Ha-ha! Aşa are să râdă toată viaţa. N-are de ce se mai opri. Păcat că nu sunt toţi aci, să se adune şi să râdă. Nu fricos, nu meschin, nu aşa cum râd dânşii, cu jumătate de glas şi cu jumătate de veselie. Cu râsul lui robust, întreg, zdravăn, care cutremură zidurile şi zăngăne ca o mie de geamuri sfărâmate spre toate veseliile lumei.

S-a oprit?

Nu!… A fost numai o pauză ca să răsufle şi să adune mai tari puteri.

Acum, tăcerea, ea, pare nefirească, pustie şi bizară. Acalmie grea de ameninţări, în preceasul cataclismelor.

Dar nu durează.

Râsul s-a dezlănţuit iar, să spintece triumfal catapiteasma nopţii. Şi să deştepte din somn, prin tainică şi nevăzută chemare, toţi nebunii lumii, câţi s-au ridicat în capul oaselor şi hohotesc în celule, transmiţându-şi unul altuia râsul ca nocturna chemare a cocoşilor, îngânându-se, întrecându-se, îndemnându-se, întărâtându-se cu o mie de mii de hohotiri, care-au potopit noaptea, tăcerea şi toată cuminţenia pământului.

Omul cel negru, cu gura de actor bătrân întinsă până la urechi, mai voios şi mai neîntrecut decât toţi, conduce cu gesturi scălămbăiate chiotul acesta numai de el auzit, chiotul de înveselire universal.

La căpătâiul moartei, în camera cu postav negru peste oglinzi, limbile flăcărilor joacă gălbui şi sinistru.

SFÂRŞIT