XX. MARCHE NUPŢIALE.

Dar nu fu nevoie să o închidă în cameră. În aceeaşi noapte, Amelia vărsă un lighean de sânge, şi medicul, chemat din somn, rămase până dimineaţa, epuizându-şi toată rezerva de fiole şi injecţii.

Grigore Stolnicu dormi tun. „Vasăzică, nu va ieşi din casă. Aceasta e principalul. Imbecilul cu păr de astrahan poate s-o tot aştepte!” Constatarea îl umplu de mulţumire.

A doua zi, medicul, înainte de a pleca, îşi ceru învoirea să-i vorbească mai îndelung, în biurou. Grigore Stolnicu îl pofti să stea, cu o rece ceremonie, fiindcă şi acest Alfons Grigoriu făcea parte din neamul cel mai insuportabil de indivizi: un om de nimic, un tip care jumătate de zi e încântat, fiindcă a putut plasa un calambur. Un complice al Ameliei.

Doctorul Alfons Grigoriu n-avea de plasat de astă dată nici un calambur.

— Domnule profesor, spuse, am datoria să vă previu. Ştiinţa mea a făcut tot ce era posibil… Dar ştiinţa din nefericire nu poate săvârşi minuni. Am luptat până la ultima limită. Vă spun, ca să vă luaţi toate măsurile din vreme. Pacienta mea este pierdută. Chestie de câteva zile, poate de câteva ceasuri… Poate are rude, vreo dorinţă ultimă. Voi căuta zilele şi nopţile acestea să vă stau cât mai mult la dispoziţie. Un telefon şi sunt aci… Sper că veţi suporta nenorocirea care vă loveşte, dar care era de aşteptat, cu toată fermitatea… În sfârşit, sunteţi un om tare, ştiţi că viaţa…

Doctorul Alfons Grigoriu sfârşi cu un gest vag din mână, emoţionat, fiindcă era ataşat de bolnava căreia trei ani şi mai bine îi prelungise zilele. Făcea un adevărat sacrificiu. De ieri ar fi trebuit să se afle plecat la băi, reţinuse cameră, nevasta, cu bagajele şi cutiile cu pălării ridicate piramidă în mijlocul camerei, îi făcuse de dimineaţă o scenă pentru această amânare, – „nu se vânduse doar pe viaţă clienţilor!” – iar acum, pentru atâta mărinimie şi abnegaţie, s-ar fi aşteptat la recompensa unei recunoştinţi din partea bărbatului.

Grigore Stolnicu însă îşi lăsă mâna inertă în mâna medicului, fără să răspundă nimic la cuvintele de îmbărbătare şi la ziua bună. Observă că medicul are o cravată nouă, foarte modernă, multicoloră şi cubistă; şi îşi aminti că el nu are nici o cravată neagră, mai ca lumea.

Va trebui să cumpere mai multe, pentru atâtea luni de doliu.

La fereastră, Grigore Stolnicu rămase privind cum se depărtează medicul spre capătul străzii. Alfons Grigoriu izbea nervos capătul bastonului în bordura trotuarului… Ştia că acasă îl aşteaptă altă scenă din partea nevestii, fiindcă nici acum nu poate spune exact pentru câte zile e amânată plecarea. Bolnava lui putea intra în agonie peste un ceas, dar şi peste două săptămâni. Îşi luase ziua bună de la toţi; îşi trecuse clientela pe-o lună unui coleg. Camera şi pensiunea erau rezervate la otelul băilor. Iar el pierdea timpul într-o aşteptare fără termen, răsplătit cu mutra aceasta neprietenoasă şi nemulţumită a soţului. „Ingrată meseriei!” punctă reflecţia, înfigâad ciudos vârful bastonului în asfaltul moale de căldură.

Când nu-l mai văzu, Grigore Stolnicu se aşeză la birou cu fruntea prinsă în pumni. Îl găsi noaptea aşa. Se mişcă greu de toate mustrările, care acum se căscau în toată înfiorarea. O torturase în jumătatea aceasta de an cum nu-şi va ierta niciodată.

Biata Amelia! Nu are pe nimeni. I-a spus medicul să-i cheme rudele, să-i prevină vreo dorinţă ultimă. Dar în afară de el şi de fetiţă, nu există nimeni s-o plângă; iar dorinţă ultimă, pentru cine-ar mai putea oare avea? Merse în vârful picioarelor şi desprinse încetişor uşa. Amelia era cu ochii deschişi, înconjurată de lighene, de comprese, vegheată la căpătâi de fata din casă.

N-avu curaj să se apropie. Amelia îl chemă cu ochii. Înaintă, neştiind ce să facă cu mâinele şi ce să ros-tească.

— Grigorel… Nu e nimic!… Îl îmbărbătă tot femeia. Şezi lângă mine. Aşa. Şi acum prinde-mi mâna. Cum ai slăbit tu, Grigorel… După aceea, făgăduieşte-mi că ai să te cauţi…

Grigore Stolnicu coborî de tot în jos obrazul ras de actor bătrân şi ratat.

Era şi el pătruns de adevărul că trebuie să se caute, fiindcă nu se mai îndoia acum că toate absurdele-i bănuieli au fost o netrebnică scorneală a mintii lui bol-nave.

— Şi fetiţa… Fetiţa noastră… Am toată încrederea, Grigorel, că tu ai să ştii cum… Să nu fii prea sever… Tu, care eşti atât de sever!… E un copil… Are să aibă nevoie de un suflet cald lângă ea… Clo-Clo, a noastră.

Din ochii lui Grigore Stolnicu au picurat doua lacrămi pe mâna albă şi scheletică a femeii. „Fetiţa lor!” Cum a putut să se lase furat de monstruoasa îndoială? Copila lor. Clo-Clo a lor. A lui.

Amelia vrea să ridice mâna cu batista mototolită şi să-i şteargă ea lacrămile din ochii bărbatului.

Dar mâna nu se supune şi cade din nou, cruciş, pe pieptul descărnat, cum va rămâne pe veşnicia veşniciilor în sicriu.

— Te-am necăjit mult în ultima vreme, îşi ceru iertare femeia. Pentru ocupaţiile şi grijile tale, o boală ca a mea… Ştiu bine cât te-am necăjit, Grigorel.

Bărbatul îi prinse mâinile, scufundându-şi capul la pieptul femeii şi gemând:

— Dar nu e adevărat. Şi nu e ce crezi tu… Mi-a spus medicul… M-a asigurat. E numai o criză şi are să treacă… Într-o săptâmână-două eşti din nou în picioare… Mergem la ţară undeva, la munte. Avem să trăim în linişte. Renunţ la tot!… N-am să mai lucrez nimic; n-am să mă ocup de nimic; în afară de noi trei. Să fim numai noi şi Clo-Clo. Clo-Clo a noastră.

Bărbatul minte. Dar minţind, sincer ştie că aşa şi-ar orândui într-adevăr pe viitor viaţa lor, împreună, dacă totul n-ar fi irevocabil pierdut.

Femeia ascultă cu o mare lumină care i-a inundat fiinţa, fără să creadă un singur cuvânt. O mângâie, mai mult decât toate făgăduielile mincinoase, gândul că măcar acum, după atâtea luni de chin, bărbatul e din nou cum a fost.

Îi netezeşte încet părul cărunt, aproape alb; îşi plimbă palmele pe obrazul îmbătrânit şi încrustat de adânci zbârcituri, cu pielea vânătă şi lucie în locul mustăţilor. Plânge, şi plânsul s-a înecat într-un horcăit…