Somnul

Se împlinesc doi ani de când, întâia oară, am presimţit existenţa acestei lumi invizibile, perfide şi respingătoare.

A fost, la început, un simptom de mică însemnătate, asemeni acelor avertismente obscure, care scapă chiar medicilor celor mai iscusiţi şi cu cea mai îndelung încercată experienţă. Numai târziu, când răul s-a înfipt bine în carne, ca să roadă tenace şi fără scăpare până la moarte, amănuntul divers apare în adevărata lumină retrospectivă. Dar e prea târziu. Rămâne o confirmare fără folos.

Acum îmi amintesc precis.

Doi ani se împlinesc exact peste o lună, fiindcă la această dată, în plină criză a guvernului trecut, pe numeroasele liste care au circulat atunci se afla şi numele meu, destinat să ilustreze în noul cabinet un minister, rămas de la întemeiere insignifiant, numai prin incapacitatea celor ce l-au deţinut fără glorie.

Pentru o tânără carieră politică însemna un debut de neaşteptate perspective.

Mă simţeam cu deosebire pregătit să dau, aici mai mult decât în oricare parte, alta, toată măsura priceperii şi concepţiilor mele, îndrăzneţe şi eliberate de rutină. Aveam siguranţa că într-un singur an voi depăşi aşteptările, voi înfrânge toate rezervele şi voi dovedi, cu simplitatea elocventă a faptelor, cât de neroade au fost toate sistemele predecesorilor, dacă în nulitatea lor au cunoscut cumva măcar pretenţia vreunui sistem, în locul expedientelor.

Mărturisesc de aceea, fără nici o ipocrită pudoare, că îndată ce numele meu a fost rostit, n-am ascuns nimănui dorinţa fermă ca această posibilitate, discutată şi admisă unanim de conducerea partidului, să devină cu orice preţ realitate întărită de un decret cu semnă-tura regală.

Nu era vreo vanitate la mijloc, nici o sete nesăţioasă de ajungere.

Toţi cei care m-au cunoscut – sau, mai exact, au cunoscut omul care eram atunci – ştiu cât de departe au fost întotdeauna de mine aceste deşertăciuni. Aveam însă datoria să nu mă eschivez. Nu pentru fiinţa mea perisabilă, ci pentru ideile mele, în care şi acum chiar, când totul este sfârşit, păstrez cea mai neclintită credinţă.

În politică, un tren pierdut se plăteşte cu aşteptare de ani. Iar o concepţie şi un sistem, valabile şi salvatoare astăzi, pot deveni inoperante şi ucigaşe mâine.

Repet, aşadar: aveam datoria să nu mă eschivez, şi această datorie am înţeles-o imediat.

Am părăsit calmul biroului de studiu, tihna gospodăriei mele cu mărunte satisfacţii burgheze, orânduiala orariului care îmi împărţea ziua în egale şi monotone capitole de lucru, de plimbări şi de meditaţiune; am apelat la subtila înţelegere instinctivă a Cordeliei şi la concursul ei, preţios într-un asemenea ceas decisiv.

Aş vrea să nu fiu rău şi răutăcios înţeles, deşi acum toate îmi sunt indiferente.

Ştiu că, în năravurile politicei noastre, concursul unei femei capătă o semnificaţie urâtă. Înseamnă o amorală complicitate. Căsnicia sau iubirea pusă pe acţiuni. Exploatarea triunghiului conjugal: soţul, soţia, aman-tul. Sau: soţul, prietenul, amanta. Toată cronica anilor din urmă mişună de asemenea episoade scandaloase.

Ceea ce aşteptam de la Cordelia şi ceea ce a înţeles încă înainte să-i fi cerut era cu totul altceva. De-o mai nobilă şi pură concepţie a tainei a şasea.

Păstrasem, de ani, casa închisă. Studiul nu-mi îngăduia să risipesc timpul, frivol. Stabilisem aceasta de comun acord încă din epoca delicioasă, de nevinovate şi optimiste proiecte, a logodnei. Cordelia pricepuse de îndată şi acceptase fără împotrivire perspectiva acestei vieţi, aparent terne şi ermetic claustrată.

E tocmai ceea ce îi înlătura şi ei o teamă ascunsă: să nu mă fure îndatorinţele carierei politice, căreia mă predestinam; prieteniile, relaţiile şi participarea la tot soiul de festivităţi, pe cât de stupide, pe atât de obligatorii: banchete, aniversări, şedinţe, întruniri şi solemnităţi, care fărâmiţează timpul, ca să-l devore mai comod.

Aşa, era asigurată că am să-i aparţin cât mai întreg.

Mă ştia întotdeauna alături, dincolo de uşa biroului, la masa de lucru, între tomuri, arhive, dosare, statistici, tablouri sinoptice, cutii de fişe şi colecţiile discursu-rilor parlamentare din Monitorul oficial. Când se încheiau orele de muncă, mă chema la viaţa cealaltă, cu un deget uşor în stejarul masiv al uşei. Şi toate plimbările erau împreună; toate plăcerile şi bucuriile noastre, întotdeauna pure şi înnobilate, aveau deosebit farmec în îngemănarea aceasta atât de rară a două inteligenţe deasupra tristei mediocrităţi de rând; la toate proiectele participa cu o docilă identificare de gânduri, de nădejdi, de obiecţii şi temeri; n-am cunoscut niciodată un prieten mai înţelegător, mai puţin capricios şi mai îngăduitor cu micile manii care tiranizează orice muritor şi îl fac adesea, semenilor săi, tiran.

Iubirea noastră săvârşise acest miracol.

Cred că n-a existat niciodată într-o căsnicie o armonie mai desăvârşită, o încredere reciprocă mai nealterată; sentimentul acela de siguranţă al oamenilor care se ştiu mai tari, fiindcă în orice împrejurări fac o singură voinţă, o singură nădejde şi, la nevoie, un singur front, ameninţărilor.

Acum îi ceream Cordeliei o abatere de la această rânduială. De scurtă durată, până la rezolvarea crizei şi la semnarea decretului.

Era absolut necesar.

Căci dacă, până în acel moment, existenţa mea închinată discret şi orgolios studiului, departe de orice amestec în intrigile, linguşelile şi feloniile cu al căror preţ se creează şi se întreţin situaţiile politice, dacă acestea toate îmi consolidaseră în partid un prestigiu dincolo mult de vârsta şi de cerinţele mele până aci modeste, de astă dată, pustnicia mea încăpăţânată putea fi interpretată drept voinţa de a rămâne mai departe în mândra-mi izolare, în domeniul abstract al teoriilor. Şi poate ar fi aruncat asupră-mi bănuiala că nu mă simt capabil (acum, când mi se oferea prilejul) să trec în fapt şi în realizări ceea ce susţinusem cu atâta luciditate, logică, pregătire şi talent, în scris şi în cele câteva conferinţe şi discursuri, care au atras în egală măsură luarea-aminte a prietenilor politici, ca şi a adversarilor.

Această bănuială trebuia numaidecât înlăturată.

Altfel, pierdeam prilejul, unic poate într-o viaţă, când realizându-ţi gânduri, îţi realizezi însăţi precara ta fiinţă.

Un om trăieşte prin gând, pentru un gând. Dar gândul nu-şi capătă realitate decât prin faptă.

Făuritorii de utopii sunt cei mai primejdioşi duşmani ai societăţii. S-ar cuveni urmăriţi cu severitatea legilor care pedepsesc colportorii clandestini de stupefiante.

Din parte-mi, eu aveam să dovedesc strălucit că pe nedrept am fost uneori numărat printre aceştia. Studiul şi cărţile nu mă depărtaseră de realităţile terestre. Mi-au îngăduit numai să descifrez sensuri ascunse şi să simplific ceea ce altora li se pare inutil, complicat şi irealizabil sau supus unui orb empirism.

Am decis, aşadar, să deschidem uşile casei. Să primim în intimitatea aceasta, încă de nimeni profanată, toţi indivizii aceia amestecaţi, indiscreţi, făţarnici şi vulgari, care alcătuiesc, în afară de prea rare excepţii, statul major al unui partid şi toată gloata din juru-i.

Au invadat imediat, cu o curiozitate abia stăpânită şi cu o fără de jenă caracteristică acestei promiscuităţi născute din capriciile votului universal. Mânjind covoarele cu tălpi murdare; deplasând obiectele de artă; pipăind cu degete asudate; răsturnând lucrurile şi rânduiala de până atunci; comentând cu glas tare valoarea tablourilor din pereţi; lepădând mucurile de ţigări pe marginea meselor de lemn rar; scormonind totul cu indiscreţia agenţilor de impunere şi instalându-se ca într-un adăpost duşman, cucerit.

În curând, nu mi-am mai recunoscut casa.

Unii, din aşa-zisă curtoazie şi ca să strângă mai apropiat legăturile în vederea unei neîntârziate şi fructuoase prietenii, îşi aduceau nevestele a doua zi, care se simţeau datoare să debarce a treia zi în salonaşul Cordeliei, cu toate odraslele.

Treceau din birou în sala de primire, din hol în alte încăperi, unde nimeni nu-i poftise; îşi luau singuri îngăduinţă să vorbească tainic într-o odaie închisă, de unde apăreau frecându-şi mâinile, fiindcă puseseră la cale cine ştie ce ticăloşie pe socoteala celui de-al treilea, care îşi sorbea cu nevinovăţie cafeaua.

Căci toţi n-au întârziat, asemeni trupelor bivuacate pe teritoriu duşman, să poruncească slugilor, să pretindă doza preferată de zahăr la cafea, lichiorul şi vinul potrivit gustului şi obiceiului, să-mi schimbe furnizorii şi să-mi dicteze orele de masă, felurile bucatelor, numărul becurilor aprinse şi numărul ceasurilor de somn.

Criza se prelungea peste aşteptări.

Oarecare dificultăţi în alcătuirea noului cabinet se iviseră din pricina situaţiei externe, care cerea un guvern tare şi durabil. Toţi arătau, cu fiecare zi trecută, semnele unei enervări crescânde şi unei nerăbdări ajunse la paroxism. Telefonul zbârnâia necurmat, concurând soneria uşei de intrare.

Casa mea devenise locul de întâlnire al tuturor celor care împărţeau şi solicitau; un teritoriu până atunci neutru, al tuturor pertractărilor, şi focarul nou-nouţ al tuturor intrigilor.

Până la miezul nopţii bâzâiau motoarele automobilelor, cacofonia claxoanelor; răsuna, trântită în uşori, portiţa grilajului de fier; reporterii gazetelor mă deşteptau din pat; ieşiseră la iveală foşti prieteni, camarazi de şcoală şi de stagiu militar, anonimi de mult uitaţi, asigurându-mă de fidelitatea lor eternă, prevenindu-mă de viitoarele dorinţi, transformate în pretenţii imperioase; la ultima oră a ziarelor apăreau, cu tenacitatea obsedantă a unui refren, amănunte despre rezultatul ultimei întrevederi şi ultimile consfătuiri din casa mea, devenit: „cunoscutul fruntaş, distinsul cunoscător, factorul decisiv” etc., etc. Un cotidian publică fotografia faţadei cu lanţul maşinelor, ca o caracteristică şi pitorească fizionomie a crizei.

Slugile se molipsiră şi ele de aroganţa şi zăpăceala personalului de hotel, neştiind cui să răspundă şi cărei porunci să-i dea ascultare, cu întâietate.

Admiram calmul şi bunăvoia Cordeliei, atât de repede acomodată acestui haos.

Cu un instinct neaşteptat la o femeie crescută în lânceda atmlosferă provincială, într-o familie rămasă cu o jumătate de veac în întârziere cu vremea (după cum dovedea numele de eroină romantică şi desuetă dat copilei unice), Cordelia ştiu, fără să fi învăţat de la nimeni, cum să flateze toate slăbiciunile, să răspundă celei mai delicate situaţii şi mai complicate, să calmeze atmosfera electrizată cu un cuvânt de duh, să îmblânzească pornirile învrăjbite şi să rezolve cu un surâs, într-o soluţie expeditivă şi ingenioasă ca simpla argumentare a lui Cristofor Columb cu al său ou de pomină, ceea ce cu o clipă înainte păruse tuturor cu neputinţă de dezlegat. O viaţă nouă şi nervoasă îi înfierbânta sângele, îi învăpăia obrajii, dădea ochilor o lucire până atunci necunoscută.

O admiram. Îi eram recunoscător, şi totuşi începusem să mă tem. O urmăream, cu mâna întreruptă la mijlocul frazei, cum supraveghează mersul slugilor cu tava de ceai, cum cu inocentă viclenie ştie să pună alături, la masă (prevenindu-mi intenţiile), doi oameni înduşmăniţi care îşi caută momentan armistiţiu, dar mai ales urmăream ochii tuturor, căutând-o, aşteptând-o, dezbrăcând-o.

Da, dezbrăcând-o!

Căci aceşti oameni, cărora le deschisesem casa şi a căror prostie, obrăznicie, lipsă de simţire, turpitudine şi ipocrizie le suportam cu eroică resignare numai în vederea deznodământului apropiat şi unor înfăptuiri ce-aveau să însemne poate, pentru întreaga ţară, punc-tul iniţial al unei fundamentale primeniri şi unei nesăcătuite prosperităţi îndată ce vor intra în vigoare reformele mele, aceşti oameni, ieşiţi din toate bastardele împreunări ale societăţii şi care, după un an, aveau să existe numai prin mine, o dată cu întreg partidul, aceşti odioşi indivizi nu se mulţumeau deocamdată să-mi calce covoarele, să-mi deşele jilţurile, să-mi mănânce bucatele, să-mi bea vinul şi să poruncească arogant slugilor, ci îmi mai spurcau şi femeia, cu priviri pofticioase.

Cunoaşteţi privirea aceasta, care se târâie ca balele de melc pe trupul devenit deodată gol, oricât de sobră şi de castă ar fi îmbrăcămintea, oricât de pudică şi de rezervată ar fi femeia?

Ah! Era o bună pradă, o proaspătă pradă, Cordelia! Ceva nou, păstrat pur şi candid; altceva decât femeile lor lăbărţate şi comune, cu obrajii tencuiţi şi cu ochii îndobitociţi, vlăguite de toate îmbrăţişările şi putrefăcute de toate viţiile.

— Unde ai ţinut-o ascunsă până acum? Mă întrebă, lingându-şi buzele scârboase cu o limbă subţire şi viperină, şeful partidului, tolănit în jâlţ, cu picioarele răscăcărate şi cu ceaşca de porţelan tremurând în laba păroasă.

Mi-am impus tot calmul şi am cercat să zâmbesc (mărturisesc laşitatea) cu tot servilismul cuvenit acestui maimuţoi flocos, cu apucături de satrap şi cu pofte libidinoase, care i-au ramolit de mult măduva în ciolane.

Cordelia era în picioare; înaltă, tânără şi zveltă, ca o elastică plantă de apă, între porci cu râtul scârnav şi cu ochii glodoşi.

A înţeles că vorbim despre dânsa şi s-a apropiat surâzând, lunecând printre mesele fragile de ceai şi cafea, jucându-şi rolul cu minunată măiestrie.

Se înclină, întrebându-l cu îngrijorată solicitudine, ca pe-un convalescent mofturos, fiindcă înţelesese de la prima vedere cât de sensibil este celor mai mici atenţii şi cât de răzbunător plăteşte ofensa celei mai nevinovate neluări în seamă.

— Doriţi ceva, Excelenţă? Încă o cafea? Puţin rom? Poate lichior?… Lichiorul favorit. „Grande Marničre”.

Maimuţoiul păros aspira cu nările lărgite parfumul cald dintre sânii Cordeliei, înclinată spre el; se lăsa poftit cu graţii de fecioară alintată, îndopându-se cu altă cafea, cu rom şi cu lichior, făcând nazuri şi picurând în barbă, pe haină, pe covor, revărsarea din ceaşca şi din paharele clătinate de bâţâiala mâinii.

Am întors capul şi m-am strămutat în alt scaun, de teamă să nu-mi citească în ochi toată scârba şi ura.

Dar, de acolo, îl urmăream.

Râsul Cordeliei mă durea ca un fir tras dintr-o cicatrice.

În faţa mea se crăcănă, aruncându-mi în nas fumul unei havane alese din cutiile mele de pe masă, Bibi Glogoveanu, cea mai desăvârşită lichea a partidului, fante pomădat, cu haine după ultimul jurnal, cartofor cu datorii câte n-ar plăti fondurile secrete şi misitiile unei triple guvernări mănoase, iar pe deasupra, individ cu faimă de irezistibil Don Juan. Aspiră un fum, două; mă privi cu mâinile în buzunări, ca pe cel mai curios dintre animalele globului terestru.

— Mare noroc pe tine!… Mâine te văd Excelenţă! Şi ai pe deasupra cea mai delicioasă femeie, pentru a întreţine focul sacru patronului…!

M-am ridicat în picioare, cât sunt de înalt:

— Ce-ai zis?

Bibi Glogoveanu rânji, cu ţigara între dinţi, cu un ochi pe jumătate închis, din pricina fumului:

— Fii calm, Excelenţă! Deprinde-te cu tot calmul pe care îl impune situaţia… Am zis că ai mare noroc. Un boboc de nevestică! Toată lumea e de acord. Eh! Eh-eh! Şi încă ce acord! Dar fii fără grijă. De la cele dintâi cuvinte, m-a repezit cât colo…

L-a repezit cât colo, ceea ce eu n-am fost în stare să fac, să-l înşfac de guler şi să-l reped vânt pe uşă, fiindcă, în clipa aceea, şeful îmi făcu semn că vrea să-mi vorbească.

M-am supus.

Bibi Glogoveanu continuă să se plimbe în casa mea, să pufăiască din ţigările mele, cu mâinile în buzunări, strâmbând din nas în faţa tablourilor, ca un pacient plictisit în sala de aşteptare a unui dentist. Pe urmă, l-am văzut aşezându-se pe divan, alături de Cordelia, povestind ceva, punându-şi în evidenţă mâinile subţiri, care fac parte din armele lui de cucerire, lăsând pleoapele ostenite pe ochii languroşi, să-şi dea înfăţişarea de om mistuit de spleen, în căutarea unei fiinţi rare, ca re să-l înţeleagă şi să-i aline suferinţele tainice, altă armă din muniţiile ruginite de cuceritor profesionist.

Şeful îmi recapitulă cum va conduce întrevederea de a doua zi, cu delegaţii celorlalte partide de opoziţie, în vederea unui cartel care să concentreze toate forţele ţării şi să dea un guvern durabil, cu egală autoritate înlăuntru şi peste hotare. Încă o dată mă asigură că, orice va fi să se întâmple şi oricâţi solicitatori din partidele coalizate vor da buzna la portofolii, locul meu e rezervat, căci mă dovedisem, acum, când mă cunoaşte de-aproape, cu mult mai multe şi mai preţioase virtuţi decât mi-ar fi bănuit cândva. Îl ascultam distrat şi dezinteresat, indiferent deodată la tot ce-mi rostea mieros gura duhnind ca o răsuflătoare de canal.

Urmăream altceva. Urmăream, cu o încordare care depăşea decenţa, episoadele scenei de pe divan.

Întâi, Cordelia răspunzând individului cu severitate ofensată. Pe urmă, privind în gol. Deznodând gânditoare, cu vârful degetului, aţele albastre de fum. Sprijinindu-şi bărbia în pumn. Amintindu-şi deodată datoriile de gazdă şi sărind în picioare, cu un surâs, altul, străin, pe care nu i l-am văzut niciodată.

Bibi Glogoveanu aruncă ţigarea într-o cupă de email, îşi frecă palmele cu satisfacţia unui om care a dus la bun sfârşit prima parte şi cea mai dificilă dintr-o operaţie grea, cerând timp şi răbdare de încercat vânător.

Nu-mi explic nici astăzi de ce nu mi-am ascultat în clipa aceea pornirea lăuntrică să-l răsucesc de umeri şi să-l reped pe scări, în stradă? Cu preţul unui scandal chiar, care ar fi răsturnat poate de pe atunci, brusc, toate înlănţuirile viitoare ale evenimentelor şi ar fi dejucat tot ce destinul îmi rezerva crud şi ireparabil.

Descopeream însă în mine o laşitate nebănuită, o doză de ipocrizie care mă împuţină îndată în propriii mei ochi: începeam, aşadar, să fiu la fel cu ceilalţi, să deşert până la fund drojdia acră şi să accept ceea ce, cu suflet senin, acceptau dintotdeauna dânşii. În momentul acela am avut limpede sentimentul că fac din Cordelia o victimă, că o împing într-o lume din care va ieşi pângărită, că o pierd, jucându-mi fericirea mea calmă, fericirea noastră, gata să-mi lunece fără întoarcere, pentru totdeauna.

Presentiment de o clipă, repede înlăturat; clară şi profetică viziune, îndată întunecată.

N-am luat individul de umeri şi nu l-am expulzat din casă, cum aş fi făcut oricând, înainte.

Dimpotrivă, i-am ascultat cu cea mai ipocrită încântare toate nimicurile neroade: cancanuri de club şi detalii scârboase de aventuri galante, căci de buna lui prietenie aveam nevoie.

Printr-un inexplicabil capriciu al şefului şi exploatând abil slăbiciunile de moşneag ramolit, secătura aceasta pomădată se bucura în partid de o trecere nejustificată şi juca rol de confident, de inspirator şi de mijlocitor îndemânatec şi fin în toate pertractările comitetului central cu diferitele alcătuiri de conducere ale celorlalte partide.

Mai mult! Făţărnicia atât de repede contagionată îmi mergea până acolo, încât m-am trezit, fără să pot spune exact cum, bătând prieteneşte pe umăr, cu cea mai cinică lipsă de demnitate, pe cel mai neîmblânzit duşman al meu, Carol Stănoiu, fătălăul obez, cu creierul opac învelit de sleiul grăsimei, nulitate notorie, râvnind de zece ani, cu toată tenacitatea de care e capabilă mediocritatea, la acelaşi portofoliu destinat mie.

Norocul îi scăpa încă o dată, şi căuta să facă faţă bună, dându-şi toate silinţele să pară încântat de „fericita alegere” etc., etc.

Cordelia îmi veni într-ajutor, copleşindu-l sub o avalanşă de amabilităţi, pe care rânceda creatură le primea, rotindu-şi cărnurile puhave în jâlţ, cu astmatice gâfâieli în guşă, de curcan înfoiat, ca pe nişte binemeritate consolări ce i se cuvin.

Şi am surprins ochii rotunzi, fără gene, înecaţi în untură, stăruind lacom la întredeschiderea hainei, de unde porneau înăuntru, rotunzindu-se, sânii Cordeliei.

Acesta era, domnilor, supliciul meu din fiecare zi şi din fiecare seară!

Când toţi au fost plecaţi şi am poruncit să se deschidă ferestrele, ca să iasă mirosul de tutun şi de mitocani, căminul meu cast şi tihnit avea înfăţişarea unei suspecte case de întâlnire, după ce cheful şi destrăbălarea s-au isprăvit.

Ca să înceapă mai dezmăţat a doua zi.

Cordelia căzu între braţele unui scaun, ducând ostenită palmele mici la obrajii decoloraţi de nesomn şi de aerul înmiasmat:

— Uff! Ce corvoadă! De s-ar isprăvi mai repede.

Aştepta, desigur, ca întotdeauna, să-i trec uşurel braţul pe după mijloc şi să-i cer iertare pentru atâtea jertfe, peste puterile mele să le plătesc vreodată, după cât preţuiesc. Să-i strâng fruntea rotundă şi mică la piept, să o alin şi să o alint, ca pe-un copil supus unei trude penibile şi prea timpurii.

N-am făcut-o. Ci m-am trezit rostind rar, cu o calmă şi perfidă mirare:

— De ce te plângi? Mi se pare că această nouă viaţă te amuză mai mult decât sperai…

O pauză. Pe urmă, continuând:

— Şi că îţi place; parcă aceasta ai fi dorit-o întotdeauna!

Cordelia ridică ochii obosiţi, nevinovaţi şi trişti, neînţelegând.

Mi s-a părut că această blândeţe şi resemnare fac parte din aceeaşi ipocrizie, destinată celorlalţi. Şi în adâncurile mele se răscoli o iritare, ce dormita poate de îndelungă vreme, fără să-i bănuiesc existenţa. De unde am descoperit? Din ce ascunzişuri umede şi tenebroase? Ce duh rău mi-a şoptit cuvintele acelea, rele şi crude, care nu mai sunaseră niciodată în casa noas-tră, de atâţia ani adăpost unic al celei mai desăvârşite înţelegeri ce a existat între doi oameni?

S-ar fi spus că toate zidurile, mobilele, văzduhul erau acum înveninate de trecerea celor plecaţi, care-au lăsat să dureze, să ne asfixieze atmosfera lor ambiantă, spurcată de răsuflarea lor, de intrigile lor, de năravurile şi ticăloşia lor scelerată. Era ca o ucigaşă otravă, intrată prin toţi porii păreţilor, îmbâcsiţi până la tencuială, de unde se filtra eliberată lent, ca să ne ardă plămânii şi să ne nălucească minţile.

De acolo găseam cuvintele; existau invizibile în aer, străine de mine şi totuşi încorporându-mi-se, ca să ţâşnească apoi şuierător printre buze, când precipitam una după alta învinuirile cele mai absurde, bănuielile cele mai netrebnice şi ameninţările cele mai neroade.

Râsul acesta rău, rânjetul acesta de bestie coexistând sub învelişul omenesc, nu mi-l ştiusem. Mi-l descoperisem acum şi, prin el, mă simţeam tare, superior, răzbunător; cu el încheiam fiecare frază, rostită dramatic, în picioare, cum mă aflam rezemat de clavirul negru, cu gesturi patetice de acuzator public.

Nu m-am oprit, înspăimântat de propria mea rătă-cire, decât atunci când Cordelia, cuprinsă de plâns nervos, ghemuită ca o vietate fără putere într-o capcană crudă, a lunecat jos din jâlţ, lovindu-şi tâmpla.

Atât a fost destul, ca să mă dezmeticesc.

Am ridicat-o în braţe. Am dus-o în dormitorul nostru, unde deodată mi s-a părut că străbat în altă lume, a noastră, cu aerul calm şi pur, dintotdeauna.

Aci nu intrase niciunul din cei ce-mi pângăriseră casa. Aci, totul deveni deodată firesc şi blând, liniştit ca o umbroasă oază răcoritoare într-un deşert bântuit de vânturi înflăcărate.

Am regăsit magic, ca o limbă uitată, toate cuvintele cele bune şi înţelegerea veche dintre noi. I-am cerut iertare, legănând-o cu braţele-mi puternice, dezvelindu-i fruntea rotundă şi mică, căutându-i ochii, dezvinovăţindu-mă de toată exasperarea nervilor puşi la o crudă încercare în ultimile săptămâni.

Plânsul îi zguduia umerii mici; când se silea să-l înăbuşe, o îneca peste vrerea ei; ceva fin şi întins peste puterile rezistenţei, ca o subţire strună de argint, părea că s-a rupt înlăuntru. Am aşteptat, îngenuncheat la picioarele Cordeliei, jurându-i că n-am să reîncep niciodată.

Târziu şi-a ridicat ochii împăciuiţi, surâzând printre lacrimi şi ameninţând cu degetul:

— Bagă de seamă… Spui: niciodată! Gândeşte-te cât ar fi de oribil…

N-am lăsat-o să isprăvească, înăbuşindu-i cuvintele în sărutarea fără sfârşit în care ne regăseam.

Când începu să se dezbrace în faţa oglinzei, eram încă pe marginea patului, cu figura spăşită de vinovat, cu palmele pe genunchi. Îi vedeam prin oglindă faţa ofilită de plâns, ochii în cearcăne vinete, buza de sus puţin inflamată şi, întors spre mine, spatele cu rotunzimi tinere, încovoiat de oboseală şi de o povară strivitoare pentru atât de gingaşi umeri, în totul amintind acele resignate şi docile sclave ale Orientului, care au renunţat că mai dispună de viaţa, de voinţa, de zilele şi de nopţile lor.

M-a cuprins o mare înduioşare, şi mai aspră m-a torturat atunci conştiinţa netrebniciei săvârşite cu un ceas înainte.

Prin reflexul sticlei, Cordelia mi-a citit, desigur, toată această deznădejde şi umilinţă în ochi, căci s-a întors ea şi a venit ea să mă consoleze, repetându-şi ameninţarea:

— Ce înseamnă copilăriile acestea?… Numai vezi, nu uita! Ai spus: niciodată!

Ce blând balsam fură aceste cuvinte pentru inima mea ulcerată!

Cordelia s-a culcat, strângându-se înfrigurată în zăpada de olandă a aşternutului, unde trupul ei nu ocupa mai mult loc decât un trup de copil bolnav, debilizat şi având atâta nevoie de ocrotire, cum într-adevăr îmi apărea atunci dânsa.

A adormit îndată, ca să se refugieze parcă în somn de toate hâzăniile şi absurdele chinuri ale realităţii imediate. Respiraţia uşoară şi regulată arătă trecerea de la această realitate precisă şi îngenuncheată de neînduplecate îndatorinţe în lumea odihnitoare şi magică de dincolo de somn.

Am rămas cu obrajii în palme, sprijinind coatele în genunchi, pe un scaun alături, să o privesc cu înduioşare cum doarme şi să o iubesc astfel mai profund. Semnele ostenelii şi ale întristării încă durau, crispând trăsurile, oglindind o suferinţă lăuntrică. O iubeam până la lacrimi, altfel decât până atunci, într-o pornire care ar fi vrut să o absoarbă cu totul, să şteargă tot din jurul nostru, să ne izoleze într-o nepământească altitudine, unde nimic să nu mai aibă fiinţă în afară de noi doi.

Ştiu că exprim, banal, sentimente banale.

N-am îndemânarea expresiei literare; nu m-au interesat niciodată romanele fumegoase şi idilele născocite de imaginaţia literatorilor.

Dar nemărginirea iubirii mele din clipele acelea nu-şi poate găsi exteriorizare în cuvintele de rând.

Acestea se simt, nu se spun.

Cei care au simţit o singură dată în viaţa lor ceea ce am simţit eu, în izolarea mea, la căpătâiul Cordeliei, în noaptea de atunci, vor înţelege cât de plin eram numai de dânsa, cum nimic nu mai exista în afară de ea şi cum mă durea cruzimea care mă prefăcuse, într-o clipă de rătăcire, călău.

Încetul, trăsurile au început să se destindă. Obrazul să se ilumineze. Un surâs i-a înflorit conturul buzelor. Cu mâna goală, îşi făcu pavăză ochilor din braţul ro-tund şi suspină prin somn, suspinul acela al femeilor când se încovoaie pe spate, să cadă, în încleştarea îmbrăţişărilor.

Am surâs şi eu, cu înduioşare. Gândul meu, iubirea mea aveau, aşadar, atâta putere, încât străbăteau fără mijlocirea cuvintelor, treceau dincolo de somn, se transmiteau tainic şi printr-o supraumană forţă, ca un efluviu hipnotic, să o dezmierde şi să o cuprindă, fără strângerea materială, brutală, a braţelor.

Cordelia continuă să destindă buzele extatic. Am iubit-o mai mult, fiindcă aşa, fără să ştie, din subconştient, mă simţea şi răspundea chemării mele. M-am aplecat să pecetluiesc această supremă victorie a iubirii într-un sărut lung, lacom, ca o muşcătură.

Se deşteptă, împingându-mă speriată cu amândouă mâinile. Îşi frecă ochii.

Din toată figura dispăruse înseninarea de adineaori. Mă privi nedumerită, apoi zâmbi, dar cu alt zâmbet decât cel din somn. Mai trist, ca un copil care se sileşte să râdă omului răutăcios care i-a răpit jucăria cea mai dragă.

Spuse, ridicându-se între perne:

— Ce bine-ai făcut că m-ai trezit!… Ai pus capăt unui vis odios, stupid…

M-am mirat; nimic nu trădase că visul fusese odios şi stupid. Dimpotrivă. Surâsul acela, destinderea extatică, suspinul…

Sărutându-i fruntea şi dezmierdându-i mâinile, am încercat să aflu.

Cordelia îşi smulse mâinile din strângerea mea şi îşi şterse apăsat obrajii cu podul palmelor, ca şi cum ar fi vrut să înlăture nu ştiu ce urme nevăzute. Fiindcă stăruiam să-mi povestească, rosti, cu simplitatea pe care o dă numai conştiinţa nevinovăţiei:

— O inepţie… Visam că eram pe divanul din hol. Sclivisitul acela insuportabil de Bibi Glogoveanu – nu-mi explic, nici prin somn nu-mi explic cum – îşi luase îndrăzneala să mă sărute pe ceafă, pe ochi, pe gură… Voiam să mă apăr, îmi era dezgust şi eram revoltată, dar nu mă apăram… Şi… Şi, în fine, m-ai trezit tu! Bine că m-ai trezit, altfel nu ştiu ce se mai întâmpla!

Am rânjit, silindu-mă să dau întorsătură de glumă:

— Nu ştii ce se mai întâmpla?… În orice caz, ştii mai bine decât el, care în vremea aceasta habar n-are de visurile tale şi dă vreun banc de écarté, la club, pe cretă…

Vorbeam, dar nu-mi ştiam şi nici nu-mi ascultam cuvintele.

Un mare gol, şi un plin de spaimă gol, se căscase negru în juru-mi, înlăuntru-mi.

V-am spus. Aci voiam să ajung: atunci am presim-ţit întâia oară existenţa unei lumi invizibile, perfide şi respingătoare.

Şi îndată m-a cuprins scârba, care încreţeşte şira spinării şi face privirea să se întoarcă atunci când descoperi încolătăcirea vâscoasă a amfibiilor, sluţenia lor târâtoare şi îmbrăţişările lor spurcate, în fundul apelor imobile care oglindesc cu o vicleană nevinovăţie cerul înalt şi pur. E destul o singură zvârcolire din adânc să-şi împingă tremurul până la suprafaţă, ca în unda încreţită, cerul să se înece şi să dispară.

Pentru mine, din acel moment, cerul a rămas pentru totdeauna întunecat.

Cordelia bănui ceva din golul căscat în mine. Îmi prinse mâna, cercetându-mi, surprinsă, ochii:

— Te-ai supărat?

Am întors capul în altă parte:

— De ce? Cine-ţi poate aduce o vină pentru visurile tale? Cine-i stăpân pe visul lui?

— Într-adevăr, se bucură Cordelia de aprobarea mea, cine e stăpân pe visul lui?

După un timp, gânditoare, aşezându-şi cârlionţii părului zburlit, ca şi cum ar fi ieşit dintr-o luptă aievea:

— Totuşi, ce absurd vis!… Mi-e ciudă parcă pe mine, că am fost în stare să suport, prin somn, atinge-rea dezgustătoare a acestui individ…

M-am gândit să obiectez că, după surâsul extatic dinaintea deşteptării, îmbrăţişarea nu părea defel să fi fost repugnată… Ceva m-a oprit. Şi am rămas privind prostit desenele geometrice din mătasa plapomei.

Mă atinse uşor, cu degetul, pe frunte:

— Ce gândeşti?… Culcă-te acum; e târziu, şi mâine începem din nou… De s-ar sfârşi mai repede. Simt că viaţa aceasta îmi detrachează nervii.

M-am dezbrăcat morocănos, cu fălcile încleştate. M-am ferit de atingerea ei.

Când înainte de a închide ochii, după ce-am stins lumina, Cordelia mi-a încleştat buzele cu sărutarea rituală de culcare, prin întuneric, la rândul meu, mi-am frecat apăsat gura: îmi părea sărutul spurcat de atingerea celuilalt. Şi am rămas multă vreme cu ochii deschişi în noaptea opacă din camera noastră, devenită deodată streină şi ostilă, ca o celulă de osândiţi pe viaţă să coabiteze şi să se suporte.

A doua zi a avut loc scena ridicolă, şi pentru toată lumea inexplicabilă, despre care gazetele au publicat cele mai fanteziste versiuni.

La club, după consfătuirea cu delegaţia partidului în cartel cu noi, când s-a fixat definitiv lista viitorului guvern. Asupra mea nu fusese nici o discuţie. Toţi au recunoscut, de comun şi unanim acord, că nu poate exista discuţie.

Abia scăpasem de atâtea strângeri de mână, de angajamentele anticipate pentru o mie şi una de servicii; mă întorceam din cabina telefonică, de unde anunţasem pe Cordelia că totul a luat sfârşit şi că, până în două zile, Suveranul va semna decretele noului cabinet.

Cordelia îmi răspunse cu sărutări în pâlnia de ebonită; i-am auzit răsufletul de uşurare că, în sfârşit, scăpa de tot bâlciul deschis în casa noastră; glasul avea ceva din bucuria nestăpânită a copiilor cărora li se vesteşte vacanţa cu o zi înainte de prevederile calenda-rului.

„Totuşi, ce adorabil copil!” îmi spuneam, întorcându-mă cu râsul ei în urechi, când îmi taie calea Carol Stănoiu, să-mi bâlbâie o lungă şi laborioasă felicitare.

Schimbam picioarele, nerăbdător, dar cuprins de o generoasă milă pentru toată înfăţişarea de pachiderm neconsolat a fostului meu concurent, silindu-se să-mi demonstreze că nu există hipopotam mai fericit ca el în toate smârcurile lacului Ciad. Îşi ştergea broboanele de sudoare cu batista mototolită într-o mână, iar cu cealaltă, leoardă de apă, mă ţinea prizonier, să-i ascult panegericul până la sfârşit, când, cu un semn şiret din ochi, se apropie Bibi Glogoveanu, să mă elibereze.

Avea un costum nou, cenuşiu, pe care şi-l admira, din treacăt, în oglindă.

Nu mă întâlnise încă în ziua aceea, făcu o largă plecăciune, în aceeaşi vreme servilă şi vag zeflemistă:

— Cu toate salamalecurile, Excelenţă!… De-acum, Excelenţă definitivă!

Îmi întindea amândouă mâinile. Mâinile acelea de trândav, subţiri şi albe, care şi-au afinizat degetele prelungi numai pe aşii de treflă şi pe sânii femeilor. Mi s-a părut atunci că le văd deodată cuprinzând în cupa palmelor sânii Cordeliei, aşa cum va fi făcut-o în somnul ei, că gura lui e încă umedă de sărutul ei, din vis.

Scurtă şi absurdă nălucire, dar atât de violentă, încât i-am răspuns nu-mi amintesc ce, însă ceva nebunesc, crud şi ireparabil.

Multă vreme mai apoi am încercat în zadar să-mi reconstituiesc acest episod, pe care nu l-am putut niciodată recunoaşte exact în versiunile martorilor. Atât îmi amintesc: un moment, figura sincer surprinsă a lui Bibi Glogoveanu, pe care mai dura încă surâsul de satisfacţie după ce-şi examinase din treacăt, în oglindă, hainele noi cenuşii; pe urmă, gestul cu care l-am lovit repede, cu palmele, pe amândoi obrajii şi peste gură; şi ca epilog grotesc: stupefacţia îndobitocită de pe chipul lui Carol Stănoiu, nedomirindu-se ce se petrece.

Printr-un ciudat fenomen al memoriei, mutra aceasta mi-a rămas ca singura imagine care ar fi meritat reţinută; iar astăzi, când nimic în viaţă nu-mi mai îngăduie să-mi regăsesc surâsul, când ştiu că nu mai există nici un prilej de înveselire în această tristă, vale a plângerilor” unde orbecăim asaltaţi de fantasme şi de strigoi, astăzi încă, amintirea figurii rotofeie, bălane, nedumerite, tâmpe şi consternate îmi dezlănţuie în solitudinea pustiului meu un hohot dement de râs.

Ce-a urmat stă scris în gazetele timpului, care au dat proporţia cuvenită acestui scandal, fără explicare şi fără precedent.

Încercarea neizbutită a martorilor de a aplana conflictul; intervenţia fără efect a şefului; încăpăţinarea mea de a nu justifica un gest, pentru toţi, şi pentru cel lovit mai cu seamă, inexplicabil. Ieşirea pe teren, rănirea gravă a lui Bibi Glogoveanu şi refuzul meu de a-i întinde mâna, la invitarea lui cavalerească de pe targa unde se afla culcat, cu plămânul străpuns. Plecarea mea neaşteptată, a doua zi, peste graniţă, dând astfel cu piciorul celei mai pline de făgăduinţi cariere politice din câte se anunţase în ultimii douăzeci de ani, în isto-ria partidelor noastre.

Acestea sunt lucrurile ştiute şi spuse.

Scandalul a întârziat cu o zi alcătuirea noului cabi-net, căci între diferitele ipoteze care au circulat, una stăruia cu deosebire. Anume, că Bibi Glogoveanu, omul de încredere al şefului, mi-ar fi propus, în baza unei sugestii înalte, nu ştiu ce infamie pe socoteala cartelaţilor, pentru o tragere pe sfoară dintre acelea formidabile, ce întreţineau faima de abilitate a şefului, şi că, la această nouă pehlivănie, candoarea indignării mele a răspuns cum se cuvenea, cu o sonoră păreche de palme, oare a răsunat în toată ţara, până la ultimul cătun. Intervenţia fără succes a şefului era un indiciu că partidul nostru, alarmat de pericolul destăinuirilor, ţinea cu orice preţ să înăbuşe scandalul. Muţenia mea era al doilea indiciu. Şi, în sfârşit, plecarea mea bruscă însemna al treilea: dezgustat, voiam cât mai repede să mă depărtez de toate aceste murdării.

Astfel, devenii fără voie erou; şi tot astfel, întâia şi singura dată în viaţa lui scelerată, Bibi Glogoveanu a fost victimă inocentă a unei erori de opinie publică.

Iar portofoliul meu, printr-un ironic capriciu al hazardului, căzu în braţele lălâi ale lui Carol Stănoiu, atunci când se aştepta mai puţin.

Mutra aceasta stupefăcută nu mi-a fost dat s-o admir.

Mi-a rămas numai cea dintâi. Căci în vremea când Suveranul semna decretele şi când noul cabinet depunea jurământul, simplonul ne ducea, pe Cordelia şi pe mine, spre lacurile italiene.

Acolo, cu şase ani în urmă, ne adăpostisem cea dintâi lună a căsniciei noastre. Şi ceream locurilor seninătatea calmă de atunci; pe acele drumuri însorite nădăjduiam să ne regăsim cum am fost.

În colţul cabinei, Cordelia, cu un volum pe genunchi uitat deschis, privea desfăşurarea peisagiilor alpestre, pe fereastră. Figura ei, pe fondul verde de pluş al banchetei, arăta o paloare ostenită şi bolnavă.

Îmi surprinse privirea.

Se întoarse să-mi surâdă cu sinceră bunăvoie. Se ghemui scuturată de-un fior, rezemându-şi capul pe umărul meu.

— Nu-ţi imaginezi câtă bucurie simt… Câtă bucurie! Devenise viaţa aceasta imposibilă, şi pentru nervii mei, şi pentru ai tăi… Cred că preţuieşte mai mult fericirea noastră decât un portofoliu ministerial… Nu?

Am dat din cap, afirmativ, dar cu prea puţină convingere. Îl vedeam pe Carol Stănoiu, în frac şi clac, asudând pe scările Palatului, pozând cu ridicolă maiestate în faţa aparatelor fotografice.

Îmi ghici ghidul. Cu obrazul ei de catifea îmi dezmierdă obrazul meu, neras, cerşindu-mi răspunsul:

— Spune că da!… Spune, te rog, că da! De altfel, nu e aşa că totul înseamnă numai o amânare? (O lăsasem şi pe Cordelia să creadă că plecam dezgustat de intrigi şi că, într-adevăr, Bibi Glogoveanu mă ofensase, propuriându-mi din partea şefului, ca preţ al portofoliului, o ticăloşie nedemnă, aşa cum vroia zvonul public). Vor veni ei să te roage, când au să înţeleagă că numai tu eşti capabil să-i salvezi… Sunt aşa de sigură de aceasta!

Eu eram sigur de atât: că, de-acum înainte, pentru mine nu mai există decât renunţarea definitivă, întrucât priveşte orice veleitate politică. Trebuia să-mi strămut toată axa existenţei. Cu nici un preţ nu mă puteam întoarce, asemeni câinelui biblic, la vărsătura sa. Rostisem şefului, între patru ochi, adevăruri usturătoare pentru el şi pentru partid. Adevăruri care nu se iartă.

Nu ne rămânea, aşadar, decât tăria din noi şi încrederea reciprocă pentru a ne reface altă viaţă.

Cum? Nu eram încă decis. Dar aveam toată siguranţa că voi găsi încotro să-mi canalizez energia colcăind în mine şi să-mi utilizez o capacitate care nu putea rămâne sterilă: să mă realizez altfel. Politica îmi cerea prea multe compromisuri. Orice înfăptuire cu preţul compromisurilor ar fi suferit însă de un viciu iniţial. Acum o înţelegeam încă mai bine: poate întâmplarea absurdă care-mi răpise pentru o clipă stăpânirea de sine şi luciditatea dintotdeauna fusese o tainică indicaţie providenţială, menită să mă apere din timp de mult mai grave dezamăgiri viitoare.

Câtă vreme ştiam alături de mine toată voinţa, încrederea, înţelegerea şi iubirea Cordeliei, în ritm sincronizat cu bătăile inimii mele, nimic nu era pierdut.

Am strâns-o în braţe cu toată nădejdea naufragiatului care se agaţă de plutitorul trunchi salvator.

Încă nu bănuiam, în clipa aceasta, cât de nesigură şi fragilă era umbra în care mă reazăm.

Cu tot avertismentul, n-am avut această presimţire.

Uitasem şi cealaltă presimţire, din noaptea cea rea, în camera noastră; în camera noastră, rămasă acum departe, cu perdelele trase şi cu hârtie albastră în ferestre.

Dar al doilea avertisment n-a întârziat. N-a lăsat să treacă nici o săptămână.

Eram la Stressa. O după-amiază caldă, după trei ceasuri de plimbare cu barca.

Pe terasa hotelului, Cordelia aţipise în scaunulleagăn, cu tălpi curbe. Cu câteva minute înainte îmi vorbise şi trecuse îndată, pe nesimţite, în somn.

Am lăsat ziarul, s-o privesc îndrăgit. Ne aflam pe terasa aceluiaşi hotel unde am găzduit cu şase ani în urmă. Ne regăseam. Ne regăsisem… Ne izvorau pe buze aceleaşi cuvinte de atunci, aproape cu aceeaşi înmlădiere de glas. Îi revenea culoarea obrajilor. Mă cerca remuşcarea că atâta vreme sacrificasem iubirea noastră şi o profanasem, subordonând-o unor mediocre ambiţii. (Aşa numeam acum tot ce îmi acaparase întreaga viaţă trecută). Stătusem atâta vreme lângă fericire şi eu o căutasem aiurea. Nimic nu merită să treacă înaintea iubirii. Îmi dădeam abia acum seama cât o martirizasem. Că, inconştient, mă înverşunasem să ucid tinereţea din ea; să-i impun o viaţă ternă; să o fac tovarăşa şi complicea, şi confesoarea unei existenţi de imposibilă şi nefirească renunţare la ceea ce orice tinereţe socoate divin şi însăşi raţiunea noastră de a fi pe pământ.

Îmi imaginasem, stupid, că existenţa aceasta la care o osândisem ar fi putut însemna pentru ea fericire. Ea o acceptase numai, cu o pasivă resignare, într-o generoasă, dar absurdă renunţare la sine.

Acum îmi măsurăm odioasa eroare. Şi cu optimismul tuberculoşilor, care găsesc în febra lor ucigaşă izvorul celor mai optimiste proiecte, cu inconştienţa paraliticilor generali, bizuiţi pe geniul lor indiscutabil când se simt de-o formidabilă forţă şi găsesc totul simplu, realizabil, fără dificultăţi şi fără primejdii, m-am hotărât îndată să răscumpăr cei şase ani pierduţi ai Cordeliei cu o viaţă fără prestigiu, în care totul să fie închinat ei, iubirii noastre, nouă, celor adevăraţi, nu trivialei realităţi din afară de noi, care nu merită această jertfire de sine. Îi ofeream prinos tot ce crezusem până atunci că e sensul vieţii mele şi raţiunea mea de existenţă, fruc-tul muncii, al pregătirii, inteligenţei şi al talentului meu, deşi persist a crede că ele ar fi apărat ţara de toate dificultăţile în care şi astăzi se zvârcoleşte.

Ce însemna însă o ţară, noţiune abstractă, faţă de iubirea noastră, prezentă, tangibilă şi imediată?

Cu un fel de acră voluptate îmi spuneam că atât m-am înălţat deasupra mea însumi, încât izbuteam să mă biruiesc şi să-i întind această ofrandă, cu simpli-tatea actelor sublime, fără ca măcar Cordelia să bănuiască, aşa cum se afla, cu ceafa rezemată în spătarul de pai al scaunului, dormind cu buzele uşor întredeschise.

Iar buzele ei, răspunzând chemării mele, s-au înfio-rat de spasmul unui dulce sărut.

L-am văzut, şi din nou, îndată, m-a cuprins înduioşarea şi recunoştinţa, fără neliniştea celei mai vagi presimţiri.

De astă dată s-a deşteptat singură. Şi mi-a ocolit ochii.

Privi, pe luciul emailat al lacului, lunecarea unei bărci îndepărtate, cu ruginie pânză triunghiulară.

— Ai dormit, Cordelia? Am întrebat fără nici o atenţie.

Am priceput că, la început, îşi închipuise că n-am surprins-o aţipind şi că n-ar fi voit să mărturisească aceasta. Dar fiindcă am surprins-o, nu înţelegea să-mi ascundă, să nege. Fără să-mi privească în ochi, urmărind imperceptibila înaintare a bărcei, vorbi încet:

— Da! Nu ştiu cum m-a furat somnul. Şi imaginează-ţi: am găsit timp să şi visez…

— Se şi vedea! M-am grăbit să rostesc cu nevinovăţie, trăgând scaunul lângă dânsa, să-i cuprind fierbinte mâinile.

— Cum se vedea? Întoarse privirea repede şi căutându-mi intrigată în ochi. Cum se vedea?

— Ei, cum? Foarte simplu! După mişcarea buzelor. Pariez că, prin vis, m-ai simţit apropiind buzele… Se ghicea prea bine că nu era un vis dezagreabil.

Cordelia izbucni în râs.

— Ce copil eşti! Na! Uite, să-ţi spun. Visam că eram singură, în barcă, numai cu Giovani, barcagiul. Şi, cu lipsa de logică şi de control a oricărui vis, mă lăsam strânsă în braţe şi sărutată, ca o simplă florăreasă oarecare…

I-am scăpat mâinile din strânsoare.

Giovani era un barcagiu rufos, murdar şi chior, cu o gură oribil de ştirbă, ca o hidoasă spărtură neagră, în care limba se agita ca o râmă.

— Şi cum ai tolerat? Cum nu te-ai apărat? Am întrebat cu asprime şi cu durere.

— Îţi spun că eşti un copil! Continuă să râdă Cordelia. Ce nu tolerezi într-un vis? Ce ţi se pare, oare, imposibil şi neîngăduit, prin somn…?

Într-adevăr, ce murdărie se poate arăta, oare, prin somn, imposibilă şi neîngăduită?

Toată seara am vorbit foarte puţin şi arţăgos. Totul îmi părea ostil, falş, spurcat, perfid. Soarele apunând cu banală măreţie de carte poştală; priveliştile de prospecte pentru companiile de căi ferate internaţionale; glasul agasant al oamenilor; mirosul ameţitor al flo-rilor. Toate erau insuportabile, odioase. Cordelia crezu că mă gândesc încă la ceea ce părăsisem în urmă, în ţară, şi veni de câteva ori să se aşeze drăgăstos pe genunchi, îndepărtându-mi şuviţele de pe ochi şi ciocnindu-mi uşor osul frunţi.

— Ce se petrece aci? Tot te gândeşti? Tot n-ai uitat…?

O înlăturam cu silnicie.

N-avea cum bănui la ce mă gândeam şi ce nu puteam uita.

Între noi au început astfel să existe gânduri şi temeri care nu se pot rosti.

Când s-a înălţat luna, sidefând lacul, şi când Giovani a venit cu barca sub terasa hotelului (cum rămăsese înţelegerea de cu vreme pentru plimbarea nocturnă), i-am răspuns tăios că am renunţat şi că, în orice caz, nu voi mai pune piciorul în barca lui hodorogită.

Barcagiul, nedumerit de brusca dizgraţie, încercă să mă convingă cu patos şi să se disculpe, îndurerat, pentru o vină pe care n-o înţelegea. Volubil, precipită argument după argument, lăudându-şi barca, invocând toate cheltuielile pe care le-a investit fără zgârcenie, ca s-o facă mai sprintenă şi mai confortabilă ca niciuna alta, chemând mărturia picolilor, personalului de serviciu şi trecătorilor, să declare dânşii pe Sfânta Madonă dacă mai există în tot ţinutul un vâslaş mai iscusit, cu braţele mai agere şi mai musculoase ca ale lui.

Vorbind, îşi dezvelea până la umăr mâinile tari, cu noduroasele proeminenţe ale muşchilor, pieptul păros şi arămit de soare.

În vremea aceasta, închipuirea mea reconstituia episodul dezgustător: braţele acestea păroase încleştând trupul Cordeliei; gura aceasta foanfă şi neagră apropiindu-se ca o ventuză de buzele cărnoase ale Cordeliei, spurcând-o cu răsuflare dogoritoare.

I-am întors, scurt, spatele, ca să rup obsesia. Multă vreme i-am auzit încă glasul jos, vociferând indignat, în lumina de reflector a lunei, împotriva străinilor aces-tora ţicniţi, pe care nimeni nu-i mai poate mulţumi.

O noapte de insomnie.

Şi după aceea altele, nesfârşite.

Mă ridicam în cot, să surprind pe figura Cordeliei semnul vieţii ei secrete, de dincolo de somn. Nu mai stingeam lumina; pretextam lecturi absolut necesare şi urgente până ce Cordelia adormea. Când îi simţeam respiraţia regulată, lăsam cartea alături şi aşteptam.

În unele nopţi, figura rămânea neclintită şi indescifrabilă până la sfârşit. Cădeam de oboseală. Mi se înfundau ochii în orbite; am început să am înfăţişare de bolnav. De câteva ori, Cordelia mă întrebă îngrijorată, stăruind să consult un medic.

Nu ştia că adevărata bolnavă, de o boală oribilă şi fără nume, era numai ea.

Căci nu o singură dată se întâmpla ca, imediat ce închidea ochii, să arate impudic şi desfrânat surâsul extatic şi să-mi sfredelească inima cu scâncetul de voluptate smuls de sărutul din somn, sărut care nu era al meu.

Rămâneam ceasuri fără sfârşit la pândă. Descoperisem alături de mine o fiinţă misterioasă, monstruoasă, dureros de streină, din care totul îmi scăpa.

Domnilor, ca să mă înţelegeţi deplin, vă rog să priviţi o singură dată fiinţa iubită, cea mai sigură şi cea mai pură fiinţă iubită, vă rog s-o priviţi când doarme.

Aveţi s-o vedeţi îndată cu alţi ochi; e alta. Misterioasă şi străină, cufundată într-o lume despre care niciodată nu veţi şti nimic.

Nu vă mai aparţine, fiindcă ei însăşi nu-şi mai aparţine.

Veţi înţelege atunci cât de mincinoasă şi de neroadă a fost născocirea poeţilor când au cântat somnul pur al iubitei, înfăţişarea de înger care doarme, nevinovăţia zâmbetului de pe buze, frumuseţea castă a liniilor destinse; cât de mincinoasă şi neroadă era superstiţia noastră, a tuturor, când atribuiam somnului o curăţenie celestă, de întoarcere la neprihănirea prunciei.

Pe mine mă cuprindea acum scârba acestei guri cu buzele umede, pe care le ştiusem şi eu pure, deasupra cărora, în nopţile noastre trecute, mă aplecasem şi eu să caut, ca un izvor reconfortant de apă, viaţa adormită.

Acum aflasem ce apă înveninată şi ucigaşă ascunde, din ce smârcuri populate cu dezgustătoare zvârcoliri se prelinge izvorul bălos.

Mi-am ascuns supliciul. Voiam să ştiu tot. Cu nici un preţ nu trebuia să las bănuită prin ceva (un gest imprudent ori o indignare nestăpânită) toată josnicia acestei suferinţi nespuse.

Şi, într-adevăr, am ştiut tot!

Cu cel mai inocent surâs, Cordelia se oferea singură spovedaniei matinale. Înşelată de nepăsarea mea aparentă şi de tonul glumeţ al interogatorului din fiecare dimineaţă, nu mi-a ascuns niciunul din prilejurile de oroare şi de suferinţă pe care mi le rezerva de fiecare dată această lume invizibilă, perfidă şi respingătoare.

Într-o noapte, ofiţerul cu pelerină de conspirator şi ridicul chipiu, de forma şi calibrul cozonacilor moldoveneşti, întâlnit pe culoarele hotelului. În alta, abatele cu privirea lăturalnică şi lubrică, vecinul mustecios de masă, chelnerul restaurantului, şoferul şi englezul cu faţa tumefiată şi cu haine cadrilate, cerşitorul cu papagal şi caterincă, împărţitor de planete, trecători întrevăzuţi o singură clipă, portarul slugarnic şi vânzători de gazete, liceeni cu obrazul plin de coşuri şi moşnegi căniţi; toţi îşi dădeau întâlnire în această lume impre-cisă şi necontrolată a somnului, rupeau distanţele categoriilor sociale, deodată înfrăţiţi şi egali, apăreau transfiguraţi, cu viclene vorbe ispititoare şi cu îndrăzneli ticăloase, îşi aşteptau rândul, îmbulzindu-se ca la uşa unei case de toleranţă de port.

N-aveam curaj să mai înfrunt privirile. Mi se părea că toţi ştiau. Toţi cei care în somnul Cordeliei o urmăreau, o îmbrăţişau, o aveau.

La spatele nostru, îi bănuiam întorcându-se, amintindu-şi absurd şi povestindu-şi cu amănunte cinice tot ceea ce Cordelia visa despre dânşii, împreună cu dânşii.

Seninătatea Cordeliei mă uimea şi mă revolta. Cum putea suporta aceasta? Cum mai putea trece nepăsătoare sub ochii celor care, prin somn, ajunseseră până la îndrăzneala ultimă?

Cum mai putea fi firească, cum mai putea râde, ceti cu linişte o carte, aspira parfumul unei flori, cum putea admira peisagiile şi cum mai privea cu simplitate în ochii oamenilor?

Trebuie să vă declar că uneori, provocată de întrebările mele ocolite, îşi arăta singură mirarea de această dezlănţuire a demonului lăuntric intrat în carnea ei, dar acest lucru îl discuta fără sfială şi fără ruşine, ca pe o simplă curiozitate demnă de o cercetare obiectivă, aşa cum o învăţasem de ani că se cuvin cercetate şi interpretate toate fenomenele lumei vizibile şi invizibile.

Şi îndată, cu uşurinţă, trecea la altceva. O carte, un răsărit de soare, organizarea unei excursii.

Rămâneam singur, să mă devore răul din mine. Căci numai în mine răspundea profund această chinuire.

Cordelia se bucura acum de cea mai repugnantă sănătate. Îşi recăpătase culoarea fragedă a obrajilor, dovedea o nesăţioasă poftă de mâncare, un neastâmpăr de tânăr animal scăpat din gratiile cuştei, la aer şi la libertate.

Căutam să-i citesc în ochi vreo urmă, o amintire din lumea oribilă din care se întorcea în fiecare dimineaţă, aşa cum spunea nu ştiu ce cronicar despre ochii fumătorului de opium Thomas de Quencey, că păstrau neliniştitoarea strălucire din privirea unui heruvim care s-ar fi întors din infern.

N-am descoperit niciodată cea mai mică umbră în frăgezimea asemuitoare adorabilelor fecioare din nativităţile lui Ghirlandajo: sete neistovită de viaţă, pornirea să găsească totul agreabil şi să afle copilăreşti prilejuri de îmbucurare din cele mai neînsemnate nimicuri.

V-am spus că era numai un copil bolnav. Bolnav de prea multă sănătate comprimată.

Încerca să-mi alunge posomorala. Îşi cerea câteodată iertare că nu poate participa la dezamăgirile mele exagerate, căci continua să creadă că rămâneam tăcut, gânditor, încruntat şi cu dinţii încleştaţi, numai fiindcă nu uitam încă şi nu mă consolam de brusca răsturnare din cariera mea politică.

Se aşeza pe genunchi, cuprinzându-mi obrajii în palme, apropiindu-şi fruntea ei de fruntea mea şi scormonindu-mă în adâncul insondabil al ochilor, scufundaţi în orbite:

— Încă tot nu vrei să uiţi? Să înţelegi că ei au să vină şi să te roage? Că eşti acum mai tare, fiindcă ştiu cât i-ai dispreţuit?

Îşi apropia buzele, şi mă feream de atingerea gurii pângărite.

Strângea alintată din umeri, renunţând să înţeleagă. După o clipă apărea în altă haină, cu faţa umbrită de pălăria cu boruri largi, de pai, târându-mă de mână:

— În orice caz, să ieşim de aici! Aerul, mişcarea poate că sunt mai tari decât mine…

Nu-şi imagina ce supliciu îmi rezervau acest aer şi această mişcare.

Mergeam în urma ei, căutând cu o cruntă suferinţă să ghicesc pe care dintre toţi trecătorii întâlniţi îi va alege prin somn, să le dea ceea ce somnul nu le refuză niciodată.

Am datoria să recunosc că nimic din purtarea Cordeliei nu ar fi îndreptăţit vreodată să bănuiesc vreo preferinţă, să-i atribui vreo responsabilitate în pasivitatea cu care accepta desfrânările cărnii sale, prin somn. Nu! Nici o vină nu i-am putut descoperi. Lumea exterioară nu exista decât pentru plăcerile nevinovate ale ochilor, pentru armonia liniilor şi culorilor, pentru curăţenia emoţiilor estetice, şi atât. Cinstea în care a fost crescută, disciplina morală şi curăţenia înnăscută a simţurilor nu i-ar fi îngăduit niciodată senzualitatea fără limită a femeilor ce descopăr îndată în bărbat un mascul, împingându-le irezistibil să şi-l apropie într-o rivalitate de cochetării neruşinate. În afară de mine, pentru Cordelia nu exista nici un alt bărbat pe lume.

Aceasta îi permitea să privească în ochii tuturor cu seninătatea celei mai împăcate şi inocente conştiinţe.

Dar rămâneau somnul şi revanşa cărnii în vis.

Domnilor, am încercat să fug de această tortură, strămutmd mereu locul, ca să nu mai întâlnim aceiaşi oameni.

Ne-am schimbat din oraş în oraş, urmând indicaţiile şi recomandaţiile ghidurilor: oraşe de munte şi porturi de mare, cetăţi cu amintiri vechi în pietrele ruinilor şi refugii singuratice, unde îşi dădeau ultima suflare ftizicii, pe creste de munţi, cu feregi aproape arborescente, ca în vârstele dintâi, unde aerul brazilor e ozonat şi electrizat, ca în clinicile de radiologie.

Speram că oboseala, că permanenta schimbare a decorului, vor alunga fantasmele somnului, că vor risipi aceste miasme înveninate şi îl vor goli de visuri, lăsând carnea în pace, să se odihnească şi să se vindece.

Cordelia bătea copilăreşte din palme de câteori descopeream alt colţ al Italiei, abia pomenit în prospecte şi atlasuri. Se deştepta de cu noapte să împacheteze valizele, ştia să găsească imagini ingenioase şi inedite pentru a admira frumuseţea locurilor în care eu nu-mi găseam pace.

Totul se petrecea ziua, nevinovat; pentru ochii tuturor ne înfăţişam ca nişte privilegiaţi şi prea fericiţi muritori, colindând fără grijă lumea, în cea mai desăvârşită înţelegere şi cea mai invidiată încredere reciprocă.

Aceasta, până când Cordelia îşi culca capul între perne. Şi îndată îmi începea chinuirea fără nume. Surâsul extatic şi scâncetul din somn. Degetele subţiri, strângându-şi singură sânii în spasm, şi nopţile mele de veghe, urmărind deznădăjduit, cu ochii morţi în fundul capului şi cu sudoarea răcită la tâmple, cum trupul şi sângele, şi gândul, şi iubirea Cordeliei îmi scăpau, nu-mi aparţineau, se prostituau sub privirea mea neputincioasă.

Domnilor, este odios câtă lume nu-şi găseşte astâmpăr în Italia, transformată într-un vast hotel cu nenumărate anexe de muzee.

Toate rasele, toate neamurile şi toate vârstele. Spanioli cu siluete donchihoteşti şi cu vocabular sonor, de cântăreţi de romanţe. Nemţi îndopaţi de mezeluri şi de bere, cu tidvele rase şi cu ochelari de scafandri. Englezi deşiraţi, cu dinţi de cal şi americani de nord, cu dinţi de lapte şi cu obraz de copil. Americani de sud, cu părul negru-albăstrui şi cu ochi migdalaţi, de dansatori viţioşi care fură colierele partenerelor de schimy. Asiatici cu dinţi galbeni, cu pielea întinsă pe pomeţi, cu gesturi manierate de preşti [di] gitatori şi cu mustăţile rare, ţepoase, de mort. Scandinavi cu părul cânepiu şi cu mişcări timide, de copii crescuţi prea repede; ruşi cu privirea naivă şi crudă în aceeaşi vreme; greci mieroşi, cu glasuri zâzâite şi tărăgănate de crupieri; unguri parodiind îngâmfat portul sportiv al englezilor; negri cu ochi de porţelan, cu păr de sârmă pentru frecat parchetul şi cu palmele roze, de maimuţe; toate rasele, toate porturile, toate conformaţiile craniene care să facă deliciul ahtiaţilor de antropologie, toate desenurile de torace, de braţe, de membre şi de abdomene: mustrele tuturor naţiilor semănate în toate ungherele planetei, venite să se desfăteze fără grijă, conduse în turme de ghizii cu glasuri metalice de fonograf, zgâindu-se la femeile celorlalţi, cu aceeaşi lipsă de jenă cu care cercetează în muzee amănuntele capodoperilor şi curbele reci ale marmorei.

Iar lumea aceasta, mobilizată din toate rezervele continentelor cu amestecul lor babilonic de limbi, nu aştepta decât venirea nopţii pentru a părăsi muzeele, terasele cafenelelor, dancingurile, hotelurile şi restaurantele, ca să mai defileze încă o dată prin somnul Cordeliei. Şi cu ce îndrăzneli, Doamne, cu ce năravuri inedite, aduse de-acasă, căutând prin somn prada ce li se oferea cu mâinile legate!

Se pot spune acestea? Se poate înţelege aceasta?

Domnilor, este o plăcere bărbătească să ai de luptat cu un adversar făţiş, declarat, loaial şi vizibil. Să ai de luptat şi să-l înfrângi. Sau, dacă eşti nevrednic, să cazi biruit.

Dar cum poţi lupta cu năluci?

Dacă nu admit, înţeleg însă gelozia cu un obiect precis. Pe un adversar îl poţi suprima, îl poţi dezonora să-l neantizezi în ochii femeii iubite, îl poţi doborî să rămâi numai tu singur, tare şi crescut; în lupta aceasta găsesc ceva frumos, puternic şi grandios, ca în încăierările până la moarte ale sălbăticiunilor de codru când îşi dispută femela. Unul din doi trebuie să dispară, şi înfrânge întotdeauna acel pe care natura l-a înzestrat cu însuşiri mai alese, cu mai multă frumuseţă şi vigoare, ca să perpetueze şi să perfecţioneze speţa.

Eu aveam însă un duşman în fiecare noapte re-înnoit. Un duşman mereu reîncarnat de vedeniile somnului, în exemplarele tuturor raselor şi tuturor naţiilor, tuturor vârstelor şi tuturor categoriilor sociale. Un duşman mereu metamorfozat în ceva fluid, scârbos şi insesizabil, scăpând atingerii şi rânjindu-mi în tenebre, cu un râs perfid şi diavolesc, împotriva căruia nu există nici o putere omenească să-l sfarme, cum ai sfărâma cu pumnul dinţii unui vrăjmaş de moarte, în carne şi oase.

Am înţeles atunci că nu mai există decât o singură scăpare.

Să mă ascund undeva, să ne ascundem departe de tot, să o ascund şi să o închid pe Cordelia ca într-un sarcofagiu, la capătul unui labirint, departe de toate privirile, unde nimic să nu ne mai ajungă şi nimeni să nu ne mai ştie.

Am hotărât data întoarcerii într-o dimineaţă. Am depeşat în ţară. Îmi amintisem casa pitită în văgăuna munţilor, moştenirea de la bunici, lăsată în paragină şi în paza pădurarilor, unde nu călcasem decât arareori, iarna, la vânătoare.

Acela era locul potrivit.

Acolo aveam să găsim pacea şi izolarea necesară, până când totul va redeveni normal şi până când voi izbuti să alung din somnul Cordeliei mizerele şi arzătoarele ispite care-au chinuit odinioară şi somnul anahoreţilor. Să rămân numai cu ea şi cu iubirea noastră. Să o recuceresc. Să-mi revină din lumea unde totul e mânjit şi spurcat de atingeri impure; să o consolez şi să o alin ca pe o victimă smulsă infernului, să o redau vieţii fireşti şi onorabile.

Am depeşat, aşadar, slugilor să pregătească încăperile, să măture păianjenii şi să prefacă în cel mai scurt timp casa pustie într-un culcuş primitor şi cald, aşa cum fusese pe vremea când trăiau bătrânii în pustnicia lor cuminte şi îndepărtată de deşertăciunile omeneşti.

Pentru Cordelia am pretextat nevoia unui an de studiu, din care va lua fiinţă lucrarea capitală a vieţii mele, opera de maturitate în care să adun organizat tot ce învăţătura, cugetul şi experienţa îmi îngăduiau să dau, în sfârşit, la lumină.

Minţeam.

Minţeam, domnilor, fiindcă toate acestea erau acum departe de mine; nu mai existau; rămâneau în urmă, desprinse de mine, trăite într-o altă viaţă.

Gaci femeia şi creaţia sunt incompatibile; femeia distruge viaţa spirituală, îţi devoră timpul, îţi intră în sânge ca o otravă subtilă, te acaparează şi te ţintu-ieşte într-o existenţă brută, de animal aservit instinctului. Creatorii nu trebuie să cunoască femeia; viaţa lor, ca şi a sufletelor simple, nu trebuie să aibă istorie.

Eu renunţasem la tot ce-am crezut, de la cele dintâi mijiri ale vieţii conştiente, că avea să însemne raţiunea mea de existenţă; renunţasem la tot ce avea să mă ridice deasupra gloatei mediocre. Căutasem şi am crezut că am aflat în Cordelia un aliat, un tovarăş, un confident: amăgirea durase ani, se dovedise mincinoasă. Acum nu mai exista decât ea, femeia; se substituise idealului meu de viaţă, paralizase orice încercare de eliberare. Pentru ea mă resemnam unei vieţi fără prestigiu, căci nimic în afară de dânsa nu mai avea vreo însemnătate.

Dar pe dânsa, unica între toate, o voiam recâştigată numai pentru mine şi pentru totdeauna.

Minţeam deci. Minţeam când am pretins că ne izolăm pentru lucru, pentru opera mea capitală. Cordelia însă m-a crezut îndată.

Şi sincer se bucură, fiindcă, după dânsa, aceasta însemna că toată criza pe care mi-o atribuia s-a încheiat.

— Ţi-am spus că mişcarea, aerul, schimbarea mediului au să-ţi împrospăteze încrederea în tine! Rosti cu naivitate, pregătind valizele de drum şi cercetând orariul trenurilor. Încă o dată am avut dreptate! Au să vadă dânşii ce-au pierdut…

„Dânşii”, adică toată liota partidului, a cărei existenţă o uitasem şi îmi era cu desăvârşire indiferentă acum.

În ţară m-am întors ca un răufăcător, fără de veste, noaptea, şi fără să desprind hârtia albastră din ferestrele faţadei, la casa din Bucureşti.

Aveam oroare de indiscreţia gazetelor, mai ales că, după şase luni de guvernare, incapacitatea lui Carol Stănoiu făcuse să se pomenească în câteva rânduri, cu regret, lipsa mea şi chiar să se vorbească despre o eventuală remaniere, în caz când cineva din partid ar găsi îndestule argumente şi îndestulă căldură ca să mă convingă a renunţa la surghiunul meu voluntar. Acestea le cunoşteam din lectura gazetelor; iar lectura mă făcea să surâd cu milă.

Cariera mea politică, gândurile, capacitatea, însuşirile şi ambiţiile mele trecute nu mai existau decât în opinia altora. Mie îmi sunau străine. Viaţa îmi rezervase alt destin.

N-am stat în capitală decât două zile, atât cât a fost nevoie, pentru mine şi pentru Cordelia, să expediem lăzile cu cărţi şi să facem cumpărăturile trebuincioase unui an de exil.

Am străbătut străzile în maşină închisă, pentru a evita întâlnirile inoportune. Precauţiune, de altfel, inutilă, după cum mi-a dovedit-o îndată figura mirată a bărbierului meu obişnuit, care nu m-a recunoscut decât târziu, după ce îmi răsese jumătate din obrazul săpunit, şi aceasta numai după glas. Atât mă schimbaseră aceste şase luni!

Am ajuns în staţia ultimă de munte pe-o lapoviţă murdară şi rece, cum mă impresionase cândva acumularea şi dozarea detaliilor, pentru a crea o atmosferă patetică, într-un film de emigranţi.

Trenul şuieră trist în văgăuna pustie.

Din alt tren, garat pe linia moartă, răspunseră din vagoanele închise cu gratii behăituri şi mugete resemnate, de vite pornite la tăietoare. Luminile palide ale felinarelor se legănau în mâini nevăzute. Totul era posomorât şi deznădăjduit, da! Ca în sumbrul film al unui drum fără întoarcere.

Mizeria noastră deveni mai tangibilă în această pustietate câinoasă, în care ne afundam.

Cinci ceasuri de mers, în ţăcănitul monoton al copitelor, subt coşul de piele al trăsurii, unde bombăneau picăturile. Glasul răguşit al vizitiului şi al pădurarului, urcat alături, pe capră, cu puşca pe genunchi. Cordelia ghemuită lângă mine, în blănuri, strângându-mi braţul cu mâna ei mică şi rece, de copil înfricoşat de ameninţările beznei.

Pe urmă, cele dintâi săptămâni, până ce s-au orânduit lucrurile pentru o atât de îndelungată şedere.

Iarna aşternută pe îndelete; priveliştile odihnitoare, cu brazi neclintiţi şi severi, cu zăpada densă, compactă, foşnind subt paşi ca atlasul: peisagiu asemuitor cu cele de pe cutiile cu lapte condensat. Şi ceasurile de înnoptare timpurie, la gura sobei, unde duduia focul, trosneau vreascurile, se învăluia apoi jăratecul în cenuşă subţire, cu scânteieri molcome de vis.

Aceste săptămâni dintâi au fost, domnilor, singurul armistiţiu pe care mi l-a acordat viaţa.

Nici un prilej de nelinişte.

În somnul Cordeliei, nici o urmă din surâsul rău şi bolnav care-mi chinuise nopţile. Figură indescifrabilă şi calmă; somn robust, în care viaţa e suspendată.

Am crezut chiar, atunci, că pregătirile pentru o atât de îndelungată şedere au fost exagerate. Două-trei luni se făgăduiau destul. Totul nu fusese poate decât o trecătoare sminteală a nervilor surmenaţi, repede vindecată, repede uitată. Subt orice fericire stă ascunsă o cicatrice închisă. A fost să avem şi noi cicatricea feri-cirii noastre. Cu atât mai generos că venise de la năluci, care nu lasă urme, şi că suferinţa se ştergea o dată cu nălucile.

Cordelia îşi petrecea ziua căutând să dea încăperilor orânduiala pe care vor fi avut-o pe vremea când trăiau bunicii. Din lăzi scoase la iveală podoabe vechi, cadre şi scoarţe păstrate în naftalină; îmi cerea, de zece ori într-un ceas, lămuriri asupra locului unde se aflase cu trei decenii în urmă o pernă, o panoplie de vânătoare, un scrin.

Nu ştiam să-i dau decât foarte vagi desluşiri, atât cât reţinuseră amintirile de copil. Dar mai amănunţit cunoştea locul celui mai neînsemnat lucru Pătru, pădurarul. Acela ţinuse, în tinereţe, tovărăşie de vânătoare bătrânului şi nu contenea să povestească teribile şi epice peripeţii, din crâncene lupte cu fiarele codrului.

El singur supravieţuise acestor oameni vechi.

Şi tot ce adunase în amintirile lui de om singuratic, căuta să-şi descarce acum, când găsise cine să-i dea ascultare.

Pentru bunica avea un fel de compătimire, ca pentru o vietate neînsemnată şi discretă, cum se pare că, într-adevăr, trecuse prin viaţă. Dar pentru bătrân păstra o admiraţie nemărginită, pe care n-o clătinase [ră] nici cei treizeci de ani câţi trecuseră de la moartea lui cruntă şi bravă, trântit de glonţ hoţesc, în pustietatea sihlelor.

Fusese omul acela aşa ori crescuse aşa numai în închipuirea lui?

Nu ştiu, căci tot neamul meu cu mine se stinge, iar amintirile nehotărâte, de copil, nu pot nici întări, nici dezminţi imaginea înfăţişată de pădurarul Pătru. Aşa cum apărea în povestirile lui, părea însă a fi fost un uriaş cu sânge aprig în vine şi de o bărbătească frumuseţe, cruţată dincolo de coruptibila destrucţie a anilor. Om tare şi aspru, iubitor de petrecere în ceasuri rare, când primea oaspeţi îndepărtaţi, de la târgurile din câmp, şi om cu mare trecere şi slăbiciune pentru partea femeiască, din care pricină, după cât ne lăsa să înţelegem Pătru, pădurarul, bunica îşi trecuse multe nopţi în aşteptare şi plâns.

Acestea toate mă interesau puţin. Ca şi nesfârşitele episoade de vânătoare, plicticoase palavre, în care bănuiesc că fantezia povestitorului contribuia cu o exagerată doză.

Nu venisem pentru aceasta! Oamenii morţi rămân morţi. Nu merita nici un interes, dacă în trecerea lor prin viaţă n-au ştiut să se ridice peste nevrednicile bucurii şi suferinţe animalice.

De departe, pustnicia acestor bătrâni îmi apăruse întotdeauna cuminte şi înduioşătoare. Aflam însă că şi aici se ascunseseră suferinţi mediocre şi plăceri vulgare. Un om zdravăn, un animal robust, care a mâncat, a băut, a ucis alte animale, a râvnit la femeile altora şi le-a avut, a făcut să sufere alt animal, cu orizont mărginit, a murit violent, cum se cuvenea încheiată o astfel de viaţă; în definitiv, ce este aceasta decât existenţa a milioane şi milioane de larve omeneşti?

Pădurarul Pătru e un moşneag chircit şi păros, cu un cap uriaş, tare de urechi, cu ochii încă din cale-afară de vii subt sprincenile stufoase, cu mâini lungi şi butucănoase, coborând până dincolo de genunchi; un soi de gnom bărbos, cu o neistovită poftă de vorbă.

Când intră în casă, închide uşa cu îngrijire, ca şi cum ar voi să se asigure întâi că nu-şi face loc după el niciuna din umbrele nevăzute, despre a căror viaţă aievea şi de mult expirată e gata să înceapă povestire… Înaintează un singur pas de la prag, îşi netezeşte creştetul alb cu o labă de cimpanzeu, îşi răsuceşte căciula, caută ceva în chimir, nu găseşte şi caută în sân, se uită pe păreţi, tuşeşte, a avut ceva de spus şi a uitat, aşteaptă…

Cordelia găsea întotdeauna ceva să-l întrebe.

Bănuiesc că îl ademenea înadins cu vorba să ajungă la una din povestirile lui, care-i făceau deosebită plăcere.

Femeile găsesc pasionantă orice existenţă, cât de mediocră şi stupidă ar fi, de îndată ce nu e cea imediat apropiată de a lor, îndepărtată în timp ori în spaţiu. Participă la drame fictive şi rămân insensibile la cele reale şi imediate.

Treceam în cealaltă cameră, unde mă aştepta masa cu hârtia neatinsă şi cu volumele netăiate.

Auzeam, prin uşa cu scândura uscată, glasurile enervante, întrebările moşneagului surd: „Ha? Ha?”; regretam biroul de acasă, cu uşile duble, din belşug capitonate, ca să nu străbată nici un vuiet şi să mă izoleze desăvârşit de larma deşartă a lumii. Dar îmi biruiam îndată nemulţumirea pentru aceste trecătoare neajunsuri. Era doar fericirea noastră la mijloc; ca regimul obligatoriu şi strict dintr-un sanatoriu, de unde aveam să ne întoarcem amândoi pentru totdeauna vindecaţi.

Amândoi.

Căci acum, când Cordelia îmi revenea, începea să mă doară cealaltă viaţă, la care renunţasem; mă simţeam şi eu bolnav de inacţiune, luam hotărâri încă nelămurite să încep ceva, nu ştiam ce; poate chiar în adevăr mă ispitea gândul acelei opere de maturitate, despre care pomenisem, minţind.

Mă întrebam atunci dacă nu cumva iubirea mea pentru Cordelia nu fiinţa decât în măsura în care plana asupra ei o ameninţare, ca să pălească de îndată ce ameninţarea dispărea. Mă întrebam din nou dacă o iubire calmă, sigură şi eternă e destul pentru a umple o viaţă de om.

Răspunsul a venit, şi de astă dată, neaşteptat.

După o noapte de viscol, când crivăţul zgâlţâise ferestrele şi chiuise fără istov, răsturnând cu trosnete brazii.

O noapte rea, cu somn de mai multe ori întrerupt.

M-am deşteptat ostenit. Cordelia, înfăşurată în haina de lână albă, în faţa focului, în jâlţ, privea gânditoare jăratecul, cu bărbia în pumni. Când m-a simţit răsucindu-mă în aşternut, n-a avut răbdare să aştepte. În loc de bună dimineaţa, m-a întâmpinat cu o întrebare:

— Nu ai vreo fotografie de-a bunicului…?

Am dat din umeri:

— Ştii foarte bine că n-am mania albumelor de familie!

Cordelia părăsi jilţul şi veni să se aşeze pe marginea patului, răsucind între degete un canaf al hainei de lână.

— Şi nu eşti curios să afli de ce te-am întrebat?

— Defel! Ţi-am spus, mi se pare, de mai multe ori că n-am nici o simpatie pentru acest moşneag berbant, care până la adânci bătrâneţe a chinuit o biată femeie, de altfel, o proastă!

Cordelia nu se dădu bătută.

— Totuşi, hai să ţi-l descriu eu…

— Mersi! Să-mi recapitulezi toate inepţiile cu care mă plictiseşte, de două luni, imbecilul acesta de pădurar?

— Lasă-l pe pădurar! Începu Cordelia să-şi piardă răbdarea. Am să ţi-l descriu eu, după mijloacele mele de informaţie, directe…

Mă privi zâmbind, să-mi cetească surprinderea.

— Directe!… Ce fel de vorbă e aceasta? Am întrebat căscând, iarăşi şi iarăşi, fără nici o presimţire. Ai dat cumva, în sertare, în lăzi, peste vreun document, o schiţă?… Îmi amintesc că era prieten cu nu ştiu ce haimana, care trecea drept pictor… Îi va fi făcut vreun tablou, o mâzgălitură, în schimbul unei piei de căprioară.

Cordelia dădu din cap, lăsă canaful şi îşi tipări, pe genunchi, haina:

— Cum trivializezi tu realitatea! O cobori întotdeauna la detalii meschine şi materiale… Află că n-am găsit nici o schiţă şi nici un tablou şi că te-am întrebat de n-ai vreo fotografie, numai fiindcă voiam să verific dacă imaginea mea corespunde cu ceea ce a fost în realitate.

Acum începusem eu să-mi pierd răbdarea:

— Nu înţeleg ce vrei să spui… Ce e aceea „imaginea ta” şi informaţiile tale „directe”?

Cordelia îmi feri, cu gestul obişnuit, părul în lături de pe frunte, privindu-mă cu o sclipire de râs în ochi:

— Aceasta înseamnă pur şi simplu că l-am văzut cum te văd! Că mi-a vorbit, şi mai mult, ca să nu-şi dezmintă se vede apucăturile din viaţă, mai înseamnă că şi-a permis ceea ce-şi permitea cu toate pădurăresele şi morăriţele lui, de pe vremuri.

I-am repezit mâna, întârziată pe frunte.

Am gemut:

— Iar… Iar începi?

— Ce încep? Întrebă Cordelia cu nevinovăţie.

Puteam oare să-i spun? Să-i mărturisesc toată chinuirea care mă adusese aici, gândul cu care venisem, minciuna în care trăiam de atâtea luni? Să-i arunc în faţă, ca unui bolnav de moarte, adevărul cel crud? Să-i deschid ochii asupra acestei duble existenţi monstruoase, asupra neruşinatei desfrânări, care prin somn e încă mai ticăloasă decât a femeilor aţinându-ţi calea la lumina felinarelor, ca publice adăpători pentru poftele publice?

Atunci s-ar fi zidit între noi tăcerea, şi nimic n-aş mai fi putut să ştiu.

M-am silit (cine poate înţelege forţarea supraumană?), m-am biruit să surâd şi să par înveselit foarte de această nouă viclenie a somnului, proxenet cu ingenioase şi spurcate ademeniri:

— Aşadar, şi el?… Tâlharul! Moşneag de şaptezeci de ani şi mort de treizeci, şi încă tot nu-şi găseşte astâmpăr! Şi nici n-a cugetat măcar ce nelegiuire săvârşeşte! Cu o nepoată!… Nici nu erai născută când murea el!

— Imaginează-ţi! Se miră Cordelia.

Pe urmă, după o pauză, cu ochii plecaţi, dezmierdându-şi cu palmele stofa de lână moale, pe genunchi:

— În orice caz, dacă a fost într-adevăr aşa în viaţa cum mi-a apărut, înţeleg acum toate femeile care alergau după el, peste nouă munţi!

Domnilor, din dimineaţa aceasta, existenţa noastră în văgăuna sălbatică şi pustie de munte a luat ritm halucinant.

Am dat pădurarul afară. L-am alungat cu lovituri de baston când a început să se jăluie. L-am găsit nu ştiu ce vină inexistentă, de necredinţă şi de hoţie.

Într-o tresărire a cugetului, mi-am dat seamă de un adevăr simplu, care stătea lângă mine, în mine, şi nu-l aflasem. Anume, că lumea aceea perfidă şi mârşavă a somnului mi-o smulgea pe Cordelia, fiindcă îi dădea ceea ce nu ştiusem să-i dau eu. O iubisem până acum rece, stăpânit, cu o nevoie de a o avea absorbită în mine, cu toată fiinţa ei sufletească: gând, voinţă etc. Îmbrăţişările noastre erau scurte şi aproape caste. Am dispreţuit şi mi-am dominat întotdeauna animalul din mine. Josnicia poftelor satisfăcute cu scrâşnet de dinţi sau cu savantă artă a iubirii mi s-a părut întotdeauna nedemnă de omul ieşit din animalitate. M-am gândit întotdeauna, domnilor, că nu există spectacol mai hâd şi mai dezgustător decât acel pe care l-ar oferi ochilor tăi reci, de privitor, încleştarea bestială a doi oameni în ceea ce, fără pudoare, a fost numit spasmul suprem.

Domnilor, o asemenea bestie, lubrică şi brutală, am devenit eu.

Sărutul meu fu muşcătură de câine, îmbrăţişările mele, dureroase; cu o posomorâtă înverşunare căutam să alung din carnea Cordeliei amintirea tuturor săruturilor şi dezmierdărilor ireale din somn, să şterg toate armele invizibile şi să epuizez toată înfiorarea simţurilor numai pentru mine.

Am căzut, domnilor, până aci.

Cordelia luneca din braţele mele cu ochii stinşi şi cu mâinile moarte, cu fruntea atârnând greu şi cu buzele strivite: pasivă, neînţelegând, şi umilită de gemătul meu triumfal.

Atunci am observat întâia oară, apărând sub bărbia rotundă, coborând spre gât, vinişoara albastră, ca sem-nul abia vizibil al fiinţei ei perisabile şi coruptibile.

Ce-au fost nopţile şi zilele noastre e dureros şi nevrednic să spun.

Închişi în casa de munte, eram doi duşmani, pândin-du-ne. Cordelia, înfricoşată de lacoma mea îmbrăţişare, tresărind de câte ori îmi simţea paşii apropiindu-se, ridicând ochi rugători, apărându-şi gura şi sânii cu palmele mici; eu, cerându-mi prada cu smuncitură de stăpân. O trezeam din somn. O căutam prin întuneric. Ha-ha! De astă dată nu mă mai temeam nici de somn, nici de lumea aceea invizibilă, perfidă şi respingătoare, care crezuse că are să mi-o fure, să mi-o smulgă şi să o prostitueze, cum face, domnilor, cu toate femeile şi iubitele, şi copilele voastre.

N-am luat seamă la rotaţia anotimpurilor.

Închişi între patru păreţi, trăiam numai pentru aceasta; lupta între mine şi nălucirile somnului era pe viaţă şi pe moarte, nu îngăduia răgaz, nu trebuia să mă distreze nimic, să-mi scape nimic, acum când se apropia victoria definitivă. Şi într-adevăr, surâsul extatic, scâncetul din somnul Cordeliei nu mai aveau când, nu mai aveau cum să apară.

Câteodată aţipea cu o carte pe genunchi, împuţinată la trup şi palidă, rezemată de spătarul fotoliului.

Obrazul era ostenit şi trist, buzele albe, vinişoara albastră a gâtului se desena neliniştitoare, ca un semn al morţii într-un fruct gata să se desprindă. O spionam. Nu trebuia să se lase somnului, ademenirilor lui per-fide. Mă apropiam. Şi acum, scâncetul, scâncetul din somn, era numai pentru mine.

A durat aceasta, cât?

Se puteau număra zilele după vraful cărţilor cetite de Cordelia. Căci nu ne mai vorbeam nimic. Nu mai aveam ce ne spune. Tăcerea tencuise zid între noi. Iar ceasurile treceau, în fâşâiala monotonă a foilor întoarse.

Domnilor, ajung la sfârşit. Vă rog să luaţi aminte la un sfat. După somn, să ştiţi că al doilea duşman al vostru sunt cărţile. În ele, femeia cea mai castă găseşte îndestul venin lasciv ca să schimbe realitatea prezentă, onestă şi tangibilă, pe o lume de ficţiuni absurde, unde totul este permis şi totul mincinos idealizat.

Am înţeles-o aceasta când am ştiut că somnul Cordeliei, atât de puţin şi de întrerupt cum era, se popula îndată cu eroii romanelor, animaţi şi reîncarnaţi.

V-aţi putut oare închipui şi aceasta?

Personagiile acelea de mucava, fără suflet şi fără consistenţă, luând trup în somn, purtând femeia în peisagii de o complezenţă complice; insule tropicale, parcuri romantice, păduri virgine, ţărmuri de mare, lacuri scăldate de lumina lunară, castele oglindite din maluri stâncoase; eroi în armuri grele sau în costume napoleoniene, în haine de sport şi în mantii de rajah; tot ce imaginaţia literatorilor din toate veacurile şi din toate naţiile au născocit convenţional şi mincinos, apărând în somn, în vis, apropiindu-se cu paşi vicleni, cu ademenitoarea şi făţarnica lor retorică, invitând la un pas de menuet ori la o promenadă în parcul cu lună, ca să sfârşească întotdeauna răsturnând femeia pe o bancă, pe un divan, pe o pajişte, să le soarbă viaţa lor caldă şi să le pângărească buzele cu gura lor neînsufleţită, care n-a trăit, n-a grăit, n-a suferit niciodată aivea, şi totuşi, în nevăzut, îşi are fiinţă.

Această lume de fantome inanimate invadase acum în somnul Cordeliei, probabil că s-o consoleze de prezenţa mea unică şi monotonă.

Fiindcă eram brutal, ei ştiau să se apropie cu dezmierdări mieroase.

Fiindcă eram mut, cu dinţii încleştaţi, ei ştiau să îndruge graţioase madrigaluri.

Fiindcă zile şi zile de chinuire îmi albiseră tâmplele şi îmi adânciseră în văgăunele orbitelor ochii sticloşi, ei apăreau de o tinereţe scandaloasă, zvelţi şi elastici ca pajii, puternici ca gladiatorii şi ageri ca vânătorii de antilope.

Fiindcă renunţasem la tot, fiindcă eram acum un strigoi al omului care-aş fi putut să fiu, al omului providenţial poate şi unic, aşa cum avusesem drept să fiu, ei erau prinţi cu gesturi suverane, genii cuprinzând în tidva lor universul, artişti concurând creaţia.

Eu rămâneam soţul, eternul soţ, cutreierând încăperile ca o fiară în cuşcă, pândind clipa să mă reped şi să strivesc pe buzele Cordeliei sărutarea lor, să înăbuş răsuflarea lor, să alung amintirea lor, să lupt cu spectrele lor.

Se pot spune? Se pot înţelege acestea? Puteau găsi alt sfârşit decât cel care-a fost? De care mă apropiam cu fatalitatea care conduce imuabila geometrie a aştrilor?

Domnilor, totul s-a întâmplat într-o seară cu cer încărcat, după o zi fierbinte, cu muşte lipicioase şi cu văzduhul greu de furtuna care nu îşi găsea dezlănţuire.

Lipisem fruntea de fereastră. Priveam norii vineţi, chinuindu-se să se ridice peste creasta munţilor şi căzând îndărăt. Prin spărturile lor, cerul era albastru şi adânc, ireal. Chemarea, presimţirea unei lumi de dincolo, unde totul e simplu şi clar. Un vânt cutreiera un timp, urla în vârful aspru al brazilor, astupa ostroavele limpezi ale cerului cu nori opaci, cădea brusc, şi deodată era o neclintire şi o tăcere de panică, într-un sumbru început de întunecare.

Străbăteau sunete foarte de departe, în alte văi, după alţi munţi, cu fulgere nevăzute. Şi iar se dezlănţuia vântul, şi iar se oprea brusc, în încremenire.

Tortura aceasta a naturii neputincioase răspundea în mine cu o durere aproape fizică.

O înţelegeam şi participam la ea.

Domnilor, nu surâdeţi! Ceea ce spun este exact: înţelegeam şi participam la această chinuire a forţelor uriaşe, paralizate de alte puteri duşmane, nevăzute, luptând surd cu zvâcniri, cu zvârcoliri şi cu pauze, ca să-şi găsească eliberare. O furtună care nu se poate dezlănţui, stearpă, legată de blestemul vracilor, e, ca orice act, orice faptă, orice viaţă, nerealizată. Pregătită, anunţată, făgăduită, dar nerealizată. Cum n-aş fi participat dureros la acest eşec al forţelor zădărnicite de-un duh al înfrângerilor, fatal?

Mâna rămăsese rezemată de pragul ferestrei, unde se afla vraful ziarelor nedesfăcute: de mult nu-mi mai deşteptau nici un interes. Ochii mi-au căzut maşinal pe un titlu gros, peste care apăsa palma. Am ferit-o, să-l cuprind întreg: Declaraţiile d-lui ministru Carol Stănoiu…

M-am întors spre Cordelia, cu un început de exclamaţie compătimitoare:

— Tot nu s-a mai sfârşit cu imbecilul acesta…!

Cordelia dormea, cu ceafa rezemată în spătarul fotoliului, cu cartea pe genunchi, cu gâtul dezvelit arătând vinişoara albastră, cu o mână strângând sânul şi cu buzele palide, întredeschise. Biată figură, ostenită şi tristă, umbră din ceea ce a fost!

Am vrut, cu alt suflet, să mă apropii uşor, cu alt suflet, să o dezmierd, să o trezesc din somnul perfid; domnilor, vă jur că în clipa aceea mi-au năvălit deodată în gând cuvinte rare şi încă nespuse, în care să mărturisesc toată chinuirea noastră, să-i destăinui tot, să căutăm împreună unde ne stă vindecarea, de unde ne va veni eliberarea.

M-am apropiat în vârful paşilor, am întins amândouă mâinile să o cuprind, şi mi-a răspuns scâncetul, surâsul cel rău şi desfrânat, descărnând hâd buzele uscate.

Mâinile erau acolo, aproape de obrajii vestejiţi, pe care voisem să-i dezmierd.

Au coborât…

Au coborât mâinele la gât, şi mâinele au strâns. Mult. Nesfârşit de îndelung.

Până când vinişoara albastră de sub bărbie, prelungită spre rotundul gâtului, s-a învineţit, să plesnească.

Aceasta e tot.

Am ucis visul! Am suprimat somnul!

Eu am fost cel mai tare!

Totuşi, ceva n-am să ştiu niciodată. Cine, cine a mai fost cel din urmă, din ultimul somn al Cordeliei? David? Isaia? Solomon? Pilat din Pont sau Iov, sau Fiul risipitor, sau Lazăr înviat din morţi? Cine, dintr-o mie de clienţi prea notorii ai raiului sau infernului, din Vechiul… Şi Noul testament?

Căci cartea de pe genunchi era Biblia, singura ei lectură îngăduită, de luni.