I

Mustrările d-tale sunt fără utilitate, ca mânia cuiva care bate la uşa vecină închisă, în loc de aceea pe care o caută, dar şi în scrisoarea trecută, ca şi acum aproape, mi-a slăbit voinţa de a face efortul unei explicaţii gândul că şi lămuririle sunt de obicei zadarnice1.

Veneam în ziua aceea cu braţul plin cu flori… Nu mă aşteptase… Nu dorisem decât să retrăiesc o clipă… Ceva din trecut şi mă supuneam acestui demers cum primeşti un singur pahar de vin, ştiind că mai multe nu ai putea suporta. Dar servitorul mi-a remis un bilet când am sunat.

Un plic odios, de un albastru pal, aproape alb. Parcă un gând otrăvit mi s-a împrăştiat în sânge şi mi-a uscat pielea. Nu ştiam ce să răspund, nici n-am citit biletul, pentru că acum conţinutul lui mi-era indiferent. Altă-dată mă adânceam în cercetarea motivelor, cum ai căuta izvorul apei neregulat subterane într-o grotă. Mi-era acum numai o milă imensă de bucuria mea şi de florile pe care le aveam în braţe. Am regretat pe urmă brusc că am dat drumul trăsăturii – din superstiţie – căci eram atât de obosită, că nu mai puteam merge pe jos, şi parcă din senin am început să sufăr în tot corpul cum revin durerile dacă a trecut prea repede anastezicul. Mă strângeau pantofii, mi se lipeau năduşite, de-a lungul picioarelor, jartierele. Nu ştiu de ce mi-a fost ruşine să mă vadă servitoarea că aduce flori neprimite acasă şi asta era fără temei, pentru că de obicei îmi cumpăr singură flori, pe care le aduc şi le risipesc în vasele smălţuite. Dar gândirea mi-era atât de dezorientată şi mă puteam folosi de o logică jignită tot atât de puţin cât te poţi sprijini pe un picior bandajat. Încruntasem sprâncenele ca să nu-mi dea lacrimile şi regretam stupid pe un singur ton, cum, îţi aduci aminte când ai fost la noi la vie, cânta neîntrerupt din fluier, aceeaşi măsură nebunul care se întorcea cu vacile. De ce a făcut asta? Singur m-a chemat şi eu am venit să fac un lucru drăguţ, nerefuzând să retrăim o oră dintr-un trecut atât de plin de bucurii neclasate încă.

Acasă l-am găsit pe D. stând pe divan şi citind. Socot însă că a luat cartea în mână numai când mi-a auzit paşii în vestibul. M-a scos din sărite şi cred că în privire îmi apăruse, ca un câine la poarta ogrăzii, toată indignarea de care eram capabilă. Mi-a fost însă milă de el… Era palid, mai urât ca de obicei, cu ochii tulburi şi gura informă, uscată ca o smochină. Aş fi vrut să-i pun din nou în vedere că nu trebuie să intre şi să rămână la mine când nu sunt acasă, dar mi s-a părut că mânia mea i-ar sfărâma nervii, că l-ar deprima ca o insultă nemeritată. De aceea am zâmbit oportun şi i-am dat mâna… Mi-a sărutat-o intimidat şi a căutat să-mi definească parfumul. Întâia oară mă parfumasem din nou – tot din superstiţie – cu parfumul care făcea parte din vechea mea dragoste, ca mirosul dintr-o grădină.

Pe urmă a întrebat stângaci şi penibil: „Te superi că te-am aşteptat?” Întrebarea lui, care nu avea decât un răspuns, m-a crispat din nou, m-a enervat mai mult decât aşteptarea însăşi şi n-am răspuns. Fireşte că oricare altul ar fi plecat imediat, jignit, el însă a rămas umilit şi cu sufletul ghemuit. Într-o clipă mi-a părut rău de brutalitatea mea şi am căutat acum, după ce mi se părea că pusesem lucrurile la punct şi stabilisem o înţelegere tăcută între noi, că nu trebuie să mai vie altă dată – să repar puţin din răul pe care-l făcusem acestui trup cu nervi roşi de suferinţă ca un lemn de cari – şi am chemat servitoarea, spunând să prepare ceai. Din nou tot corpul i s-a ridicat în privire o strălucire, ca untdelemnul care se înalţă din fundul apei. Şi-am fost mulţumită de mine.

Mă iubea de cincisprezece ani. Ştiam că sunt pasiunea lui rămasă din adolescenţă, cum rămâne puţin ilogică şi copilăroasă mintea bolnavilor după meningită. Acum cincisprezece ani eram, mi se spune şi astăzi, cea mai frumoasă fată din orăşelul nostru. E foarte important acest „cea mai” în orăşelele mici. Mi-e greu să-ţi explic de ce. Dar pentru că te-am văzut iubitor de curse de cai, ca şi mine, dă-mi voie să fac o comparaţie care are să-ţi dovedească definitiv, dacă mai era nevoie, că nu aş putea deveni niciodată scriitoare şi te va face, sper, să renunţi la insistenţele dumitale. Simt însă că numai aşa aş putea spune exact ceea ce gândesc. Ştii că sunt, în general, luate, două categorii de cai. Cei pretendenţi la marile premii clasice şi cei care se mulţumesc să-şi încerce norocul numai în handicapuri modeste. Se întâmplă însă în unii ani că se găseşte pe hipodrom câte un cal cu sânge foarte aristocratic şi cu toţi muşchii necontenit gata de întrecere, care câştigă toate premiile mari, nelăsând celor care sunt abia cu puţin inferiori lui niciunul. Fiecare dintre aceşti cai nenorocoşi ar putea câştiga orice handicap, rareori însă, sau din pricina regulamentelor, sau a mândriei proprietarilor, aleargă în aceste curse. Aşa că ei nu se aleg în unii ani cu nici un premiu. Ei bine, într-un orăşel de provincie, toate fetele frumoase sunt faţă de cea mai frumoasă – chiar când deosebirea e tot aşa de mică – în situaţia acestor nenorocoşi candidaţi. Cea mai frumoasă recoltează toate visurile, toate ambiţiile adolescenţilor din oraş. Aş vrea să-ţi spun că şi mai târziu, şi într-altă parte, am văzut că lucrurile se întâmplă tot aşa, dar ar fi nevoie de oarecare precizări şi simt că nu mi-ar mai ajunge respiraţia, că aş ocoli prea mult. Eram deci, în strâmtul şi proaspătul nostru orăşel de munte, cea mai frumoasă fată iubită de elevii liceului, curtată de tinerii magistraţi şi obiectul cavalerismului ofiţerilor din garnizoană.

Fără să fim vecini, casa judecătorului D. tatăl era în apropierea noastră, pe o stradă bolovănoasă, care urca spre coastă, în pădure la stânga. Grădinile noastre comunicau una cu alta, şi un pârleaz scurta drumul noaptea vecinilor noştri, când se întorceau de la noi, de la cărţi, acasă. Oarecare dificultate era, pentru că doamna D. era destul de durdulie şi cu greutate, de aceea, ziua prefera înconjurul pe cele două străzi.

E de prisos să-ţi mai spun că D. era mai toată ziua la noi. Ştiam de la o soră a lui – erau două – cât mă iubeşte, şi poate că iubirea lor pentru mine venea din faptul că era alimentată de pasiunea importantă a fratelui pentru mine. Ceea ce am ştiut mai târziu – după ce m-am măritat am aflat de la un coleg al lui – e că D. era invidiat de tot liceul, că avea un fel de nevăzută şi emoţională aureolă, pentru că toţi colegii lui îl vedeau pe stradă, la tenis, la conferinţele Cercului militaro-civil, în apropierea şi tovărăşia mea şi a lor. Ele erau însă urâte. E adevărat că plătea destul de scump această distincţie. Îl puneam să-mi scrie lecţiile, să-mi reţină bilete la teatru, să ducă scrisorile direct la gură şi să ia răspunderea tuturor lucrurilor prin casă, căci mama era cu mine foarte severă.

Mai târziu, a venit în orăşelul nostru, întors din Germania, un tânăr inginer, cu care după câteva luni m-am măritat. Aveam optsprezece ani şi D. nouăsprezece. Când a auzit că s-a hotărât logodna mea, a venit şi mi-a spus întâia oară ceea ce ştiam de la sora lui, că mă iubeşte şi că are să se omoare. Am fost mirată când am aflat câtă poezie făcuse până atunci fără să ştiu, m-a mişcat durerea lui, am plâns amândoi, dar m-am măritat cu celălalt, care, după cum îmi explica mama, avea o frumoasă carieră. D. Însă nu s-a omorât şi, deşi mi-a trimis în ajunul zilei de nuntă o poezie tradusă din nemţeşte de Iosif – ah nu mai stau acum să-mi amintesc autorul, Heine, nu?

— N-a venit la nuntă în giulgiu de strigoi, ci într-un smoching nou, din garderoba pe care ai lui i-o dăduseră şi cadou, şi pentru că îi era necesară la terminarea liceului. N-aş fi vrut să se omoare, o, deloc, dar m-am gândit uneori ce impresie ar fi făcut în orăşelul nostru sinuciderea lui din cauza mea.

Eu am plecat cu soţul meu în Germania. D. s-a dus să-şi facă Dreptul la Bucureşti. Din când în când mama îmi transmitea în post-scriptumuri de scrisori ecouri din necazurile familiei D. Fetele s-au măritat prost, şi vechiul meu tovarăş, din vremea cozilor pe spate, nu-şi dădea examenele la Universitate, îşi petrecea timpul prin cafenele şi lucra noaptea la o gazetă. Acasă, în timpul acesta, bătrânul D. Îşi părăsise nevasta şi avea o amantă mai tânără, cu care îşi cheltuia în escapade amoroase la Bucureşti tot ce câştiga, ba chiar rupea şi din mica avere pe care o agonisise până atunci, din care însă apucase să dea zestre fetelor. A urmat o afacere nelămurită, bătrânul a murit, dar să trecem peste asta.

Multe s-au întâmplat de la divorţ şi de la întoarcerea mea din Germania. Într-o zi de primăvară ieşeam pe strada uscată de vântul nou şi inundată alb de lumina proaspătă. Era plină de lume bucuroasă că a părăsit paltoanele şi blănile, ca nişte şopârle cu pielea nouă. Se purtau buchete de violete şi toate privirile erau vii. Coboram pe bulevard spre Cişmigiu, uşoară cercetând interesată rochiile deschise ale femeilor, în tonuri îndrăzneţe, aşa cum nu eram obicinuită să văd în Germania. Moda cerea mult un galben de culoarea lămâii, care la început mă jignea, dar, când îl vedeam purtat de mai toate femeile frumoase, lăudam croitoreasa care-mi impusese culoarea. În dreptul hotelului „Palace”, văd că la doi paşi înaintea mea se opreşte cineva împietrit şi atât de brusc, că m-am oprit şi eu în loc, ca un răspuns reflex. Aveam dinainte un tânăr într-un palton prea mare, cu buzunarele roase şi lăbărţate, cu gulerul soios şi decolorat. Aveam maxilarele aproape dreptunghiulare, neras de multe zile, gura ştearsă şi uscată dispărea în figura palidă şi brăzdată, cum dispar desenurile pe o batistă murdară. Dar când i-am întâlnit ochii, i-am recunoscut nu pe ei, ci privirea.

Era D., devenit bărbat şi precoce îmbătrânit. Îşi frământa figura, îşi trecea limba peste buze ca să şi le umezească, dar nu putea articula nici o vorbă. M-am apropiat şi i-am luat mâna, atunci l-am auzit pronunţând, mai mult gâfâit: „Tu!” Dar mâna nu mi-a strâns-o, şi a lui rămăsese inertă într-a mea, ca şi când toate puterea din ea se consuma în respiraţia sacadată şi în privire. Îşi trecea mereu limba peste buzele uscate ca să poată spune „Tu!”

La doi paşi de noi se opriseră doi domni cărora primăvara le oferea prilejul să apară în sacouri tăiate după noua modă, cu talie strânsă. O doamnă, care aştepta lângă trotuar o trăsură, întorsese şi ea capul. Nu ştiu dacă ai să mă înţelegi, şi poate că ai să mă cerţi şi pentru asta, explicându-mi-o cu severitate; însă nu-mi place să fiu văzută în tovărăşia unor bărbaţi mizeri ca înfăţişare, cu ghetele scâlciate şi cu mâinile neîngrijite. Dar îmi părea bine că îl văd şi, poate şi ca să mă pedepsesc puţin, aşa cum nu ştiu care general îşi pedepsea corpul fricos, i-am luat braţul, am traversat bulevardul şi ne-am trezit pe cheiul Dâmboviţei, şi el cu pavajul uscat de vânt, cu iarba malurilor convalescentă.

Am aflat atunci, şi mai târziu după asta, că m-a iubit necontenit. Căci i-am zădărnicit viaţa.

Într-o zi am fost până la el. Locuia pe Calea Moşilor, într-o curte lungă, mărginită de o parte şi de alta de căsuţe mici şi dărăpănate, ca o stradelă. Intrarea mea acolo a fost un prilej de uimire: ovreici diformate de maternitate ieşiseră în prag, fetele mă priveau de după perdele, iar copiii îşi întrerupseseră jocul şi se luaseră după mine. D. mă aştepta în faţa uşii. Asta mi-a displăcut violent. Era ceva grotesc, prin exces.

Am petrecut aproape două ceasuri într-o cămăruţă mirosind a umezeală, cu o masă cu picior în mijloc, cu oglindă de perete pistruiată de rugină, cu un pat cu aşternutul lăsat la mijloc şi înspre margine, din pricină că slujea şi de scaun, cu cearşaful atârnat mai jos decât un soi de cuvertură. Mi-a fost imposibil să refuz ceaiul pe care mi l-a dat, dar n-am putut să mănânc nişte bomboane săpunoase, cumpărate de la o fostă cofetărie de mare lux, de la care totuşi cei care cumpără des bomboane ştiu că nu trebuie să mai târguieşti. Mi-a arătat însă lucruri care m-au făcut să retrăiesc clipe din trecut şi m-au impresionat. Caiete de ale mele din şcoală cu marginea albă de două degete, cu scrisul ascuţit şi neglijent, pentru care eram necontenit pedepsită, o fotografie luată de primul fotograf ambulant venit în orăşelul nostru. Eram un grup care ne întorceam de la tenis, şi în dreptul pavilionului „ne-am pozat”, făcând năzbâtii. Şi mai erau într-un sertar de şifonier, jos, singurul sertar din casă, o mulţime de alte lucruri de ale mele: batiste, bileţele trimise prin care îi ordonam să-mi reţie locuri la conferinţe, un volum de Lamartine cu versuri subliniate şi comentate de mine, o altă carte, de germană, pe care eu scrisesem, Dumnezeu ştie ce acolo, din Suily Prudhomme:

Ici bas tous les hommes pleurent Leurs amities ou leurs amours.

Je reve aux couples qui demeurent Toujours.

Mi-a vorbit mult, neîntrerupt, cu febră. Şi pentru a doua oară descopeream la omul acesta ceva neobişnuit şi eram înspăimântată mai mult decât măgulită, ca de o rană ce ţi se descopere treptat de sub bandaj.

Nu m-am mai dus niciodată în cămăruţa din Calea Moşilor, dar a fost nelipsit de la mine el. Necontenit intimidat, gata să se facă oricând de folos. Am fost într-un rând rău bolnavă şi el era disperat. Mă plictisea pentru că niciodată nu înţelegea ce-i spun, încurca totul din exces de zel. Îmi făcea din când în când cadouri care depăşeau evident resursele lui obicinuite, de corector de gazetă. Nu puteam să mai vorbesc despre nevoile mele faţă de el, că mă surprindea cu servicii. Intimidat ca de obicei, într-o zi mi-a rupt umbreluţa şi până seara disperat mi-a adus alta şi cu un mâner mai scump decât cel vechi. Îi interziceam cu înverşunare aceste apucături, dar era zadarnic. De la o vreme mi-era teamă să nu fure de undeva şi, nenorocindu-se, să nu mă compromită şi pe mine. Aş fi preferat nesfârşit mai mult ca tot ce cheltuia aşa să cheltuiască mai bine schimbându-şi înfăţişarea şi hainele, dar, nu ştiu de ce, niciodată nu m-a ascultat şi continua să mă facă să privesc în jurul meu de câte ori mă oprea pe stradă.

Acasă de asemeni nu-mi convenea totdeauna când venea. Eu îl primeam bucuroasă când eram singură, dar când se întâmpla să am lume la ceai, era atât de deplasat între cei câţiva bărbaţi eleganţi, femeile îl evitau atât, că mi-era milă de el. De multe ori mă gândeam să nu-l primesc sau să-i spun să mă aştepte într-o odăiţă pe care o am sus la etaj. Dar imediat mi-era ruşine de mine însămi că am avut acest gând.

Am încercat să-l fac să-şi schimbe viaţa, să-l transform aşa cum spălăcita Thea transformase pe Lowborg, dar n-am izbutit. E iremediabil ratat şi, cred, într-adevăr mediocru. Multă vreme am socotit că numai din cauză că eu îl intimidez e aşa, dar pe urmă am citit câteva poezii dedicate iniţialelor mele, într-o revistă de mâna a şaptea, curente şi patetice ca nişte sorcove.

Ţi-aduci aminte că m-ai privit surprins când te-am întrebat despre el chiar din ziua când te-am cunoscut şi când, de altfel, te-am întrebat atât de multe„. Dar cândva am să-ţi povestesc mai multe întâmplări din vremea asta. În timpul pasiunii mele pentru * a trebuit, şi ce greu mi-a venit, să-i interzic să mai vină la mine. * îmi spunea „că-l plictiseşte”. Mi-a trimis scrisori disperate şi fără înţeles, flori puţine în fiecare zi, căci era singurul lucru pe care îi mai îngăduisem să mi-l trimită, îl ghiceam la colţul străzii şi mă pândea noaptea când veneam acasă. De la o vreme i-am permis din nou să vină, dar atrăgându-i luarea-aminte să evite să întâlnească pe *.

N-am văzut însă niciodată pe cineva mai „malencontreux” decât el. E adevărat că şi eu uitam uneori că trebuie să vie, dar de cele mai adeseori, tocmai când veneam cu prietenul meu acasă, îl găseam aşteptându-mă. Evident că ar fi putut spune că mi-a adus o carte sau că a venit să-mi facă un comision, dar nu spunea nimic. Avea un aer speriat, bâlbâia lucruri neînţelese, se ascundea când era inutil, compromiţător şi ridicol. Şi el făcea asta ca să-mi evite mie nemulţumirile, căci gândul că e incomod, mai târziu am ştiut, îl durea.

Ca şi acum, când mă întreba dacă mă supără că a aşteptat în salonaş.

Când am cerut de ceai, toată figura lui îmbătrânită s-a iluminat de bucurie, ca o movilă veche pe care cade soarele. Se învârtea în jurul meu împiedicându-mă, îmi ajuta să prepar ceaiul, zăpăcit. Ne aşezasem pe treptele divanului, care face colţ, dinainte cu ceştile tăiate-n felii alb şi albastru – nu scosesem pentru el ceşti japoneze – pe tava mare de aramă veche bătută, care e transformată în măsuţă.

Îi râdeau ochii.

— Ce bine-mi pare că nu l-ai găsit acasă. Am încremenit cu ceaşca în mână.

— De unde ştii că am fost la el?

— Deşi n-aţi vorbit de aproape o jumătate de an, ştiu că azi ai fost la el… Îl întrebam cu ochii mari şi buzele oprite.

S-a dus la biroul mic, la miniatura de birou de domn care ţi-a plăcut atât de mult, şi dintr-un sertar mi-a scos o scrisoare a mea neterminată. Toată dimineaţa mă întrebasem dacă să mă duc sau nu la *. În mine lupta dorinţa de a-mi da, numai, întârziind o oră în garsoniera care m-a văzut de atâtea ori înflorită de bucurie, prilej de amintiri mai precise, aşa cum unii iau opium, ştiind că îşi procură doar iluzie trecătoare, dar căutând ca măcar în vis să se simtă aproape de cineva dorit şi teama că are să fie o greşeală, că el, lipsind cum de atâtea ori a făcut-o, ar putea transforma acest proiect într-o întâmplare dezagreabilă. Îi scrisesem deci: „Prietene, iartă-mă dacă nu voi veni. După-amiază va trebui să mă duc neapărat…” Şi aci ezitasem: să-i pui un motiv serios ca să fie o adevărată justificare, sau să pun dinadins unul fără însemnătate, ca să-i dau impresia că acum, pentru mine, a mă duce să-l văd are mai puţină importanţă decât o probă la croitoreasă, un ceai la o prietenă „care nu poate fi refuzată”, sau altceva în felul acesta?

Nehotărâtă, m-am întrerupt şi am lăsat scrisoarea pe masă. Am ocolit-o toată ziua, iar pe la patru, când m-am hotărât s-o completez, mi-am spus că acum e prea târziu ca s-o mai trimet. N-am putut măcar să respect nici o altă hotărâre pe care o luasem, aceea de a mă duce cu întârziere, ca să-l fac să mă aştepte, dovedindu-i că-i fac o concesie acceptând invitaţia.

În mine totul se accelera însă, mai întâi domol, dar o dată coborâtă în stradă, atât de violent, că mi se părea că trăsura merge prea încet, numai la gândul că voi fi acolo.

D. mă privea înmărmurit acum, pironit de ochii mei, aşteptând pentru întâia dată de la mine vorba tăioasă de mânie.

— Ai umblat în hârtiile mele?

Mi se părea că nu mi se poate aduce o jignire mai gravă… Că omul acesta abuza de delicateţea mea. E adevărat că era atât de alarmat, că nu mai îndrăznea nici să respire, că îşi trecea limba numai peste buzele uscate ca să şi le umezească.

M-am sculat de jos înfuriată şi m-am dus la sertar, în care am recunoscut, cu un capăt de dovadă în mâini, că umblase la toate scrisorile.

— Să plec?

Atât a putut articula, scos din tiparele lui.

Nu m-am mai putut stăpâni, căci gândul că libertatea mea, la care am ţinut atât, e în joc, mă scotea din sărite.

— Da, şi imediat!

Din ochii care nu puteau fixa nici un gând s-a lăsat pe pleoapele înroşite o rouă de lacrimi, pe urmă două şiroaie s-au scurs de-a lungul nasului osos, pe gura fără sânge şi fără contur, ca o floare veche de cârpă decolorată.

Am simţit un val de căldură, în piept, în obraji, n-am mai putut respira nici eu şi mi s-au mărit şi îngreuiat ochii. Pe urmă. Am simţit că gura mi se strâmbă într-un surâs involuntar şi trist. M-am apropiat de el şi i-am luat mâna, spunându-i pe nume. Din tot corpul acela îmbătrânit înainte de vreme, sucit în el însuşi ca o foaie veştedă, s-a pornit un plâns zguduitor, de parcă toată viaţa din el s-ar fi revărsat lichidă, în lacrimi. Ochii inundaţi nu i se mai vedeau, doar sprâncenele, îmbinate acum într-un unghi uşor, accentuau că acolo s-a concentrat totul.

L-am luat în braţe şi, plângând mereu, s-a lipit de mine ca un înecat de cel care vrea să-l salveze. Pe braţul gol simţeam acum şi gura lui, şi lacrimile fierbinţi. L-am sărutat pe ochi, i-am spus vorbe de mângâiere, mă înlănţuia tot mai strâns şi, cum eram acum amândoi pe divan, el mi-a răspuns lipindu-şi gura de gâtul meu, de obrajii mei.

Atâta suferinţă, prin simpatie, ca acele forţe recent descoperite, a înmuiat în mine tot scheletul mândriei. Şi mai ales era un gând care acum mi se întindea în sânge, drept, cum se întinde culoarea vărsată în apă. Când eu am suferit atât, când eu am fost îndurerată că * n-a putut face un gest de prietenie şi loialitate, cum pot eu lăsa lângă mine atâta deznădăjduită durere din cauza mea?

M-am dezmeticit târziu. Eram pe jumătate goală, dar puţin îmi păsa de asta. El aştepta alături de mine şi am simţit, deschizând ochii, că nu m-a acoperit pentru ca, o dată revenită, să nu trec peste un fapt evident împlinit, să se creeze între noi o realitate care să-şi caute continuarea. In orice caz îi era teamă să nu regret, considerând totul ca o uitare de o clipă, care niciodată nu va reveni. I-am zâmbit însă fără să fac un gest măcar şi atunci, în lumina slabă pe care o trimitea prin fereastră un bec din stradă, l-am simţit mai mult decât l-am văzut cutremurat de bucurie. Mi-a vorbit mult, tot mai încălzit, de această realizare a visului lui, de zigzagul cumplit al zilei acesteia după cincisprezece ani. S-a întrerupt din povestire, adică din această descărcare de gânduri, ca să-şi muşte pumnul încremenit: „Dacă n-aş fi venit astăzi…?” Şi numai gândul ăsta l-a împietrit de groază, de părea în lumina slabă o coloană de lavă stinsă.

Simţeam o mulţumire potolită că am făcut o faptă bună. Mi-a fost milă de el şi i-am luat obrajii în palme: „O să rămânem împreună toată noaptea”. S-a lipit de mine, înlănţuitor, recunoscător.

Am trecut apoi în camera de baie şi apropierea unei deprinderi igienice m-a străbătut toată cu un fior, ca un pumnal înfipt în cel mai ascuns colţ al trupului meu: „Dacă aş rămâne mamă?” Eu, mama unui copil al acestui om? Şi am simţit că mă doare capul, că mi-e rău ca după dezmeticirea dureroasă din visul dat de cocaină. Am întârziat mult, căutând să înlătur orice posibilitate.

Când am revenit, am reaprins lumina, pentru că în întunerec omul acesta căruia mă dădusem lua contururi de moluscă uriaşă. A venit şi m-a luat lângă el, sărutându-mi braţele, în timp ce eu, regretând cumplit uşurinţa cu care-i promisesem noaptea, mă gândeam cum să-mi reiau făgăduinţa.

„Ştiam cât eşti de bună. Întotdeauna am gândit că eşti bună şi cred că este ceea ce am iubit în tine… Nesfârşita ta bunătate.”

N-am mai căutat să născocesc nimic, căci simţeam că n-aş fi avut curajul să i-o spun.

Dar toată noaptea n-am avut decât un singur gând. Să-mi feresc gura de a lui. La început n-a observat, pentru că făceam aceasta cu oarecare abilitate. Dar mai târziu n-am mai putut ascunde nimic. Îi simţeam buzele şi calde, şi cleioase, ca un corp de melc târându-se de-a lungul corpului meu… pe gât în sus. Nu ştiu dacă mă lăsasem cu totul dezbrăcată, dintr-o inconştientă cochetărie – cei doi bărbaţi îmi spuseseră că am un corp „neasemănat”, de „fausse maigre”, ca şi prietenele mele care mă vedeau uneori goală-sau pentru că el mă rugase asta, lipindu-şi obrajii de pulpele mele: „Ah, dacă ai şti cum mi-am ars timp de cincisprezece ani închipuirea, ca să mi te văd în minte, în toată intimitatea ta de femeie! Cum nimic, nimic, pe lume nu mi se părea mai neajuns!” Dar poate că era şi nădejdea că se va mulţumi cu atât. Într-un târziu, săruturile lui au devenit mai stăruitoare şi gura lui lipicioasă şi moale îmi căuta buzele. Am avut o crispare a întregului corp. I-am respins toată faţa, punându-i mâinile parapet în dreptul gâtului.

Din nou am crezut că se rupe ceva în el, o arteră, un organ vital. S-a oprit uimit: „De ce? De ce asta?”

Şi iar n-am avut tăria să i-o spun. Am minţit: „Am o respiraţie îmbibată de acid fenic. Am fost azi la dentist.” Şi încă o dată, la o încercare, mi-a simţit braţul oprindu-i gâtul. Atunci s-a mulţumit cu corpul. Dar eu simţeam că tot ce eram „eu” mi se refugiase în ochi, în obraji; în linia strânsă a gurii, cum se refugiază cineva dintr-o cameră inundată, într-un colţ oarecare, pe o mobilă mai ridicată. Îl priveam, simţeam zgâriindu-mi pieptul hainele lui care încă mă dezgustau, şi atunci, nădăjduind prin absurd că poate gol îmi va stârni prin deviere un interes oarecare, i-am spus să se dezbrace. Dar am făcut mai rău. Avea toată pielea palidă şi neagră de-am îngheţat.

Tot corpul mi-a înţepenit, refuzându-se. Dificultăţile pe care le spoream cu atât dezgust îl făceau penibil de stângaci şi, fără să vrea, brutal. Un cot rău plasat îmi tăia respiraţia, un genunchi îmi zgâria pielea. Extenuat, s-a ridicat târziu şi şi-a apropiat figura de a mea.

— Nu mă iubeşti?

Atunci, ca unui frate, cu vocea îndurerată, cu o sinceritate de început de viaţă, i-am răspuns:

— Nu.

Abia când l-am văzut devenit livid şi cu gura întredeschisă am înţeles că el mă întrebase cu nădejdea unei protestări de negaţie din partea mea. Dar simţeam că n-aş putea reveni, şi el s-a ridicat ameţit. S-a aranjat în grabă şi a plecat, după ce cu privirea mi-a cerut, din uşă, un vag da. I-am răspuns cu un surâs dezolat, rigid, ca de lemn.

A revenit după trei zile într-un hal de nedescris. Era dimineaţă, eram în pat încă şi a îngenuncheat lângă căpătâiul meu. M-aşteptam să se plângă, să ameninţe, deşi mă rugase să-l primesc, spunând că va fi cuminte. Mi-a spus cu vocea potolită, ca o lumină egală, cu o privire frumoasă cum n-a avut el niciodată, că înţelege că nu pot să-l iubesc, că niciodată n-are să uite cât am fost de bună cu el. Simţeam în mine un suflet de soră. I-am luat mâinile şi i le-am mângâiat. Râdea mai pe urmă frumos, dar am simţit cum mâna lui mă căuta, sub cuvertura de lână moale şi fină, ca un şarpe care-şi joacă limbile. Simţeam că sunt limite peste care n-aş putea trece. Nu mi-am putut feri decât capul, căci am înţeles că toată liniştea lui este liniştea care precede un eveniment neobicinuit, moartea sau nebunia.

Şi el a frământat, exasperat, în braţe un trup a cărui inerţie îi înnebunea simţurile, voluptate cumplită pe care şi eu de atâtea ori am cunoscut-o.

Peste câteva zile, înfrânt, umilit, mi-a ieşit înainte jos, în stradă, căci spusesem servitoarei să-i spună că nu sunt acasă.

— Ştiam că eşti acasă şi că trebuie să ieşi. Aseară am văzut lumină în cameră la tine şi nu m-am mişcat de la poartă! Nu m-aş fi mişcat niciodată înainte de a te vedea, căci mă asigurasem că eşti sus şi că trebuie odată şi odată să cobori. De ce nu mă primeşti ca mai înainte sus?… Numai să stau acolo să te privesc.

M-a înfiorat o tresărire de indignare, ca şi când mi-ar fi trecut de-a lungul şirei spinării un postav aspru. Cererea asta în rate şi perfidă m-a revoltat.

— Pentru că sus n-ai să te mulţumeşti cu atât… M-a privit cu ochii albi.

— Te dezgust atât de mult?

Am simţit din nou că mă întreabă cu nădejdea absurdă că-i voi răspunde tăgăduind. Dar nici n-am putut să-i confirm brutal primul răspuns. Alături de noi locuia o vecină greu bolnavă de tuberculoză, care întreba pe toată lumea cum o găseşte, dar toţi primiseră cuvânt de la doctor să nu-i spuie adevărul, căci asta ar fi omorât-o.

Dar am obosit azi, altă dată am să-ţi scriu mai mult.

T2.