II

Să-ţi mai scriu despre D. mi-ar fi greu, căci îţi mărturisesc că el nu formează nici pe departe centrul preocupărilor mele de acum, iar efortul la care mă supui este asemeni acelui care e impus unui convoi, obligat să se abată ca să ia un trecător izolat. De altminteri, nici n-a mai venit la mine decât de puţine ori. Ne-am întâlnit multă vreme numai pe stradă şi am făcut totdeauna aşa ca, deşi i-am răspuns cu amabilitate la salut, să nu mă poată opri să stăm de vorbă. Când mi s-a părut că sentimentele şi mai ales dorinţele lui şi-au pierdut din acuitate, i-am făcut din nou posibilă venirea în salonaşul cu divan care face colţ, cu birou în miniatură şi mese din tipsii de aramă bătută.

E adevărat că de când intra, chiar de la uşă, căuta să-mi surprindă privirea, ca să vadă ce intenţii am. Şi pe urmă, punându-mi întrebări obicinuite, mă supraveghea continuu, ca un judecător de instrucţie care, fumând amabil cu cel bănuit, îl examinează atent. Vream să plec îndată, dar gestul mi se părea brutal şi atunci exageram în întrebări binevoitoare, al căror răspuns nu-l aşteptam niciodată. Până când, în cele din urmă, el mă întreba, vrând să pară degajat: „Vrei să pleci?” Şi aşteptând răspunsul meu pe care îl ştia inevitabil şi penibil prietenos: „Trebuie să mă duc să încerc o rochie, însă n-are decât să mai aştepte croitoreasa”. Dar abia acum plecarea era hotărâtă, căci peste câteva momente, după ce îl mai întrebam ceva fără rost, îmi puneam pălăria: „Mă conduci până la o trăsură?” Conştiinţa mea era acum împăcată, căci aveam chiar aerul – şi asta era important – că am făcut un sacrificiu pentru el, întârziind.

Într-o zi, într-o dimineaţă luminoasă, cum citeam leneşă încă în pat, a venit şi a intrat, profitând că era deschis. Am încremenit şi, ca într-un film american din Far-West, privirile a doi duşmani care se examinează brusc din prima clipă ca să-şi cunoască intenţiile, iar pe urmă îşi dau familiar mâna, ochii noştri s-au întâlnit. M-am liniştit însă imediat. D. era trist şi transfigurat. Ochii mici aveau o lumină vagă, iar gura veştedă, un surâs care cobora colţul stâng al buzelor. Nu era liniştea imobilă despre care ţi-am scris. A aşteptat să mă liniştesc şi eu, iar când a văzut că sunt dispusă să stau de vorbă cu el, şi-a adus un taburet lângă căpătâiul meu şi mi-a spus că afară e o vreme de primăvară frumoasă, că toată lumea e pe stradă şi că sunt o leneşă dacă sunt în pat la o asemenea oră, chiar dacă e sărbătoare.

Era simpatic şi-i vorbeam cu plăcere. Învârtea în mână gânditor o foaie de hârtie, în timp ce-mi răspundea. I-am cerut să văd ce e şi mi-a arătat-o bucuros. Era o romanţă din cele pe care le vând colportorii prin cafenele, prost tipărită, cu notele greşite şi versurile anapoda. Dar era vorba acolo de un bărbat, care spunea unei femei – chipurile în versuri – „o, te-am iubit întotdeauna şi tu n-ai preţuit cum se cuvine dragostea mea, dar vei îmbătrâni, toate farmecele se vor duce şi atunci vei regăsi, părăsită de toţi, pe cel care te-a iubit de când era copil şi te va iubi până la moarte”.

— Am auzit-o aseară cântată într-o familie (cred că într-o familie de funcţionari de la poştă, cu fete, unde el se ducea de obicei) şi azi am cumpărat-o.

Era plin de cântecul acesta şi simţeam bine că venise să mi-l aducă, nu ca o pledoarie pentru cauza lui, cât ca să încheie firesc o stare sufletească, stăruitoare în el, ca o lumină într-un interior confortabil. Venise la mine mai mult pentru el însuşi, ca să bea tot paharul de vin al coincidenţei plăcute.

Din cauză că am înţeles asta nu i-am spus: „dar eu nu sunt o femeie iubită de toată lumea”, ci aşa vag: „Vor fi femei iubite de toată lumea?”

El s-a uitat, surâzând mirat, în ochii mei: „Tu”.

Am primit însă răspunsul acesta măgulitor cu conştiinţa tulbure cu care desfaci un plic care nu ţi-e adresat decât din greşeală. M-am întrebat dacă e exact ce spune, sau dacă nu i se pare lui asta, cum ni se pare tuturor că obiectul pe care-l dorim, şi ne e refuzat, e dorit de toată lumea. I-am spus îngândurată: „Ţi se pare”. M-a privit surprins, cu colţul gurii fixat într-un surâs, stabilind parcă o concluzie unei lungi discuţii care n-a avut loc: „E îngrozitor câţi bărbaţi sunt îndrăgostiţi de tine”…

N-am răspuns nimic, pentru că argumentele lui nu m-ar fi convins. De unde să ştie d că acei bărbaţi, şi încă aţâţi, mă iubesc cu adevărat, când eu nu pot să ştiu măcar despre unul singur, despre * dacă mă iubeşte sau nu. Am devenit tristă, căci din tot corpul mi s-a adunat un nod, ca un nucleu, în inimă. Am auzit de multe ori spunându-mi-se că sunt iubită în taină de bărbaţi şi am fost invidiată de asta, ca şi când ar fi fost o realitate pentru mine această iubire de a cărei existenţă nu ştiu, cum nu ştiu să desluşesc realitatea unui singur personaj în toată populaţia Guatemalei, unde n-am fost niciodată, însă ştiu că există. Dar ştiu un lucru, că * nu mă iubeşte, că am suferit din cauza lui aproape mortal. Dacă sunt într-adevăr excepţională, cum de îmi poate prefera pe alta? E numai joc al întâmplării toată iubirea? Şi dacă într-adevăr el mă preţuieşte ca pe singura femeie al cărei suflet a stat faţă-n faţă cu al lui, atunci pentru ce acum e în braţele alteia, pentru ce mie mi se întâmplă ceea ce mi se întâmplă, pentru ce el şi eu trăim în medii străine, jucând acolo o viaţă definitivă, când avem intens şi nevăzut acelaşi suflet ca doi fraţi siamezi acelaşi pântec? El are metresă, trăieşte o viaţă completă fără mine, apare cu femei care joacă rolul de soţie, de la masa luată în restaurant până la camera de dormit; asta poate până la moarte, în orice caz acum când tinereţea trece. Ochii mi s-au îngreuiat din nou de tristeţe, dinţii au prins buza de jos şi pe urmă am unit sprâncenele în unghi ridicat ca să nu-mi dea lacrimile. O, imposibilă dragoste, suflet fermentat de îndoială, descurajare de „femeie iubită de toţi bărbaţii”.

Aş fi vrut ca D. să plece, ca să pot sări din pat şi să mă plimb agitată prin casă… Dar dacă toţi se înşală? Oare nu i se spune oricărei femei acelaşi lucru? Sau dacă mi se spune numai mie nu-i poate un malenlendu general? S-ar putea să nu fie vorba decât despre o simpatie anume, nu neapărat erotică, şi în privinţa asta mi-am adus aminte cât de mult m-a neliniştit faptul că, atunci chiar când toţi bărbaţii musafiri, în aceeaşi casă cu mine, îmi arătau stăruitoarea şi indiscreta lor preferinţă, până la complimentul definitiv şi brutal, nevestele lor nu erau geloase. Pe urmă, mi se atribuie anumite „succese” pe care eu ştiu că nu le-am avut. Nu cumva tot ce mi se atribuie e de aceeaşi natură? Aş vrea să fiu însă iubită, dorită definitiv şi numai eu, în toate privinţele, de toţi bărbaţii, numai ca să fiu şi mai preţuită de * şi ca să fiu sigură că nu e nimic din tot ce oferă celelalte pe care să nu-l pot oferi şi eu.

Timp îndelungat am rămas pe gânduri, abătută, uitând de el, cu sufletul ciugulit din când în când de câte o întrebare, ca de ciocul unei păsări cenuşii. Pe urmă, ochii împăienjeniţi, pe care îi întorsesem cum întorci o scrisoare ca să nu-ţi citească vecinul în ea, au rămas ca fixaţi de roşul viu al unor maci de Luchian. E tabloul despre care ţi-am spus că l-am primit dar de ziua mea şi pe care n-am vrut să ţi-l arăt ca să fac un act de voinţă. Cu chenar de lemn negru, l-am fixat pe peretele din faţa patului pentru că roşul fraged şi catifelat al petalelor îmi limpezeşte privirea somnoroasă dimineaţa când mă scol, de pot ceti ora la ceasornicul de alături de el. Ţi-am spus, de altfel, că în odaia de dormit, văruită alb şi cu vreo două dungi aurii, nu e decât divanul alb, scăzut şi vast, tabloul de Luchian, ceasornicul şi, la căpătâi, o măsuţă albă pentru becul cu abajur de faianţă ca să pot ceti seara. Încolo nimic. Nici covoare pe parchetul lucios ca o oglindă de stejar, nici o mobilă de-a lungul pereţilor goi, de se vede şipca de stejar care măsoară lungimea podelei jos, nici draperii la fereastră – nu e nici un pericol de vecini – de poate năvăli lumina prin amândouă ferestrele, aşa că, dimineaţa înainte de a trece în camera de baie, iau mai întâi, respirând puternic, o adevărată baie de lumină.

Când mi-a întâlnit privirea, pe care o spiona probabil, D. mi-a surâs scuzându-mă cu indulgenţă. I-am cerut voie să mă îmbrac şi s-a grăbit să-mi dea dreptate, tresărind. Şi-a luat apoi notele şi s-a îndreptat spre uşă.

— Trec în salonaş pe divan şi te aştept până te îmbraci. Aştepta cu privirea întrebătoare.

— Dar îmi iau întâi baia?!

I s-au strâns trăsăturile feţei, iar ochii şi-au pierdut lumina egală pe care o aveau.

— Te aştept oricât vrei, citesc ceva – şi brusc, ca şi când ar fi călcat strâmb – sau poate trebuie să vie cineva…

Întrebarea era stupidă şi-mi dovedea că D. iar s-a tulburat, că e un aparat care funcţionează anormal.

— Nu, n-aştept pe nimeni, dar dimineaţa îmi place să fiu singură în toată casa, să trec în voie dintr-o cameră într-alta, să am astfel impresia că m-am închis ca să nu fiu tulburată. Exact aş fi vrut să-i spun că vreau să am impresia că e o zonă în care sunt inaccesibilă celorlalţi… Oricui.

— Uite, plec imediat, nu te speria, că nu rămân să te văd goală, şi, spunând asta, era din nou vulgar şi în intenţie şi în glas.

Dar în cadrul uşii albe s-a oprit, şi-a frământat buzele ca şi când ar fi luat o hotărâre definitivă şi pe urmă a revenit lângă căpătâiul meu. Mi-a pronunţat numele cu o voce muzicală şi înmuiată în lacrimi:

— Nu e nimic pe lume, nu pot face nimic ca să mă poţi iubi puţin? E cu adevărat imposibil?

Întrebarea lui mi s-a părut frumoasă ca un zbor de pasăre şi i-am zâmbit. A zâmbit şi el ca un pacient care zâmbeşte unui doctor. Am întors faţa spre perete însă, ca să evit un răspuns. Când mi-a luat mâna să mi-o sărute, a lui era leşinată şi călduţă, ca a unui bolnav de anemie.

T.