Întâmplări pe apa Oltului

Malul deluros pare să fie puternic ocupat. Se văd ici-colo rețele de sârmă, creneluri de tranșee. Mă întreb cum vom trece apa adâncă și vijelioasă a Oltului, sub focul mitralierelor. Am anticipat viziunea miilor de morți, a uraganului de obuze, a trupurilor zvârlite în aer.

Unii sunt de părere că niciodată nu vom izbuti să ajungem acolo.

Cunoaștem aci, din nou, artileria lor; dar loviturile vin rare. Sunt și aici întâmplări comice. Stăm adesea câte doi-trei ofițeri prieteni, deasupra râpei, pe mal, la taifas și măsurăm, cercetăm malul celălalt (când împădurit, când râpos, mâncat de ploi și tranșee) pe toată lungimea frontului de peste treizeci de kilometri.

Așa, într-una din zile, în urma unei explozii, ne pomenim rostogoliți peste cap, ca niște berbeci, în fundul râpei. Obuzul lovise la câțiva metri depărtare, rupsese malul și-l prăbușise cu noi cu tot. Era de calibru mare, însă nu părea să aibă o încărcătură prea bună. Dar peste două zile, când o baterie a noastră a deschis focul asupra dealului din față, am avut, pentru întâia oară, priveliștea unui duel de artilerie. Peste zece minute, cea românească, spre extraordinara noastră surprindere, era redusă la tăcere. Două tunuri erau sfărâmate complet. Era o înjunghiere în orgoliu, ca înfrângerea șampionului român la circ. Niciodată în cărțile de citire, sau în luptele copilăriei dintre noi și turci, nu biruiau turcii. Pentru întâia oară aveam, de asemenea, impresia că văd obuzele înainte încă de a cădea în țintă. Poate din cauza încălecării imaginilor, dar când focul e intens și ești sub traiectorie, le vezi ca niște mici comete de fum și oțel la punctul de cădere. Fără îndoială că este mai mult o sugestie sau, cum aflăm mai târziu, o lovitură semipercutantă. După ce a terminat cu bateria, artileria inamică și-a plimbat loviturile pe tot frontul, cu mânie și vădite intenții de represalii. Nu e semn bun pentru ce are să vie.

Începând de a doua zi, poziția devine statornică. Suntem destul de bine adăpostiți și mi se par suportabile loviturile. Admirabila conducere a focului ne pune pe gânduri și încep legendele spionilor, ale telefoanelor subterane.

Totuși în fiecare zi ne ridicăm pe malul râpei și privim dealul de dincolo, cu mistuitoarea curiozitate cu care un condamnat ar privi pe fereastră cum i se construiește eșafodul în curtea închisorii. Întârziem mereu, căci știm că se fac pregătiri anume pentru marea luptă. Aflăm de căderea Turtucaiei și o socotim ca pe o cădere oarecare a Branului, destul de umilitoare, dealtfel, pentru ca s-o putem admite.

Într-una din nopți, pe când eram în gardă mare, avanposturile ne semnalează un atac inamic. Cu o seară înainte pătrunseseră dincoace de Olt, în satul Veneția, neocupat de noi. Pe câmpia mare și netedă ca un lac, înaintează spre noi un lanț de trăgători, căruia în întunericul vag negricios le disting siluetele negre ca păcura. Se apropie ca niște spirite ale nopții. Mi-e frică și mi-e frig. Pornim cu compania desfășurată înaintea lor pe mutește. Tremur atât de tare, îmi clănțăne dinții în așa fel, că mi-e teamă să nu simtă cei de lângă mine. Nu pot răspunde din cauza asta la o întrebare șoptită a căpitanului Floroiu, care e foarte hotărât și foarte liniștit. Nu pot să știu precis de ce tremur atât de nervos, de frică sau de frig (căci sunt îmbrăcat ușor, ca în seara când am plecat). Îmi simt mușchii de deasupra genunchilor tremurând, fără nici o senzație de oboseală. După un timp lanțul lor se oprește și se oprește și al nostru. Stau așa ca vreun ceas, iar când se încenușează noaptea, trimitem înainte o patrulă care ne anunță că s-au retras.

A doua zi, jos, în râpa cu maluri crăpate și cu fundul de pârâiaș uscat, unde avem câteva corturi, vine un țăran, mustăcios și uscat la față ca un mucenic:

— Domnule comandant, am să vă spun o vorbă...

— Ce? spune...

Vorbește încet, rar, cu brațele încrucișate, acoperindu-și cu mâna mustața și gura.

— Sunt în sat două fete spioane.

Tresărim toți speriați. E ca și când o stafie ar fi semnalată real.

— Da, da... Sunt două surori care s-au avut bine și cu ofițerii unguri, că sunt frumușele, iar acum le trimit mereu știri dincolo.

Colonelul își ciupește mustața „kaiseriană”.

— Cum le trimit ele știrile?

— Păi acum, drept să vă spun, eu nu știu... Da le trimit... o fi la telefon... o fi trecând noaptea... că tare bine cunosc Oltul... nu știu.

— Ce fel de fete sunt astea?

— Frumușele, drept să vă spun... că de-aia se și uită ofițerii la ele... Și cu untărofițeri de ai dumneavoastră petrec mereu.

Nimeni nu știe nimic.

— Gheorghidiule, ia patru oameni și vezi ce e acolo.

Omul mă duce până aproape de poarta casei lor, înaltă, amintind de porțile săsești, și pe urmă se dă mai în lături, să nu fie văzut.

— Asta-i casa... e casa lor... Le cheamă Maria și Ana Mănciulea.

Înăuntru e chef cu strigăte și cântece. La bătăile noastre în poartă, au apărut în pridvor cele două fete. Una e scurtă, să tot aibă douăzeci de ani, cu ochii mari căprui și fața rotundă de țărăncuță sănătoasă.

— Ce-i cu dumneavoastră aci?

— Petrecem, domnule ofițer... petrecem și noi de bucurie că au venit românii noștri... Poftiți și dumneavoastră, că avem pui fript și vin bun...

Ar trebui să fac pe detectivul, dar nu știu cum să-ncep. După înfățișare, nu mi se pare nimic suspect. Sunt foarte strâmtorat.

— Ascultă, pare-mi-se că dumneavoastră faceți spionaj.

Se jură, se văicăresc fără lacrimi, ca niște marchitani.

— Vai, domnule ofițer, cum se poate să spuneți asta? Auzi?! Să spuneți că suntem spioane? Și noi, care nu mai puteam de bucurie când am văzut că vin românii noștri...

Mă întorc și las lucrurile cum au fost.

Colonelul e furios când află că n-am găsit nimic care să se potrivească temerilor noastre.

— Se poate, domnule, om inteligent, să nu pricepi nimic atunci când vezi chefurile astea? Du-te imediat, fă o nouă percheziție, arestează-le și lasă acolo un post până mâine.

Mă întorc, fac o nouă percheziție la lumina lumânărilor, căci acu e noapte, și, negăsind nimic, le spun totuși că sunt arestate. Las acolo un caporal cu trei schimburi de santinelă. Femeile sunt sfârșite de groază. Din tot cheful de după-amiază a ieșit un mormânt.

După miezul nopții, a început să plouă și apa se scurge șiroaie prin pânza corturilor joase, dar mai ales vin șiroaie de dedesubt de ne udă culcușurile. Nu mai poate dormi nimeni. Când, pe la unu, primim ordin de plecare, zăpăceala devine lugubră. Oamenii nu se pot găsi decât întrebând necontenit unii de alții, nu se pot desface repede corturile, nu e loc de încolonare în râpa îngustă.

— Domnule colonel... am în sat... spioanele acelea...ce fac cu ele?

La lumina unui felinar de macagiu, consultă cu maiorul de la batalionul al II-lea și cu aghiotanul lui o hartă mică, fără să găsească punctele căutate.

— Domnule colonel...

— Ce-i, domnule? și de-abia ridică, sâcâit, ochii de pe hartă, pe care se plimbă, căutând, degetul gros al maiorului.

— Ce facem cu fetele alea?... Spioanele?

E uimit:

— Lasă-mă, domnule, în pace... de astea îmi arde mie acum?... Ei, păcatele mele...

Reiau înfiripat:

— Domnule colonel... am un post acolo...

E furios.

— Lasă-mă, domnule, înțelege odată...

Totuși, abătut, nu știu ce voi face, și stărui:

— Ce să fac cu ele?

— Ce să faci? Împușcă-le... domnule... fă ce vrei. Dar lasă-mă în pace... Împușcă-le...

Mi se face gol în cap. Plec aiurit.

— Domnule maior, am un post de trei oameni în sat... Ce fac cu fetele alea?

— Ce fete, domnule? Lasă-mă în pace cu fetele dumitale. Ei, gata a noua?

— Domnule maior, mă scâncesc enervat.

— Du-te, domnule, la colonel și-ntreabă-l.

— Am fost.

— Ei, și? Ce ți-a spus?

Nu prea îmi vine să mărturisesc.

— Mi-a spus să-l las în pace... Să le împușc și să-l las în pace.

— Floroiule, ți-ai strâns oamenii?... Corabule, gata? Vedeți să nu facă nimeni zgomot în timpul marșului... să puie bidoanele în buzunare, să nu atârne.

— Domnule maior, ce fac?

— Lasă-mă, domnule, în pace... Împușcă-le dacă ți-a spus colonelul și termină, fugi la pluton.

Mă hotărăsc să las și eu pe caporal, să facă așa cum i-o trăsni prin cap, ca la joc de noroc.

Pornim oarecum înapoi, depărtându-ne de Olt. E un drum de care, anevoios, și plouă mereu. Oamenii alunecă, se lovesc unii de alții și înjură amărâți. Se amestecă mereu rândurile.

Înspre zorii zilei, cineva se alătură de mine în pas, ca o umbră.

— Dom sublocotenent...

— Ce e, mă? Cine ești?

Și, mereu în șoaptă, răsuflând greu:

— Eu. Niculae Zamfir, caporalul...

— Ei, ce?

— Am adus femeile alea cu noi.

— Mă, ești nebun?

— Uitați-le...

Amândouă, în cămăși, cu picioarele goale, cu câte o brodoadă pe umeri, merg alături, păzite cu baionetele, prin ploaie.

Las lucrurile așa.

În zori poposim într-altă râpă.

— Domnule maior!

— Ce e?

— Caporalul a venit cu femeile...

Cât e de gros, maiorul se crucește.

— Aici?

— Aici.

— Dragă, dacă o da cu ochii de ele colonelul, nu mai scapă... trimite-le imediat cu caporalul la brigadă.

Ceea ce și fac, bineînțeles.

A doua zi aflăm că noaptea vom trece Oltul la Krihalma. Agonia se apropie de sfârșit... Luăm o poziție de plecare într-un luminiș de pădure și ne pregătim sufletele cum se pregătesc coșciugele și hainele morților. Formele și culorile devin iar ireale.

Pe la patru vine comandantul brigăzii. Ne-adună pe toți ofițerii în cerc. Totul e palid.

— Colonele... va să zică ne-am înțeles?...

Ascultăm abătuți explicațiile care nu spun absolut nimic. Vom ataca noaptea, fără cea mai mică pregătire de artilerie.

Unul spune, cu glas umbrit, gândul tuturor:

— Domnule general... dar e apa adâncă... poate de doi-trei metri. Și curentul e iute...

Brigadierul rămâne nedumerit.

— De, știu eu?... Să puneți pe cei mai înalți la dreapta... Să se țină oamenii unii de alții... Ce vreți să faceți?

Orișan surâde și mă privește consternat.

Altul spune, nesigur, parcă la întâmplare:

— Și pe urmă, în vad, sunt sârme întinse dedesubt în apă, ca să ne încurcăm în ele...

Brigadierul nostru parcă întâia oară se gândește la asta. Își apropie sprâncenele stufoase.

— De, știu eu?... Colonele... Să pui să taie din pădure crăci... să faceți niște căngi ca să smulgeți sârmele din apă.

Acum își întinde mustața mare, căruntă.

Ne privim unii pe alții cu o nedumerire de animale duse la abator. Pentru asta am stat o săptămână în loc?

Colonelul gâfâie emoționat, palid, neliniștit.

— Da... sigur... vedeți... domnule general... o să fie greu... Ei au posturile de mitraliere cu țevile ațintite de cu ziuă...

— Or fi, da ce vreți să facem?

Corabu, negricios și îndesat, se apropie și arată apoi, dincolo, pe malul celălalt, un moț stâncos:

— Domnule general, trebuie ocupat întâi gurguiul ăla, că pe urmă cade toată poziția.

Zâmbim vag cu toți, ca în fața unei imposibilități, și generalul întreabă disprețuitor:

— Să-l luăm... sigur să-l luăm... Da cine să-l ia?

Căpitanul, singur parcă îmbrăcat în piele de ofițer reglementar, răspunde scurt:

— Îl iau eu, cu compania.

Generalul îl privește și mai disprețuitor, sincer dezgustat de atâta fanfaronadă, și găsește că nu merită nici un răspuns.

— Așa, colonele... Și uitam să-ți spun... Nu iei decât două batalioane. Unul îmi rămâne mie ca rezervă a brigăzii.

După un scurt schimb de vederi între comandanții de batalioane, se găsește că e rândul nostru să fim trecuți la rezervă...

Nu știu, răsuflu ușurat. Încă două-trei ore câștigate față de ceilalți.

Asta prețuiește ca o amânare de operație, cu câteva minute.

De cu seară ne punem în mișcare și pe la miezul nopții, după ce străbatem, în liniște de mormânt, distanța de vreo doi kilometri, printre case tăcute, stinse, ca locuite de stafii, ne oprim lângă terasamentul înalt al unei căi ferate. Noi vom rămâne adăpostiți acolo. Se știe că inamicul are posturile de pază dincoace, spre noi, în câmpie.

Trebuie ca, până nu prind ele de veste, oamenii dinainte să se strecoare, unul câte unul, în spatele lor, să se adune acolo pe compănii și pe urmă să pornească atacul... Dacă se poate, să treacă apa chiar, pe tăcute, și numai în urmă să deschidă focul.

Planul mi se pare irealizabil. Dealtfel, știm că pe tot frontul de treizeci kilometri, Oltul va fi trecut la noapte de întreaga divizie. Un regiment care a făcut o încercare cu două zile înainte a fost însă respins, știm și asta, cu pierderi.

Cei care au plecat în față ni se par plecați în noapte, pe lumea cealaltă. Ce pipăie, ce văd, ce simt acum, în clipele astea? După vreun ceas abia, auzim un semn de viață... și semnul de viață e o întâie răpăială pripită de focuri, care sfâșie noaptea, pe drumuri înalte către stele. Începe un hău metalic, asurzitor, de mitraliere care macină, tocând bandă după bandă ca un nai, lătrând viu de tot, sperios, ca un motor de motocicletă.

Nu știm ce e înainte, cu toate că e lună și eu caut mereu să-mi închipui ce văd în fața lor ochii celor de acolo. Mă simt prea subțire, dar parcă mănușile pe care le-am pus de la început țin de cald. Sabia am dat-o la căruța de bagaje, iar armă nu port, ca să pot fi mai ușor și pentru că simt că, de aproape, nu voi putea ucide niciodată.

Stăm îngrămădiți în dosul terasamentului și așteptăm mereu. Toată noaptea durează clocotirea de cazan, din care nu vedem nimic. E un alt tărâm, la poarta căruia suntem.

Pe urmă încep să-i vină generalului vești, ca niște sentințe, din toate părțile... Batalionul I din XN respins, batalionul III din același, respins. Patrulele de legătură aduc și ele veștile care deschid morminte, de pe tot lungul malului. Batalionul XM respins... regimentul XR respins.

Numai în față, de la patru sute de metri din dreptul nostru, nu e nici o știre. Din când în când, doar câte o impresie de oboseală, de scădere de înverșunare, dar pe urmă răpăielile revin cu și mai mare furie. Nu ajung vaiete omenești, dar trebuie să fie.

Se încenușează din ce în ce noaptea și se alburesc luminișurile.

Lămurim în fața noastră culmea amfiteatrului înalt — cu copaci, pășuni, case — care păzește vadul și care se creează acum din nou, din neantul nopții și al necunoscutului. Când zorii devin încă și mai albicioși, vedem pe culme siluete de soldați inamici, iar pe dreapta pâlcul unei mitraliere. Două mici tunuri, „pușcoace” de cincizeci și trei, pe care le avem între noi, încearcă zadarnic să puie în bătaie. Intervin Corabu și Orișan, care după aceea și ochesc cu ele. Un obuz, tras de nu știu care dintre noi, sparge pâlcul mitralierei, care amuțește, lăsând doar pe celelalte să continue. Sunt pur și simplu uluit de această precizie. Lanțurile de trăgători ale ungurilor încep să se coboare, ca să atace, de unde deducem cu uimire și cu răsuflet oprit că ai noștri au trecut (și sunt în pericol să fie dați înapoi).

„Batalionul trei, înainte!” trece comanda din gură în gură, și la lumina dimineții pornim într-o goană de cross-country. Sar prin băltoace, peste șanțuri de scurgere, alunec într-o fâneață, iar mă ridic și trec mai departe. Priveliștea apărută din evaporarea nopții e nouă ca la facerea lumii. O moară... lângă ea câteva căpițe de fân și pe urmă apa tulbure, cu șivoaie puternice, a Oltului blestemat. Mantale, ranițe și ici-colo cadavre și răniți. Pe o căpiță, cu căciula fumurie și țuguiată, un ofițer ne întâmpină râzând și ne face semn de salutare cu mâna. Aflăm, din fugă, că are mațele scoase afară.

Și neîntârziat intrăm, fugind mereu, în apă. Valurile împing puternic, dar nicăieri apa nu trece de gât. Dincolo, în luncă, același spectacol. Mantale omenești... ranițe... câțiva răniți, câteva cadavre... Mai la stânga, lângă două sălcii, lungit drept pe spate, cu picioarele lipite și mâinile întinse lângă el, pe pământ ca pe catafalc, în manta neagră cu șireturi roșii, cu gulerul ridicat și chipiul roșu în cap, un mort.

Colonelul...

În fugă mă abat trei pași, cu arma în mână, cu baioneta pusă, și întreb cu deznădejde pe soldatul care stă într-un genunchi, alături:

— Domnu colonel?...

Mi se umflă pieptul de emoție, dar alerg mai departe, alături de oamenii mei. Inamicul se răzgândește și o ia la fugă înapoi.

Bilanțul nopții... Trupele noastre au făcut opt sute de prizonieri și au luat tot malul. Colonelul trecuse apa noaptea, cu întâia companie, fără să fie simțiți. Compania a doua a fost surprinsă în apă de mitralierele concentrate, deoarece postul lor a prins apoi veste și a dat alarma. Compania a pierdut mai mult de jumătate din efectiv. A fost un moment de groază și urlete. Colonelul a fost omorât în zorii zilei, cu câteva clipe înainte de a vedea noi, cei de la rezervă, pe inamic pornind la contraatac, din fumegarea lăptoasă a dimineții.

Când, într-un sat de pe celălalt mal, către seară, îmi usuc hainele, grele încă de apa Oltului, ordonanța îmi aduce, uimit o veste neașteptată.

— Dom sublocotenent...

— Eh?

— ... știți, Maria Mănciulea? spioana? spioana de ieri noapte?

— Ei, spune, mă...

— Am întâlnit-o... e aci... I-a dat domnul general de la divizie o mie de lei și o pereche de bocanci... A trecut Oltul în fruntea unui regiment... ca să-i arate drumul.

Aveam s-o întâlnesc și eu peste vreo două săptămâni, alergând bucuroasă spre mine și certându-mă prietenos:

— Vezi, domnule sublocotenent, ai vrut să mă împuști... și eu am trecut Oltul cu soldații noștri.

Rănit, în București, aveam să-i văd, în vitrină la „Julieta”, fotografia alături de regina și doamnele de onoare de la palat. Aveam să aflu ca are „Virtutea militară” de aur și să citesc în gazete întâmplarea ei, fără complicația cu arestarea sub bănuială de spionaj. La Iași aveam s-o văd din nou, căutându-mă bucuroasă în grădina Copoului și arătându-mi că a fost înzestrată și luată la un spital de sub îngrijirea reginei. Ba acum am auzit că e și în cărțile de citire.

Seara, la masă, ne întâlnim într-o casă gospodărească împăcați, și că putem mânca întâia oară cu „masa pusă”, și că putem dormi, întâia oară de la intrarea în război, într-un așternut. Schimbăm impresii.

— Orișan, n-a fost nici de data asta război... Ce crezi?

— Nu... cred că nu... Dar are să fie... Că este de unde.

Și totuși, moartea colonelului dă o impresie de târât și înlăcrimat mulțumirii de a ne găsi fiecare din noi, cei scăpați, în viață.