Post înaintat la Cohalm

Batalionul nostru era acum bine înaintat, la zece kilometri peste dealurile de dincolo de Olt, în Cohalm. Un orășel cu străzi rural de largi, cu case săsești, cu porți înalte, închise și cu ferestre ca de cetate. O piață întinsă în mijloc — poate pentru bâlci, duminica. E așezat la întâlnirea a două văi, din fundul cărora urcă ușor coaste line, de un verde dulce, bălțat ici și colo de pete negre — petice risipite de pădure.

În fiecare zi aveam încăierări de avanposturi.

— Bitte, ein Milch-Kaffee.

— Es wird glei' kom', răspunde vecina mea, săsoaică tânără și frumoasă ca o vacă elvețiană.

— Wenn das Kaffee gut schmeckt werde ich ihr Mann heute herbringen. Căci mi-a spus că bărbatul ei e în satul vecin, sergent în trupa care ocupă satul.

— Gott sei Dank, dar könnten Sie machen!

N-am început să moi felia lată de pâine în cafea, că începe o răpăială de focuri și soldatul năvălește pe ușă:

— Ne atacă, domnule sublocotenent.

Iau arma din mâna lui, ca să i-o dau la poartă iar înapoi, pun mănușile și ies în fugă pe ușă.

Aproape de prânz mă întorc obosit și flămând.

— Mein Milch-Kaffee bitte...

— Und mein Mann? și aduce iar cafeaua.

— Es wird zum Morgen sein.

Adesea ne plimbăm după-amiază pe ulițele pustii ale târgului, pe care nu întâlnim decât soldați de ai noștri și curieri de la regiment.

În ziua aceasta tomnatică și luminoasă de septembrie — cum venim spre popotă — târgul ne pare pustiu. Pretutindeni obloane trase, porți zăvorâte și nici un trecător. E ascunsă toată lumea dincolo de porțile grele de stejar, ca în niște temnițe.

Ba nu! O Gretchen mlădioasă, cu știutul șorț albastru, a ieșit dintr-o curte pe furiș, cu o mișcare de șoarece curajos, și dă, surprinsă, cu ochii de noi. Îi e frică și tremură stând pe loc. N-am făcut nimănui nimic. Dar e război.

La popotă aflăm vești tot mai rele despre Turtucaia. Nimeni nu ia însă lucrurile în serios, mai mult ne necăjește faptul că nu suntem, încă schimbați. Ne e dor de liniște și aci zilnic suntem sâcâiți de patrulele ungurești din Fischer și Stena. Dimineața și seara suntem regulat alarmați de răpăiala violentă de focuri, care face să vuiască văile. Ne e dor de o noapte, două, de somn fără grijă.

Se mănâncă fără poftă, în camera îngustă, în care ne-am înghesuit cu toții, sub protecția platelor și insuportabilelor maxime brodate, pe pânze atârnate de pereți: „Dein Vaterland sollest du...” etc.

Vine soldatul popotar al regimentului și este primit cu strigăte vesele. Ne aduce vin.

— Să trăiți, domnule căpitan, mi-a dat de la regiment vin numai pentru o zi; domnul sergent Florea zice că pisemne veniți dumneavoastră la noi la rezervă, de mâine.

Dacă zice domnul sergent Florea, așa trebuie să fie. Domnul sergent Florea e doar de la statul-major. Se ciocnesc paharele de probă, așa.

La poartă s-a oprit însă din goană un călăreț și, în timp ce privirile noastre se întretaie, brusc neliniștite, în odaie a și intrat un flăcău îmbrăcat țărănește, asudat și de abia răsuflând.

— Domnule comandant, ne jefuiesc ungurii, scăpați-ne!

Comandantul batalionului îl măsoară liniștit cu ochii mici verzui, cu mustața întrebătoare:

— De unde ești?

— Suntem din Stena. Iacă ici peste deal. Ne-o prăpădit. Au venit acuma o mulțime de tunari și adună vitele oamenilor. Pe cine se împotrivește, îl gătește cu arma.

— Sunt mulți?

Dar băiețandrul se încurcă. Se vede cât de colo că întrebările acestea nu pătrund în gândul lui, răscolit și frământat de cele de acasă.

— Sunt mulți, domnule comandant. Și parcă fiindu-i teamă că n-o să mai mergem: Adică nu — să tot fie la cincizeci-șaizeci. Au descălecat la primărie.

Căpitanul Floroiu — căci maiorul Dimiu acum comandă regimentul și e în rezervă la divizie — stă pe gânduri câteva clipe; pe urmă își schimbă privirea liniștit, pe fiecare pe rând, și se oprește asupra mea. Ca toți novicii la comandă, căpitanul dă ordine complete și cu voce importantă:

— Sublocotenent Gheorghidiu, ia-ți plutonul și vezi ce este. Dacă poți, intră în sat și strânge armele locuitorilor. Ai grijă să nu fii surprins. (Se știe că o parte din populația sasă ne e înverșunat ostilă). Ia ostatic pe primar pe timpul cât faci perchezițiile.

Mă uit cu părere de rău la friptura care îmi rămâne în farfurie.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Prin ambele șanțuri pline de buruieni ale șoselei așternute cu praf de munte, înșirați unul după altul, alergăm aproape, până la Stena, care este după o muche de deal, la patru-cinci kilometri. Mă simt înfierbântat, îngrijorat.

Pentru întâia dată am răspunderea unei acțiuni. În mic sau în mare — în fața morții — evident că lucrurile se petrec la fel. Și eu am impresia că am să dau o mică bătălie „în stil mare”. Voi împărți deci plutonul în linie de trăgători și în rezervă. Mi se pare însă că nu-mi rămâne nimic din pluton. Deci nu... Dar oamenii aleargă — timpul trece, material de iute, și eu nu sunt în stare să iau o hotărâre. Dacă mă apropii de micul șanț al șoselei, e limpede că voi fi văzut. Dacă aș lua-o prin tarlalele de porumb roșiatic din dreapta sau din stânga drumului alb, mi s-ar risipi oamenii.

Ce fac? Ne apropiem tot mai mult... De după deal vom vedea dintr-o dată satul cu acoperișurile lui roșii de țiglă, cu biserica săsească, ascuțită, cu un tăiș înfipt în albastrul cerului.

Și timpul fuge parcă mânat de picioarele mele sau mânându-le.

Dar, la cotitura șoselei albe, apare un călăreț cenușiu.

În porumb! Ne trântim toți pe brânci în șanț sau după mușuroaiele de pământ afânat și uscat de la rădăcina cocenilor.

— Să-l prindem, domnule sublocotenent. Nu trageți nimeni, băieți... nu trageți, nu trageți! Soldații mei își dau ordine singuri. Nu trageți nimeni!

Călărețul se apropie tot mai mult, legănat în șea, săltând în trap bătut, aplecat pe cal. La o sută de pași în urma lui, apare dintre copaci, din lumea lor, un altul, și pe urmă încă unul.

În tot peisajul încremenit, viu colorat de amiază, de-a lungul șoselei albe, ei sunt singura mișcare.

O „recunoaștere”. Oamenii sunt încălziți. „Nu trageți, măi, nimeni”. Ordonanța de lângă mine are și ea curaj — acum, dealtfel, nu costă nimic să-l ai.

— Facem rost de cal și de pături, domnule sublocotenent.

Privesc înfrigurat: un călăreț se apropie legănat, pe șoseaua albă. În trapul calului, vine fără grijă cu ochii pe sus, pe deasupra tarlalelor, în albastrul zilei acesteia, dumnezeiesc de frumoasă. Peste câteva clipe, dacă nu se va opri, va muri în lumină, cineva. Poate el, poate și cel dintâi care se va apropia de el. O curiozitate intensă mă frământă, oprește totul în mine ca un zbor întins. Cum are să fie?

Se apropie tot mai mult... E la o sută de pași. Îi văd fața, ochii, puncte negre. Vine săltând în trapul calului. Privește peste dealuri și nu știe că în porumb cincizeci de arme sunt întoarse spre el, îl așteaptă. Privește spre cer. „Să nu tragă nimeni, domnule sublocotenent. Să nu tragă nimeni”, se luptă înăbușit, nevăzuți, soldații.

Dar se apropie tot mai mult. Iată-l la douăzeci de pași. E un flăcăiaș cu ochii ca măslinele, cu fața pătrată, umerii obrajilor prea ieșiți, cu mustața mică, neagră, tunsă. Mișcă buzele. Acum se aude. Cântă. Îmi tremură mâinile pe armă. Ar fi trebuit să numesc doi oameni care să-i apară dintr-o dată înainte și să-l prindă, fără să-l omoare, dar răspunderea mi s-a părut prea mare și, mai ales, ar fi dat impresia că eu evit, pentru mine, pericolele, pe care le impun altora. Am luat de aceea și eu o armă în mână, și acum mă întorc să dau ordin celor din șanț cu mine, să sărim cu baionetele întinse la el. Toți tremură, cred, de nerăbdare, cu mâna pe armă, congestionați, cu ochii imobilizați, hipnotizați parcă. Cum va fi? E ca un spectacol de execuție...

Cântecul se aude acum lămurit. Aș putea să-i vorbesc, obișnuit, ca unui cunoscut. Dar un trăsnet de armă a spintecat de sus în jos văzduhul. Înfiorat, călărețul se oprește și privește cercetător spre muchiile dealului. Toată înfrigurarea, tot zbuciumul, toată nerăbdarea îndelung apăsate izbucnesc acum în salve de detunături, ca explozia unor tuburi prea mult încărcate.

Fără să-și dea seama de unde vin focurile, căci ar fi încremenit de groază ca o statuie topită, a răsucit calul în loc și s-a așternut pământului în fugă. Ploaia de gloanțe ridică praful șoselei, cum ridică ploile de vară bășici pe râu. A dispărut după colț.

N-a lăsat în urmă decât o dâră de sânge. Și mă gândesc la glonțul rătăcit care vine de la doi kilometri, ca să se înfigă în pieptul vreunui predestinat. Cine l-o fi iubit atât?

Acum din marginea satului ne primesc salve repezite de focuri.

Știam că are să fie așa.

Culc oamenii în porumb... și nu mai știu ce să fac. Raționez înfrigurat și disperat de serios.

Știu că grosul inamic e la doi kilometri de sat, pe când batalionul nostru e la cinci. Nu pot cădea deci în spatele satului. Pe de altă parte, ce sens poate avea un atac de front cu un pluton, când nu știi precis ce ai în față...

Dar cineva a strigat la dreapta: „Să-i luăm pe flanc”, și toată lumea urlă: „Să-i luăm pe flanc, domnule sublocotenent”. S-au aprins toți.

Până să mă trezesc, cei zece-cincisprezece oameni de la aripa dreaptă au luat-o la goană doborând cocenii, răscolind pământul cu bocancii, ca să înconjure satul.

Din față focurile vin tot mai dese (e drept, cam lungi, deasupra capului). Husarii au căpătat curaj și au ocupat la marginea satului o muchie de deal. La patru sute de metri de ei, încerc să opresc lanțul de trăgători, dar nu am lângă mine pe nimeni. Oamenii, Dumnezeu știe pe unde or fi, prin porumb.

Un piuit îndepărtat, pe urmă din ce în ce mai apropiat, spre noi. Un vâjâit pătrunzător și o bubuitură groaznică, în timp ce ne învăluie fum și praf.

Artileria lor a intrat în acțiune.

Dar loviturile vin rare și alături...

Singurul lucru neplăcut e capriciul obuzului care vine unde nu te aștepți. Aici... dincolo... Poate, lămurind lumile, chiar în locul în care te afli.

În picioare, în porumbul încă verde, privesc cu binoclul spre linia inamică, pe care nu o pot preciza. La început tragem toți, cu furie, pe urmă ne mai potolim. Deodată, în dosul satului, un ropot de plesnete spre cer. Husarii țâșnesc îngroziți, de după garduri, cu mișcări întinse de iepuri negri, căci sunt luați din spate. Cei de aici îi urmărim cu focuri.

Țipete, urlete. Năvălim spre sat. Alunecând mai mult pe povârniș, cu ghetele încărcate de țărână, mă trezesc în mijlocul șoselei, în marginea rândului de case.

Un grup de țigănuși îmi arată cu bucurie pe unguri fugind peste dealurile din stânga. Așadar, nu vom prinde nici unul.

Dar „am cucerit” satul. Coborâm acum pe ulița principală, largă cât două bulevarde din București, cu plantații îngrădite prin mijloc. Copii ne întâmpină din toate părțile și pe la toate ferestrele apar capete curioase, ascunse de după perdele colorate. Doar româncele noastre rumene și pline au ieșit cu poalele pline de mere și pere, cu oala de lapte în prag. Nu mai am pe lângă mine, în scurtă vreme, decât pe sergentul Voicu și vreo doi-trei soldați. Ceilalți s-au risipit, ademeniți de merele rumene, de ulcelele cu lapte și de obrajii tot așa de rumeni și de albi, care îi chemau râzători. Ce percheziție să mai fac? Dar un grup întreg de sași vin convoi spre mine. Plâng toți.

— Ce-i cu dumneavoastră? îi întreb autoritar, firește.

Vorbesc toți deodată. Unul slab și înalt, cu mustăți prea groase, altul mărunt, cu o jumătate mustață. O săsoaică osoasă și prelungă, copii mici și mari.

— Ne-a nenorocit, ne omorâm. Dumnezeule! plâng și se vaietă, unii în românește, alții în nemțește.

Necăjit, fără să pricep nimic, scos din sărite, strig la ei:

— Ce-i cu dumneavoastră?

Atunci sasul cel înalt și slab îmi povestește scâncit, nenorocit:

— Ne-a luat fata... fata noastră! Mă încrunt. Iar corul lor, întreg: Ne-a luat fata... fata noastră!

Săsoaica îmi întinde și o fotografie mare pe carton cenușiu de lux:

— Uite ce frumoasă fată, studentă la Sibiu!

Într-adevăr, e tare frumoasă.

— Cum, cine v-a luat-o?

— Soldatul... soldatul.

Tresar, cu totul nedumerit:

— Un soldat de-al meu?

Și iar toți în cor:

— Nu, soldatul care păzește satul... Soldatul călare.

Nu mai pricep nimic.

— Cum? Cine păzește satul, ce soldat?

Un român de ai noștri îmi explică în chip firesc:

— Domnule ofițer, soldatul care păzește satul, soldatul dumneavoastră, pe care l-ați lăsat aici, care păzește satul... a zis că e șpioană.

Cad din cer.

— E vreun soldat care păzește satul?

— Păi cum? E un soldat care rămâne în sat zi și noapte. Doarme chiar la dumnealor. Are un cal alb și aleargă toată ziua de la un capăt la altul al satului. Ei, păi dacă era el aici, credeți că mai veneau ungurii? Se lua după ei cu focuri.

Asta-i curată poveste.

— Unde-i soldatul acela?

Sașii plâng toți în cor:

— Nu știm, nu știm.

— Când a plecat?

— Azi dimineață, a luat-o prin pădure la dreapta, cu fata.

Am priceput cum stau lucrurile și sunt hotărât să-l prind și să termin. Mi-e milă de bieții sași.

Dar nu mai pot scăpa acum de liota lor.

— Ce ne facem noi? și plâng, femeile se trag de păr. Ce ne facem, domnule ofițer?

Îi liniștesc cum pot. După mine se țin alai acum, prin satul larg și frumos, sași și români. Pe strada scăldată lung de ultimele raze piezișe ale soarelui, care arde parcă la capătul ei, vine cineva în goană, în capul gol.

Nici nu s-a apropiat bine.

— Ne atacă, domnule sublocotenent, ne atacă!

A ajuns la mine gâfâind, după el vin femei, copii speriați.

— Au primit întăriri, vin pe două coloane, pe șosea și pe culmea dealului.

Simt că-mi vâjâie urechile. Unde-mi sunt oamenii?

O bătrână mă ia de mână și bâjbâie, mormăie cocoșată:

— Ai să-ți arăt eu pe unde vin, să-ți arăt eu pe unguri.

Vrea să mă ducă spre inamic, și eu neliniștit i-aș da brânci să mă lase în pace, dar mi-e rușine. Nu am nici măcar liniștea să iau o hotărâre, o hotărâre care nu poate să întârzie nici câteva clipe măcar. Moare în mine încă o iluzie: aceea că aș fi putut fi un bun comandant.

Răpăială de focuri. O iau și eu, în sfârșit, spre deal. Ce-o fi, o fi. Urc gâfâind strada sucită pe coaste, sar peste pietroaie, peste trunchiul de jgheab al unei fântâni, alerg cu sergentul Voicu după mine. Răpăiala de focuri e din ce în ce mai strigătoare. Plesnetele bat cerul ca bicele.

Mi se pare că nu se mai sfârșește ulița.

În timp de luptă, noaptea și orașele — simt din nou — sunt cele mai neplăcute lucruri în război.

Printre ultimele două case, priveliștea se deschide larg, peste plaiul verde abia înclinat, tivit sus de pădure, jos de tarlaua de porumb. Și o uluitoare surpriză. Plutonul meu e în lanț de trăgători, acolo la marginea satului, la interval aproape reglementar, și trage furios. Din când în când, câte unul scoate câte un măr din buzunar și mușcă lacom. Coloanele inamice s-au risipit și ele în trăgători la marginea porumbului. Își fac șanțuri. Au de gând să se statornicească acolo, se vede. De aceea ne-a și luat în primire, iar fără ispravă, artileria lor rară, greoaie.

Opresc focurile, trimit o patrulă înainte și ne punem toți pe fumat, cu fața la cer. Acum e liniște și fac politică tihnit, cu un român strașnic, de vreo cincizeci-șaizeci de ani, cu mustața puternică și încă neagră, care și-a târât pieptul și umerii lați până la mine, ca să afle rosturile din țară. Peste dealurile îndepărtate și împădurite, pline de taină, peste dealurile „dușmane”, coboară soarele, turnând o trombă de aur lichid din albastrul cerului peste verdele de pășune al culmilor. Subțiat și treptat se întunecă. Rând pe rând, oamenii mei se coboară la fântâna din sat, la locul de adunare. Când suntem toți, netulburați de nimeni, pornim la drum înapoi acasă. În capul satului întâlnesc o fată, de-a dreptul elegantă, într-o rochie vișinie de vară. Alături de ea, un soldat. Recunosc pe fata sasului și simt o adevărată bucurie. Salut și mă apropii încruntat de soldat.

— De unde vii?

Stăpân pe el, în poziție militărească, răspunde vorbind rar:

— Să trăiți, domnule sublocotenent! Am dus pe domnișoara la brigadă, în urma unui denunț că ar ști unde sunt ascunse armele.

— Ei și?

— Acolo n-au găsit-o vinovată și i-au dat drumul.

— Atâta tot?

— Da, să trăiți, domnule sublocotenent!

Întreb pe fată, în nemțește, dacă are să se plângă de ceva și-mi răspunde că nu, zâmbind.

M-am descruntat și eu, dar nedumerirea nu-mi scade. Mă întorc iar către soldat.

— Dar cu tine, ce-i?

— Eu păzesc satul.

— Cum păzești satul? Cine ți-a dat sarcina asta?

— Domnul sublocotenent Florescu.

— Din ce regiment ești?

— XR.

— Bine, dar regimentul XR a plecat.

E nedumerit și cu totul surprins.

— Cum se poate? Eu n-am primit ordin de retragere.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Seara povestesc entuziasmat, la popotă, această întâmplare. Impresia este deosebită. Dar deodată, când comandantul încruntă enervat privirea, zgomotul de pahare și de furculițe se oprește, ca și gălăgia punctelor de exclamare.

— Domnule sublocotenent Gheorghidiu, eu te-am trimis pentru că te știam băiat inteligent.

— ?!

Și pe urmă, cu un dispreț uscat:

— Se poate, domnule, să nu vezi că era un spion?

Tăcerea devine apăsătoare. Comandantul are dreptate. Toți se privesc aproape adânc neliniștiți.

— Pleacă imediat și adu-l aci.

Nu m-am dus eu. Am trimis o patrulă, care l-a adus. Și l-a bătut patrula pe drum, l-a bătut sergentul de zi, i-a tras vreo două și comandantul.

Peste o săptămână, când regimentele erau din nou întrunite în brigadă, în vederea unei bătălii, m-a oprit un caporal, pe uliță.

— Vedeți, domnule sublocotenent? ziceați că sunt spion. La brigadă, m-a făcut caporal.

O recunoaștere făcută de aghiotantul batalionului în același timp cu cea făcută de mine la Stena confirmă că și celălalt sat vecin e puternic ocupat. Asta e spre bucuria recunoașterilor de cavalerie trimise de divizie, care nu au curajul să treacă de linia noastră de avanposturi (iar când ajung până la noi, aci, li se pare că s-au aventurat) și care acum au ce raporta la divizie. În zilele următoare reluăm plimbările și discuțiile.

Popescu și ceilalți camarazi au devenit gânditori.

Ne atrage luarea-aminte un grup care se ceartă și ne apropiem. Doi soldați întind de un sas bătrân, negricios, cu fața uscată și mustăți stufoase. Vor să-l aducă la regiment.

La întrebarea comandantului mitralierelor, căci sunt oamenii lui, ei ne lămuresc că sasul a vrut să împuște pe un român, care e, dealtfel, și el de față.

În românește, sasul își apără dreptul, hotărât.

— A vrut să-mi fure mașina de cusut, domnule ofițer, uite, de-abia i-am smuls-o.

Mașina e, într-adevăr, corp delict, între ei.

— A scos revolverul să mă împuște, domnule comandant.

Sasul lămurește că numai așa i-a lăsat mașina pe care voia să i-o ia.

Judecata ofițerului e scurtă.

— De ce porți revolver, de ce n-ai predat revolverul? Duceți-l la divizie.

Cineva remarcă, în treacăt, că nu s-a dat ordin să se strângă armele și discuția veche e reluată pasionat, căci Popescu pare obsedat.

— Nu poate să fie dragă, totuna. Să compari, să zicem, bătălia de la Verdun, cu lupta de la Olt, a noastră?

Orișan e furios, dar cum niciodată nu ridică tonul, îi e aprinsă numai privirea.

— Dragă, sigur că pentru istorie, sau pentru străinătate, sau pentru gazetele și lumea de-acasă, nu se poate compara ce-a fost la Olt cu Verdunul...

Reiau și eu antrenat:

— Sigur... absolut... Nici chiar pentru noi, batalionul trei, care am intervenit în urmă și am avut numai cinci-șase oameni pierdere. Dar pentru compania a doua, care a fost surprinsă de mitralieră în apă și înjumătățită din câteva pârâituri, cred că lupta a fost ca pentru orice companie angajată la Verdun. Închipuiește-ți răniții, luptând cu valurile toată noaptea. O patrulă care luptă cu o forță superioară și e bombardată precis cu un singur tun luptă tot atât de greu ca pe Somme...

Întăresc cu amintiri din descrieri.

— Dealtminteri, am citit că grozăvia luptelor de acolo stă în faptul că doi-trei oameni, izolați într-o groapă de obuz, trebuie să lupte neștiuți de nimeni câte-o noapte întreagă. Exact cum luptă unele patrule de-ale noastre.

Păreau că s-au convins, dar iar reiau, aproape indignați că au fost pe cale să admită o absurditate.

— Fugi, dragă, se compară riscurile pe care le ai într-o bătălie mare, cu o bătălie ca aceea de la Bran?

Un soldat ne cheamă la popotă, dar discuția continuă și acolo. Popescu ne denunță căpitanului, care s-a așezat la masă, că susținem o absurditate. Orișan reia energic.

Popescu găsește că războiul nu e prea grozav. Sunt de-o părere cu el. Viziunea de sânge și foc, mii de cadavre culcate în grămezi, ca lemnele în depozit, încâlcite lupte corp la corp, ape înroșite, nu le-am întâlnit până acum.

— Desigur că vor veni. Războiul ăsta a cunoscut ceea ce se numește retragere strategică. Am impresia că ei s-au ferit de orice luptă serioasă, că n-au angajat cu noi decât ariergarda, câteva regimente acolo.

— Nici n-au mai multe... S-a sfârșit cu războiul, ascultă-mă pe mine, stăruie din nou Popescu.

Nu știu de unde vine impresia de plimbare duminicală, poate unde nu suntem în avanposturi, poate unde ne așteaptă o masă bună, cu vin bun.

Orișan, cu mâinile la spate și fața lungă de englez, intervine cu bun-simț:

— Eu nu vă înțeleg. De ce dați importanță unei lupte, numai după proporțiile ei? Înțeleg să facă asta cei de-acasă, dar s-o facem noi?...

Popescu e nedumerit.

— Nu înțeleg unde vrei să ajungi...

— Ascultă, Popescule, ce deosebire e pentru noi că murim într-o luptă cu mii de obuze și cu mii de mii de cadavre, sau nimeriți când stăm la masă de un singur obuz?

— Ei, cum o să fie totuna?

Intervin și eu, surprins de justețea observației:

— Sigur!... pentru soldatul din prima linie nu există „luptă uriașă” sau „luptă neînsemnată”.

Mai intervin și alți camarazi, care sunt pasionați de aparența paradoxală a afirmației.

— Pentru cei din țară, bineînțeles că nu e același lucru, dar pentru noi e altceva, reia Orișan.

— Ei, asta-i!

— Nu mai încape îndoială... Ascultă-mă, să-ți dau un exemplu. Când noi citeam în gazetă despre „accidentul” din gara cutare, că un frânar a fost omorât, iar altuia i s-au retezat picioarele, abia de ne aruncam ochii pe cele câteva rânduri care relatau întâmplarea. Dar când citeam pe o pagină întreagă „catastrofa de cale ferată de la Câmpurile”, atunci eram îngroziți, citeam fără oprire detalii senzaționale.

Și Orișan reia argumentarea mai cu pasiune:

— Pentru frânarul mort și pentru cel cu picioarele retezate e totuna, dacă alături de ei au mai murit atâtea zeci. Ei aceleași senzații le-au încercat. Și dacă ar fi fost sfârșitul lumii, cu planetele ciocnite, același lucru ar fi fost pentru ei.

— Domnule căpitan, e, sau nu, totuna pentru cel angajat într-o bătălie, dacă e vorba de o luptă cu efective mari ca la Verdun, sau de o luptă cu efective mici?

— Cum o să fie totuna? Și căpitanul desface carnea de pe piciorul de pui din ciulama. Cum o să fie, băiete, totuna? Riscurile sunt cu mult mai mari.

— Orișan, lasă-mă pe mine... că am să lămuresc eu chestiunea... Domnule căpitan, de ce găsiți că riscurile sunt mai mari?

— Pentru că acolo au murit o sută de mii de oameni, și la Bran o sută sau două.

— Ei și?

— Cum „ei și”?

E o gălăgie de protestare, amestecată viu cu cererile de vin, de tacâmuri.

— Da, uite, am să vă explic eu ce înseamnă risc. Lasă-mă puțin, Orișan. Când un american merge la bal, el nu riscă nimic, sau aproape, nu-i așa?

— Mmda...

— Dacă se ceartă cu alt american și se provoacă la duel: „Cel ce va scoate semnul negru, să se împuște până a doua zi”, atunci, nu-i așa? riscă 50 la sută să fie mort până a doua zi. E sau nu e?

— Mmda... asta e.

— Când a nimerit semnul negru, în cazul când e om de onoare, el are, nu-i așa, un risc de sută la sută? La fel cu noi.

— Adică? Lasă-l, domnule, în pace... adică?

— Divizia hotărăște să cucerească un sat cu o companie, și așez pe masă cu un gest secundar furculița, cuțitul, solnița, ca și când aș vrea ca ordinea aceasta să-mi pregătească pe cea din gând.

— Ei da...

— Riscul nostru, al companiei a noua, e de doi la sută, având în vedere că divizia are patruzeci și opt de companii... și, pasionat, gonesc pe soldatul care-mi aduce friptura. Când se decide că brigada noastră va da acea companie, riscul devine de patru la sută. Dacă se hotărăște că XX va da compania, iată-ne ajunși la opt la sută, căci regimentul are douăsprezece companii. Când, în sfârșit, se decide că batalionul trei să dea compania, riscul e de douăzeci și cinci la sută și când s-a dat ordin companiei a noua să ocupe satul, se poate spune că a câștigat lotul cel mare.

— Atunci cam are dreptate, hotărăște căpitanul. Vasile, dă vin. Iar, către ordonanțe: Nu vă mai certați acolo... Ia uite-i, domnule, că se iau la bătaie... Căci ordonanțele se ceartă cu popotarul pentru ofițerii lor.

Popescu și ai lui protestează din nou. Iar locotenentul Redelea e de părerea lor:

— Dar nefiind o bătălie mare, înseamnă că divizia nu angajează decât o mică parte din efectiv. Deci riscurile sunt mai mici.

— Sigur — întărește altul — dovadă că batalionul nostru n-a fost angajat în târg la Bran; la Olt, de asemenea, a fost rezervă.

Se pornește iar o larmă cu clinchet de veselie și strigăte.

E, într-adevăr, o masă veselă, zgomotoasă, la care participă cei opt-nouă inși care nu sunt în avanposturi. Și totuși e în această veselie cu mâncăruri bune ceva uscat, o lipsă de consecințe, ca un lux de eunuc.

Protestez și eu.

— A, să ne înțelegem. Eu vorbesc numai de batalionul angajat și anume de fronturile străine, unde trupele se schimbă foarte des, căci au rezerve. Dealtminteri, observ un lucru... Că de la intrarea în acțiune suntem încontinuu în linie înaintată. E, sau nu e?

Câțiva convin.

— Și pe urmă e altceva, intervine Orișan din nou. Faptul că n-am avut pierderi înseamnă numai un singur lucru. Că am atacat atât de repede, că nu am dat timp inamicului să reziste. Cred că XX a avut pierderi, pentru că a luptat sfios. Să fi luptat noi așa la Măgura Branului, pierdeam jumătate din batalion. Dar la Tohanul-Vechi? Și chiar la Olt. A intervenit rezerva atât de repede, că ungurii, care porniseră la contraatac, s-au oprit și au luat-o la fugă.

E o nouă bucurie de izbândă, căci ei cred că l-au prins în flagrant delict de logică.

— A... a... păi vezi? Tu cu Gheorghidiu susțineți că n-am întâlnit încă lupte mari, lupte adevărate. Dacă admiți că n-au fost lupte mari, numai din cauză că noi am atacat repede, te contrazici, că altă dată afirmai că n-au fost lupte pentru că n-a vrut inamicul.

— Stai, domnule, că iar deviem. Lasă-mă, Orișan... Noi nu am susținut decât un singur lucru. Că pentru cel care ia parte efectiv la o luptă mică nu e de nici o importanță dacă moare la Verdun sau într-o încăierare de patrule.

Eu susțin că noi, care suntem în avangardă și vom mai lupta neîntrerupt, Dumnezeu știe cât de aci înainte, suntem în război pur și simplu. Pentru țară, pentru cei ce se plimbă acum la București pe stradă și așteaptă, după cafea, comunicate; pentru armata română întreagă, sigur că e totul altceva. Dealtfel, eu cred că vor veni lupte mari, în care se vor angaja toate unitățile.

Noi putem fi atacați diseară, în noapte... poate în cinci minute se pornesc focurile. Verdunul nostru e ca și început.

— Bine, dar acasă nu va face nici o impresie?

— Cred și eu. Sub unghiul speciei nu ești interesant decât dacă ești ucis cu alți zece mii o dată. Dacă un scriitor va descrie numai lupte de patrule, cred și eu că nu i se va vinde cartea.

Popescu se întoarce ușor spre dreapta, ca și când s-ar feri de ceva nevăzut și pe urmă ridică umărul.

— Dacă-i prost! N-are decât să puie stânjeni de cadavre, uragane de obuze, râuri de sânge. Ceva așa... să facă o senzație nebună...

Și nu terminăm bine masa, că iar se aud focuri.

De data asta e ceva mai serios. Împotriva noastră, dinspre satul vecin, pe ambele povârnișuri (cu pădure mică și pășune) ale văii, în fundul căreia e șoseaua albă, înaintează un lanț puternic de trăgători, din care nu vedem însă decât grupuri care fac salturi înainte și se culcă repede. O baterie de artilerie de 75, bate puternic marginea satului unde e popota, pe care o părăsim în fugă.

Batalionul întreg e cu trei companii îngrămădite cam sub deal, gata să ne desfășurăm. „Brigada lui Corabu” e departe, pe stânga, într-o pădure. Avanposturile noastre s-au retras trăgând focuri.

Obuzele nu-mi fac prea multă impresie, deși sunt foarte nervos. Sunt destul de puțin numeroase. Căpitanul are un cap de om necăjit, care nu știe ce are să facă, așa ca mine ieri. Probabil că vom pune baioneta și vom năvăli ca la Bran. Un obuz nu explodează. Din fanfaronadă, le declar camarazilor sâcâiți că artileria ungurească e inofensivă și iau în brațe obuzul, ca să le arăt că are pulbere proastă. Toată lumea strigă speriată la mine:

— Astâmpără-te, Gheorghidiule... ai înnebunit...?

Căpitanul se încruntă mânios, ridică poruncitor mâna.

— Lasă, domnule, proiectilul jos.

Din fanfaronadă mereu, înmănușat, vin cu el în brațe, cum aș duce un copil înfășat spre grupul lor. Sunt furioși, se dau în lături și răcnesc la mine:

— Fugi de-aci...! Domnule căpitan... a înnebunit.

Cu o mutră ipocrită, de fată șireată:

— Dar nu e nici un pericol... Absolut nici un pericol.

— Lasă-l jos, domnule, îmi strigă răspândiți.

Îl arunc jos, cum ai arunca, după ce ai privit-o, o sfeclă... și îngheț și azi de nebunia mea, căci aruncat jos, izbindu-se, proiectilul putea face explozie.

Când mă întorc la camarazii mei înțeleg toată nedelicatețea gestului meu. Știu bine că sunt un grup de oameni care și-au făcut mai mult decât datoria și, acum când scriu, știu că în afară de două-trei excepții, au fost poate cei mai de ispravă ofițeri ai războiului românesc. Dar o expunere copilărească și inutilă le repugna , iar gestul meu nedelicat, subliniind o astfel de rezervă, din substraturi abia bănuite, era de o indiscreție penibilă.

Peste vreun ceas, lanțul de trăgători inamic părea încremenit în loc și asta mă neliniștea mai mult, ca o clipă de suspensie care-ți permite să asculți, în golul înaltului, ecouri și amenințări...

— Înconjoară satul și ne taie retragerea! izbucnește hotărât căpitanul. Pas alergător, prin sat, sus pe deal, să ocupăm culmea și cetatea, înaintea lor.

Trecem deci în goană prin târg. Sașii și săsoaicele cred că ne retragem și au apărut (de unde atât de mulți?) la porți și la ferestre, amenințându-ne. E și săsoaica mea, cu bucile rumene și sânii mari, care ne huiduiește cu ură. Un soldat dă, din fugă, un picior în burta unui moșneag, care, repezindu-se la noi, ca un câine la trăsură, amenința și înjura.

Sus pe deal am impresia că sunt despărțit de toată lumea.

Căpitanul Floroiu, nervos dar hotărât, aleargă pe dinaintea rândului de oameni așezați cu baioneta la armă, cu fața la pădurea din dreapta și așteaptă în marginea tarlalei de porumb pipernicit.

E ziua-n-amiază mare, e soare de început de toamnă, cald și bogat în reflexe tari, și totuși atât de întins aștept, încât aproape am halucinații. Mi se pare că inamicul a și apărut, la zece pași după trunchiurile rare și groase de copaci, care s-au însuflețit și-au devenit dușmane. Dar nu vine nimeni. După un timp, încep să fiu neliniștit, căci nu mai putem aștepta cu atâta încordare, cum nu poți sta prea mult cu brațul întins. Mai ales că nu am nici o vedere. Iau doi oameni și mă duc, pe brânci mai mult, departe, înaintea companiei, spre stânga, paralel cu pădurea, ca să am din nou vedere, de sus acum, asupra văii unde eram adineauri. Merg prin prombul rar, mărunt, scorojit, las la vreo sută de metri în stânga cetatea, care e un binecuvântat paratrăsnet pentru noi, căci, semeață, atrage, deși neocupată, tot bombardamentul asupra ei. Cam la două sute de metri dau de un soldat de-al nostru, care, cu arma culcată lângă el, scrutează rotunjimile de deal, cercetează valea și pădurea de dincolo, privind intens de parcă ar avea binoclu.

— Niculae Zamfir, ce e cu tine?

Am venit în observație, domnule sublocotenent... Vreau să văd ce-i la ei...

Așadar, și la soldați, nu numai la mine și la Orișan, această neputință de a îndura necunoscutul, nevoia mortală de a ști ce se petrece înainte. Cred că acest sentiment era mai curând un derivat al fricii.

Socot că, într-un anumit sens, de frică țineam să fim atât de înainte, căci, din cauza imaginației prea libere, teama de necunoscut era de neîndurat. Dar negreșit, asta numai la cei hotărâți să nu dea, în nici un caz, înapoi.

Lupta a început la stânga, violent, cu aceleași plesnituri care biciuiesc viu cerul. Cei dinspre Stena au împins înapoi compania Corabu, vor să intre în Cohalm. Dar „brigada” s-a oprit chiar în margine, unde s-a întâlnit cu Orișan, care a rămas de capul lui acolo și acum au deschis împreună un foc aprig, care zădărnicește orice încercare de a intra în oraș.

Între timp o baterie a noastră trage și ea, spre bucuria soldaților, și am din nou, și pentru ultima oară, spectacolul uluitoarei preciziuni a artileriei românești, sau mai curând al întâmplării. Ca și la Olt, ca și la Bran, chiar primul obuz face să se împrăștie departe, la doi kilometri de noi, un grup enorm, pe care nici nu-l bănuiam, pe ai cărui soldați, ca pe niște gândaci cenușii, îi vezi numai când, speriați, aleargă în toate părțile.

Pornim pe înserate la un contraatac inutil, căci, neizbutind să intre în oraș, inamicul s-a retras. Se hotărăște, de teama unei reveniri în timpul nopții, revenire pe care mulți o cred foarte probabilă, să se împingă un post înaintat, departe în pădure, până aproape de ei. Se decide, de asemeni, ca postul să fie format de plutonul meu.

Obiectez cu voce palidă că îmi sunt oamenii obosiți și încă alte vreo două motive, care nu sunt luate în seamă.

— Lasă că azi „făceai figuri cu obuzul”, îmi spune, cu o ironie rece, căpitanul meu micuț și simt că expresia mă încondeiază puțin ridicul, în surâsurile tuturor.

Mai târziu, un sergent, care face legătura la batalion, mă lămurește de ce am fost indicat eu. Căpitanul a spus-o anume:

— Trebuie un post sigur, să nu fim surprinși la noapte... la doi kilometri înainte, dacă se poate... Trimitem pe Gheorghidiu, că ăla execută întotdeauna ordinele întocmai...

Mi se explică, acum cu prietenie revenită, că patrule de-ale companiei vor face toată noaptea legătura cu mine.

Trec o râpă adâncă, unde știu că se vor opri la noapte toate patrulele menite să mă caute și, după vreun ceas de bâjbâit în tăcere, printre copaci și tufișuri, mă opresc într-o poiană. Luna n-a răsărit încă și socot în noaptea asta totul dușmănos. Privesc bănuitor, fără să văd nimic, întunericul, pădurea toată, nesfârșirea până la capătul lumii. Îmi simt inima ca un mic cheag.

Parcă aș fi coborât cu oamenii mei, cu un ascensor, într-o mină blestemată și cu forma abia ghicită în noapte.

Nu doarme nimeni. Oamenii au format un careu cu baionetele la armă, alăturați și atenți ca niște vânători în așteptare. Suntem toți numai urechi, căci acesta e singurul mijloc de a fi de folos celor din urmă. Trimit încă un post de ascultare, de patru oameni, spre dreapta înspre șosea, ca să supravegheze și acolo necunoscutul negru.

M-am trântit pe iarbă și încep să tremur. Îmi aduc aminte că sunt, tot ca la 14 august, în bluză ușoară, pantaloni de raitcort de vară, rari ca o pânză de casă și ghete subțiri de șevro. Multă vreme senzația de teamă și cea de frig se cumpănesc înseilat; pe urmă, odată cu răsăritul lunii, cea de frig devine pătrunzătoare. Nu mai pot sta locului și vreau să fac doi-trei pași în cuprinsul poienii, dar Niculae Zamfir îmi atrage luarea-aminte că nu se mai poate asculta. Mă opresc din nou și mă trântesc pe iarbă. Bluza croită strâns pe talie îmi ține încă puțin de cald, moletierele, de asemeni. Dar în mușchii de deasupra genunchilor mi s-au înfipt parcă gheare de gheață. Îmi trântesc pumni, care o clipă, ca la rănile umflate, îmi dau o asemuire de ușurare, dar pe urmă simt iar colți reci înfipți în coapsă. Mai târziu încep să mă doară și brațele. Lungit pe spate, îmi mișc membrele încet ca un gândac în agonie. Parcă e o clipă de amorțeală, dar după aceea, gheara de gheață se înfige din nou, ascuțit, în mușchii care tremură, așa, singuri. Nu mă mai pot gândi la nimic. Las totul în grija oamenilor și, ca un bolnav, îmi lipesc palmele de mușchii dureroși. Pe urmă, nu mai pot, mă scol și încep să umblu puțin zănatic.

— Mă băieți, aveți vreo manta cu voi?

Îmi dau, după o înceată consultare, răspunsul că toate sunt de azi-dimineață în cantonament. Ei, în schimb, au vestoane și pantaloni de stofă groasă.

E noapte târziu, dar cât va mai fi până mâine dimineață? O veșnicie. Umblu fără să pot îndoi picioarele, căci pulpele au ceva zgrunțuros și zdruncinat în ele.

De la un timp nici mersul nu mai ajută nimic, mă trântesc iar jos. Acum încep să simt și un soi de gol sub stomac. Parcă pielea mi se întinde pe oase, de le simt contururile. Înțepenesc.

E peste puterile mele atâta suferință. Era atât de cald azi! Încerc să fixez ziua după calendar, dar cine a mai ținut socoteală de zile, când pentru noi, care trăim după calendarul veșniciei, n-aveau nici o importanță. Găsesc totuși că e cu putință să fie militărește 12/25 septembrie.

Pentru o zonă de platouri și munte, aci în Ardeal, nopțile astea înghețate trebuie să fie obișnuite. Mă întorc de prisos, când pe o parte, când pe alta, și încleștez dinții. Nici mănușile nu-mi mai țin nimic. O durere nouă se adaugă, un fel de umilință, pe care numai eu o știu în noaptea asta: îmi curg lacrimile șiroaie, fără să le pot stăpâni, parcă sporind, la fiecare sforțare pe care o fac de a le opri. De n-ar vedea, de n-ar ghici oamenii.

Privesc istovit de groază întunericul, compar cu luare-aminte umbrele copacilor, să văd dacă sunt semne că se apropie zorile, dar nimic. Simt că până mâine voi înnebuni de frig...

De la o vreme, se pare că oamenii au ghicit drama de lângă ei.

— Domnule sublocotenent, sunteți bolnav.

După ce îi lămuresc că nu mai pot îndura frigul, îi simt abătuți că nu pot să mă ajute. Groaza că voi înnebuni de frig mă descompune.

Într-un târziu, când simt că trec prin mine cuțite, mi se pare mântuitoare propunerea sergentului Voicu. Mă lungesc jos, întins, și doi oameni se culcă peste mine. Era și timpul. Mi se încleștaseră fălcile, de nu mai puteam vorbi aproape. Oamenii sunt calzi ca niște perne grele și totuși îmi pare că sunt prea ușori. Acum, când coapsele se încălzesc de coastele lor, îmi simt umerii, simt cureaua care îmi strânge mijlocul, simt pretutindeni atingerea stofei, de pielea iritată. Mi-e tot corpul încleștat. Noaptea asta nu se va mai sfârși niciodată, eu în nici un caz nu mi-o mai pot închipui sfârșită. Când îmi dau seama că mi-e atenția înghețată, împăiată parcă, de nu pot gândi la nimic, și când știu că timpul, ca să treacă, fie doar câteva minute are nevoie de gândire și absență de la realitate, înțeleg că niciodată nu voi ajunge la încenușarea zorilor.

De dinapoi, după cum era de prevăzut, n-a venit toată noaptea nici o patrulă. Dușmanul n-a dat însă nici un semn de viață, iar când această noapte, de febră rece, totuși trecu, poiana și pădurea înfățișară un aspect nou. A căzut o brumă groasă, ca o pătură lată de zahăr alburiu, peste tot. Zâmbesc ca un bolnav după delir și oamenii îmi privesc buzele arse, fața trasă, și zâmbesc și ei.

— Grozavă noapte, dom sublocotenent.

Sunt mirat, căci n-au dat nici un semn despre asta până acum.

— Și vouă v-a fost frig?

— Vai de păcatele noastre, îmi răspunde unul și ceilalți clatină cu amărăciune din cap.

La vreun ceas după răsăritul soarelui, o patrulă vine cu ordinul să ridicăm postul, și încă peste o jumătate de oră, batalionul schimbat, e în marș spre Bogata, la cartierul diviziei. Trecem Oltul pe un pod de vase și privesc cu ochi mari lunca largă, cu răchiți strâmbe și tufișuri. De la moartea colonelului, Oltul are pentru mine un aer funebru. Imaginez mereu în lunca lui cu prundiș și răchită atacuri, tranșee care rezistă, fierberea de moarte a nopții.

E o mișcare de cartier în satul în care intrăm în coloană.

Trupe, căruțe, militari care umblă forfota, în vreme ce alții se plimbă liniștiți ca și când mișcarea nu-i privește. E parcă un fel de Calea Victoriei militară.

Luăm masa la popota diviziei, după ce au plecat mărimile, într-o sală mare de școală. E mâncare de birt mic, dar destul de bună. În timpul fripturii se aude de afară, prin fereastra deschisă, un acord de trei plesnituri slabe, ca trei păcănituri de castagnetă. Tresărim toți, căci, desprinse de voința noastră, trupurile au încremeniri sperioase, nejudecate, la orice zgomot care amintește de luptă. Un locotenent de la cartier ne lămurește rostul focurilor aci, continuându-și masa:

— Nu-i nimic... L-au împușcat pe sasul ăla pe care l-ați trimis voi ieri.

Tresărirea a trecut ca o undă, dar gândim acum și parcă scade ceva în atmosferă, mâinile s-au muiat pe furculițe și ochii ni se întâlnesc în aceeași plutire vagă, de vedere desprinsă. Orișan dă farfuria de dinainte la o parte, Popescu își prinde capul în mâini, și căpitanul, mic și feminin, caută stânjenit un subiect de vorbă.

Maiorul, deși știe, întreabă cu dispreț acru cine l-a trimis pe sas la divizie, și întoarce apoi capul.

Fie din cauza frigului de azi-noapte, fie din altă cauză, sunt bolnav de intestine. Trei zile și trei nopți o duc într-o continuă neliniște. O sete de moarte și o adevărată incontinență a stomacului. Sunt supt ca un cadavru și demoralizat ca un paralitic. Dureri n-am, acute, însă doctorul, care mă vede de trei ori pe zi, e hotărât să mă trimită în țară la spital. Îi e frică de febră tifoidă. Dar gândul ăsta mă îngrozește. Să mă duc bolnav de stomac în țară? Să plec de pe front din cauză că am „scaune” dese?

— Domnule, înțelege, vrei să te duci în țară?

— Vreau, domnule doctor, vreau... dar din cauza stomacului?

Mi se pare că ar fi ceva, așa, mortal ridicul, ca un general care ar purta umbrelă, ca armata de eroi din Țiganiada, care cer lui Țepeș soldați să-i apere de hoți.

— Domnule, te întreb încă o dată... Vrei să te duci în țară?... Nu vezi ce prăpădit și jigărit ești?... Vrei, sau nu vrei?

— Vreau... dar nu vreau să știe lumea acolo... că din cauza stomacului... mi-am părăsit camarazii.

— Dar vrei să știe că ai plecat să faci brânză mare și ai murit ca un erou... de stomac?

Știu că trupul ăsta, supus ca un sclav, nu mă trădează, dacă vreau. Dealtminteri, ce-ar zice Corabu, Orișan, Popescu și ceilalți când m-ar ști plecat de pe front, din cauza stomacului?

Băieții vin să mă vadă toți și aflu că, spre uimirea tuturor, cartierul a numit un nou comandant al regimentului în locul maiorului Dimiu, care gira comanda de la moartea colonelului. E tot un maior — se zice valoros — dar toți erau obișnuiți cu Dimiu, care se dovedise capabil și bun camarad.

Dumitru îmi pune pietre calde pe burtă, beau cinci coniacuri, mă învelesc până peste cap și a patra zi, când aflu că regimentul e plecat, mă urc într-un furgon de bagaje și, fără să mai spun o vorbă doctorului, sunt plecat și eu.