Asta-i rochia albastră

Nu i-am vorbit nevesti-mi o săptămână.

Am mâncat singur în birou. Peste câteva zile, la masă la prieteni, mi s-a părut însă că rezerva mea nu mai are sens, și am stăruit toată seara pe lângă o femeie frumoasă, aproape tot atât de înaltă ca mine. Când spun „am stăruit” e un fel de a vorbi. După un ușor început, ea, dezlănțuită, m-a copleșit cu prietenia ei. Tot ce a făcut nevastă-mea la țară, aci s-a reeditat într-o singură seară. G. nu era acum de față. Ca să nu pară prea supărător, femeia a dat o nuanță de glumă lucrurilor. A declarat că dăruiește pe bărbatu-său nevestei mele, că mă iubește, a făcut scandal când mi-a luat cineva locul de lângă ea. Am vorbit despre femeile grase și slabe și, ca să-mi arate că ea e numai înșelător slabă, în fața tuturor, mi-a luat mâna și mi-a pus-o, apăsat, pe șoldul ei plinuț... Strânge!... Eu, uluit, aveam aerul ridicul al lui Iosef în casa lui Putifar. Cum mă lăsa un moment liber fugeam, dar mă căuta și mă aducea înapoi. Sâcâită, dezorganizată, nevastă-mea era vânătă, glumea galben, iar de câte ori îmi aduceam aminte de ea și o priveam, îi întâlneam ochii mari și îndurerați asupra mea.

Noua mea entuziastă m-a silit să dansez cu ea, deși dansam prost. Pe urmă m-a luat de mână și m-a dus într-un salonaș cu divanuri: „Hai, să fim singuri”.

Eram stânjenit de parcă numai în străchini călcam. Ne-am rezemat, lungiți unul lângă altul și m-a întrebat tot soiul de prăpăstii. Când s-a abătut din întâmplare cineva pe la noi s-a înfuriat, s-a dus la birou, a luat un toc și hârtie, a scris un afiș: „Intrarea oprită... pereche amoroasă!” Cei care veneau, citeau, râzând ca de o glumă bună, și plecau, cerându-și scuze ipocrit. Glumea, firește, dar asta n-a împiedicat-o să-și frământe sânii de coastele mele și să mă sărute, când i se părea că nu vine nimeni.

I-am spus că trebuie să fim cuminți, m-am smucit și am plecat. Mi-era rușine de rolul grotesc, de siluit de o femeie, și mă gândeam la situația delicată în care soția asta vulgară — cu gluma ei menită să mascheze abil o purtare mai precisă — își punea bărbatul. Nu mi se părea suficientă scuza că e vinovat că nu știe să-și stăpânească nevasta și nici nu mi se părea că „trenurile nu trebuie lăsate să treacă” sau că trupurile „șarmante”, care se doresc și se întind, sunt deasupra oricărei „ridicole filozofii”. Dealtminteri, ca să se poată trece puntea periculoasă, se face aci un cadril de naivități. Femeile, ca să poată realiza toată aventura, se prefac că o socotesc ca pe un joc naiv, dar în același timp bărbatul serios „care nu știe să profite” e acuzat, el, de „naivitate”.

La ele însă naivitatea, prefăcută și cu scop precis, e dintre acelea pe care o practică unii escroci, în primele momente, „făcând pe proștii” în fața unui judecător de instrucție, declarând că au încasat cecul fals la bancă, în glumă, ca să facă o farsă unui prieten de la Hamburg. Dar judecătorul, știutor, cu privirea rece, pune zâmbind lucrurile la punct.

Fără grijă de spectacol, ca un animal rănit, nevastă-mea se trântise într-un fotoliu și nu vorbea cu nimeni. Noua mea amică a venit după mine: „Ești un caraghios”, și mi-a fixat o întâlnire în oraș.

Cealaltă era geloasă și suferea. Simțeam acum că e o jucărie în mâna mea. Că puteam s-o umilesc, s-o fac să sufere și mai mult, dar la ce folos? Îmi venea să-i spun: uite ce ai făcut din dragostea noastră, din bietul nostru trecut. Acesta e idealul tău de iubire, acest continuu asasinat?

Acasă, furioasă și îndurerată, mi-a spus:

— Acum cred că ai să-mi dai dumneata explicații mie.

I-am arătat că n-am făcut nimic mai mult decât ea la Odobești.

— Da? Eu nu m-am proclamat flirt cu G., nu m-am pipăit cu el, nu m-am înfundat, cu anunțuri obraznice, într-o cameră cu divanuri.

E adevărat că până acolo nu ajunsese, dar nu e mai puțin adevărat că tot eu mă simțeam în pagubă.

A ținut să-mi plătească însă, cu vârf și îndesat, întâia dată când ne-am găsit iar în „bandă” cu el. A stat mereu, aproape în brațele lui. Îmi spuneam că nu e decât o pedeapsă și că, dacă vrea să mă pedepsească, însemna că nu-i era indiferent că eu preferasem altă femeie, deci mă iubea. Cu toate astea, fizic ... spectacolul mi-era de neîndurat. Nu aveam tăria să văd, orice mi-aș fi spus, cum femeia pe care o iubesc e ținută în brațe de un bărbat, și i-am spus-o vecinei mele de rândul trecut și de data asta, care mă urmărea zâmbind.

— Dar dacă ai iubi o actriță, care, pe scenă, ar trebui să-și îmbrățișeze pătimaș partenerul, să-l sărute lacom pe gură?

I-am lămurit, cutremurat, cu cea mai simplă sinceritate:

— Cred că niciodată n-aș putea iubi o actriță.

M-am apropiat de divanul din colț unde se găsea nevastă-mea și i-am spus că plecăm acasă.

— A! Cum așa devreme? Nu; mai rămânem.

— Trebuie să plecăm neapărat, am de lucru mâine.

— Nu... asta nu se poate... nu... mai stăm... se supără oamenii dacă plecăm așa de repede. E nepoliticos. Scosese oglinjoara din poșetă și-și pudra obrajii.

— Cu neputință.

Și totuși am mai așteptat un sfert de oră. Era în mine ca o spaimă viu grăită.

— Dragă, nu mai pot rămâne nici un minut.

— Ei nu... trebuie să mai rămânem... vreau să mai stăm puțin, și-și desena acum cu roș buzele.

— Eu plec.

— Pleci fără mine.

Am privit-o, acum liniștit, ca un mort.

— Ela, îți dai tu seama de ce spui?

— Te rog... vreau să mai stăm.

— Nu se poate... sub nici un cuvânt, nu se poate să mai stăm.

Avea ochi mari, șterși și o cută între sprâncene.

— Ei bine, nu merg.

— Ela, te întreb încă o dată...?... Gândește-te bine ce faci. Dacă mă duc singur acasă, înseamnă că am pornit pe un drum de pe care nu ne mai putem abate.

Gândul că nevastă-mea ar putea veni singură, în zorii zilei, acasă, mi se părea o monstruozitate rece.

Am mai privit-o încă o dată, ca în clipa semnării unei sentințe, și am plecat. Am așteptat în stradă zece minute și n-a venit. Cunoșteam la unul dintre hotelurile mici o cocotă destul de frumușică, voinică și nespus de vulgară. I-am spus să se îmbrace, am luat-o cu mine, am dus-o acasă, am pus-o să scoată tot de pe ea și am culcat-o în patul tuturor durerilor, nebuniilor și lacrimilor iubirii mele.

Nevastă-mea a venit peste vreo două ore. Nu știu dacă servitoarea i-a spus totul, dar când a înțeles, s-a îngrozit, și nu-i venea să creadă. A căzut moale într-un fotoliu. S-a înfuriat apoi și a vrut să se repeadă asupra femeii, care nu prea avea de ce să se teamă.

— În patul meu, o adunătură de pe stradă?

Și cealaltă, cu o imensă și trivială doză de bun-simț:

— N-ai decât să dormi în el, madam, nu să umbli noaptea teleleică.

Vedeam, uimit și cu sufletul gol, unde ajunsesem.

I-am explicat că dacă face scandal și se află despre întâmplare, eu o să trec drept nebun, dar pe socoteala ei are să se râdă ca de o paparudă. A plecat trântind ușa, cu o energie pe care nu i-o bănuiam.

Am frământat întreaga noapte trupul femeii străine, cu o furie deznădăjduită, ca să-mi demonstrez că tot ce oferă una, îți poate oferi și cealaltă și că nu merită, că e ridicul să suferi atât de mistuitor, pentru atât de puțin lucru. Și parcă am găsit adevărată părerea. Primele trei-patru zile, dospind de mânie, nu mi-a fost greu să îndur absența nevesti-mi. Pe urmă însă, am început o serie de ipoteze, în toate sensurile, ca să văd ce gândește și ce simte acum. Cum știam că iubește pe altul, nu-mi închipuiam că îndură prea greu purtarea mea și-mi recunoșteam dreptul, și mă felicitam chiar, pentru ideea bună de a-mi crea ultimul cuvânt. Mă întrebam vag dacă ne vom mai vedea, dacă ne vom revedea, vreau să spun, în continuarea liniei trecute, așa cum, când te deștepți după un vis atroce, reiei viața ta întreruptă seara. Și simțeam că nu, adică nu mai aveam reprezentarea unei viitoare împăcări, cum nu-mi pot închipui azi în ce fel aș putea deveni președinte de republică în America Centrală.

După o săptămână am simțit neapărat nevoia s-o văd, dar mi-am refuzat cu încăpățânare orice prilej. Am căutat însă pe o prietenă a ei, ca să aflu, prin ocol, ce gândește, ce face, dacă întâmplările acestea de răsturnare și eveniment egal cu mișcarea planetelor, pentru mine, aveau pentru ea vreo importanță. Nu mi-a fost cu putință să aflu ceva. Fiindcă pe stradă n-o întâlneam ca să-i cunosc noul surâs, am început să colind restaurantele, cu bătăi de inimă încă din stradă, cu examinări ușoare a tuturor femeilor la început, cu reveniri insistente apoi, de teamă să nu mă fi înșelat din cauza pălăriilor mari și cu o tristețe de moarte, cu impresia că totul e gol, când trebuia să constat că ea nu e acolo. Aș fi vrut să văd capul acela mic de statuie greacă, blond, cu ochii albaștri, cum e acum în formă nouă, să văd dacă mă privește cu ură, cu indiferență. Printr-o fatalitate de neînțeles n-am întâlnit-o nicăieri. Am reluat legăturile cu toate prietenele ei, mi-am făcut dintr-una amantă ca să-mi dea știri despre ea, dar cum venea vorba despre ea, totuși, de teamă că „nu se știe cum se întorc lucrurile”, nu-mi spuneau o vorbă, evitau orice discuție, iar detaliile pe care eu le ceream, dealtfel cu un ton vag indiferent, căci altfel n-aș fi avut nici o șansă să le am, mi-erau totuși, firesc parcă, refuzate. Am căutat să știe că petrec, că mă simt foarte bine, dar aceste gesturi ostentative erau ca niște scrisori încredințate unei poște lamentabile. Nu știam nici dacă le-a primit și mai puțin puteam ști ceea ce gândește aceea care le-a primit.

Să mă duc acasă la mătușa ei, nu putea fi vorba. Nu mi-aș fi iertat niciodată slăbiciunea asta și nici n-ar fi fost posibil, atât eram de definitiv în gândul meu. Am început să caut invitații în casele în care știam că ar putea să meargă, dar am nimerit-o mereu prost. Acum, toată nevoia de ea, comprimată în mine, se rezolva într-o otravă a întregului organism, înăuntru. N-am mai putut mânca aproape nimic. O rochie la fel cu a ei întrezărită pe stradă îmi punea un pietroi în stomac și un nod în gât. Slăbisem și-mi era teamă acum să nu afle că am slăbit din cauza ei. Eram alb ca un om fără globule roșii. Am sporit petrecerile, ca să afle, să creadă că sunt slab din cauza orgiilor. În a patra săptămână, un prieten doctor și un profesor consultant au fost de părere că s-ar putea să am un ulcer al esofagului. Și n-o vedeam nicăieri, parcă dispăruse în pământ.

Am întâlnit-o totuși, în penultima zi de curse. Era zăpușeală, lume multă, și un suflu de oboseală nădușită lâncezea în atmosfera prăfuroasă și încinsă. Am văzut-o înainte ca ea să mă vadă. Tot trupul mi s-a înfierbântat brusc, am căutat numaidecât una dintre acele nenumărate femei echivoce, dar nu declarate, care tapează, cerând bărbaților să le ia bilete pe cai, firește fără să dea bani, și am trecut vesel, radios și absent, pe lângă nevastă-mea. Era rezemată de grilajul alb din dreptul pariului mutual. Când am trecut din nou, înapoi, sta pe un scaun ca și când era frântă de mijloc, privindu-ne cu ochi îndurerați. Îndura parcă o suferință peste puterile ei. Nu mai voia, se vede, nici s-o ascundă, căci totul îi era indiferent acum. A fost o bucurie care m-a iluminat înăuntru ca un soare. Am mai văzut-o acolo nemișcată, tristă, până aproape de sfârșit. Și pentru întâia oară cineva mi-a vorbit de ea. O prietenă comună m-a întrebat cum pot fi atât de lipsit de inimă... Și eu, care m-aș fi dus s-o îmbrățișez, s-o întreb cu o nemărginită patimă: de ce? de ce ai început toate astea? am trecut din nou, am salutat-o foarte prietenos, mi-a răspuns doar privindu-mă în ochi, fără un surâs, fără nici o mișcare a mușchilor feței, ca o căprioară blondă, înjunghiată.

Peste câteva zile am întâlnit-o în fața chioșcului de ziare de la Independența. Ceruse o revistă de mode și tocmai o plătea, când a dat cu ochii de mine și a înțeles că o așteptam, oprit mai sus, la câțiva pași. A avut o clipă de plăcere, nu de bucurie. Și-a mușcat, cu o satisfacție vulgară, buza de jos, ca și când ar fi spus, câștigând prinsoarea: „A, domnule, în sfârșit!” Altfel întrevederea a fost frumoasă, cu lunecușuri de ironie voit banală și superficială, ca să pară tandră și indiferentă: „Speram că ai să te faci mai urâtă, departe de mine.” „A... da... am avut eu azi-dimineață o presimțire bună”. „Ți-ai oxigenat părul? Sau, nu, e din pricina soarelui.” „După cât știu, nu. Se vede că e tot soarele”. „A reapărut și el numai din cauza dumitale.” „Ce vrei, când întâlnim încăpățânați care vor să reziste, căutăm și noi complici.” Dar, spre mirarea mea, tot ea vrea să știe: „Ai mai sedus pe cineva?” și îi tremura vocea de parcă era o actriță la întâiul pas pe scenă... „Vreau să iau o trăsură”. Era ora 12 și jumătate poate. Mătușa ei sta pe strada Olari. Am pornit-o alături pe jos; în dreptul Universității, la stația de trăsuri, am fost bucuros că nu era nici una. Mi-a spus că are de gând să se înscrie din nou pentru licență la Universitate, că a fost plecată la Vaslui, la bunica ei, trei săptămâni. Prin fața Ministerului de Domenii, am avut oarecare teamă, căci venea agale o trăsură goală, pe care ea n-a observat-o însă. „Asta-i rochia albastră? dar parcă era mai puțin vie?” „Vai, mi-ai uitat rochiile?” Și sufletele noastre pluteau deasupra cuvintelor, în ezitări, fâlfâiri, fixări, și iar mici zboruri, ca un roi de fluturi deasupra unei plante, care ar fi încet transportată pe drum. La Rosetti, despărțirea era inevitabilă. Era stație mare de trăsuri și automobile. S-a oprit pe trotuar... și în mine totul s-a oprit... dar a lăsat, fără s-o vadă, o trăsură, a strigat prea încet alta și pe urmă a întors capul să-mi spuie ceva. Am ajuns, poate pe la două, în fața casei mătușii ei... dar parcă n-ar fi observat că am ajuns, am trecut înainte, apoi, de vreme ce se crease un precedent, după vreo sută două de pași ne-am întors, și pe urmă iar, până la ceasul trei și ceva. Poate că nici unul, pentru nimic în lume, nu ar fi cerut însă celuilalt să mai rămâie. Eram așa de grăbiți și ne vedeam în treacăt numai.

— Ah, de tine nu se îndură cineva să se despartă, și era profund adevărat, dar o spuneam cu un surâs, ca să pară abia ceva mai mult decât o glumă indiferentă... sărut mâinile.

— Vai! o să mă ocărască mătușa-mea. Dar puțin îmi pasă. Își trecea limba peste buzele arse parcă, și surâdea cu ochii albaștri, plini de suflet ca de rouă.

Mă întorceam, în după-amiaza inundată de căldura uscată, chinuit de foame, adâncindu-mă ca în cauciuc în asfaltul încins, privind caii obosiți ai trăsurilor, storurile trase pentru siestă la mai toate casele, dar era în mine o tristețe ușoară și plăcută. Simțeam că femeia aceasta era a mea în exemplar unic, așa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile, amândoi, și aveam să pierim la fel amândoi.

Eram ca într-o zi imensă și întâmplările acestea mici, amănunțite până în fracții de impresie, erau printre cele mai importante în viața mea. Astăzi, când le scriu pe hârtie, îmi dau seama, iar și iar, că tot ce povestesc nu are importanță decât pentru mine, că nici nu are sens să fie povestite. Pentru mine însă, care nu trăiesc decât o singură dată în desfășurarea lumii, ele au însemnat mai mult decât războaiele pentru cucerirea Chinei, decât șirurile de dinastii egiptene, decât ciocnirile de aștri în necuprins, căci singura existență reală e aceea a conștiinței. Și, în organizarea și ierarhia conștiinței mele, femeia mea era mai vie și mai reală decât stelele distrugător de uriașe, al căror nume nu-l știu.

Ne-am împăcat peste o lună, când a venit cu brațele pline de crini târzii, ca o amantă, și am fost împreună toată luna august la Constanța. Locuință tihnită, plimbări seara pe dig, împreună cu o familie cunoscută, aperitive în Piața Ovidiu, înțesată de lume, și uneori, în glumă, joc la bulă, când pierdeam regulat. Bineînțeles, în dimineața însorită eram și noi, ca toată lumea, încărcătură de tineri în pijamale și haine albe ușoare, în trenul de Mamaia. Pe plajă, ea era încă extrem de frumoasă, mai ales când tot corpul i se făcuse ca grâul copt. Aproape înaltă, cu talia subțire și șoldurile vânjoase, cu sânii răzbind ghiciți ca merele prin maioul negru (strâns pe ea cum e un șarpe în pielea lui), aduna toate privirile. Puțin prea înalt pentru subțirimea brațelor și coapselor, făceam totuși, cred, o pereche potrivită cu ea. Când, legată la cap cu un tulpan albăstrui, cum e uneori cerul senin, care îi iradia lumina ochilor și-i limpezea liniile desenate, pure, punea apoi pe umeri un fel de pelerină, ușoară de tot, poroasă și albastră, tare ca vopseala, părea întreagă zugrăvită pe smalț, cu fața aurie.

În septembrie, întorși în București, am avut o ceartă din cauza copilului așteptat. N-a vrut să-l aibă și a trebuit să stea în sanatoriu vreo două săptămâni. S-a făcut bine abia pe la Sfântul Dumitru.

A fost un timp destul de liniștit și am putut să fac vreo două drumuri la o pădure, care făcea parte din moștenire, pe lângă Curtea-de-Argeș. Era un sfârșit de toamnă de o frumusețe largă și potolită, și priveam de la fereastra vagonului dealurile lenevoase cu păduri îndesate, cu acea felurime de colorit care arată creșterile. Dacă vara e greu de osebit toate apele și asemuirile de verde, acum gama veștejitului cuprinde toate culorile tari. Câtă vreme unii copaci sunt încă verzi, alții au frunzele, pe negrul crăcilor, galbene ca niște caise străvezii. Unele frunzișuri sunt roșii sângerat, altele violete, cărămizii, albe chiar. Cerul e imens, și departe peste umerii dealurilor, peste sate, are un fel de maiestate senină, căreia lumina vie, dar gălbuie în culoare și potolită în căldură, îi dă o liniște melancolică.

Nu pot sta liniștit pentru că în compartimentul de alături (sunt vagoane vechi, clasa I-II) se aud hohote de râs, comentarii, aprobări călduroase. Sâcâit, renunț să mai privesc carele, care se depărtează domol pe drumuri albe, și trec și eu dincolo. Un domn, să tot aibă cincizeci de ani, cu gâtul în piele moale și roșie, ca al curcanului, cu ochii vii și mustața mare, pe figura pentagonal osoasă, explică de ce trebuie să intrăm în război. Dealtminteri, cam asta se discuta pe tot cuprinsul țării românești, când afacerile și plăcerile lăsau timp liber.

E de o vervă îndrăcită, gesticulează convins, bătând aerul cu amândouă mâinile. Esențialul, dealtfel, în replicile lui tumultuoase, sunt interjecțiile.

— Ee! ee...! Păi vezi! Când spun eu? și se scoală iar de pe fotoliul de piele. Cum o să reziste, domnule?... cum o să reziste? Vino-ncoa. Dacă eu pun aici o armată? și arată Orșova, iar aici alta? și arată la Sibiu, aici încă una? acum la Brașov.

Dar cineva obiectează:

— Bine, domnule Predescu... tocmai acum când nemții au terminat cu rușii, de au ajuns în inima Rusiei?

— Păi tocmai d-aia — răspunse domnul Predescu deznădăjduit și scrijelat — tocmai d-aia... Dumneata nu vezi cum vine planul? Eu încep așa — și începu să urce pe harta care indica stațiile, deasupra canapelei — și hai-hai, și hai-hai... A?... merge? și-așa mereu... și-așa mereu (în timpul acesta legănând urca și ocolea cu mâinile pe hartă, de la Arad spre Cluj, păscând parcă din urmă)... Ei, așa-i că i-am luat ca din oală?

— Domnule Predescu, dar Mackensen ăla și Hindenburg pretind că ei o să câștige războiul, adaose unul, nu pentru că ar fi crezut, dar mai mult ca să dea replica, și așa, ca să-l întărâte pe domnul Predescu.

— Daa? și își potrivește țigara răsucită, în țigaretul de trestie... O să câștige asta — iar aici face un gest foarte explicit, vârând degetul mare, printre arătător și mijlociu — auzi? O să câștige asta. Eu fac „pari”, domnule, că Hindenburg ăla al dumitale — și-și lățește buzele — daa, să vie el la mine... fac „pari” cu el... că mănâncă bătaie... pe oricât... Hei? se pune el cu mine?... Domnule, portar de hotel o să-l facem după război. Ceilalți aveau aerul că se miră de îndrăzneala lui Hindenburg de a se pune cu noi și cu domnul Predescu, iar unul sincer nu se mai putu stăpâni privindu-l și privindu-se parcă:

— Domnule, românii e deștepți... Ți-o spun eu...

— Păi bine, domnule Predescu, atunci de ce nu intrăm? Că eu nu cred ce susțin unii, că nu suntem pregătiți...

— Ce pregătire, domnule? — și ridică ochii disperat în tavan — ce pregătire...? că mă omori cu zile. Ce să te mai pregătești?

— N-avem tunuri... cine știe?

Domnul Predescu râde acum indulgent și cu pielea de curcan a gâtului gâlgâind:

— N-ai tunuri? da intră-n război, domnule, și-ți dă franțuzul câte tunuri vrei: vrei o mie? îți dă o mie... vrei zece mii, îți dă zece mii. Și ridică brațele, apoi le lăsă să cadă, uimit și dezgustat. Dar de asta e vorba acum...? Ce nevoie ai de tunuri, domnule? și întorcându-se surâzător spre ceilalți, care ascultau mereu, cu interes (că acum venise și șeful de tren, mustața ciupită): Auzi, tunuri? Bine, domnule, de asta are nevoie neamțul și franțuzul ăla, că sunt crescuți în puf — și, brusc furibund: Dumneata știi cum e românul, domnule? Nădejdea lui e baioneta, domnule, baioneta, înțelegi dumneata?... Că o vâră până în prăsele... și dacă se rupe, dă cu patul armei... uite-așa... uite-așa — și lovea îndârjit și imaginar, înspre toate colțurile compartimentului, în timp ce ascultătorii îl urmăreau, ferindu-se încântați.

— Zi, baioneta și patul armei, domnule Predescu?

— Păi, sigur, domnule, exclamă îngăduitor... Asta-i arma românului... Aș vrea să văd eu pe neamțul ăla care să stea la baionetă... și se întoarce triumfător și dârz în dreapta și în stânga. Domnule, când or intra ai noștri cu patul armei printre tunurile lor, o să fie jale, că ai noștri numai la scăfârlie trag.

Domnul Predescu nu era de meserie, cum crezusem, nici cârciumar, nici comis-voiajor, că am întrebat pe urmă pe șeful de tren.

— Nu-l cunoști pe domnul Predescu? se mira ceferistul meu și avea dreptate, căci pe liniile astea secundare călătorii se cunosc între ei cum se cunosc clienții aceleiași cafenele. Domnul Predescu e de la Pitești, avocat... a fost și deputat o dată... merge la Curtea-de-Argeș că are o chestie acolo; și resemnat de admirație: Deștept om, domnule. Eu îl știu de pe linie. Când ți-o explica el ceva... Nu zic, mai e și domnul Adamici... dar parcă tot domnul Predescu e mai deștept.

M-am plictisit și m-am întors la locul meu, ca să privesc mai departe întinderile de porumbiște uscată, satele pe sub dealuri și surâsul melancolic al cerului înalt de toamnă în asfințit.

Dealtfel, și la Cameră chiar, după câte reieșea din ziare, discuțiile nu depășeau mult adâncimea celor din tren. Se anunțase o mare ședință de răfuială, între cei care cereau „intrarea în acțiune” și partizanii „neutralității espectative”. Am avut prilejul să asist la una dintre ședințele importante, când tribunele erau încă de cu vreme înțesate de public, căci se știa că guvernul va fi luat între două focuri. Partizanii Puterilor Centrale aveau să interpeleze banca ministerială „pentru ce lăsăm prilejul acesta extraordinar, când nemții sunt dincolo de Varșovia și aproape de Salonic, fără să intrăm alături de ei?” Dimpotrivă, reprezentanții curentului antantist aveau să întrebe de ce nu intervenim să salvăm pe cei învinși?

Sala, cu sugestii de interior de teatru prin arhitectură, de club prin verdele fotoliilor și al draperiilor, de catedrală prin lumina de vitraliu galben, venită din luminătorul imens de deasupra, avea un aer solemn. Incinta era la început numai pe jumătate plină. Unii deputați își citeau gazetele, abia apărute de după-amiază, alții făceau cerc, discutând în fața vreunui personaj important. Pe banca ministerială numai doi miniștri care scriau absorbiți. Din când în când, câte un deputat venea în dreptul celui care scria și îi șoptea ceva, sau îi da vreo hârtie pentru aprobat.

Pe urmă au început soneriile, s-a mărit lumina, toate locurile de jos s-au ocupat. Președintele, suit ca pe o scenă sau catedră, a bătut din ciocan și un domn a citit, probabil, sumarul zilei. Anișoara a descoperit cea dintâi, cu un fel de bucurie, că poate stabili o legătură între ea și această incintă inabordabilă, pe Nae Gheorghidiu, așezat pe băncile opoziției (așa, din cochetărie politică), obosit și preocupat.

Interpretarea deputatului „nemțofil”, făcută, de altfel, cu un fel de servilitate intelectuală și intenție de reacțiune mediocră, a provocat numai surâsuri ironice. Profundă impresie a stârnit însă discursul celui care cerea intrarea imediată în război. Pronunțată rar, cu vocea înfiorată, fraza: „Și veți lăsa acest popor erou, care e poporul sârb, să fie zdrobit, fără să faceți să cadă în balanță paloșul românesc, hotărâtor, în această mare, în această neasemănată clipă istorică?” a plutit sub vasta cupolă, încremenind privirile, dar entuziast aplaudată numai de opt sau zece deputați, pe care nu-i vedeam, dedesubt, sub tribuna prezidențială în care ne găseam noi.

Celălalt deputat intervenționist a interpelat guvernul pe chestia înarmării. A declarat că știe că atelierele militare nu lucrează, că nu s-a făcut nimic pentru echiparea armatei, că s-au cumpărat zeci de mii de bocanci cu talpa de carton. Și el e impresionant:

— N-avem artilerie, domnilor... Ce-ați făcut ca să dăm admirabilei noastre infanterii artileria grea de care are nevoie?

Aici, unchiu-meu, care se plimbase în timpul discursului prin fața primelor bănci, a întrerupt pe orator. Cum era cunoscut ca om de spirit, când a ridicat mâna, oratorul s-a oprit și privirile s-au întors spre Nae Gheorghidiu, care a declarat cu o falsă gravitate:

— Găsesc, domnilor, că îngrijorarea dumneavoastră din cauză că ne lipsește artileria grea e puțin exagerată. Cred că, la nevoie, va fi suficient să punem în baterie pe onoratul nostru coleg de la Romanați, domnul Cotârcea, ca să reducem toate tunurile nemțești la tăcere. Și la vorbele astea, arătă cu degetul înspre capătul rândului din dreapta, iar toate privirile s-au întors spre banca în care de-abia încăpea o namilă de o sută cincizeci de kilograme poate, cu mâinile atât de scurte că abia îi ajungeau pe pântece.

A fost o ilaritate imensă. A râs și banca ministerială, a râs și oratorul însuși. Tribunele înțesate — în cele rezervate doamnelor unele elegante stau chiar pe trepte, nemaigăsind alt loc, iar în cele ale bărbaților unii se sufocau, atârnați chiar de stâlpi — au răsunat și ele de hohote.

Nae Gheorghidiu, simpatizat și de opoziție pentru spiritul lui și pentru „lărgimea de vederi” care îl caracteriza, pentru aerul lui „frondeur”, revoltat parcă, deși militant liberal, era foarte apreciat pentru „destinderile” pe care le provoca între guvern și opoziție. Azi, de pildă, partida era ca și câștigată pentru guvern, numai prin această simplă glumă.

De pe banca ministerială a răspuns la urmă unul dintre membrii importanți ai guvernului.

S-a sculat grav și cu ochii puțin contractați, de pe banca ministerială și s-a dus, în tăcerea întinsă ca într-un aer tare, spre tribună. Are fruntea înaltă, piezișă, ca de poet, ochii mari nu privesc pe nimeni, obrajii cu două cute, mustață de fante îmbătrânit. Acum, după un timp, își plimbă ochii, privind și inspectând parcă incinta. Ține mâna dreaptă înainte, cu două degete în buzunarul de jos al vestei. Începe încet dar sigur de ceea ce spune:

— Mi-ar fi foarte ușor, domnilor, dacă aș alerga după succese facile, să relev inconsecvența acestei opoziții, care pe de o parte ne reproșează că nu intrăm în acțiune, iar pe de alta se plânge că armata nu e pregătită. Dar țin să răspund fiecăruia dintre onorații oratori care m-au precedat, în parte.

Peste partizanul Puterilor Centrale a trecut însă repede. Pe urmă:

— Domnilor, dați-mi voie să vă întreb: Ce înseamnă această lipsă de încredere în guvernul țării? Ați monopolizat singuri toată iubirea de neam? Credeți dumneavoastră că pe aceste bănci nu bate o inimă românească? și arăta acum, emoționat și solemn, banca ministerială și băncile majorității. Credeți dumneavoastră că viitorul acestui neam numai dumneavoastră vă provoacă nopți de insomnie?... (aplauze puternice) că numai dumneavoastră vă cutremurați la gândul că ceasul sfânt al realizării naționale ar putea să bată, fără ca noi să ne găsim acolo unde trebuie să ne găsim? și fraza spusă răspicat, cu vocea larg înfiorată, cu mâna dreaptă ridicată, cu pumnul strâns, iar cu arătătorul întins, cu mâna indicatoare de pe afișe, e urmată de aclamații și aplauze furtunoase. Domnilor, un orator al dumneavoastră a declarat săptămâna trecută aci că dacă ar avea doisprezece copii, pe toți i-ar trimite să lupte pentru țară. Ei bine, domnilor — și ridică tonul — eu declar că dacă aș avea douăzeci și patru de copii, n-aș ține nici pe cel mai mic lângă sânul mamei lui acasă... pe toți i-aș trimite în foc, în prima linie.

Și trecând mai târziu la cel de al doilea orator al opoziției, a schimbat iar tonul, ca un acar abil al oratoriei.

— Domnilor, ați discutat și despre pregătirea militară a țării (și scăzut, prietenos) cred că a fost o mare greșeală. (Iar energic, viu.) Nu poate fi pusă în discuție, și mai ales în discuție publică, pregătirea armatei românești (aplauze furtunoase). Domnilor, eu atât pot să vă spun: că suntem gata. Și aci rămâne îndelung nemișcat... (Adunarea aplaudă în picioare, aplaudă și tribunele.) A continuat pe acest ton câtva timp, pe urmă iar: Lăsând la o parte gluma, atât de amuzantă, a colegului nostru, domnul Nae Gheorghidiu, și (aci urcă vocea, într-un crescendo alarmant și intens, și scandă fraza cu mâna îndoită paralel cu pieptul, cu cotul ridicat, dar zvâcnind arătătorul intens, în afară) lăsând deoparte această acțiune condamnabilă de a strecura, de la tribuna Camerei, în sufletul oștenilor noștri, îndoiala în înzestrarea armatei (aplauze puternice, strigăte de bravo), vă întreb, de unde această prețuire exagerată, dovadă de vulgar materialism, această supravalorizare a rolului jucat de armament în război, când e știut că marile victorii se câștigă numai prin moral? (aplauze). O armată care vrea, învinge fără tunuri, fără mitraliere și fără cartușe (aplauze furtunoase). Și eu vă spun că armata noastră vrea să învingă și va învinge! (aplauze entuziaste). Întrebați pe acești conducători ai oștirii, în care nu aveți totuși încredere (și aci arată, silabisind, cu degetul, înapoi, ca și când comandanții ar fi cam în lături și la spatele lui) și ei vă vor spune: Vom învinge pentru că soldații noștri se vor lupta cu baioneta — și nu e tun care să reziste baionetei românești — împotriva oricărui armament, iar când baioneta se va fi rupt, cu pumnii, cu unghiile, cu dinții... (aplauze delirante). Domnilor, încrederea mea în viitorul mare al acestui neam e neclintită (aci deveni solemn), și-mi iau, împreună cu colegii mei, așa cum v-am spus de atâtea ori, răspunderea celor ce vor veni.

S-a așezat jos, parcă fără să observe aclamațiile delirante.

Deși în ultimul timp se vorbea de oarecare afaceri, pe socoteala statului, făcute de acest membru important al guvernului, succesul i-a fost imens și s-a vorbit de el zile întregi.

În mașina cu interiorul de bombonieră cafenie, în timp ce claxonul își cerea drum printre vehicule și pietoni, cele două femei fierbeau de admirație.

Le era, firește, mai aproape succesul unchiului. Niciodată n-am avut o prea bună părere despre așa-zișii oameni de spirit (nu vorbesc despre umorul inerent gândirii juste), care de cele mai dese ori sunt simpli nerozi vioi. Căci „spiritul” presupune lipsă de sensibilitate și un profund dispreț pentru oameni, cel puțin în clipa aceea. Chiar în formele lui superioare, ca uneori Anatole France, spiritul dă adesea o impresie de rece imbecilitate. Ce să mai spun de Nae Gheorghidiu, al cărui spirit nu era decât o formă de lichelism, căci nu „făcea spirite” decât pe socoteala celor mai slabi ca el, ca să amuze pe cei tari, de care avea nevoie? Era un fel de clovnerie obraznică, menită să mascheze un egoism vulgar. Dar nevoia, acum mai mult ca oricând, să țin sub înrâurirea mea sufletul și convingerile nevestei mele, și pentru că această protestare retorică nu e suficientă (“dragă, orice ai spune, e deștept”), am oprit mașina și am intrat, invitându-le stăruitor, în librărie. Am cerut un dicționar medical străin și, la pagina știută, am citit, subliniind cu vocea:

„IMBECILITATE (fig. 1 100). — Imbecilul e un tip degenerat, caracterizat prin anomalii fizice, dar mai ales prin tulburări intelectuale și morale. Inteligența lui e mărginită, totuși are calități de memorie, de imitație și oarecare vivacitate de spirit. Mai ales simțul moral îi e atins... Revoltat, nedisciplinat, mincinos și lăudăros, imbecilul caută totdeauna să facă vreo farsă neplăcută, sau să tragă pe sfoară pe unul sau pe altul. Camaraderia cu indivizii de teapa lui e totdeauna suspectă. Imbecilii sunt cele mai adeseori pederaști, sau nu se înțeleg decât ca să puie la cale infamii. Chiar prinși asupra faptului, mint cu un aplomb uimitor. Numărul imbecililor internați e infim, în comparație cu acela al imbecililor care circulă liberi și care trăiesc ca vagabonzi, hoți și pezevenghi.”

... Sau „oameni politici” în România, ar fi putut să adauge acest dicționar. Dacă „vivacitatea de spirit”, memoria și capacitatea „de imitație” sunt calitățile esențiale ale deșteptăciunii, atunci trebuie să recunoaștem, le-am spus femeilor, că ea e cam cuprinsă în explicațiile clinice ale dicționarului și că Nae Gheorghidiu e într-adevăr deștept, „pezevenghi”, cum zice el cu oarecare orgoliu național.

Dar n-am convins, poate, pe nici una dintre ele, pe nevastă-mea acum mai puțin decât pe cealaltă.

— Extraordinar cum exagerezi, mi-a spus Anișoara, privind indiferentă cu lornionul o mică vitrină de creioane de metal și de agende.

Iar nevastă-mea, grăbit, ca să nu creadă Anișoara că e de altă părere decât ea:

— Așa e totdeauna... pune în toate o patimă, iar către mine: Nu se poate vorbi uneori cu tine.

— Un filozof ar trebui să fie mai calm, zău, a întregit-o, surâzând, bruna mea verișoară, cu oval desăvârșit de Elviră romantică, dar cu simț practic și apropiat actualității, de nevastă de om de afaceri. Îmi spunea „filozof” căci știa că asta mi-e dezagreabil și ea o voia chiar ca insultă.

— Cum calm? De ce să nu pun patimă?... Numai imbecililor le e indiferent ce opinie au. Obiectivitatea e necesară numai în actul judecății, cere adică să nu ai interese contrare și să iei toate măsurile de precauție intelectuală. Dar astea sunt de domeniul inteligenței și al onestității, nu al indiferenței sufletești. Un om poate să fie prost sau interesat, lipsit de luciditate, dar nu de „obiectivitate”. Și, în orice caz, după ce, judecând calm, ai ajuns la o opinie, ești dator s-o susții cu hotărâre și îndârjire, cât mai expresiv. Chiar oamenii de știință, după ce, pasionați și cu grija adevărului — căci nimic nu se poate face fără pasiune — au ajuns la o descoperire sau la o concluzie, o susțin cu tenacitate și cu dorința de a face să triumfe, chiar dacă ar fi amenințați cu rugul sau cu ocna. Entomologul își apără gândacii lui cu patimă. Nu se poate susține stupiditatea că nu există cauze și adevăruri care să merite să te pasionezi pentru ele, că totul e relativ și indiferent, în raport cu... eternitatea. Totdeauna indiferența asta ideologică și amabilă, prezentată sub unghiul veșniciei, ascunde mici aranjamente făcute sec, sub unghiul actualității și cu caracter strict personal. Să te consideri spectator indulgent și amuzat al lumii aceștia plină de infamie și de prostie e să faci parte din ea, să beneficiezi de infamiile ei, având aerul că-i ești deasupra.

— Obiectivitate înseamnă să recunoști că și adversarul are dreptate, uneori cel puțin, îmi replică ironic și suficient, din nou Anișoara, ducând, mioapă, cu grație, aproape de lornion și de punctul negru de frumusețe, din obraz, o agendă dintre cele de dinainte.

— Altă aberație... Raportate la același punct nu pot să existe două adevăruri, opuse, în același timp. Dacă adversarul meu are dreptate, nu uneori, ci foarte adeseori, atunci renunț eu la opinia mea — și pentru asta încă îți trebuie curaj — și o împărtășesc pe a lui, dar tot cu pornire și hotărâre. Indiferență nu poate fi în nici un caz, căci există o pasiune a adevărului însuși.

Au zâmbit și una și alta, cu îngăduință, și am înțeles, melancolic, că nevastă-mea nu mai are încredere în judecata mea, că steaua mea continua să se răcească. Anișoara trimisese mașina, și s-au depărtat amândouă, pe jos, prin mulțimea din care făceau parte acum, dar nu erau la fel cu nimeni, în rochiile lor de stofă de culoarea migdalei, pe care căutau să le ajungă, la jumătatea pulpei tulburător strânsă în ciorapul de mătase, cizmulițele de antilopă ale modei.

Se îmbrăcau de o vreme amândouă la fel, ca să-și sporească frumusețea, una blondă, alta brună, cum își sporesc valoarea perlele, dacă sunt colecție.

Am dat apoi examenul, amânat în iunie, de anul III. Cu G. ne întâlneam destul de rar și avea o atitudine mai curând rezervată. Nu-și vorbeau decât foarte puțin. Totuși, în decembrie, când am plecat pentru două săptămâni la țară, la Anișoara — pentru vânătoare și plimbări cu sania — a venit și el acolo. Mi-a fost destul de neplăcut, dar n-am dat nici un semn de nemulțumire. Ciudat a fost că ea s-a supărat pe Anișoara, a scurtat cu o săptămână această vacanță cu mese copioase și nici nu și-au mai vorbit. Și mai târziu am făcut destule mutre bănuitoare, am evitat gelos multe prilejuri care mi-ar fi fost dezagreabile, am tras cu urechea la multe, am spionat destule plecări în vizită ale nevesti-mi, căci mi-era teamă că nu se mai văd în lume tocmai pentru că acum se văd când doresc, în vreo garsonieră, dar niciodată n-am avut prilejul să fiu până la capăt nefericit.