Între oglinzi paralele

În februarie însă, m-am întors prin surprindere noaptea, în automobil cu un prieten sportmen, care făcuse o excursie până la Predeal. Eu eram concentrat de două săptămâni la Azuga, ne-am întâlnit în restaurant și m-a luat cu el. Când am ajuns acasă, am găsit la ferestrele negre, perdelele nelăsate, ceea ce mi s-a părut ciudat, căci făceau întunericul gol, iar mutrele zăpăcite și somnoroase ale servitoarei m-au neliniștit. Era acum o realitate care nu-mi încăpea în simțuri: casa era goală ca un mormânt gol, fără nevastă-mea. S-a făcut în mine un pustiu imens, un nucleu de dureri. Servitoarea n-a fost în stare să-mi explice unde mi-e femeia: la teatru... la mătușa ei... lucruri vagi și imposibile pentru 1 jumătate cât era când sosisem eu. Nu știam ce se va mai întâmpla cu mine până dimineața. Îmi repetam necontenit, ca idiotizat: N-aș fi crezut-o niciodată în stare să facă asta... Am stat o bună bucată de timp, trântit într-un fotoliu, ca azvârlit dintr-un furgon. Știam că acum totul e sfârșit pentru totdeauna, că e sfârșit într-un mod cum nu merita loialitatea mea. Niciodată n-aș fi crezut o femeie atât de crudă, în stare să-mi facă, fără folos, atâta rău. Până a doua zi, care mi se părea la capătul unui lung, interminabil tunel, simțeam că voi înnebuni.

Știam că iubirile sunt trecătoare, dar îmi spuneam că sfârșiturile trebuie să fie cinstite, ca între oameni care, după ce au făcut o călătorie plăcută împreună, se despart elegant, se salută cu cordialitate și, la nevoie, cu părere de rău că totul a durat atât de puțin, iar sfârșitul acesta de metresă-servitoare, cu atât dispreț față de o sensibilitate care îi jertfise totul, mi se părea o nemeritată infamie. Mi-e cu neputință să notez toate încercările prin care am trecut, haosul de gânduri pe care le-am confruntat, întreagă această noapte cumplită, cum nu mai întâlnisem alta până atunci, și poate nici n-am întâlnit de atunci încoace. Ars tot trecutul, arsă casa, murdărit și dizolvat ca personalitate, iată ce găsisem după patru ore de drum cu automobilul.

Aș fi vrut să fie vis, ca să fie deșteptare posibilă, dar nu era decât încrustată realitate. După ce am fost în stare să mă ridic din fotoliu, am alergat așa, în necunoscut și, probabil, pe la casele rudelor ei. La „tanti Lucica” nu era, la surorile mele nu era, și n-aș fi dorit nici celui mai cumplit dușman al meu să caute în zorii zilei și să sufere cum sufeream eu, întrebând dacă nevastă-mea, plecată de acasă: „... e la domnia-voastră cumva?”

Misterul imens al fiecărei case, cu ferestrele în întuneric, speranța stupidă că e acolo și că totul, dacă n-a fost vis, a trecut ca un vis, nedumerirea celor întrebați și impresia că, față de cei cu viață sigură în casa lor, ești un lepros care merge, ferit de lume, numai noaptea, mă năucea. În orice caz, un accident, o întâmplare neprevăzută nu mi se păreau de presupus.

Pe urmă, am înțeles că totul e pierdut, că trebuie s-o părăsesc cu totul nopții și aventurii ei, întorcându-mă acasă. Aș fi vrut să alerg, să strâng sticlă spartă în pumni, să încerc orice, numai să pot fărâmița din noaptea care mă despărțea de zorii zilei. Când eram mic, în ajunul unei călătorii, nu puteam dormi și mi-era teamă, singur în noapte, că „a doua zi”, în mod excepțional, nu va mai veni. Iată, la fel, aveam impresia că întunericul se va dilata la infinit, dar nu o plecare în necunoscut frumos era acum, după noapte, ci plecarea pe alt drum, pur și simplu, decât cele de până acum. Credeam că niciodată nu voi mai fi în fața acelei femei, ca s-o pot zdrobi. Mi-era teamă că voi înnebuni până în zori. Aveam impresia că nu mai sunt stăpân pe destinele mele, ca și când aș fi fost într-o trăsură ai cărei cai sperioși s-au aprins și aleargă, neînduplecabil, cu mine, peste gropile și neprevăzutul unui câmp. Dacă adunam toată suferința din trecut, nu izbuteam să egalez pe cea de azi, care-mi părea și de o natură diferită. Mă lungisem pe un divan lung și, cu palmele lipite de obraji, așteptam cu neliniștea și teama cretinilor, care, incapabili să mai judece, cu ochii speriați, se chircesc și așteaptă... Cum a putut să facă asta? meritam trivialitatea acestui procedeu care mă murdărea de prisos... când fusesem atât de loial?...

A venit a doua zi abia, pe la opt dimineața. N-aș putea spune cum îi arăta obrazul, cum i s-au împletit intențiile de gesturi și explicații, pentru că eram așa de sfârșit, atât de departe de lume, că, întocmai ca un bolnav istovit de procedeele unei prea lungi operații fără anestezie, nu așteptam decât să vie ea, ca să pot adormi. Depindeam de venirea ei ca de o idee fixă, ca de un semnal că s-a sfârșit, pentru ca să închid ochii numai.

I-am șoptit, făcând, înjumătățit, o sforțare:

— N-aș mai vrea să te văd niciodată...

M-a privit cu o ură ștearsă, de rând.

— Atunci, mă gonești?

— Nu știu... Nu mai pot vorbi... Nu mai puteam cere nimic voinței mele...

— Așadar, mă gonești?

— Nu pot să-mi dau seama de nimic, și nu pot alege din mine nimic... Înțelege ce vrei... Spune-mi dacă ai ceva de lămurit...

A fost din nou un stâlp de ură, toată, înțelegând că lupta e mult mai grea decât o bănuise ea.

— N-am nimic de lămurit...

— Nu, n-ai să poți lămuri nimic. Poți să mai rămâi puțin dacă dorești... dar dacă vrei să știi, sincer, sentimentele mele, atunci pleacă neîntârziat, și-ți voi trimite eu absolut tot ce e de trimis.

Iar m-a privit cu alți ochi, răi, apăruți de din dosul ochilor ei știuți.

— Așadar, mă gonești?

Peste vreo câteva zile, i-am scris neted și convenabil, întrebând-o dacă nu preferă să divorțăm fără formalități, fără explicații multe, și a acceptat.

Am suferit din nou mistuitor. Ziua și noaptea (literalmente), nu puteam gândi decât la ea. Toate explicațiile, pe care i le refuzasem oarecum, mi le furnizam acum singur, construind o infinitate de ipoteze, ca un judecător de instrucție maniac, bolnav.

Să renunț la ea pentru viitor, să schimb tot peisajul planurilor mele, să las un drum alb în gol, mi se părea de neînlăturat și atroce.

Dar, mai ales, sufeream că trebuia să admit remanieri de ecuații întregi sufletești.

Tot trecutul îmi apărea cu alt înțeles decât cel cu care eram obișnuit, iar una dintre cele mai dureroase operații erau aceste concluzii pe care trebuia să le trag pentru ceea ce fusese. Niciodată femeia aceasta nu mă iubise. Reluam tot ce a fost la Odobești, la țară, și acum simțeam că acolo am avut dreptate, că atunci văzusem limpede, că seria ei aceea fusese. Nu mai exista acum pentru mine nici o plăcere. Era ca un doliu adânc și dureros. Dacă vedeam o pereche sărutându-se, eram ca acele mame care au pierdut un copil și văd, jucându-se în drum, frumoși copii străini. Piesele de teatru și filmele cu dragostea, care îndură orice și până la capăt tot biruie, îmi dădeau o înlăcrimată și stupidă melancolie.

Căutam din nou, în toate localurile, ca s-o văd dar dacă o găseam, plecam numaidecât, cu un cuțit înfipt și rămas în piept. De zeci de ori pe zi deveneam alb ca varul, din cauza unui amănunt, care ar fi putut fi în legătură cu ea, în cea mai banală dintre convorbiri. De altminteri, toată suferința asta monstruoasă îmi venea din nimic. Mici incidente care se hipertrofiau, luau proporții de catastrofe. Bineînțeles că marile „scene” clasice ieșeau din câmpul sensibilității mele, ca marginile unui desen privit cu o lupă prea măritoare. Când sufeream atât din cauza unei priviri, nici nu-mi puteam închipui între mine și ea vreuna dintre aceste scene excesiv patetice, durabil aplaudate. Nu puteam vedea între noi o discuție ca în piesele de bulevard, cu implorări, cu explicații, cu stăruințe de a se împăca. Rula, de pildă, chiar în zilele acelea, un film în care nevasta își umilește îngrozitor bărbatul, fuge de la el cu amantul, părăsindu-și copiii, el o caută în toate părțile, o imploră să vie, se duce după ea într-o stație de băi mondială, iar când ea e părăsită de amant, își dă seama că numai pe el, pe bărbat, l-a iubit cu adevărat (?) și vine din nou acasă lângă copii. Și amândoi cred că ceea ce n-a fost cu putință pentru trecut va fi cu putință pentru viitor, că seriile lor sufletești s-au încheiat, când, pentru mine, o singură absență, noaptea, de acasă, era cât tot cerul de mare, și când odată ajunși și împăcați, să zicem, ar fi trebuit să înceapă drama trecutului. Cum mi-aș fi închipuit, de pildă, între noi, o scenă în care eu să urlu zvârlind banii în fața femeii, ca în Dama cu camelii? Crescând la scara sensibilității mele, scena aceasta ar fi de neexprimat cu cifre, ca rezultatul dublării boabelor de grâu pentru fiecare pătrățel al tablei de șah.

„Omul cu sensibilitate năzdrăvană”, îmi spunea doamna cu fața tânără și păr argintiu. E drept că sufeream, fără ca să vadă ceilalți de ce sufăr, ca un reumatic care simte ploaia înaintea celor din jurul lui. Găseau că sufăr pentru cauze futile. Într-un alt plan, trebuie să fie oameni, desigur, care nu pricep că unii suferă numai din pricină că nu se pot spăla pe dinți, sau că n-au o carte, sau că nu pot face cuiva un serviciu.

Într-o zi, de pildă, mă duc la minister, la un prieten, care mă primește, sub pretexte de aglomerație, grăbit ca pe un soi de creditor. Am crezut că am sfârșit cu el pentru toată viața. Totuși, peste vreo două zile, când ne-am întâlnit, a venit la mine, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Părea sincer (dacă n-o fi avut motiv să se schimbe între timp), absolut sincer. Dezolat chiar.

— Cum, dragă, ai putut să te superi din cauză că ți-am spus, cam răstit poate, „lasă-mă acum”? Dar n-ai văzut ce era pe capul meu?... că trebuia să introduc atâta lume la ministru?

Înțelegeam că pe el nu l-ar fi jignit, niciodată, un astfel de răspuns și că, deci, nici nu avea de ce să mă socoată jignit pe mine. Nu existase nimic, pentru el, ca un peisaj pentru un miop. Dar eu, care devenisem palid și care știam că, nici în clipele când aș fi fost dus la eșafod, n-aș fi spus unui prieten — fără să fiu supărat anume, pe el, ci numai așa, din cauză că-s prea ocupat — răstit: „Lasă-mă în pace acum!” i-am spus că aș fi făcut altfel, în locul lui, dar n-a crezut.

Simțeam din zi în zi, departe de femeia mea, că voi muri, căci durerile ulceroase — acum când nu mai puteam mânca aproape deloc — deveniseră de nesuportat. Slăbisem într-un mod care mă dispera, căci făcea o dovadă obiectivă că sufăr din cauza femeii, și oricât aș fi vrut să ascund cu surâsuri rănile orgoliului meu, nu mai puteam izbuti, din cauza asta.

Mă gândeam zi și noapte, în afară de puținele ore de somn — când dealtfel de cele mai multe ori visam — neîntrerupt la ea, ca și când mi se lichefiase creierul și nu mai era în stare să schimbe „motivul”, ca un pian automat, stricat, cântecul.

Într-un timp m-am hotărât ca, de vreme ce nu puteam să nu mă gândesc la ea în restul zilei, cel puțin în anumite ore din zi să încerc precis să mi-o fac absentă. Și în nădejdea că voi influența restul zilei, era important ca aceste două ore hotărâte să înceapă de dimineață. Cum mă deșteptam însă din somn, nu aveam îndestulă voință, era ceva cu adevărat peste puterile mele, căci îmi era, automat, prezent gândul ei, odată cu lumina. Dar începeam acest exercițiu impus când mă aflam în baie. Căutam să mă gândesc la altceva, iar când imaginea ei se asocia și încerca să se însăileze restului, o goneam ca pe o albină, iar dacă, totuși, nu izbuteam, schimbam numaidecât obiectul gândului. Când, însă, nici astfel nu izbuteam începeam să număr, cu încăpățânare, cu nădejdea că niciodată vreun om nu va bănui un atât de copleșitor grotesc. Mi-era rușine, în adâncul intimității mele, ca și când aș fi suferit de o boală rușinoasă și penibilă... Uneori, când intervenea ceva vesel, aveam răgazuri de uitare, însă caracteristic de uitare, așa ca un bolnav după schimbarea pansamentului, sau când, după zile de ploaie, ar avea, prin fereastra înflorită de soare, lumină în cameră. Dar pe urmă iar cădeam. Am înțeles, mai mult ca oricând, legătura dintre moral și trup, pentru că era destul un incident sufletesc ca să declanșeze suferința fizică, fiindcă tot pieptul îmi era gata, supus, pentru asta. Zăceam așa, vreme după vreme, ca un bolnav de tifos, cu singura consolare că nu înduram și mizeria și urâciunea fiziologică a tifosului, dar încolo fără nici o altă deosebire. Am cunoscut bărbați care, aproape cu ostentație, arătau că suferă din cauza femeilor, am citit versuri în care poeții se vaită cu vorbe mari că au fost înșelați, și toți aproape își făceau un orgoliu din această suferință din dragoste... Mie mi-era o silă imensă de mine, de parcă aș fi avut păduchi, și orice aluzie la această suferință mi se părea o infamie.

De aceea, întâia mea grijă a fost să se știe că mă preocupă altă femeie... Am înțeles atunci chinul acesta, pe care pe urmă l-am văzut mult mai răspândit decât s-ar părea, al oamenilor care se simt osândiți să se arate cu multe femei ca să nu se bage de seamă că suferă din lipsa uneia.

Pentru proces am dat o scrisoare avocatului, prin care îmi luam toată vina asupra mea, ca să nu ne mai întâlnim printr-un prilej direct, dar altfel aș fi vrut oricând s-o întâlnesc, iar dacă aflam că a fost într-un restaurant de seară sau la vreun teatru, fără ca eu să știu, deveneam palid (n-am vrut să iert chiar binevoitoarei și înțelegătoarei prietene, când o dată a subliniat, cu familiaritate, această paloare a mea) și mi se părea că am lipsit de la o întâlnire vitală pentru rostul existenței mele.

Ne-am întâlnit într-o zi la teatru. Era cu două bănci înaintea mea. Am salutat, când am trecut prin dreptul ei, căutând să am un aer cât mai degajat și am făcut haz exagerat de comedia neroadă care se reprezenta, dealtfel, cu atât mai ușor, cu cât prezența ei, singură, era un fel de izbândă pentru mine. Eram încă mulțumit că, fiind oarecum în spatele ei, o puteam privi fără să par că o fac cu intenție. În schimb ea, ca să mă vadă, a trebuit să întoarcă de vreo câteva ori capul. Căutam cu abilitate să nu-mi întâlnească privirea și exageram încă veselia mea altoită.

Era într-o rochie neagră, de seară, oblic decoltată, care-i făcea brațele lungi încă mai albe, mai calde, plinuțe, voluptuos încheiate în umeri. Gâtul îi creștea ușor, cu linii suav răsucite din grumazul gol și alb, spre rădăcina părului, căci mușchii ascunși urcau în încolăcirea de spirală, sub pielea fără o pată, ca petala de trandafiri galbeni, a blondei.

Ca să poată privi bine spectacolul cum se afla spre capătul băncii, sta oarecum în profil față de mine. Fiindcă înspre sală era întuneric, iar partea dinspre scenă era luminată de rampă, capul ei avea profilul marcat (frunte pură dar nu piezișă, nas acvilin, bărbie ușoară) pe un fond de lumină, ca o aureolă, așa cum provoacă intenționat fotografii pentru blonde, în timp ce obrazul dinspre mine era într-o umbră dulce ca lumina de lună. Umerii se afirmau tari, căci, prin albeața lor palidă, adunau lumina, așa cum o adună în umbră rotunjimile lucioase. Nici cei care de obicei mă plictiseau cu aluziile lor nu bănuiau că tot teatrul era în sală, nu pe scenă, așa ca la spectacolele revuistice. Faptul că mă privea era pentru mine ca o scufundare în apa vieții. Am plecat de la teatru însănătoșit, pentru câteva zile, cel puțin. Dealtminteri, orice prilej de a o vedea îmi făcea bine.

Niciodată n-a apărut cu vreun bărbat și, cum știam că trebuie să aibă un amant, în toată nenorocirea mea îi purtam un fel de secretă și înmuiată recunoștință pentru acest fapt, deși eu, dimpotrivă, căutam să fiu văzut de ea numai cu femei.

Altă dată, ne-am întâlnit într-un restaurant de noapte, după ieșirea de la spectacol. Era într-o mare tovărășie de domni și doamne serioși, frumoasă, și părea destul de veselă.

Eu privisem mai întâi pe geam, ca să văd dacă e înăuntru și să nu fiu deci surprins de prezența ei (așa făceam la orice restaurant și teatru), ca să nu-i dau pe față tulburarea mea, ci dimpotrivă să intru cu o figură de om fericit. Și să o descopăr, cu indiferență abilă și plicticoasă, abia mai târziu. Eram întovărășit de o tânără actriță, renumită mai mult pentru frumusețea (caligrafică și mediocră, de altfel) decât pentru talentul ei. Nevastă-mea de unde părea vorbăreață, a devenit lividă și s-a întrerupt brusc. Pe urmă n-a mai scos o vorbă toată seara. Cum n-avea orgoliul să-și mascheze suferința, a rămas aproape necontenit cu privirea asupra noastră, examinându-mi mereu, apăsat, tovarășa de masă. Când o vedeam cât suferă, simțeam că în mine se cicatrizează răni (cărora altfel le-ar fi trebuit luni și ani), așa, în câteva minute, cum cresc plantele sub privirea magică a fachirilor.

După supeu, mi-am condus prietena acasă. Să rămân la ea, mă plictisea oarecum. Simțeam asta după oboseala anticipată, la gândul că va trebui să mă îmbrac apoi și să cobor în stradă (căci trebuia să fiu dimineața acasă). Mi se părea că o îmbrățișare a amicei mele nu merită atâta oboseală. Căci, în afară de clipa când azvârleau întâia oară cămașa de pe ele și când aveam impresia oricum, oricând, a unei neimaginate minuni pentru simțuri, aceste femei nu mă mai interesau, în urmă, deloc. Mi se părea că frământ în brațe manechine de lână.

Mai ales această actriță, pe care lumea o găsea frumoasă, mi se părea fără gust, ca de lemn vopsit. Tot ce spunea era o bălăbăneală plată și vorbea întruna, într-un jargon de culise, probabil:

— Nu-mi dă mie să joc, că le-aș trânti o creație, așa... Și la acest „așa”, făcea cu mâna arcuită un gest, scurt, zvâcnit, cu pumnul închis. Ai văzut la restaurant pe Nițeasca?... Crede că dacă și-a luat mașină acum...

Mă gândeam cu necaz că, întârziind, pierd tot mai mult timp din noaptea care mi se părea prețioasă. Avea un corp nici gras, nici slab, nici mare, nici mic, cu sânii ca niște mere de vată, fără rotunjimi nervoase, fără relief, perfectă ca un nud prost fotografiat în revistele cu poze, care fac economie de cerneală.

Începusem s-o examinez atent, cum examinezi, când nu ți-e foame, un fel de mâncare care nu-ți prea place, farfuria e puțin pătată, sosul e apos, carnea cu sugestii sălcii.

Pe urmă ne-am trezit totuși îmbrățișați, așa ca animalele, dar mă întrebam dacă voi merge până la capăt. Mi-a venit în minte, o clipă, femeia din cauza căreia sufeream atâta.

Am înțeles, din nou, că iubirea fizică frumoasă e o profanare. E nevoia amară de a zdrobi, de a răzbi într-o îmbrățișare, odată cu trupul frământat, și sufletul, prizonier suav în el, în clipele acelea. Și cu atât mai aprigă e voluptatea acestei pângăriri, cu cât mai plină de noblețe e icoana răsturnată. Cauți, crescând în exasperata, în smintita înșurubare, durerile și bucuriile trecute, frumusețea luminoasă a fericirilor trăite, pălmuiești devotamente de înger lânced și gingășii înduioșătoare, jocuri de inteligență neasemănate și melancolii zâmbitoare. E bucuria de a vedea, răvășită, leșinată de voluptate — prin tine — femeia dragă cu sufletul zăpăcit de această goană continuă, și pe urmă încremenit în spasm, ca în fața unui miracol.

De aici nevoia atâtor amante și atâtor amanți de a striga, în clipele ultime, orori, vorbe deșuchiate, ca niște măști smulse, care să facă și mai aprig simțul, actul profanării. Dar eu, ce să profanez în inteligența și în sensibilitatea de cocotă ortografică a femeii de lângă mine?

Mă desfac plictisit, și, ca de obicei, mă las în voia mea interioară.

Interesul sexual e nul în afară de ideea de personalitate. De aci curiozitatea, ascunsă și vagă, despre anatomia sexuală a personalităților de noblețe și loialitate celebră. Au fost atâți obsedați de sexul Mariei Antoaneta, al Lucilei Desmoulins.

Într-o zi, la ora prânzului, prin aprilie, m-am întâlnit cu nevastă-mea într-o mare băcănie de pe Calea Victoriei. Ea făcuse să i se împacheteze tot soiul de târguieli și, deși viziunea unei mese cu prietenii ei m-a făcut să sufăr răsucit în mine, am salutat-o surâzând.

— Sigur, cumperi atâtea bunătăți și pe mine nu mă inviți?

Spuneam asta în glumă, firește, dar dacă m-ar fi invitat cu adevărat, nu știu, zău, ce aș fi făcut. Mi-a întins, cu voie bună, mâna subțire și moale, pătrunsă de Quelques fleurs, pe atunci parfum rar.

— Nu... Nu te invit, că nu ești cuminte...

I-am răspuns, cu dorință evidentă de a nu aprofunda nimic:

— Eu sunt băiatul cel mai cuminte din lume, în timp ce ea comanda, celui ce o servea, pâté de foie gras.

— Asta e pentru domnul...

Și râzând prietenos, cu o lumină jucăușă în ochi, s-a dus la casă, grăbit să plătească, floare de primăvară, în taiorul cenușiu.

Ce departe erau timpurile când, neastâmpărată, avea grijă să-mi amintească să nu-i uit gustarea favorită, între târguielile de la băcănie. Și acum, totuși, intrusiunea glumeață a ei, în meniul meu, avea un mic farmec senzual și sprinten, care m-a înveselit.

N-am mai văzut-o vreo două-trei săptămâni. Am făcut, întrebându-mă mereu, fel de fel de ipoteze.

Într-o zi, un fost coleg de Universitate, bun prieten și cu mine și cu ea pe vremuri, boem și ziarist acum, îmi spunea cu nedumerire și cu oarecare intenție de acreală:

— Dragul meu, nevastă-ta e puțin cam ingrată. Am întâlnit azi, la Muntele de Pietate — am eu chestiile mele acolo — pe mătușa ei; amaneta un inel. Spune-i să nu uite că a crescut în casa acestei mătuși.

Amicul meu habar n-avea de cum stau acum lucrurile.

M-am interesat, puțin mai de aproape, și am aflat că, de două săptămâni, nevastă-mea e bolnavă în pat. Am făcut un pachet de cărți, din librărie, am ales un braț de flori și i le-am trimis cu câteva rânduri, fără titlu.

"Am aflat că ești bolnavă... Îmi pare nespus de rău (exageram tonul, ca să-l creadă convențional). Ai aci câteva cărți, de Anatole France și Wilde, autorii d-tale favoriți, ca să-ți treacă mai ușor timpul. Ți-aș fi recunoscător dacă, având nevoie de ceva, mi-ai comunica prin comisionarul care-ți aduce rândurile acestea.

Cu prietenie și urări de sănătate,

Ș."

Am așteptat răspunsul, ros de zeci și zeci de superstiții, cum de altfel îl și trimisesem: unui anume comisionar bătrân negricios, cu mustața mare, care totdeauna izbutea, i-am dat scrisoarea la o anumită oră, n-am scris plicul acasă, ci direct la tutungerie, nu i-am spus să-mi ducă răspunsul acasă, căci aveam superstiția că momentul găsirii unui plic alb, cu răspuns bun, pe masa mea, nu-l pot realiza și nici nu-l pot primi din mâna servitoarei, pentru că nu prea mi-o închipuiam spunându-mi: „A venit un comisionar cu o scrisoare”, iar scrisoarea să fie totuși plăcută. Îi spusesem că voi trece peste o oră pe la locul lui de așteptare. Nu a venit decât peste două ore. Am citit plicul, desfăcut cu nervozitate, stând rezemat de bara de alamă a unei vitrine cu pălării și cravate scăldate-n lumină. Era o scrisoare tot fără titlu, ca a mea.

"Într-adevăr, sunt de vreo două săptămâni în pat, dar cred că nu e prea grav. N-am nevoie de nimic, îți mulțumesc foarte mult, dar florile și cărțile mi-au făcut o nespusă plăcere. Toți prietenii mi-au trimis, de mi-e casa plină, însă liliacul e parcă mai frumos, acum, decât oricare altă floare.

Cu multe mulțumiri,

E."

Am cerut amănunte comisionarului. A sunat mult, a bătut la o fereastră deschisă (casa mătușii e sistem „vagon”, are ferestrele joase în curte) și pe urmă a venit la geam o cucoană bătrână. Doamna tânără era în pat: a sprijinit hârtia pe o carte ca să-mi scrie. Și după câtva timp, cu nevoia de a-și cere iertare:

— Domnule, mi-a dat bacșiș un napoleon de aur. Am spus că mi-ați plătit comisionul, dar n-a vrut să mă lase până n-am primit. Vă spun, ca să nu socotiți că eu primesc bani, lăsând să creadă acolo că nu m-ați plătit. Mă cunoașteți.

— Ai văzut dumneata pe fereastră? Era în pat?

— Da, domnule, pot să vă spun: un pat mare, de stejar, pentru două persoane; deasupra, pe perete, erau două tablouri, un domn ofițer și o doamnă.

— Mai avea flori... multe în cameră?

— Flori? Flori... adică flori? Nu, nu mai avea. El repeta ca să aibă timp să se gândească.

Am crezut că mă minte, ca să se conformeze unei dorințe pe care mi-o atribuia, așa de la el.

— Cum, omule, nu erau flori?

— Zău dacă am văzut una măcar... dar poate or fi fost...

— Ah, afurisită femeie, dragul meu.

M-am gândit, până seara, dacă n-ar fi trebuit să mă duc eu și să terminăm totul printr-o împăcare. Dar mi-am spus că nimic nu mă îndreptățește la asta, că, de altfel, n-am nici măcar elementele care să mă facă să cred că ea ar primi o împăcare. Iar când mi-am adus aminte de noaptea de februarie, mi s-a înnegrit sufletul și am înțeles că e sfârșit până la sfârșit.

Am trimis peste câteva zile pe una dintre surorile mele, cea nemăritată, care era mai bună prietenă cu ea, să vadă ce face. Mi-a spus că nu e alarmant bolnavă, dar că i-a făcut o impresie de mizerie dureroasă. I-a repetat mereu însă, cu stăruință, că nu are nevoie de nimic, speră să meargă mai bine, a vorbit despre mine cu prietenie și indiferență, s-a interesat ce legături noi am. I-a spus, pe urmă, că așteaptă să se termine divorțul, ca să se mărite din nou. A găsit acolo și pe Anișoara, cu care deci se împăcase.

S-a făcut bine și, peste vreo săptămână, ne-am întâlnit către zece seara pe Calea Victoriei, în dreptul cafenelei Capșa. Eu conduceam pe actriță la teatru, ea era cu Anișoara și bărbatu-său. Am salutat-o, mi-a răspuns zâmbind și când, după zece pași, am întors capul, am văzut-o oprită în loc, rezemată de bara vitrinei, urmărindu-ne cu aceeași privire de căprioară blondă, înjunghiată.

Începusem să am un soi de nedumeriri, care aduceau mult cu părerile de rău... Suferă atât... poate că... în sfârșit... e atât de greu de fixat vina în dragoste.

Într-o seară, după ce o căutasem prin vreo două-trei restaurante, am renunțat la nădejdea că aș mai putea-o găsi și am rămas în tovărășia câtorva prieteni, într-un soi de cârciumă cu parc (adică grilaj de șipci vopsite cu verde, doi-trei leandri, grătar și lăutari). Evident că s-a vorbit despre femei. S-au rostit nume de neveste onorabile care merg la casele de rendez-vous (tremuram tot), s-a vorbit despre cele mai recente aventuri și amănunte din plin au fost date despre felul deosebit al câtorva femei cunoscute de noi toți de „a se da”. A uimit mai ales noutatea cea mai proaspătă.

Într-una din zilele trecute, un funcționar superior de tot, din minister — cel care povestea dădea nume precise — se trezise chemat la telefon pe la ora șase de către nevastă-sa, care îi făcea o adevărată scenă de dragoste. Că o neglijează, că e singură acasă și nu mai poate de dorul lui, că „să-l mai dea naibii de minister”. Directorul nostru general leșina de plăcere și o certa, cu o sigură de sine afecțiune și îngâmfare. În realitate, femeia îi telefona din dormitorul amantului ei, era cu totul goală, iar în tot timpul cât i-a telefonat bărbatului, își lăsa trupul pătruns și frământat de vigurosul ei tovarăș de aventură. Și când la urmă bărbatul a crezut că s-a întrerupt telefonul, nu era decât sfârșitul firesc al acestei întâmplări, care reedita în formă ultramodernă celebra istorioară morală din Boccaccio. La început ascultam cu respirația rărită, frământând nodul cravatei, mutând paharul și furculița din loc. Pe urmă n-am mai putut respira și eram livid ca un operat. Peste cinci minute am dat un bacșiș ispititor unui chelner, să alerge până la hotelul vecin și să caute, în carte, dacă G. are telefon. Mă chemase și nevastă-mea, de vreo două ori, la telefon, din casa unor prieteni. Întotdeauna istoriile astea cu femei, când se dădeau nume autentice — nu în simplă anecdotă — mă înnebuneau. Se zice că studenții în medicină, când citesc întâia oară în tratate descrise anumite cazuri, se cred și ei bolnavi de aceste maladii. Așa cum mulți dintre ei care aud pe altcineva dând lămuriri despre boala de care suferă simt și ei dureri, sau se sperie mulți dintre cei care vizitează muzeele spitalelor. Când se povesteau întâmplări despre bărbații înșelați, aveam impresia că și mie mi s-a întâmplat la fel. N-am fost liniștit nici când chelnerul mi-a spus că G. nu are telefon și nici nu m-am gândit decât cu oroare și dezgust la nevastă-mea și la toate femeile întreaga săptămână care a urmat.

Pe urmă, am început să uit îndestul.

În ziua de Sfântul Constantin și Elena, era la curse, tot cu Anișoara și bărbatu-său.

După luni de zile, am vorbit amândoi mai îndelung, plimbându-ne prin fața femeilor în rochii văratice, sprintene și luminoase ca niște afișe colorate, care stau urcate pe grilajul alb, prelungit de la foișorul de sosire, pe dinaintea tribunei înalte, elegante și albe ca o lebădă, până la capătul pajiștii fragede. A fost o broderie de dialog aerian, amabilă tachinerie și comentarii despre lumea de la curse.

Într-o vreme, tonul a devenit mai precis.

— Mi se pare că ai pierdut la primele curse?

— Da... se vede că din cauză că mă iubești dumneata.

— Sunt tentată, atunci, să joc și eu.

— Vrei să știi cu adevărat dacă te iubește? Și îmi era sufletul ca o pasăre grea, legănându-se, cățărată pe o ramură prea subțire. Căci mă gândeam și la mine și la amantul ei — și nu știam cum i se angrenează gândurile.

— Adică nu, mai bine nu joc. Incertitudinea e mai bună decât adevărul, și surâdea, răsfrânt în ea.

Mă gândeam ce bine i se potrivește, cât de a ei e această gândire.

Câtă lipsă de sensibilitate și ce acomodare grosolană îți trebuie ca să accepți o minciună! Și de ce? Ce voluptate poate fi în afară de aceea a iubirii absolute prin care și restul se valorifică? Această mulțumire a ei cu surogate, care nu pot satisface decât poftele mediocre, m-a făcut să încerc o undă de superioritate... Și totuși:

— Dar cu certitudinea din dumneata însăți, cum te împaci? am întrebat-o, învins iar de mistuitoarea îndoială. M-a privit surâzând și s-a ferit ca și când aș fi privit în cărțile ei, la joc.

— Nu știi niciodată... nu știm niciodată nimic.

A venit voinică, frumoasă și cu tot părul alb, tânără încă, prietenoasa mea protectoare.

— Am să-ți mărturisesc o slăbiciune.

— În sfârșit...

— A, nu e ceea ce crezi. Ceva mult mai grav. Îmi place să câștig bani. Fie și la curse... dar nu-mi place să mă înghesui acolo, strivită în mulțimea de la ghișeu. Înghesuiala, pentru o femeie tânără, mai merge, dar o babă ca mine ar face „gen operetă”. Ești drăguț să-mi iei niște bilete? și îmi întinse numaidecât câteva hârtii, ca să nu mă ofer cumva să plătesc de la mine. Pe dumneaei am să ți-o păzesc eu în timpul acesta.

— Sunt fără grijă, căci nu ar fi în orice caz mai rău păzită de cum am păzit-o eu singur.

Pe drum, mi-a venit poftă de glumă. Am luat biletele pentru doamna argintie pe alți cai decât mi-a cerut, hotărât, dacă vor câștiga caii ceruți de ea, să-i plătesc de la mine, puțin dealtfel, căci erau favoriți.

Pe aleea de lângă paddoc, femeile, stând pe bănci și arătându-se în rochii colorate viu, ca fluturii, examinau pe cele ce treceau întovărășite, care parcă defilau într-o grădină publică, la promenadă. Rezemată de grilajul paddocului, o cunoscută actriță, foarte inteligentă, fermecător dezmățată și bună camaradă, căuta să ia notă de starea cailor, plimbați în acest țarc cu nume englezesc, înainte de a li se pune șeile.

— Observi — mă întrebă zâmbind (îi spun de multe ori, în glumă, că e o reclamă de pastă de dinți, căci mereu râde și arată două șiruri mici de dinți desăvârșiți) — câtă noblețe au caii aceștia?... Câtă eleganță neafișată?

Observația ei e dreaptă: caii de curse par unui ochi nedibaci un fel de mârțoage slabe. Li se văd prea mult coastele și scheletul, merg obișnuit cu capul în jos, iar când nu sunt întărâtați, par niște indivizi foarte cumsecade.

— Uite roibul ăsta, care merge plictisit, mirosind pământul — și-mi arată un cal slab, dar cu mușchii atât de tari și de lămuriți că păreau și ei oase — n-a fost bătut niciodată. E mai de rasă, fără îndoială, decât stăpânul lui (era un fost postăvar îmbogățit din samsarlâcuri) care, dealtminteri, îl și speculează fără milă. Da... n-a fost bătut niciodată. Câți, între el și gloabele arătoase, care trag cu mofturi și figuri la trăsuri, ar ști să aleagă?

Și râdea mereu, arătând cele două rânduri de dinți regulați și albi, ca lucrați de mână.

— Acum vreo două luni, un prieten, a invitat la o masă, la Capșa, pe una dintre elevele de Conservator, fată foarte frumoasă, dealtfel. Ei bine, venea întâia dată, și visa de mult să vie, dar era pur și simplu intimidată de eleganța chelnerilor în frac, deși erau acolo în sală, fără ca ea să bănuiască, nume dintre cele mai frumoase ale societății românești, plus faimosul grup de băieți care conduc toate cotilioanele Bucureștilor. Căci tocmai acela era soiul ei ideal de eleganță, după cum pentru provinciali, tapeusele marilor palace-uri, zgomotoase, sunt alt ideal de eleganță.

— Dacă vrei să-ți completez justa dumitale observație, dă-mi voie să constat și eu că arhivarii singuri mai poartă mustăți războinice, că, dealtfel, plutonierii majori în armată fac infinit mai multă impresie de militari decât ofițerii de stat-major, că singurii care-și fac cap de intelectual: cioc, privire distinsă, păr abundent și buclat, sunt profesorii secundari din țările balcanice, pe când, oriunde, adevărații savanți nu sunt decât niște simpli oameni de treabă, care nici o clipă nu s-au gândit să îmbrace uniforma intelectualității... Pentru că toți cei pe care i-am enumerat noi amândoi, obsedați de o idee, se mulțumesc cu forma ei. Calul de trăsură îmbracă uniforma presupusă a pursângelui; chelnerul, uniforma lordului Derby, ctitorul fracului negru; arhivarul, ignorând că Napoleon n-avea mustăți, uniforma războinicului neîndurat, la fel sergenții majori și, cum ți-am spus, tot așa profesorii de liceu, uniforma pe care ei o atribuie omului de știință. E și adevărat însă că ei toți știu că au de-a face numai cu semeni care judecă după uniformă.

— Mă întăresc în convingerea că novicea noastră invitată s-a îndrăgostit de vreunul dintre chelneri. Să știi că ai dreptate. Dar apropo — ea spune apropo tocmai pentru că simt că nu e nici o legătură și încearcă nevoia să creeze una, fie absurdă — te-am văzut adineauri cum făceai suferință cu fosta dumitale nevastă.

Mi-a încremenit un zâmbet pe buze.

E un barbarism monstruos care ar scoate din mormânt pe toți luptătorii limbii literare. L-au derivat cei din teatru, din franțuzește, mai întâi într-o locuțiune rămasă culiselor cu exclusivitate: „a face foame”. Când actrița, tânără și frumoasă, e îndrăgostită de un actor, tânăr și frumos și el, care-i cere să-l ia de bărbat, ea îi răspunde cu chibzuință: „Ești nebun? vrei să facem foame amândoi?” Acum, derivat, ea mi-l aplică mie, cu un teribil simț al grotescului. M-am crispat ca o meduză, dar râdea atât de frumos, cu toți dinții, ca un miez alb de fruct exotic, că m-am domolit într-o întrebare:

— E atât de grotesc să suferi din dragoste?

— Nu...

— Vorbești sincer?

— Te asigur! și râdea mereu.

Mi-am adus aminte că are un băiețaș de vreo cinci ani, pe care-l iubește ca o nebună, fără să știe sigur nici măcar cine i-a fost tată, așa încât uneori glumește: „În modul acesta fac o bună afacere, căci nu mă va iubi decât pe mine”.

— Ascultă, ai vrea ca, atunci când va fi bărbat, băiatul dumitale să fie indiferent femeilor, iar el să aibă alte preocupări exclusive?

Mi-a răspuns neted, fără ezitare:

— Nu...

— Ai vrea să fie iubit?

— Oh... da...

— Și să iubească?

— Mai ales...

— Să iubească, chiar de nu va fi iubit?

— Da... da... neapărat.

— Bagă de seamă, dumneata, care ești femeie, care ai fost și ești iubită, care ai înșelat poate...

— Nu „poate”... sigur.

— Ei bine, ai vrea ca fiul dumitale să iubească femeile, chiar dacă ar fi să fie înșelat? Ai vrea să sufere din dragoste? Și, cu toată dorința de amărăciune din mine, jucând ca pe o carte pe răspunsul ei, după ce am luat toate măsurile unei mărturisiri... sincere: Bagă de seamă...!

A devenit serioasă, ca într-o pauză de dramă.

— Ți-o spun din toată inima că aș vrea ca fiul meu să fie iubit de femei, și cred că va fi, dar îți jur că aș vrea să le iubească oricum, chiar cu riscul de a fi înșelat de ele. Și acum spune-mi pe ce cal să joc...

I-am zâmbit cu o neroadă recunoștință, i-am spus că eu joc anapoda, i-am dorit câștig și am plecat să dau biletele cumpărate.

Caii pe care dorise să joace „venerabila prietenă” au rămas pe drum, ca să-mi facă mie jocul, desigur, căci aveam nevoie de succese în fața nevesti-mi, ori de care naiba ar fi fost ele. A ieșit un cal aproape nejucat.

— Vai, am așteptat anume să îmbătrânesc, ca să pot juca la curse... Și tot pierd... Acum când nu mai pot spera nimic.

— Sunt dezolat, și nu știu ce sfat să vă dau... Cred, în orice caz însă că superstiția e neîntemeiată... Căci bănuiesc că ați câștigat... Ia vedeți biletele din poșetă.

— Calul numărul șapte? Ei nu!? De ce vă mirați? Acum priviți în fața tribunei tăblița indicatoare pe foișorul de la sosire... Șapte? Nu?

Râde, gâdilată, uimită, râde și nevastă-mea, atrasă în jocul acesta al întâmplării, femeie, cu tot ce e în ea femeie, justificând dorința mea de a avea un succes. Se revarsă și trece de noi lumea tribunei și a grilajului, aspirată spre paddoc și aleea umbrită.

— Trei bilete pe numărul șapte? Dar mi se pare că nimeni n-a jucat pe această fantezistă gloabă. Câștig o avere. Tânărul meu prieten, trebuie să constat că apropierea dumitale e prețioasă femeilor... cu dumneata, chiar când pierd, câștigă.

— Chiar când câștigă... pierd, o corectează nevastă-mea, îngreuind cu înțeles cuvintele, ca să i se ierte calamburul și ca să-i dea o anumită adâncime.

Pe lângă noi treceau grupuri care parcă nu aveau altceva de făcut decât să ne examineze. Și făceau asta cu o lipsă de discreție uimitoare. Bărbați și femei ne măsurau, ca pe niște manechine care poartă confecțiunile unor case de mode. Desigur că toate grupurile se examinau între ele, dar nu puteam să-mi dau seama efectiv de acest fapt decât când noi eram obiectul lui. Tot așa, de pildă, nevastă-mea, uneori, și astăzi chiar, privindu-mă în ochi, viu și cu o strălucire pasionată, îmi dădea impresia că numai pentru mine are această privire (când sufletul i se adună din trupul întreg, în ochi și în obraji). Bănuiam totuși că privește la fel și pe unii bărbați străini, dar văzută din profil figura ei nu mai avea acea pasiune nemeditată. Ar fi trebuit să mă găsesc și eu pe direcția privirii ei, ca să pot judeca. Dar, bineînțeles, asta era imposibil și a trebuit să adaug încă un fapt la capitolul incertitudinilor de nedezlegat ale iubirii.

Acum toată lumea se revărsa spre paddoc și aleea de castani de lângă el, desprinzându-se de grilajul alb, coborând din tribuna albă, pe scările înguste, aspirați toți ușor, parcă de o pompă nevăzută.

Eram mulțumit de această după-amiază și-mi era teamă să prelungesc încercarea, ca jucătorului la chemin-de-fer care a bătut câteva puncte și se codește să meargă mai departe, de frică să nu piardă totul. Pe urmă, eram chinuit de momentul despărțirii, pe care nu-l puteam închipui, căci mi-era greu s-o văd pe ea plecând, lăsându-mă în loc. Aș fi avut reprezentarea fizică a părăsirii și aș fi suferit ca întâia oară. Mi-am adunat rezervele de voință și i-am luat prin surprindere mâna, spunându-i destul de gângăvit și scurt:

— Sărut mâinile.

Zâmbind mirată, cu ochii mari albaștri, sculpta nervoasă grilajul alb cu umbreluța.

— Pleci?

— Nu mai stau și la ultima cursă.

— „Ai cucerit tot ce-ai avut de cucerit?” și surâdea, șoptind această aluzie la marșul cântat la toate mitingurile la care se cerea trecerea Carpaților.

— Ai fi putut să mă întrebi mai bine dacă „am recucerit tot ce-am avut de recucerit”.

— Ah?

— ...și atunci ți-aș fi răspuns că...

— !? Mă privește lung.

— ...nu. Spune, ce pot să răspund?

— Nu se știe — și surâde mai nervos, mai viu, mai ironic — nu se știe niciodată.

Doamna argintie venea cu brațele pline de bancnote, pe care le ținea la piept, ca pe niște flori, stârnind surâsuri de prietenie și de admirație în urma ei.

— Scumpă doamnă, n-am ce-ți face, dar soțul dumitale, după cum vezi, mi-a plătit croitoreasa pe un an de zile... Sunt sigură că a făcut-o pentru farmecul meu irezistibil. Iar ochii mari, cu pleoapele frumos îndoliate, surâdeau fără să creadă.

Am privit-o precis.

— Pe cuvântul meu, doamnă, că da...

A fixat-o cald pe nevastă-mea:

— Care din noi două să considerăm asta drept o impertinență? Ah, dar m-am zăpăcit cu totul... de-am ajuns la asemenea întrebare... Domnul ăsta tulbură situațiile cele mai limpezi și zăpăcește pe toată lumea.

Treceau pe lângă noi, plimbându-se prin fața meselor de la bufet, doamne tinere din lumea bună, mereu în rochii deschise ca pastelurile, cu brațele goale, și domni în jachetă, cu pălăria tare și binoclu atârnat de gât, această alee cu pietriș constituind între cântar, restaurant și intrările la tribuna Jockey-Clubului un refugiu al înaltei mondenități, câtă vreme marea mulțime se înghesuia la paddoc, la ghișeuri și pe aleea castanilor. Am stăruit să plec.

Afară, în fața porții, tot câmpul viran, care slujea drept piață, era plin de trăsuri și automobile. Altele începuseră clasicul circuit dintre rondul al doilea și casa doctor Minovici, în lumina vie, oblică și fără putere a asfințitului. N-am găsit trăsură și am pornit-o pe jos. Venea dinspre oraș, în trapul maiestuos al unor armăsari negri și mari, o trăsură nouă parcă, lăcuită în albastru, cu cauciucurile groase cât cele de automobil, cu pernele reliefate ca niște romburi bleumarin, fixate așa ca să se poată rezema clienții de ele, lăsând picioarele să fie mângâiate de blana roșie, așternută jos. Integrându-se arcuirilor largi de lac și stofă, o femeie tânără și palidă, a cărei linie incomparabil elegantă relua parcă motivul unduit al aripilor trăsurii, părea o „Damă cu camelii” visătoare și istovită, absentă cu totul la celelalte șiruri de automobile și trăsuri, din care zeci de ochi căutau s-o privească măcar în fugă. Era numai o banală și lacomă cocotă, fostă servitoare, care nu cunoștea Dama cu camelii nici măcar din traducerea apărută în „Biblioteca pentru toți”, dar care, cu ușurința levantinilor ori a specimenelor inferioare, frumoasă, neasemănat machiată, imita la perfecție modelele ajunse aci din a treia, a patra mână (când sensul și conținutul se evaporează și când imitatorul nu mai știe măcar pe cine imită).

Cu cât mă apropiam de oraș, aleile umbroase erau tot mai pline de lume, până am ajuns în centrul furnicarului popular și festiv de la „Bufet”.

Săptămânile următoare m-am simțit din ce în ce mai mult convalescent. Aceste întrevederi cu nevastă-mea mă făceau să suport nesfârșit mai ușor ruptura și eram foarte mulțumit de bunul gând pe care-l avusesem, provocându-le. Depărtarea nu mai era o dramă unică și distrugătoare de organe, exasperată de absolutul ei, voit la început, ci un sistem de acomodări.

Prezența femeii îmi era indispensabilă, ca morfina unui detracat, dar aveam norocul că o puteam izola de orice condiții logice și, indiferent dacă aveam noi motive de nemulțumire ca fapte și gânduri, eu tot îi simțeam binefacerea. O săptămână după ce o vedeam, eram totdeauna mult mai puțin obsedat de ea și aveam o senzație de vindecare.

Dar după aceea, ca și când s-ar fi strâns tot dorul de ea în mine, ca răul tot dintr-un abces, simțeam neapărat nevoia s-o văd. Încercam, e adevărat, noi rezistențe, izbuteam pentru câtăva vreme, dar căderea era mai puternică. Rezistam totuși, până în clipa când conveneam că trebuia s-o văd. Odată convenit acest lucru, ca și când un zăvor s-ar fi tras, nu numai că nu mai aveam puterea de a întârzia cât de puțin, dar eram cuprins de un adevărat iureș accelerat de nebunie, când nu mai puteam judeca nimic și când, orice s-ar fi întâmplat, trebuia s-o văd. Atunci o căutam anume într-o singură seară în restaurante, prin teatre, la prietene și, de vreo două ori, chiar la ea acasă. Am găsit-o în ambele rânduri când am căutat-o la mătușa ei, printr-un noroc la care nu mă așteptam, singură acasă, putând deci să mă primească. Veneam totdeauna cu motive bine alese și indiferente, căci altfel nu știu ce s-ar fi întâmplat cu mine. Aveam totuși, limpede, impresia unei probabilități de vindecare în viitor, firește fără să pot preciza cât de îndepărtat putea fi acest viitor. Un an, doi, sau poate mai mulți.

Într-o vreme parcă începusem s-o uit. Descoperisem un soi de preocupări, care o lăsau pe ea pe planul al doilea. Niciodată nu ajunsesem la o atât de mare putere de concentrare. Reluasem studiul apriorismului kantian, și câteva zile am avut impresia că am găsit o explicație menită să revoluționeze filozofia. Era în mine un luminiș egal, o claritate binefăcătoare, asemeni calmului de fulg pe care-l dă morfina.

Ajunsesem la concluzia că era o greșeală aceea pe care o făcea Kant, deducând caracterul de universalitate și necesitate al principiilor matematicii dintr-un apriorism, oricum metafizic. Dimpotrivă, rămâneam în lumea experienței și găseam mai mult decât suficientă explicație a universalității și necesității matematicilor în originea lor de ordin convențional. O bună parte din filozofia kantiană mi se părea prăbușită prin această descoperire.

Atunci am înțeles, am simțit înfiorat, că poate exista o lume superioară dragostei și un soare interior, mult mai calm și mult mai luminos în același timp. Gândeam neîntrerupt, cu o intensitate de halucinat. De la un exemplu treceam la altul și de la o descoperire la alta nouă.

De ce linia dreaptă e oricând și oriunde drumul cel mai scurt între două puncte? Pentru că așa am convenit să-l numim și, dacă nu ar fi așa, nu l-am numi așa. Universalitatea și necesitatea sunt ale limbajului.

Pe stradă umblam aproape automat, cu toată atenția răsfrântă înăuntru. Nu știam nici pe ce străzi merg, nu auzeam nimic în jurul meu și câteodată, traversând, dam buzna peste automobile. Tot ce era rază de lumină era absorbit în interior. Lumea automată și lumea conștiinței deveneau independente una de alta și își continuau seriile diferit. Mi s-au întâmplat și necazuri penibile, alteori numai ridicule. Căci puteam numai să încep seria automată, nu s-o și controlez mai departe. Dădeam, de pildă, douăzeci de lei la chioșc să iau ziarul, dar nu mai luam restul și uneori nici ziarul. Nu țineam minte nimic din ceea ce făceam. Era să am din cauza asta un duel. Am fost oprit pe bulevard de un domn și o doamnă, fostă prietenă din copilărie. Am început, pe jumătate prezent, să-i sărut mâna ei și pe urmă, continuând, i-am sărutat-o și domnului. A devenit palid, și-a tras mâna brusc și m-a dezmeticit și pe mine. Abia mai târziu lucrurile s-au lămurit. Era convins că nevastă-sa fusese dragostea mea și că revederea asta târzie m-a emoționat atât de mult, că m-am zăpăcit de tot. Când adevărul era că eu de abia luam notă, cu mijloacele de cunoaștere periferică, de această întâlnire.

Mai avusesem cândva un fel de reverii, care aduceau cu acest soi de adâncă și intensă interiorizare. Dar atunci aveau drept obiect motive fără noimă: cum aș cheltui un miliard, sau cum aș organiza o călătorie la Polul Nord, sau, când eram în primele clase de liceu, realizam un fel de Românie-Mare în harta geografică refăcută după mine, când nici nu bănuiam războiul care va veni.

Am descoperit într-o revistă însă un fragment de articol în care Giovanni Papini expunea exact aceeași opinie despre apriorism ca și mine. A urmat iar prăbușirea sufletească, iar golul canceros. Mai ales că Papini nu era nici măcar socotit filozof, ci ca un diletant pasionat și fantezist.

Într-o zi, căutam să refac ceva din prezența femeii, scotocind prin sertarele unui mic birou, pe care-l avea în odăița ei de primire, o încăpere îngustă, dreptunghiulară, lipită de dormitor. Cuprindea numai un divan acoperit cu scoarțe, câteva acuarele, etajera de cărți și biroul ei mic. Fotografii, tăieturi din revistele ilustrate, scrisori de la prietene, traduceri (vrusese să traducă Le lys rouge și nu avusese destulă răbdare). Erau note de croitoreasă de asemeni, firește răspunsuri la concursurile cu premii ale magazinelor ilustrate și tot soiul de alte nimicuri. Dealtfel, toate cărțile îi erau pline de note și scrisori uitate printre pagini. Am răsturnat, fără să vreau, un teanc de cărți și iată că dau peste un plic, cu scrisoarea în el, pe care nu-l descoperisem în numeroasele scotociri de până acum... Am avut un fior, ca și când aș fi pus mâna pe cifrul dorit al unei taine.

„Fetițo, diseară Iorgu pleacă la țară, că e 15 februarie și trebuie să tocmească oameni pentru arături. Mi-e urât de moarte singură acasă. Vino să mâncăm amândouă. Am și croitoreasa la mine, poate că-ți tai și tu taiorul... Seara dormi la mine, dacă vrei, stăm toată noaptea de vorbă.”

Era scrisul Anișoarei. Iorgu era bărbatu-său, 15 februarie, data când am venit de la Azuga.

Simt că amețesc; că mi se deschide o perspectivă uluitoare, deși dorită, ca putința de a merge a paraliticului, culcat în fața altarului pentru maslu. Caut să fiu cât mai liniștit, ca să pot înțelege bine. Așadar a jucat o comedie, ca să mă pedepsească, așadar sunt cu adevărat un tip imposibil, care complică absolut orice întâmplare, iar ea e femeia unică — și totul se poate șterge ca un vis îngrozitor. Îmi dau lacrimile și plâng încet de bucurie. Va să zică era totuși o soluție, când eu nu vedeam nici una...

Pe urmă a început bănuiala că aș putea fi victima unei abile manevre. Dacă scrisoarea a fost pusă cumva de curând acolo? Ea era certată, cel puțin așa știam eu atunci, cu Anișoara, de aceea nici n-am căutat-o acolo. Pe urmă, data e prea săritoare în ochi, prea cu intenție: 15 februarie. Și de ce n-a spus servitoarei atunci unde se duce? De ce nu mi-a lăsat un bilet? Rămân îndelungată vreme ros de îndoială. Dar pe urmă singur argumentez în favoarea ei. Probabil se împăcase cu Anișoara și eu nu știam. Ca să aducă ulterior scrisoarea, i-ar fi trebuit prea mari complicități și nici nu avea certitudinea că aș fi găsit-o. De asemeni, ce motiv ar fi avut să mi-o plaseze aci? De ce să ție să ne împăcăm? Ce interes ar fi avut? Când mi-a refuzat primirea oricărui ajutor material și când eu sunt cel care mă tem să n-o pierd? Numai dacă mă iubește e explicabil demersul ei, dar atunci apare mai curând verosimilă întâmplarea însăși. Dealtfel și suferința ei, în tot timpul acesta, suferință care acum îmi pare absolut certă, confirmă această părere.

Mă îmbrac repede și pornesc spre Anișoara. Pe drum, am însă o nouă îndoială. Dacă totuși scrisoarea e întocmită? E foarte posibil ca ea să nu vrea să divorțeze, căci ar pierde o bună situație materială, iar faptul că mi-a refuzat ajutoare pe care le putea bănui modeste nu înseamnă că e dezinteresată. Încep să judec și atitudinea ei, ca amantă. Dacă ar fi iubit, ar fi suferit atroce ca mine și ea. Ar fi avut momente de adevărată nebunie ca să mă vadă. Însă că suferea vizibil, poate fi și din cauză că suferea sincer la gândul că pierde o situație materială. Ca aspect, suferința sufletească și cea cu mobil material nu diferă și e greu să știi dacă o femeie suferă că nu-i vine amantul la rendez-vous sau că are de plătit o notă la croitoreasă. Iar dacă din orgoliu îmi ascundea că a dormit la o prietenă, pentru ce atunci nu avea orgoliul să ascundă și că suferă, în stradă sau la restaurant? Și dacă această suferință era atât de mare, de ce n-a făcut nici un demers să ne împăcăm? Dar dacă ar fi făcut acest demers, n-ar fi fost oare o dovadă pentru mine că ține la o situație materială? Am intrat într-o cafenea, am cerut o cafea și un cointreau, lăsându-mă mai departe pradă frământării din mine.

Când mi-a răspuns prin comisionar, mi-a spus că are casa plină de flori, deci un act de orgoliu sincer (căci nu-și putea închipui că are să fie demascată de comisionar). Dacă admit în principiu acest gest, pot să le admit atunci pe toate. Dar dacă și-ar fi făcut din comisionar un complice, dându-i, dealtfel, acel napoleon de aur? Atunci de ce comisionarul mi-a spus că i s-au dat bani și că i-a primit, de vreme ce era complice cu ea și știa că n-o să-l trădeze? Pe urmă, nu i-ar fi ei frică să n-o trădeze mai târziu Anișoara? Dar dacă amândouă au fost complice și ea o are pe vară-mea „la mână”, cum se spune? Ar trebui, pe de altă parte, să mă interesez ca să știu cu preciziune dacă Iorgu a fost într-adevăr la țară în ziua aceea. Dealtfel, chiar dacă el a fost, era posibil ca nevastă-mea să nu fi dormit la ei. Kant a arătat cândva că se poate demonstra, deopotrivă, și că spațiul și timpul sunt infinite, și că sunt finite. Tot o astfel de antinomie e și faptul de a ști dacă o femeie te iubește sau nu, căci îți poți demonstra cu ușurință, pornind de la aceleași fapte, și că te iubește cu istovitoare pasiune, și că te înșală, batjocoritoare. Numai dacă nu admiți că amândouă ipotezele sunt adevărate, și, ca teză și antiteză, se contopesc, ca să rămânem în filozofie, în sinteza hegeliană. Două lucruri mi s-au părut, totuși, convingătoare: că ea n-a evitat divorțul și, oricât aș crede în întâmplare, faptul că niciodată n-a fost în apropierea ei vreun bărbat, chiar când am căutat-o prin surprindere.

I-am telefonat Anișoarei că iau seara masa la ei.

Deși mai sunt numeroși musafiri la masă, n-am răbdarea să plece și tot timpul aducând vorba de agricultură, despre momentul când se încep muncile, fără să întreb însă de-a dreptul, căci știam perspicacitatea cu care se refuză bărbatului orice detaliu care l-ar lămuri asupra situației lui, am căutat să aflu dacă Iorgu fusese într-adevăr la țară, la 15 februarie. N-am putut afla nimic. Erau câțiva oameni politici, femei din cercurile care vânează cancanuri și întâmplări mondene. Unul dintre comeseni, aflând că sunt nepotul lui Nae Gheorghidiu, m-a considerat cu oarecare admirație și am avut impresia că și ceilalți împărtășesc aceleași sentimente. Un deputat s-a oferit să spuie „una bună” de-a unchiului.

— O știți pe cea mai nouă a lui Nae Gheorghidiu? și — la întrebările întrebătoare: care? cum? — începe să povestească: Acum vreo câtva timp, eram vreo cinci-șase inși la casieria Camerii să ne luăm diurnele pe sesiunea asta, când Nae Gheorghidiu dă cu ochii de Vasilică Săvulescu de la Brăila, îl știți pe Săvulescu cum e totdeauna, lânos, netuns, cu gulerul murdar, cu pantalonii cu genunchi. Gheorghidiu, de colo, privindu-l cum numără banii: „Mă, Vasilică, acum că ai bani, mai du-te și tu la baie, mă”. Da Vasilică, de colo: „Zău, mă Nae, fac baie în fiecare zi”. Și serios, acesta: „Ascultă, Vasilică, atunci schimbă apa...”

Râd toți cu hohote, pe urmă unul întreabă dacă știm ce i-a făcut unui alegător al lui.

— Vine — spune povestitorul — un tip care-i cerea de doi ani să-l numească în vreo slujbă: „Coane Nae, acum a murit, de o jumătate de ceas, Iorgulescu de la primărie, vreau eu locul lui!” „Vrei locul lui, mă Vasiliule?” „Da, coane Nae!” „Bine, mă, uite-ți dau o scrisoare pentru primar.” Și scrise primarului o carte de vizită închisă, în care-l ruga să ia măsura lui Ghiță Vasiliu și, dacă i se potrivește coșciugul, să-i dea lui locul mortului.

Alte hohote de râs, alte exclamații de admirație pentru Nae Gheorghidiu. Aflu acum că a făcut împreună cu Lumânăraru o excelentă afacere cu statul. Fabrică muniții pentru armată, foarte scump plătite. Mi se pare că niciodată n-au să mai plece oamenii aceștia. Anișoara ține acum ca Iorgu să spuie alta bună a lui Nae Gheorghidiu. Firește că toți acceptă și Iorgu povestește:

— În prag, la Capșa, Nae se întâlnește cu un vag cunoscut, un tip de prin nordul Moldovei, unul Mihai Tutunaru. „Ce mai faci, Nae?” „Bine, dar tu?” „Păi să vezi, că am fost la Viena, că mi-e nevasta bolnavă în sanatoriu... am făcut acolo un consult... că a trebuit să las pe soacră-mea la moșie tocmai acum când e lucrul în toi, că am luat în arendă și o moșioară a lui frate-meu”, și dă-i, și dă-i... Nae, de colo, îl privește lung, așteaptă și, pe urmă, mirat: „Ascultă, dragă, ce te-ai apucat să-mi spui mie toate astea? Eu te-am întrebat ce mai faci, așa cum se întreabă. Ce, tu ai luat-o în serios?”

Alte râsete. Un tânăr povestește că Nae Gheorghidiu are aprobată în buzunar, de către un ministru, care fusese, e drept, numai interimar la Finanțe, o petiție, pentru două vagoane de radium, predabile în gara Ocnele-Mari, cu prețul de cinci mii de lei vagonul. Celor mai mulți nu le vine să creadă, dar tânărul își dă cuvântul că a văzut petiția și că Nae obține de la acest ministru acum ce vrea, numai să nu mai arate la toată lumea aprobarea dată. Eu aveam febră de nerăbdare.

Abia după-masă, târziu, când lumea plecase, aducând iar vorba, am aflat că într-adevăr Iorgu fusese la țară la 15 februarie.

Pe urmă am întrebat de-a dreptul, cu ochii vii, pe Anișoara:

— Te rog, spune-mi, a dormit Ela în februarie la tine?

Mi-a răspuns rece, calculat:

— Nu știu.

— Te rog, Anișoară, spune-mi... te rog mult.

Și făcând pe stânjenita:

— Nu știu... nu pot... sunt patru luni din februarie până acum, ce vrei!...

— Totuși...

— Ștef, te rog, nu insista, că nu pot să spun nimic.

Iar Iorgu, gros, cu fața mare, ștergându-și de vin mustața groasă și scurtă, nemaiputându-se stăpâni:

— A dormit... dragă, a dormit în vremea aceea cam de două-trei ori, de câte ori plecam eu la moșie... o chema Anișoara, că-i era urât singură.

E în mine o lumină care-mi umple ochii de lacrimi.

— Și de ce nu mi-ați spus până acum?

— De unde știam noi de ce v-ați certat? Și pe urmă, naiba să le ia de femei, că încurcă lucrurile de nu le mai descurcă nimeni. Și-a ales o scobitoare, a pus-o între dinți și apoi a măsurat liniștit farfuria cu brânzeturi.

O săptămână întreagă, o lună, a fost o beție de dureri amare transformate în bucurii tari, cum se schimbă drojdiile zăcătorilor în alcool. Tot trecutul îmi apărea acum clar, mai ales după noi explicații, mai ales după fericirea ei, acum nestăpânită.

Am mai rămas două săptămâni în București, pe urmă am fost concentrat și asta mi s-a părut o calamitate, dar am aranjat așa ca ea să petreacă vara la Câmpulung.

Pe o stradă albă, care ducea spre Mateiaș, găsisem la o familie, mai demult cunoscută, o cameră mare, curată, cu sofale jumătate din cuprins, iar alături o odaie mică, pentru bucătăreasa adusă de la București. Era destul de aproape de mine, căci de la Dâmbovicioara la Câmpulung să tot fie treizeci și ceva de kilometri și avea deci mereu amenințarea venirilor mele neprevăzute, asemeni unui rond de noapte pasional.

La început eram, oarecum, într-un anumit sens, liniștit. Îmi scria că se simte mulțumită, că aerul limpede și cu miros de brad îi face bine, mai ales după iarna de petreceri, că n-a făcut nici o cunoștință nouă, că e „încântată”, că nici una din vechile noastre cunoștințe nu e în Câmpulung.

Îmi descria micile ei bucurii singuratice în această stațiune de vară. Să citească dimineața câte o carte, pe bancă, pe bulevard sau în parc, urmărind jocul copiilor, cu bonele lor, să se ducă la piață să cumpere brânzeturi, zmeură și mere, să doarmă leneșă după-masă; la șase, să ia dulceața și cafeaua cu coana Atena, gazda și vechea prietenă. Că seara, uneori, făcea plimbări cu Tanți și Zoica, nepoatele coanei Atena, pe bulevard, ca să asculte muzica.

Aproape în fiecare zi, la popotă, primeam câte-o scrisoare, cam cu același cuprins, care mă liniștea ca o binefăcătoare promisiune.