Ultima noapte de dragoste

Dar ultima scrisoare mă chema „negreșit” la Câmpulung, pentru sâmbătă, sau cel mai târziu duminică. Era o impresie tulbure, care mă neliniștea. Încercasem în toate chipurile să obțin o permisie de două zile, fără să izbutesc. Pândisem ca să găsesc în toane bune pe comandantul de batalion, căutasem să-mi atrag laude pentru modul în care îmi conduceam plutonul și izbutisem. Arătos și cumsecade oriunde, căpitanul Dimiu devenea de neînțeles când era vorba de această permisie. Miercuri seara, după-masă, căpitanul Corabu trimisese, rugat de toți, ordonanța să-i aducă flautul și ne-a cântat câteva bucăți nemțești, de un sentimentalism luminos și catifelat, cu totul în contrast cu firea cruntă și iute a acestui om, care îngrozea până și pe superiorii lui. La Viena, când era ofițer în regimentul 5 vânători, luase și lecții la conservator și era prețuit ca un adevărat artist de camarazii lui nemți. Îi făcuseră cadou, la plecare, după obiceiul regimentelor austriace, o tabacheră de preț, plată, cu o potcovioară într-un colț, cu inițialele lui împletite, de aur, într-alt colț, cu semnăturile tuturor săpate, în facsimil, înăuntru. Acum căpitanul Dimiu, cu mâinile puțin cam scurte, încrucișate peste talia care nu mai încăpea în veston, asculta grav muzica, asemeni unui epitrop de biserică de sat, cazania. N-a zâmbit decât când căpitanul Floroiu, care, cu mustața bătrânicioasă și blondă, trecea, oarecum, drept intelectualul batalionului, a rugat pe Corabu să cânte doina, a cărei execuție e tradițională la flaut, ca ouăle roșii la Paști. Căpitanul s-a executat și a cântat-o cu un simț al melancoliei, al dorului, aici, între pustiurile muntoase, crescute în noaptea rece, de ne-a copleșit pe toți.

Mi-am lungit gâtul după Dimiu și, încet:

— Domnule căpitan, v-aș ruga să-mi dați voie sâmbătă și duminică la Câmpulung. Vorbeam cu răsuflarea rărită, în șoaptă miloagă, aproape.

Mi-a răspuns, fără să se uite la mine, scurt:

— Nu se poate, și a ascultat mai departe flautul.

A doua zi l-am pândit când a apărut pe platoul de instrucție, trecând de la companie la companie, cu mustața cuminte și groasă, ca un harnic arendaș de la un ogor la altul. N-am putut să-i vorbesc, căci se încurcase în probleme de tactică, pe care le-a descurcat pe urmă, simplu: „Domnule, trebuie să-l prinzi totdeauna pe flanc”, spre deosebire de căpitanul Floroiu, care expunea erudit o temă, și de căpitanul Corabu, care își pedepsise compania, cu ofițeri cu tot, să urce de douăzeci de ori în fugă un povârniș apropiat și deci era alături, atent, cu încruntare, să vadă dacă i se execută ordinul.

La ora raportului, când am venit în odăița care slujea de cancelarie batalionului, l-am găsit iar cu căpitanul Floroiu, cu vreo doi sergenți de la popotă. De o săptămână, socoteau mereu, cu energie tăcută, ca să iasă la capăt. Sâmbăta trecută, regimentul avusese inspecția generalului comandant de divizie și batalionul nostru primise ordin să pregătească, jos în tabără, o masă după cuviință. Oamenii clădiseră un umbrar de frunze proaspete, lăutarii primiseră vestoane noi. Vreo trei-patru, reputați ca vânători, fuseseră trimiși în munte să aducă vreo capră neagră, căci mergea vestea că peste prăpăstiile și piscurile Pietrei Craiului ar fi câteva capre negre. În realitate, vânătorii n-au adus decât o căprioară și, sub supravegherea unui comandant ofițer, care trecea drept mare meșter, s-a servit spinarea de căprioară cu sos și cu ciuperci. Multă bătăie de cap i-au dat meșterului camarad însă păstrăvii. Bucătarul nostru era prea neșlefuit ca să poată găti o masă atât de subțire ca păstrăvii fripți în pesmet. Nu mai spun că și vânatul lor a fost o problemă foarte complicată. Pentru noi, mai vânam și cu granatele Savopol, că tot nu erau bune de altceva, cu toată paza. Acum însă, ca să nu se sfărâme carnea fină, trebuiau prinși cu mâna, pe sub pietre, în apa tăioasă de rece, de la izvoarele Dâmbovicioarei, dar prinși chiar în zorii zilei de sâmbătă, pentru că: „Ascultă-mă pe mine, domnule, păstrăvul nu e de mâncat decât viu... nici câteva ceasuri nu ține. Dacă vrei să mănânci păstrăv după cinstea lui... Și pe urmă, dacă nu l-ai gătit, s-a isprăvit. Dacă nu e untul bine încins, nu mai e păstrăv, e terci. Asta nu orice bucătar știe s-o potrivească după dichisul ei, că dacă-i prost, îl usucă, dar la mijloc îl lasă crud de-ți dă greață.”

Explicații care dădeau răcori celor cu răspundere: „Vasiliule, frate, să nu ne lași”. Doi inși aveau să îngrijească de ale băuturii: niște braghină vestită de pe lângă Golești, țuică de Câmpulung, „dacă n-o găsi de Văleni”, și zece sticle de șampanie, Mumm Very Dry, „căci numai de asta bea”. Cașcavalul proaspăt de Câmpulung, zarzavaturi și legume, alese cu grijă, cădeau în sarcina popotarului obișnuit. Dar ceea ce a dat mai multă emoție căpitanilor noștri (generalul venea să facă o inspecție în vederea înaintărilor la gradul de maior) a fost că a trimis vorbă anume să i se dea la începutul mesei două ouă fierte, numai două, „dar dacă nu se pot găsi absolut proaspete, mai bine să se renunțe”! Câtă bătaie de cap pe bieții oameni, că au dat în grija unei ordonanțe anume supravegherea unui cuibar și tot le era teamă că s-ar putea produce vreo încurcătură, încât ordonanța să dea dintre cele mai puțin proaspete... Dar, în sfârșit, totul trecuse cu bine, ouăle fusese într-adevăr proaspete, iar diferitele bunătăți îngurgitate, digerate cu laude.

Acum toate cheltuielile prânzului era îndemn să fie scoase din „economii”, exact de la „ordinar”, adică de la masa trupei, căci regimentul nu avea fonduri speciale. Rațiile celor care erau în permisie, ajustări de carne la cazan și ceva mai puțin zahăr la ceai, toate cumpănite cu chibzuință, de la o zi la alta, trebuiau să acopere deficitul. Am așteptat zadarnic să se termine adunările de cifre și cercetarea tablourilor. În cele din urmă am plecat, căci am înțeles că nu pot obține, întrerupând o asemenea discuție, ceea ce nu obținusem când se cânta doina.

După-masă ne-a chemat să ne împartă niște broșuri trimise de la regiment. Erau câteva cărțulii subțiri, tipărite prost, pe hârtie de jurnal, cu coperte verzi sau galbene, ca „legea chiriașilor”, de pildă. Noi învățăminte de pe frontul occidental se numea una. Alta: Rolul artileriei în războiul actual. În sfârșit, o a treia: Notele unui căpitan din armata germană. Câte un căpitan sau maior, din birourile statului-major, traducea și tipărea astfel de broșuri, fie că-l interesau, fie că voia să arate că are de lucru, dar nimeni nu le dădea nici o importanță, și, trimise la corpurile de trupă, zăceau prăfuite în pachete, ca teancurile de broșuri patriotice prin pivnițele prefecturilor. Din când în când, „ca să se descarce”, aghiotanții de regimente le distribuiau la ofițeri. La drept vorbind, ele ar fi trebuit să fie citite de către generali și state-majore, căci era vorba de învățăminte pentru conducere, la început, iar eu și cu Orișan eram convinși și chiar uimiți de seriozitatea cu care se documentează ofițerimea noastră superioară — căci aceste cărțulii erau cu adevărat extrem de interesante — dar mai târziu am înțeles că supraevaluasem anumite inteligențe. Deci, în timp ce luam bucuros broșurile:

— Domnule căpitan, vream să vă rog, ca și-aseară, pentru o permisie de două zile la Câmpulung... Am acolo...

— Dragul meu, îmi pare rău, dar nu se poate, ce să-ți fac?

— Domnule căpitan, nici nu vă închipuiți ce serviciu mi-ați face...

— Cum să nu știu... știu... dar nu se poate...

Aseară, la popotă, în sfârșit, a fost a treia încercare, mai nefericită decât toate. Eram cu gura arsă, cu ochii tari în cap, căci simțeam că nu voi putea fi la Câmpulung decât dezertând și, prevăzând toată nenorocirea, eram totuși hotărât să dezertez. Toată noaptea m-am frământat mistuitor.

Iată, au început să se albească ferestrele, în casă întunericul se rărește ca un praf și eu n-am închis încă ochii. Cearta cu Corabu mi se pare ștearsă.

— Dom sublocotenent, vă cheamă dom căpitan Dimiu... a venit după dumneavoastră Nistor Oancea.

Căpitanul Dimiu e în cămașă de noapte țărănească și în papuci.

— Domnule... vrei să pleci la Câmpulung?... Ai treabă acolo?

— Domnule căpitan, trebuie să mă duc negreșit...

Tace îndelung, pe gânduri, ca și când m-ar fi chemat doar așa, ca să-mi puie o întrebare acolo, și numai după un timp:

— Deh! domnule...

— Domnule căpitan...

Acum soldatul îi aduce pe masa țărănească, acoperită cu pânză de casă, o dulceață și o cafea neagră.

— Mai adu o dulceață, Gligore, și o cafea pentru domnul sublocotenent. Și, întorcându-se spre mine: Eu m-am deprins să mă scol de dimineață și asta e „cafeaua mea cu lapte”.

Mă măsoară din cap până în picioare și iar tace. Îl măsor și eu încercând să ghicesc ce gânduri are, ba sunt ispitit să-i dau brânci, înspre cel bun.

— De, domnule... știu eu ce să fac?... Deh... i-am spus-o și lui Orișan aseară. E ordinul regimentului să nu părăsească nimeni unitatea. Uite ce... Ia un om cu dumneata, care știe să te ducă pe deasupra, să ocolești Dâmbovicioara, dai drept în șoseaua mare, ca să nu întâlnești pe nimeni de la regiment. Dar și dacă te întâlnește cineva, să spui că te-am trimis să faci o recunoaștere spre Rucăr.

Am crezut că irumpe totul în mine de atâta frenezie.

— Domnule căpitan, n-aveți nici o grijă.

Aș fi vrut să trec pe la Orișan să-i mulțumesc, dar mi-era să nu întârzii. Probabil că aseară, la popotă, au discutat cu toții întâmplarea, datorită lui.

Am luat un soldat care știa drumul peste culme și am pornit-o așa cum mă găseam.

Mai întâi spre Giuvala, urcând încet, pe urmă am ocolit, vâslind peste pășuni și fânețuri, până deasupra șoselei mari. Era un soare viu, ca de cristal apos și cu raze evidente, care dădea reverberații umede culmilor stâncoase și făcea proaspăt verdele vegetal. Roua se uscase, dar tot mai dăinuia cât să ne ude încălțămintea. Munții cei mari, priviți cum veneau amenințători spre noi, de sus, creșteau, desființând depărtarea. În stânga, Ghimbavul, nemaipomenit de masivă moschee de piatră (pe lângă ea, Sfânta Sofia să pară jucărie de copii), are de jur împrejurul cupolei de piatră povârnișurile de sute de metri, drepte ca niște CARTEA ÎNTÂIApereți din care însă crește o vegetație de stânci, ici-colo amestecată cu cea de brazi. Aceste povârnișuri sunt atât de apropiate de cele ale munților vecini, numai câțiva metri uneori, că fundul prăpăstiilor, cu pâraiele lor, n-au văzut de când e lumea, niciodată, soarele... ici-colo, nici lumina lunii. Povârnișurile acestui munte, necercetate de nimeni, l-au făcut un adevărat cuib de urși.

La dreapta, apropiată, mărită încă, Piatra Craiului, cu aspectul ei de dom gotic, de stâncă dantelată; iar în fund, alergând puternic și acoperitor spre noi, umplând jumătate din vedere, Păpușa, unul dintre munții mari ai țării, deasupra Iezerului, pare, ca să completăm tripticul impresiilor acestea, o turlă deasupra unei înalte și lungi biserici românești. În valea dintre acești munți e Dâmbovița cu pâraiele ei, luptând cu stâncile ca să răzbată, bolovănindu-se, strălucind la ocolurile însorite, ca argintul, mai ales lângă podul alb de piatră, asemeni totuși celor din București. Prăbușite în adâncul larg, dâmburi împădurite, coline și plaiuri cu fânețe (ca acela unde ne găsim acum), ici-colo căsuțe și, în sfârșit, șarpele alb al șoselei dau conținut văii. Fânețele sunt împărțite prin mari poligoane neregulate de garduri mici de bolovani, după proprietarii lor. În mijloc, închise în țarcuri, ca niște oi prea mari, căpițele de fân de la al doilea cosit. Aerul e rar, miresmat de rășina de brad, de fân copt, de fragi trecuți la vremea asta, și amețește, tare ca drojdia. Lăcustele ne sar din cale, sprintene ca și dimineața asta întreagă.

Să fii acum aici, fată dragă, lungită lângă mine, pe o căpiță de fân așternută jos, să privești cerul înalt și proaspăt, departe de „bandă” și de meschinăriile saloanelor, să respirăm aci adânc și să-ți încălzească trupul plin soarele, să-l încingă până în miezul zilei, așa cum încinge, vara, de la facerea lumii, toată priveliștea de aici. Dacă nu rămân, e că trebuie să ajung mai curând — fie și acolo — să-ți prind mijlocul viu între brațele mele cu coatele lipite de șolduri.

Am început, firește, iar, să merg întins, căci dacă suferisem până să obțin învoirea, acum păream scăpat ca dintr-o praștie și nebunia revederii creștea în mine ca un spasm, pe care nimic nu l-ar mai fi putut opri până la istovirea lui.

Un muntean în ițari și cămașă, cu pălărie „ungurească” pe cap, se oprește din plimbarea coasei, ca să ne arate un drum mai scurt. Lângă el, o femeie voinică, tânără, cu picioarele în iarba umedă, goale până sub genunchi, cu carnea pietroasă, cu aceeași pălărie de pâslă neagră bărbătească pe cap, ne privește mirată. Are șoldurile puternice și sânii ca puii închiși în cămașa învârstată cu negru. Într-un măr sălbatic, cu fructe închircite și multe ca zarzărele, au spânzurat o desagă cu merinde.

Mărioară dintre munți... măi

Și-ai fost drăguță la mulți... măi

Mi-ai fost drăguță și mie... măi...

Până la Sfânta Mărie... măi...

Așa trebuie să i se fi cântat femeii acesteia vânjoase, făcută pentru luptat cu ea — mamei ei, bunicei ei. Până la Sfântă Marie... Până poimâine...

Grăbim iar pasul, căci soarele a început să urce. Cu cât ne apropiem de sat, de o parte și de alta a șoselei, sunt acum gardurile de uluc ascuțite ca săgețile, toate la fel și care închid livezile de pruni. Gâtroși și codobature isterice zboară de ici-colo peste pietre de râu, peste pomi.

Ajuns încă dimineața în piața Rucărului, simțeam că mi se dilată inima, căutând o trăsură pentru Câmpulung. Neveste cu coșulețe ca niște căldărușe de răchită, pline cu zmeură culeasă din coclauri stâncoși, pe unde întârzia, nu bănuiau ce neliniște făcea să-mi ardă privirea. Munteni frumoși și muntence umblau forfota târguind, așa de curat proaspeți în portul alb-negru, că păreau figuranți de teatru dacă n-ar fi fost de jur-împrejurul acestui sat culmile verzi sau stâncoase, strălucitoare toate de oglinda înrourată, albastră, a cerului și aurul luminii de dimineață. Simțeam în mine acea vagă importanță, pe care, indiferent de alte sentimente, o simte în timpul pregătirilor cel care are să se supuie unei operații, într-o zi frumoasă. Rezemat de bara de fier a micului chei de piatră, priveam apa dumnezeiesc de limpede, făcută anume pentru creșterea și bucuria păstrăvilor parcă, rostogolindu-se peste pietroaie, auzeam uruitul ferăstraielor care tăiau în lung bușteni și zâmbeam gândind la trupul gol și auriu al nevesti-mi, în așternutul alb, pe sofaua de la Câmpulung. Pentru ce viața, pentru ce nebunia acestei organizări sociale contrariază fericiri atât de firești? și pe care le dorim atât de mult?...

Treceam uruind podul de lemn, lung de tot și negru cu picioarele lui multe, ca un gândac nesfârșit peste Dâmbovița, desfăcută în șuvoaie, încărcată de bușteni cojiți, bolovani și pietriș. După Dragoslavele, alături de carele lungi de 8-10 metri, cu bușteni (căci au osiile desfăcute de leagăn și roțile mutate la un capăt și la celălalt al celor trei trunchiuri de brad menite căratului), întâlnim adesea femei călare pe cai mici, cu șei mari de lemn, acoperite cu blană de oaie, mereu cu pălăriuțe negre, uneori peste marame, cu ii, înflorite altițe și cu șabace, în opinci scorțoase.

Spre Mateiaș, șoseaua pietruită văros urcă întortocheat, pare că dă uneori în gol, într-o apă a cerului, pentru ca, trecut de ocol, valea să se prăvălească jos de tot, cu drumuri și sate acolo, în fundul larg al ei.

Am ajuns aproape de amiază. Într-un pavilion în grădină, ni se așeza masa, dar până la ora prânzului am ieșit în oraș și ne-am plimbat pe bulevard. Am fost înduioșat de bucurie când am văzut că pe nevastă-mea n-o salută nimeni. Aveam orgoliul secret de a fi posesorul unui exemplar a cărui raritate trecătorii n-o bănuiau decât vag, după frumusețea femeii, fără să știe amara voluptate a vieții noastre sufletești. Era în această plimbare de amanți prin marea mulțime ceva din plimbarea unor ofițeri superiori, îmbrăcați civil, pe care soldații, dacă ar fi știut cine sunt, i-ar fi salutat înlemniți.

Amiaza era învolată și lumina fierbea, ca în cupă șampania rece.

Prin fața grădinii publice, mulțimea vilegiaturiștilor în haine și rochii deschise ca de Paști se îmbulzea primăvăratică. S-a oprit mirată, ca o fetiță, în fața unei fântâni țâșnitoare, pe umbrele de apă ale căreia, un savant localnic, probabil, avusese ideea să arunce o minge de tinichea vopsită, care juca neobosită. Am trecut prin piața cu grămezi de mere, pere și prune, coșulețe cu zmeură și mure, așezate pe tarabe aliniate ca soldații. Untul era adus în putineiul cât o donicioară în care a fost bătut. De acolo, ne-am dus spre parcul băilor, prin orașul cu casele luminoase, parcă în fiecare noapte spălate de ploaie sau de rouă, ceea ce nu împiedica soarele de amiază să fie viu și neastâmpărat. Pe aleile cu brazi și molifți, cu copii care alergau și bătrâni care jucau table, așteptându-și rândul la baie, ne-am plimbat și noi, până în albia nesfârșit revărsată, cu prundișuri și șuvoaie împletite, a Râului Târgului. Nu vream să cunosc pe nimeni, nu exista pentru mine decât femeia aceasta cu rochie de culoarea caisei, cu brațele goale, lungi și plinuțe, pe care în fiecare clipă eram isptit să-mi alipesc podul palmelor. Pe podețul de lemn, care e la intrarea în parc, peste pârâiaș, s-a oprit să cerceteze mirată moara mică și scocul ei de lemn, cu mușchi verde. O priveam eu, și o privea toată lumea, pe femeia asta întoarsă cu spatele la noi, a cărei siluetă aurie toată parcă dădea încă răcoare priveliștii rustice. Când a întors ochii albaștri, erau tot așa de limpezi ca apa care gonea peste podeala cu mușchi verde. Masa ne aștepta în chioșcul din fundul grădinii, proaspătă și ademenitoare, cu supă de pasăre, pui fripți, brânzeturi și zmeură, cu vizita — oprită în prag și curioasă — a doamnei Atena, care vrea să afle ce facem pe graniță. Pe urmă am fost singuri.

Simțeam un val de recunoștință umilită pentru femeia aceasta care n-avusese măcar curiozitatea să se intereseze de ceilalți oameni. Mi se părea concludentă această atitudine a ei... și-mi reproșam neîncrederea și neliniștea de altădată. Simțeam voluptatea unei posesiuni depline a trupului și a sufletului ei.

Siesta, în orășelul obosit de aerul tare al dimineții și cu perdeluțele trase pretutindeni, a fost pentru noi o după-amiază de istoviri exasperate și de bucurii, care, deși așteptate, erau cu atât mai prețuite. Negreșit, trupul alb-auriu al acestei femei nu era fără cusur. Evitând să aibă un copil ca să nu-și diformeze corpul, din cauza brutalității tratamentului ajunsese la rezultat opus. Când eram furios și sufeream din pricina ei, simțeam un fel de drojdie de satisfacție că sânii, nici chiar atunci când era culcată pe spate, nu mai aveau acea elasticitate dură de fructe, că acum, când se măriseră, alunecau ușor, firește prea puțin, înspre coaste fără să mai afirme neastâmpărata mură, ca un sigiliu al voluptății, din vârful lor. Plinul șoldurilor nu mai avea liniile de liră de la început și era ciudată corespondența între impresia aceasta de scădere, de atrofiere pură a lor și înflorirea molatică a sânilor. Mușchii coapselor, care erau, în zilele dintâi, întinși, semeț, de la genunchi până la șold, acum se relaxau, mai catifelați, mai dulci la pipăit, imperceptibil, spre interiorul picioarelor. Dar atât de inexplicabile sunt întortocherile iubirii, că acum, când o simțeam înduioșat alături, tocmai aceste scăderi erau pentru mine prilejuri de voluptate. Îmi plăceau, parcă mai mult ca oricând, acești sâni molatici și ascultători, care îmi umpleau, cu greutatea lor dragă, palmele, luându-le forma, și îmi lipeam, cu o dureroasă bucurie, obrajii de coapsele cu frăgezimi molcome de petale, care altădată tresăreau elastice și nervoase.

Vorbisem puțin de tot, întreaga după-amiază, căci simțeam că vorbele, față de gesturi și prezență, erau de prisos, ca hârtiile monetă în țările cu acoperire totală în aur. Cândva însă, nevastă-mea duse mâna la căpătâi, luă din tabacheră o țigară, o puse în vârful unei țigarete și o aprinse gânditoare, cu chibritul. Gestul acesta avea o eleganță, acum naturală, dar la început trebuie să fi fost socotit de ea, cu convingere, ca un semn de „distincție”. Acum nu era, mai aproape vorbind, decât un gest de acreală distinsă. Era un gest absolut mărunt, dar parcă ar fi trecut un nor stupid peste toată voluptatea.

Aș fi vrut să nu mi se întunece figura și nu puteam rezista.

În zilele noastre de dragoste adevărată, nevastă-mea n-avea niciodată, goală, poze de eleganță studiată. Frumusețea ei era toată spontaneitate și mișcare. Trântea cu picioarele în perne, se înghesuia sau se răsucea ca să-și caute ciorapii și orice mișcare a ei crea o atitudine de nud în pictură, neasemănat de frumos, de care ea nu-și dădea seama. Ca să ia o țigară ca acum, și-ar fi răsucit mijlocul, sau ar fi întins amândouă brațele, sau ar fi făcut orice altă mișcare, dar gestul acesta „distins” mă îmbolnăvea prin sugestiile lui. N-aveam nici o dovadă că mă înșela, dar aveam acum certitudinea că acest gest vine dintr-o deprindere de a poza goală, de „a face impresie”, de care ea nu-și mai dă seama, și care era revelator pentru ceea ce nu știam eu. Pe urmă nevastă-mea se socotise, până la raidurile noastre mondene, inferioară mie și asta se simțea din modul în care se purta în fața mea și față de mine. Mai târziu, pare-se, a descoperit că neștiința mea la dans e o inferioritate, că neglijența (relativă, foarte relativă) în îmbrăcăminte e un fel de dovadă de „lipsă de rasă”, când comparația se impunea cu cei pe care ea și prietenele ei îi numeau între ele „tirés a quatre épingles”. Acum, în acreala blazată a gestului ei, în poza independentă cu care aprindea, cu degetele întârziat resfirate, chibritul, vedeam o nouă întărire a bănuielii că sunt înșelat. În lumea ei, asemenea atitudini trebuie să fie foarte prețuite...

— Ascultă, Ștef, voi ce faceți acolo, pe graniță? Vă pregătiți de război?

I-am răspuns, sărutându-i pentru mine umărul rotund, că nu facem nici o pregătire și că, de altfel, sunt sigur că nu vom intra în război.

— De unde... acum e absolut sigur, dragul meu, mâine e consiliu de coroană, și se înveli iar într-o rotocoală importantă de fum...

I-am arătat că au mai fost consilii de coroană, că nu e nici un pericol.

— Mai bine... ah, ce bine ar fi să se termine odată povestea asta... Nu ți-e frică să mergi la război?

Eu mă gândeam că aș fi înnebunit de teamă s-o las pe ea cu absoluta certitudine că n-are nici un control. Toată fața mi s-a crispat, întunecat de gândul acesta.

A băgat de seamă și m-a întrebat numaidecât:

— Ți-e frică într-adevăr?

În clipa asta am simțit că voi dezerta pentru trei zile, orice s-ar întâmpla cu mine, ca să viu prin surprindere să văd ce face. I-am răspuns că nu știu, că nu m-am gândit la asta. Adevărul e însă că mă gândisem. De multe ori imaginam câte o bătălie și mă vedeam conducându-mi plutonul cu o bravură atât de extraordinară, încât toți șefii mei să se entuziasmeze. De pildă, să merg în picioare pe tot câmpul cu oameni culcați. Să pot fi văzut de departe cu binoclul, iar acasă, peste câteva zile, toată lumea să fie uimită de isprăvile mele, să am un fel de legendă, iar nevastă-mea să protesteze ușor și orgolios, când toată lumea îi va vorbi despre purtarea mea în război.

— A, nu-l știți?... E un nebun și jumătate... I-am spus să se astâmpere, că nu vreau să mă lase văduvă.

Și totuși, când visam noaptea că iau parte la lupte, eram ca paralizat de groază.

Cu mâna sub sânul cald al femeii, căutam acum să descifrez, în ritmul ei interior, ce gândește.

— Ascultă, Ștef, tu știi că dacă, Doamne ferește, mori în război, situația mea e foarte nelămurită?

Am început să zâmbesc, pe jumătate ironic, dar pe jumătate mirat de preocupările ei — și i-am șoptit în ureche ca un secret cald:

— Dacă n-ai vrut să ai copii...

— Eu? Tu n-ai vrut, de ce mă acuzi acum pe mine?

Am privit-o, mirat de lipsa ei de memorie, de ușurința cu care, adevărată femeie, trecea peste logică.

Am sărutat-o pe colțul gurii.

— De ce ești îngrijorată? Tu știi că voi face un testament.

— Chiar cu testament. Va trebui, cine știe, să mă judec cu mama ta, cu rudele tale.

Eram mirat:

— Atunci, ce vrei?

Mi-a cuprins umerii cu o feminitate aprigă și m-a privit de aproape.

— Ascultă, Ștef, trece o parte din lirele englezești de la Banca Generală pe numele meu.

Am înțeles, mort, tot tâlcul acestei zile infame. În timpul războiului, în ziarele franțuzești, la mica publicitate, apăreau anunțurile spionilor germani în limbaj convenit. Și anunțul următor:

„De închiriat apartament mare, șapte odăi, din cauza plecării. Adresați ziar 235”.

însemna în realitate:

„Ieri au trecut spre gara Amiens șapte regimente cu destinație necunoscută. Planul 653 expediat prin agentul H33.”

Așa îmi apărea mie, având cu totul alt înțeles, această zi de dragoste prea arătoasă.

Am tăcut îndelung, cu încăpățânare, și când ea a stăruit, a izbucnit cearta. Mi-a reproșat egoismul meu, mi-a arătat că m-a iubit și când eram sărac și că acum mă îngrijorează atât de puțin soarta ei. I-am repetat că îi voi lăsa prin testament tot, dar ea insista, cu mânie și dispreț, abia stăpânit, să-i fac donația.

Pentru mine, dragostea aceasta era o luptă neîntreruptă, în care eram veșnic de veghe, cu toate simțurile la pândă, gata să previu orice pericol.

Am înțeles dintr-o dată, deci, ce vrea femeia. Dorea, fără îndoială, ca, adăpostită de griji, să se despartă de mine.

M-a cuprins o furie abia stăpânită. Priveam cu ură și dispreț corpul acesta amenințat de îmbătrânire timpurie, care vrea să mi se sustragă, să mi se înstrăineze. Desigur a simțit asta, căci imediat a tras cearșaful pe ea, și-a sprijinit capul pe braț și a început, sau a încercat, să plângă:

— Nu mi-aș fi închipuit niciodată că am să ajung să fiu tratată astfel. Și de către cine? De către acela pe care-l ador, pentru care-mi sacrific prieteniile.

Vulgaritatea frazei nu m-a surprins, căci acum o vedeam aservită stilului vulgar al lumii pe care o admira.

Ba chiar, mi-am dat seama că încă aș putea să-l gândesc cu alt înțeles. „Să sufăr eu atât din cauza unui bou, care nici nu știe să danseze și când e alături de mine, la restaurant, mă plictisește cu mutrele lui tâmpite...” Sau către amant: „Dragă, am să-ncerc totul, dar nu știi ce încăpățânat e dobitocul ăla? Parcă eu nu aș vrea să fim amândoi, singuri în străinătate?”

Mi-a reproșat apoi o mulțime de gesturi nedelicate din trecut, jignirile ei, a făcut profeții în ceea ce privește purtarea familiei mele, și, în tot ce spunea, eu nu vedeam decât furia de animal care nu izbutește să obțină ceea ce îi vor simțurile.

Bătăi în ușă au răsunat înăuntru ca intrarea materială a unui spirit.

— Ei, somnoroșilor, îmbrăcați-vă, că a început lumea să iasă la plimbare pe bulevard.

Era coana Atena, care „frola” în modul acesta prezența mea în casa ei și ne sublinia calitatea de amanți.

M-am îmbrăcat, tăcând cu ostilitate, și am lăsat-o mânioasă și îmbufnată pe așternutul sofalei.

Lumina soarelui își pierduse tăria, avea acum prelungi clinuri gălbenii, de asfințit. Pe strada întortocheată și pavată cu bolovani de munte, grupuri de vilegiaturiști coborau spre parc și bulevard. Erau fete și femei tinere, în rochii albe, ușoare, cu voaluri spumoase pe umeri, ofițeri, liceeni, fete de școală (backfischuri pe vremea aceea), care coborau din toate direcțiile spre centrul orașului, ca spre un rendez-vous general. Pe urmă se înghesuiau toți, defilând unii prin fața altora, remarcându-se sau nu, provocând sau prelungind mici discuții cu surâsuri și priviri.

La colț, m-am lovit față în față cu un grup, care, în alb și cu pantofi fără toc (și cei doi băieți și cele două fete brune), mergeau fiecare, purtându-și rachetele ca o solie, la tenis.

M-am oprit la o masă, pe trotuarul din fața cofetăriei, și am cerut un lichior, privind fără interes mulțimea care se grămădea până și printre mese, când, am înghețat: pe partea cealaltă a bulevardului trecea G. într-un costum de culoarea nisipului, parcă nou, cu cravata roșie, în capul gol. Cu mustața mică neagră, cu obrazul ras proaspăt și pudrat, cu mersul elastic, atrăgea luarea-aminte a tuturor. Nu mă mai îndoiam acum, venise pentru ea aici, îi era deci sigur amant. Poate că împreună hotărâseră chemarea mea de pe graniță, pentru actul de donație.

Parcă din tot corpul s-a scurs sângele din mine, prin picioare, în pământ. Aveam impresia că am devenit ud, neputincios și bolnav. Era în sufletul meu ca un peisaj nou, ca ajungerea trenului într-o stație de ocnă.

Stăteam așa, părăsit, paralizat, fără să pot gândi nimic. Totul era amorțit în mine. Pe urmă mi-am spus că trebuie să-i omor.

M-am dus acasă ca un somnambul, fără să văd și să aud nimic din jurul meu, fără să știu nici în amintire, acum, ce era în străzile pline de lume străină, ca o figurație. Ea era încă acasă. I-am spus că m-am întâlnit cu colonelul, care mi-a dat ordin să plec imediat la regiment. Mă privea nedumerită, suspectând această bruscă hotărâre.

— Spuneai că de-abia ai plecat? Că tocmai ai ocolit Dâmbovicioara, ca să nu-l întâlnești pe colonel. Ce să caute aici?

A trebuit să afirm cu grabă, surprins de această ținere de minte a ei:

— E aici în Câmpulung. Era cu încă un ofițer de la divizie... M-a chemat și mi-a spus că neapărat, astă-seară încă, să fiu la regiment.

Mi-am încins sabia, mi-am verificat steyerul de buzunar, am sărutat-o chiar, pe această femeie care nu mai era a mea, care era a morții. Am privit-o cu indiferența cu care privești un tablou. Și frumusețea ei blondă era acum de reproducere în culori, vreau să spun că avea ceva uscat, fără viață, așa cum e diferența între culoarea uleioasă și grea a tabloului original și între luciul banal al cromolitografiei.

Îmi spuneam, în gând, cu simplitate: voi fi dus în fața juraților. Totdeauna am avut obsesia lor și acum mă vedeam ajuns acolo, ca și când, încă de când eram mic, primisem un bilet cu destinația asta. Nici un moment însă nu m-am gândit să mă sinucid și eu. Femeia aceasta, omul acesta mă mințiseră, jucaseră cu mine o comedie sinistră al cărei sfârșit nu putea fi decât pedeapsa lor.

Și, cu același automatism de om purtat de o idee fixă, am pornit-o pe strada bolovănoasă în jos.

Pe bulevard, cred, mă oprește o voce scurtă și tăioasă:

— Domnule sublocotenent...

Era locotenentul-colonel, ajutorul comandantului.

— Dumneata ești din **? și-mi spuse numele regimentului. Nu vorbisem, de aproape, niciodată amândoi. Ce cauți aici?

M-am gândit la tot răul pe care puteam să-l fac comandantului de batalion și am mărturisit că, fiind trimis la Rucăr, m-am abătut până aici.

— Am dat ordin să nu-și părăsească nimeni unitatea. Ai să pleci imediat la Dâmbovicioara.

Cât timp eu conduceam lumea, o conduceam în mod logic. Acum, eram la deriva unor puteri superioare mie și nici o întâmplare nu mă mai putea mira. Această întâlnire cu colonelul, pe care o mințisem cu un sfert de oră mai înainte, nu făcea decât să-mi întărească și mai mult convingerea amorțită că tot ce e de întâmplat trebuie să se întâmple.

M-am închis într-o cameră de hotel, la capătul micului bulevard și cum clădirea, veche, era latură curmezișă la capătul lui, de la fereastră priveam în plin, în față, mulțimea care se plimba. Am tras perdeaua, am spionat câteva clipe și pe urmă m-am lungit pe patul destul de murdar, cu cuvertura ieftină și perna prea mică.

Fac, cu o plictiseală indiferentă, planul răzbunării. La ora zece mă voi ascunde pe o uliță vecină, de unde pot supraveghea intrarea și ieșirea din casă. Dacă ea pleacă de-acasă, o voi urmări până la locuința lui. Dacă vine el la ea, voi bate întâi, iar dacă nu mi se va deschide imediat, voi sparge ușa și pe urmă ce va fi voi vedea.

Dacă până la miezul nopții nu va fi nici una, nici alta, voi merge acasă și trebuie s-o găsesc culcată, căci mi-a spus că se culcă devreme și deci minciuna e un indiciu de vinovăție. Înseamnă, nu-i așa? că e la amant. Dar cum să găsesc locuința lui? M-am gândit să trimit pe cineva să afle adresa, îmi dau seama însă că e o copilărie. Dealtfel, am certitudinea că el va veni la ea. Bătaia în ușă a coanei Atena, reamintită, mi se pare acum suspectă, așa ca un soi de exces de zel cu înțeles.

Beam un pahar gros de apă verde și vroiam să pun revolverul pe măsuța de noapte, când aud bătăi sfioase în ușă. Chelnerul îmi spune că mă cheamă cineva numaidecât jos. Nu pricep nimic și cobor.

E colonelul.

— Haide, domnule, la regiment. Ce mai întârzii? E ordinul grupului de acoperire ca mâine absolut toată lumea să fie prezentă la unități. N-ai să ai trăsură. Te duc până la Dâmbovicioara și de-acolo o iei pe jos. Mâine în zori ești la companie.

Nu mai simt oboseală. Îmi ard acum ochii, tari în cap, și de abia mă stăpânesc.

— Domnule colonel, mi-e imposibil să merg acum, mai lăsați-mă... Voi veni la noapte.

— Ce la noapte, domnule? Vii cu mine sau te arestez imediat.

Mă cuprinde o agitație cumplită. Simt că înnebunesc la gândul că aș putea pleca fără să lichidez drama căsniciei mele.

Poate că ochii mi-au ieșit din orbite, buzele mi le simt arse, tremur tot.

— Domnule colonel, viu diseară. Am trăsură, lăsați-mă.

Vorbește hotărât și calm, de parcă ar fi la celălalt capăt al telefonului, unde se aude bine și numai eu mă zbucium aici, unde totul e neangrenat.

— Fugi de-acolo... vii cu mine... mai lasă-le dracului, damele alea. Vasile, du-te sus și adu bagajul domnului sublocotenent. Și îndoind toată trăsura, când pune piciorul pe scară: „Hai, vino sus”.

— Mă duc să-mi iau singur ce am în cameră și viu.

Simt că sunt între viață și moarte. Dacă mă arestează colonelul, sau dacă fac cumva vreun gest de insubordonare, complic totul și niciodată nu voi putea afla adevărul. Mă prind în imposibilitate, ca acela care e căzut în mlaștină și cu cât mă voi zbate, cu atât voi coborî mai adânc.

Mă gândesc la o ultimă soluție. Îi spun colonelului că am bagajul la un prieten, ca să pot trece astfel pe la mine... Nu este exclus ca amantul femeii să fi și venit, crezându-mă plecat... Și atunci totul găsește dezlegare. Dacă nu-l găsesc acolo, cel puțin să-i urlu ei că știu tot, că, dacă își închipuie că își bat joc de mine, se înșeală, să-i spun că poate să plece, că adineauri am refuzat donația pentru că știam totul. S-o strâng de gât și să-i răcnesc cât voi putea de îndârjit și exasperat: „Știam totul... știu absolut totul”.

Căci, într-adevăr, ceea ce mă doare mai mult e gândul că ei socot că nu știu nimic.

Ca un resort împins, strâns la maximum, trebuie să izbucnească tot ce am comprimat în mine. Umilință, neliniște și furie.

Colonelul convine să treacă pe la mine și eu strâng, crispat, revolverul în buzunar.

Treceam cu trăsura încet, căci cofetăriile au scos mesele nu numai pe trotuarul strâmt, ci până în mijlocul străzii înguste. Doi domni joacă table și cu ei nu se întâmplă nimic acum în clipa asta cumplită, ca și cu toată mulțimea în culori de bâlci, care forfotește. O luăm pe la primărie în sus, trecem pe lângă o farmacie, ocolim colțul, unde, în pragul prăvăliei cu opinci, lumânări, pălării și arnici, își așteaptă mușteriii negustorul în ițari și cămașă. Cu nimeni nu se întâmplă nimic.

La ferestrele noastre, perdelele gălbui sunt lăsate. La fereastra de la camera ei, coana Atena privește rezemată lumea de pe stradă. „Ei, n-ai plecat, domnule Gheorghidiu?” „Bună ziua, domnule colonel, iar ai venit pe la noi?” Cunoaște pe toată lumea.

Tremur tot. Perdelele lăsate mi-au turnat otravă în sânge. Bat în ușa, care e închisă, și dinăuntru vocea ei întreabă obosit: „Cine e?” Iar când deschid, și ea în cămășuță, și sofaua, cu așternutul mototolit, sunt tot cum le-am lăsat.

E mirată vag, nu însă surprinsă, că m-am întors. I-am explicat că am pierdut un ordin al regimentului și că socot că l-am uitat acasă. Caută puțin și, în loc de ordin, îmi dă o scrisoare cu scris mare și aplecat spre dreapta:

„Doamnă, sunt de azi, de la prânz, la Câmpulung ca să-mi văd o mătușă și niște verișoare. Dacă vreți, răspundeți-mi când pot veni să depun omagiile mele la picioarele d-voastră.”

Și iscălește G.

Privesc biletul cu neîncredere. Simt însă că lucrurile au intrat într-un făgaș normal. Momentul de criză e trecut. Plasez, cu oarecare abilitate, ordinul la capătul sofalei, îl iau și după ce lămuresc amănuntele, cerute de ea vag și obosit, o îmbrățișez automat și cobor. Apare din nou la fereastră, pe umeri cu o hăinuță de mătase albă și puf, și-mi trimite un surâs ca un sărut de madonă rănită. E o frumusețe dolentă, descurajată și loială. Are părul auriu și albastrul ochilor palid. Mai mult ca oricând pare pictată pe smalț.

Colonelul nu mai pricepe nimic. E impresionat de frumusețea femeii și nu știe ce atitudine să ia. S-o considere soldățește ca pe o cocotă, căci frumusețea ei are ceva de cocotă, sau să ia un fel de „drepți” sufletesc în fața unei femei din lumea bună și a unei scene de dragoste înduioșătoare.

Abia când ieșim pe șoseaua albă, care, departe, ocolește Mateiașul la mijlocul înălțimii lui ca o balustradă, îmi spune cu o timiditate de mustăcios strâns în veston militar:

— De aceea spunei că nu vrei să pleci? Hă?

Îi explic că e nevastă-mea și rămâne uimit. Pe urmă, ca să câștige timp să gândească, strigă către vizitiu:

— Hai, dă-le bice, Vasile, că ne-a apucat noaptea; și mai încolo, când s-a hotărât: Păi bine, domnule, atunci ce căutai la hotel? În cazul ăsta, nu vreai să mergi... din cauza ăleia de la Splendid?

Ce i-aș putea explica? Îi spun așa, într-o doară, uitând că era vorba să trecem pe la un prieten, că acasă aveam să rămân, iar la hotel nu căutam decât niște cunoscuți.

— Frumoasă femeie! drept să spun.

Complimentele care mi se fac pentru nevastă-mea mă scot din sărite. E, în oricare din ele, un regret, o dorință confuză. Alături de fiecare cuvânt e prezent ca umbra lui un sens nemărturisit, dar care e știut de toți același, iar orice ocol nu face decât să-l sublinieze și orice intenție de explicație să-l agraveze. Dar acum suntem departe și — e poate și o infinitezimală doză de lichelism ierarhic — o clipă sunt vag măgulit că șefului meu îi place nevastă-mea. Rămânem amândoi îndelung pe gânduri.

În legănatul trăsurii regimentului, lăsăm de o parte și de alta ultimele case ale Câmpulungului. Coboară mai toate până în prundișul râului cu șivoaie împletite. Unele par cu etaj, căci au pivniți ca un subsol înălțat, iar deasupra lor pridvorul. E ciudat să vezi pe unele reclame de firme ultraoccidentale: „Pneu Michelin” sau „Vermouth Cinzano”. Soarele coboară după culmile Iezerului și Păpușii, văzute acum din partea astălaltă, și încoace, sub ele, e turla schitului Nămăești. S-a înserat de-a binelea și pe coasta goală a Mateiașului au început să ardă varnițele. De departe par niște vulcani în plină erupție, dar, pe măsură ce trăsura se apropie de ele, își scad mărimea și forma, devin numai niște clăi mari de piatră, cu cratere albe de jăratic care luminează seara cerul ca niște proiectoare. Care de munte cu coviltire merg înaintea noastră tihnit, și ca să ne facă loc oamenii îndeamnă boii cu chibzuială, căci sunt porniți la drum lung. E un larg fior spațial care precede întunecarea adevărată. Dincolo de spinarea goală care coboară din vârful Mateiașului, ni se pare că ard nemărginit pădurile, pe care nu le vedem, dar le știm bogate, pe povârnișuri de munți. Când ocolim însă pe șoseaua pietruită tot cu var, încolăcită pe trupul muntelui, vedem că nu sunt decât varnițele de pe povârnișul celălalt, aceleași clăi mari de piatră cu cratere de jăratic alb, la cincizeci, o sută de pași de șosea.

Mersul în trăsură, mult mai mult decât cel în mașină, a fost și e încă una din voluptățile alese, pentru mine. Legănarea arcurilor e cel mai bun și îmbolditor ison ritmic al gândurilor. Așezarea corpului, ca într-un fotoliu scund, e dintre cele mai tihnite. Și mai ales e faptul osebit de prețios că, fiind condus de alții, nu ai nevoie să fii atent la incidentele drumului. E un „abandon” total, ca într-o îmbrățișare a întregului suflet.

Pe stânga și pe dreapta, la înălțimea capului, nu sunt, și de o parte și de alta, decât două paliere de întuneric vag și forme nelămurite, care se deșiră după un sul abstract. Mă gândesc cu bucurie că m-am înșelat. Că e probabil că femeia mă iubește. Bucuria ei azi, când m-a văzut, de ce aș suspecta-o? Pentru că mi-a cerut o sumă de bani? Poate că e o dovadă de egoism refuzul meu. N-am nici un motiv să cred că minte. Într-adevăr, n-a făcut nici un soi de cunoștințe, a fost tăcută, retrasă. Niciodată, de vreun an încoace, n-aș fi crezut că femeia aceasta poate trăi astfel, numai a mea. Și iată că tocmai acum eram în pragul nebuniei. Bucuria acestei regăsiri sufletești îmi e cu atât mai intensă, cu cât vine după disperarea care mă împingea la asasinat. Și graba firească și indiferentă cu care mi-a arătat scrisoarea... De ce mi-ar fi arătat-o, dacă ar fi avut motive să ascundă ceva? Mai ales gestul acesta mă dezarmează.

— Dormi, domnule?

— Nu, domnule colonel, mă mai gândeam... așa. Eram acum tot învăluit în amintirea surâsului îndurerat și a ochilor mari ai nevestei mele, la plecare. Mă gândeam, cu recunoștință, că femeia aceasta merită toate sacrificiile din lume. Ce ar fi fost viața mea fără ea? Și ce nebunie îmi ardea sufletul?

Merita ziua de azi sfârșitul pe care i l-am dat eu?

Farurile puternice ale unui automobil ne-au prins într-o prelungă și inefabilă plasă de lumină, prin care, oferiți captivi celor dimpotriva noastră, alunecăm treptat. Colonelul tace cu ochii deschiși și mă surprinde atâta preocupare la un militar. Dar se și explică, fără să fie întrebat.

— Domnule, asta nu e viață. Iată doi ani de când sunt aici pe frontieră. Nu mi-e casa casă, nu mi-e masa masă. Uite, acum vine toamna, mai sunt două săptămâni până-mi merg copiii la școală.

— Aveți copii mici, domnule colonel?

— Am doi. O fată într-a cincea. E tocmai la Madona Dudu, la Craiova, și un băiat la noi acasă, la liceu. Acum, ce mai știu eu de ei? Aproape ne-am înstrăinat. Stăm așa, în satul ăla bătut de Dumnezeu, în creierii munților. Mai bine am intra odată în război, să se termine.

— Credeți că mai intrăm? Eu socot că vom rămâne neutri până la sfârșit. Unde mai pui că riscăm să fim zdrobiți?

Își aprinde țigara și, firesc, fără importanță:

— De bătut n-au cum să ne bată, că și ei sunt pe sfârșite. N-au picior de soldat în Transilvania și au ajuns să mănânce până și mortăciuni. Moare lumea de foame la Budapesta, nu se mai dă decât cu condicuță pâine. Dar n-ai manta, văd că ți-e frig? Ești cam subțire îmbrăcat. Vasile, dă pătura de sub tine.

Era într-adevăr, răcoare. De peste vârfurile de brazi venea un suflu rece ce mă făcea să-mi simt pielea. Nu aveam decât o bluză de șeviot verde, de vară, pe mine și pantaloni de raitcort, subțiri ca pânza. E mai bine cu picioarele învăluite în pătură.

Casele din Dragoslavele, înșirate pe stânga și pe dreapta șoselei, par, în întuneric, mai toate la fel. Oprim la o crâșmă de drum mare.

— Hai să ne dăm și noi jos... Mai luăm un pahar cu vin, până răsuflă puțin caii. Vasile, vezi de ei. Poate să și îmbucăm ceva, că am plecat cu nepusă masă.

Sub umbrarul luminat de un felinar alburos, mai sunt câteva mese. În jurul lor, munteni stau încet de vorbă. Lângă ceteraș, singur un voinic cu privirea închisă, cu mustața mare. E beat. Știe că îl privim toți, dar pare plecat într-o lume, a lui. Pe masă, are și patru pahare pentru cântăreți. Cere din nou băutură. De la o masă vecină (pat de scânduri pe bulumaci subțiri), îi strigă un vecin:

— Mă Nistore, iar se țin copiii după tine prin sat...

Surâde, mustața îi mărește parcă surâsul.

— Se țin după mine puii de lele... simt, afurisiții! și surâde unei vedenii din el.

— Mă Nistore, mai păstrează, mă... o fi azi sâmbătă, dar sunt două sărbători la rând, că luni e Sânta Maria, nu se lucrează la Dârste, oprește bani ca să poți bea și mâine seară.

— Bine... bine... am să beau până poimâine seară. Și voi ce ați stat, mă?

Lăutarii nu sunt țigani, ci săteni din munte. E un cobzar, un viorist, altul cu nai și un țambalagiu. Cântecul le e trist, cu prelungiri care n-au nimic din sentimentalismul urlat din bojoci, țigănește. E adevărat că fiecare cântec aproape are versurile dublate de câte două-trei ofuri sau măi... măi, dar nu sunt răcnite din piept (de parcă plesnesc ochii celui care le cântă), ci sunt răsfrânte înăuntru. Glasul celui care le zice, din gură, urcă fără sforțare și e acoperit de un simț de omenie ca de o surdină, căci izbucnirile au răsuciri amare. Sunt departe de cântecele „armonizate” fad de profesorii de muzică, cum nu au nimic ciobanii de pe calendarul poleit de perete, cu cei adevărați. Pe când cucoanele izmenite național, la oraș, cântă Du-te dor la badea-n sân, Mândruliță de la munte, sau doina, devenită odioasă la toate „festivalurile artistice”, cântecele celor de aici au un gust adevărat și amar de piatră, de scoarță de stejar, de suflet pustiit, ars de dragoste și de păreri de rău. Dragostea nu e „idilică”, ci are o drojdie grea de amărăciune. E vorba, mai totdeauna, de bărbați care au iubit mistuitor, de femei care au iubit mai mulți bărbați. E o beție de păcat în cântecul de munte, căci în mai toate femeia e iubită, cu toată necredința ei (și e ciudată întâlnirea aici, dintre cea mai rafinată poezie baudelaireiană și verlaineiană, cu voluptatea străveche a păcatului). Trupul femeii dragi și necredincioase, vroit bun, întreg la lumină, devine adesea mai scump, mai dureros prețuit, prin toți cei care l-au frământat în brațe, și ei deznădăjduiți și înfrânți, ca și cel ce cântă. E un fel de sfințenie și de voluptate prin păcat. Dragostea e, cele mai adeseori, frățietate în amar. Dar și cântărețul de astă-seară e cum n-am întâlnit alții până acum.

A cântat și cântecul prea de multe ori știut:

Frunză verde ca măraru,

De trei ori potcovii calul,

Potcoave cât icusaru,

Ca să urc la Stanca dealul -

Și nu-i vina calului,

Nici a potcovarului,

Și nici vina Stancii mele

C-a pus casa-n coaste grele,

Ci e vina tot a mea

Că mă duc prea des la ea.

Cuvintele sunt legate amar, cu un surâs adânc, și, totuși, totul pare șoptit pentru cel cu paharul dinainte. Îndepărtat în tristețe e cântecul oltenesc:

Sub fereastra casei mele

Trece-un stol de rândunele,

Nu e stol de rândunele,

Ci sunt dragostele mele

Care m-am iubit cu ele.

Iubirea mea vine aci și ea, ca o stafie a păcatului. Colonelul a cerut și ceva de luat în gură cu vinul, și întârzie, prins de frumusețea dintâi a cântecului. E în mine o fâlfâire ușoară de aripi, o duioșie de prisos. Aci, la răspântia de drum mare, îmi simt tot sufletul deschis ca o rană. E o întâlnire cu cântecul pământului, și stranie transpunere între chinurile iubirii mele de oraș și chinurile adunate, ca o drojdie, în sufletul ăsta obștesc de răspântie. Cel care-și frământă mustața și bea și ascultă de unul singur, cu mâna la tâmplă, se întoarce spre cântăreț: „Zi-l iar”. Și ascult cel mai amar cântec de dragoste, de blestem, de păcat, al acestor văi de munte:

O... foaie verde firul ierbii

Of, of, of, Leano,

Mă suii pe dealul Cernii,

Unde paște puiul cerbii,

Of, of, of, Leano,

La puica cu ochii negri...

Vocea, caldă ca vinul, începe cu un ison bărbătesc și plin ca o invocare, apoi „foaie verde firul ierbii” e spus ca un târât viu de șarpe, pentru ca prima silabă din „ierbii” să se adâncească întins, ca o arcuire de durere, tămâioasă. Pe urmă, în chemare, acel „Leano” e nemeșteșugit și de-a dreptul ca un piept sfâșiat, dar numaidecât totul e readus înăuntru cu bărbăție, ca să se încheie într-un joc cu surâsuri și încercări de șăgalnic, pe când țambalul picură lacrimi. Totul cade adânc în piept, lungind prima silabă din „negri” într-o volută de jale. Și tot cântecul e din simțiri, care ar vrea, fără voia bărbatului, să fie strigate, să se înalțe în răsuciri de patimă, dar sunt cu mândrie și amărăciune gâtuite și răsfrânte în largi învăluiri de jale, ca o încercare de zâmbet rezolvat în strâmbături de durere. Amestecă acel rar „puiul cerbii” cu reflexul puhav al orașului:

O, m-a mâncat, mânca-o-ar dracii.

Mi-a mâncat polii și francii.

Și deodată iar iubirea, plămădeală de nebunie, de dezgust, de jaf, de setea de a lepăda tot ce-i străin, de a evada, de a învia într-o formă sau alta:

O, hai, mândro, să trecem Oltul,

Să schimbăm vorba și portul.

Fată dragă și zăpăcită, dacă am putea și noi fugi... și noi, dacă ne-am putea dezbrăca de tot ce-a fost... Nu vezi că nu mai poate dura așa?

O, hai, mândro, să trecem apa,

Să schimbăm vorba și fapta.

Să ne schimbăm felul... să fugim din lavra meschinăriilor, să uităm îndoielile și furiile și deznădejdile... să fie ca în ceasul dintâi.

O cruce de voinic s-a frânt înăuntru, ca ros de o boală fără leac, eu am golit nu mai știu al câtelea pahar, fiorul nemărginirii întunecate ne-a făcut să tremurăm ușor și, plutind greu în noi înșine, am plecat.

De la Rucăr încolo suntem opriți la toate posturile de santinele care ne recunosc. În zona asta de acoperire nu se mai circulă de multă vreme decât cu o învoire specială.

Întunericul s-a mai rărit, și în stânga și în dreapta întâlnim din când în când și luminișuri, în care siluetele copacilor pun umbre catifelate. Mă simt bine, ca un bolnav după o criză acută și, deși nu e nici o adiere, simt venind din stânci ca un fluid răcoros și mângâietor, care-mi dă o senzație de prezență a întregului meu corp.

E mereu o mireasmă de brad și de fân copt, care împrospătează simțurile.

Colonelului i-a venit acum poftă de vorbă.

— Mă uitam, domnule, azi la cafenea. Că n-am ce face la Câmpulung, dar mă duc așa, duminica, să mai văd lume, să mai schimb o vorbă acolo, că mi s-a urât la stâna noastră de la Dâmbovicioara numai cu soldați...

— Bine, dar azi e sâmbătă! De ce n-ați rămas pentru mâine acolo?

— Generalul, azi pe la patru, când am ajuns, că știa că viu, mi-a trimis vorbă să caut să-l văd. Ei știu, toată lumea, obiceiul meu acolo, când viu. Las caii să se odihnească la Splendid, mă scutur puțin și o pornesc la cafenea pe bulevard. Acolo ne găsim toți. Ne uităm la lume și mai povestim ce știm, mâncând brânzoaice de zmeură și ciocnind șprițuri. Pe urmă, la masă, la Spirea, și iar la cafea, la Tudose. Azi, cum îți spun, generalul parcă mă aștepta, că mă și cheamă la el. Mi-a spus să plec la regiment. Mâine dimineață să fiu acolo. I-e frică, se vede, de vreo inspecție. Așa că am lăsat caii să se odihnească puțin. Până atunci cerusem un șpriț rece lui Cyrano la o masă afară, când tocmai te-am văzut pe dumneata trecând și pe urmă intrând la Splendid. Ei, mi-am zis, ăsta e de la mine. Ce caută aici? Și am trimis să te aducă. Nu știam că ești cu nevasta. Trebuia să vii să-mi ceri permisie... că-ți dădeam. Acum e altceva, cu ordinul generalului. O fi în legătură cu războiul, cine știe?!

— Credeți că vom intra în vara asta?

— Noo... nu cred... Dacă n-am intrat până acum... Dar poate că e ceva. Tocmai îmi spunea un jurnalist din București că mâine va fi un consiliu de coroană. Că la cafenea, ce naiba să faci între două și patru, până iese lumea iar la plimbare? Mi-a tot povestit tânărul ăsta...

— Ce ziarist? din București?

— Da, din București; pare să aibă legături sus, acolo... Că știa al naibii o mulțime de lucruri. Mi-a dat numele unui deputat care a obținut un permis pentru zece vagoane de untură. Domnule, zece vagoane de untură. O jumătate de milion de lei a luat numai la asta, că plătesc ungurii ca disperații. Hai, Vasile, mai pișcă roibul ăla că se lasă greu... Ieri, îmi spunea, le-a și trecut prin vamă, la Predeal. Dar parcă deputatul ăsta e singurul? Toți, domnule s-au îmbogățit... Cică umblă cucoanele din birou în birou, nu lasă petiția aprobată nici un moment din mână, până nu au hârtia de permis lucrată gata...

— Credeți asta?

— Da câte mi-a spus!... Că nici el n-avea pe nimeni în Câmpulung și cum n-avea loc la masă, mi-a cerut mie voie... Că pe urmă am trecut amândoi la Tudose. Dealtminteri, e un om cu legături... Dumneata nu ești din București? Ei, atunci trebuie să-l cunoști... Stai, că-ți spun numele acum... așa, Grigoriade mi-a spus că-l cheamă.

Cred că n-am mai avut o picătură de sânge în obraz. Parcă tot sufletul îmi plecase spre capătul lumii. Colonelul n-a observat, pentru că eram în întuneric. L-am văzut trăgând din țigară, în para roșiatică, așa ca și când în clipa asta nu se întâmplase una dintre cele mai mari catastrofe cu putință... Am întârziat răspunsul, căci nu puteam scoate o vorbă. Și pe urmă, ca un animal sfârșit:

— Un domn tânăr? de vreo treizeci de ani? nu?

— Da... cam așa.

Și, lipsit de respirație, clătinându-mi-se tot sufletul:

— Cu ochii mari, mustața mică, neagră?

— Ei, ăla e... Îmi închipuiam eu că-l cunoști.

Da... era amantul nevestei mele. Mi-am spus că dacă nu voi avea calmul desăvârșit, nu voi putea afla nimic din ceea ce mă înnebunea să aflu, nici un amănunt nou, care să-mi dea satisfacția monstruoasă a certitudinii. Am făcut o sforțare dârză să mă înfrâng și, cu o notă mai sus poate, mi-am cântat totuși rolul:

— Îl cunosc... Nu e ziarist propriu-zis... E un fel de cronicar monden... Dar are legături frumoase. Ce caută la Câmpulung?

Colonelul era mereu tihnit și familiar, ca și când n-ar fi observat că în loc de călătorul cu care pornise la drum, avea acum alături un strigoi.

— Nu știu... dar... l-am mai întâlnit și altă dată.

Am întrebat în continuare, cu buze arse:

— Stă atunci toată vara la Câmpulung?

— Nu cred... mi-a spus că n-are pe nimeni (că a luat masa cu mine la restaurant...), dar pare că l-am mai văzut și altă dată. Vine așa, câte două-trei zile, și pleacă.

„Spune... spune tot! îmi ziceam în gând. Dă-mi pe gât tot paharul de otravă până la fund, până la drojdie, îl și simt în sânge.”

— După câte am mirosit eu... trebuie să fie vreo femeie la mijloc.

Eram singur, în gol, atârnat ca și când îmi căzuse o scară de sub picioare.

— Da... asta cred și eu.

— El — și apăsă pe „el” — mi-a spus că mâine, la consiliul de coroană, e chestie mare...

După socotelile mele, eram cam la vreo treizeci de kilometri de Câmpulung. Pe jos, alergând îi puteam face în trei ore. I-aș fi găsit pe amândoi în zorii zilei, în pat.

— Spune că Take Ionescu, înțeles cu Filipescu, dar eu cred că mai mult îmboldit de ăsta... de Filipescu... E om năprasnic, l-am cunoscut pe la noi, pe la liceul militar... că el l-a făcut... zic, s-au înțeles să spună regelui: ori-ori! Regina e cu ei.

Răsărise luna și șoseaua albă părea catifelată și umedă, ca și poienile de iarbă, ca și grupurile negre de brazi din vâlcelușile pe lângă care treceam.

— Domnule colonel, nu vă supărați, mai aveți vreo țigară?

— Cum nu, dragul meu, cum nu... De ce nu mi-ai spus că fumezi? Că eu fumez întruna ca să mai treacă drumul ăsta, că e lung al dracului.

Nu fumam de obicei și nu știu de ce am vrut să fumez acum. Am înțeles că bonomia colonelului meu e pricinuită de plictiseala drumului și că asta l-a făcut, mai ales, să mă ia cu el. Aș putea să mai insist, dar prefer să-l las să spună la întâmplare, ce-i dictează pofta de vorbă, iar eu să trag numai cu cangea, la malul meu, amănuntele care mă privesc. Aduc, cu încăpățânare în martiraj, iar vorba:

— E băiat de viață, Grigoriade ăsta... Îmi pare rău că nu l-am întâlnit și eu. Cât spunea că stă la Câmpulung?

— Zicea că de data asta stă până luni... marți... poate... Să vadă ce se mai întâmplă.

Țigara îmi amărâse și ea gura.

— Cu siguranță că pentru o femeie a venit...

— Așa cred și eu... Ce să-i faci...? Nu le-ai văzut pe toate, că la șase bulevardul e ticsit, cum umblă forfota... gătite și sulemenite toate... fără bărbați?

Asta era și nevasta mea... Așadar acesta e datul... realitatea.

O clipă surprins, ca și când ar fi trecut un automobil cu viteză numai la o jumătate de pas de mine, mi-a fost teamă să nu-și dea seama, subit, colonelul, că sunt și eu printre acești bărbați.

Dar trebuia neapărat să știu amănunte. Trebuia să joc teatru, căci numai tras de limbă cu abilitate, colonelul îmi va da cifrul care să-mi explice catastrofa. Cel mai bun lucru e să-l las să spuie tot ce-i trece prin cap și eu, dintr-o defilare, să rețin ceea ce mă privește.

— A... și Grigoriade ăla... e un tacâm...

Bun, bine, totul e să fiu vesel, deci surâd:

— Da... cum să nu-l știu, are o trecere nebună la femei.

— Da parcă numai la femei se pricepe? În toate... E dat dracului... Uite, la table... De două săptămâni de când e aici, i-a smintit pe toți... le-a luat o mulțime de parale. Și sunt printre ei scule istețe... care de patruzeci de ani freacă zarurile.

Simt un nou fior care mă dizolvă. „De două săptămâni” e aici? Dar adineauri colonelul vorbea de câteva zile... Nu cumva știe ceva...? nu cumva e un soi de complice și acum l-a luat gura pe dinainte? Și gândul îmi aleargă ca o suveică, în urzeala posibilităților.

— Ascultă una bună de-a lui. Că dă cu zarul, dar gura nu-i tace. Zice că la Paris, după ce și-a tocat averea, rămăsese fără sfanț. N-avea ce mânca. Și atunci, ascultă ce pune la cale cu un amic, tot așa de curățat ca el. Angajează pe Caruso pentru un concert și semnează, dar cu condiția că — asta era cu trei luni înainte — are drept, cu o lună înainte, să renunțe la concert, plătind o sumă oarecare, nu prea mare, dealtfel. Tipărește afișe, anunță la gazetă și pune în vânzare biletele — dar aici să vezi abilitate — cu un preț abia dublu decât la orice concert obișnuit. Nu pune însă în vânzare decât vreo cincizeci de bilete, iar restul le plasează pe sub mână, cu prețuri de șase-șapte ori mai mari. Și, bineînțeles, se vând toate. Cu o lună înainte însă, anunță pe Caruso că renunță la concert, plătește despăgubirea și dă de știre la gazetă că nemaiavând loc concertul din ziua cutare, persoanele care au cumpărat bilete sunt rugate să se prezinte la agenție să li se restituie banii. Adică atât cât era scris pe bilet. Restul l-au băgat ei doi în buzunar. Nici justiția n-a avut nimic de zis. Zice că un an a trăit larg la Paris din ce-a câștigat din afacerea asta. Când îți spun că e un tip...

Colonelul e foarte amuzat și eu fac mult haz ca să-l antrenez.

— Dar lui văru-meu? Ce crezi că i-a făcut lui văru-meu? Că mi-a spus-o și pe asta. Era încântat când a auzit că Dinculescu mi-e văr. Într-o zi, iar îi crăpa buza de câțiva franci, acolo. Dar nu mai avea de la cine să împrumute, că împrumutase de la toți. Barem de la Dinculescu luase de zece ori... Ei bine, se duce tot la el. Dar cu doliu la braț și cu o mutră deznădăjduită: „Dragă domnule Dinculescu, mi-ai făcut multe servicii și-mi pare rău, căci nu vreau să crezi că abuzez de bunătatea dumitale. Dar uite, mi s-a întâmplat o mare nenorocire. Am primit chiar acum o telegramă — și vrea s-o arate, dar Dinculescu refuză — că mi-a murit tata... Te rog, dă-mi doi-trei napoleoni, să dau și eu o telegramă și să trimit să cumpere un buchet de flori acolo...” Bietul Dinculescu, speriat, înduioșat, a scos imediat un bilet de o sută și a început să ceară detalii... să întrebe ce vârstă avea bătrânul... de când nu l-a văzut, dacă a fost cumva bolnav.

Dar după ce pleacă Grigoriade, găsește telegrama „uitată” pe masă. Vrea s-o ia, să alerge după amicul nostru, când privirea îi cade pe text... și ce citește? Un singur rând: „Dacă n-ar fi proști, deștepții ar muri de foame”.

Grigoriade spune că pariase cu un amic că Dinculescu va „marșa”, ba că era sigur că va refuza să citească telegrama ticluită.

Râd așa de stupid, ca un detectiv neghiob, prost machiat.

— Domnule, al dracului... strașnic tip. Știam și eu câteva de-ale lui, cu femeile...

— Ascultă și cu femeile una bună... Cunoscuse, spunea el, la o recepție la legație, o femeie splendidă. Și cum o cucerise e o poveste. Nu știu cum făcuse rost de invitație la legație, se vede că era cunoscut din vremea când avea parale, dar acum n-avea cămașă la frac. Ei bine, spunea că și-a făcut un plastron din carton, pe care a lipit hârtie albă de lux. Și așa, era printre cei mai bine. Îi trece prin cap să facă partenerului de vizavi, la cadril, o farsă, dar să vezi ce farsă. Îi spune în șoaptă, în treacăt, în timpul dansului: „Încheie-te la pantaloni”. Bietul om să-i vie rău. Știi... Știi cum e fracul desfăcut în față, nici vorbă să ducă mâna. Făcea fețe-fețe și-l treceau sudorile. După dans, când a văzut că și-a bătut doar joc de el, a vrut să facă scandal, dar s-a terminat cu bine și a râs toată lumea. Ei bine, domnule, îți vine să crezi? cu gluma asta a cucerit femeia... una din cele mai bine femei de la Paris, nevasta unui consilier de legație cu nume mare, foarte bogat.

Nimic nu mă interesează din flecăreala asta, mai mult pare-se ticluită din anecdote, dar ea îmi zugrăvește de minune tipul meu, care își făcea un ideal din asemenea ispravă, și erau toate din bagajul admirației lui sincere. Mă gândesc în ce mocirlă te poate băga o femeie. Colonelul se amuza și el cu simplitate, povestindu-le. Dar ardeam să vie la lucruri mai apropiate de mine.

— A, eu știu o întâmplare a lui cu o femeie din București.

— Stai-stai, că și asta e interesantă. Într-o zi, când femeia era la el în garsonieră, și-l credea pe bărbatu-său plecat pentru trei zile la o conferință diplomatică, nu știu unde, ea se hotărăște să rămână toată noaptea la Grigoriade, dar, pentru orice întâmplare, trimite acasă un plic desfăcut, ca din partea celei mai bune prietene — Madeleine o chema, zice el — prin care asta o roagă să vie să doarmă la ea, că-i e urât singură, căci bărbatul ei e plecat. Și, sigură de această prietenă, cea mai bună a ei, nici nu o mai întreabă măcar. Trimite biletul cu indicația printr-un comisionar, să spuie cameristei să-l puie chiar pe măsuța din dormitorul ei. Catastrofă. Bărbatul vine de dimineață de tot, îi face un scandal imens. Pasămite, el petrecuse toată noaptea chiar cu „cea mai bună prietenă” a nevesti-si... Femeia, uluită, prinsă așa în cursă, se stăpânește, nu spune o vorbă și pleacă. Dar cum tipul vrea să divorțeze, ea își aduce aminte că mai are o prietenă, Madeleine, o roagă, o imploră pe ea și pe bărbatul ei să declare că ea a scris scrisoarea și, după destule peripeții, izbutesc să-l convingă și pe bărbat de acest lucru, că voia nebunul să strice casa.

Tot sufletul mi-a devenit alb ca pielița pe care o atinge termocauterul. Îmi închipui seria de complicități care s-au contractat pe socoteala mea. Cu Anișoara, cu bărbatu-său, cu servitoarea mea (ca să-mi puie scrisoarea la îndemână). Toți știau... și eu mă împăcasem convins și fericit.

Colonelul a mai povestit și alte isprăvi, dar eu n-am mai ascultat nimic. A trecut, nu știu când, la alte chestii, a vorbit despre consilii de coroană, despre armament și altele. Nu auzeam decât tonul lui, urcând și coborând, ca și liniile de întuneric de pe lături, fără să înțeleg nimic. Ca să nu prindă de veste, îi parodiam finalurile de frază.

— ...rege... răspicat... tată-său... „mie-mi trebuie un liceu militar”.

— (scăzut) liceu militar... sigur...

— săptămâni... Anglia... alb... patru sute de mii... îți vine să crezi?

— (absent și mirat, cu vocea uscată) Extraordinar!

Simțeam că nu voi mai apuca ziua de mâine. Dacă aș putea să mă întorc, și simțeam, material, că drumul vieții mele o ia acum pe o perspectivă de judecăți, ecouri de gazetă, ocnă. Că de pe acum nu mai sunt ce am fost. Dacă nu mă întorc însă, înnebunesc. Tot ce era în mine căpătase o viață exasperată, ca și când un virus puternic rupsese țesuturi abia refăcute, îmi gonea sângele din organ în organ și-l izbea în creier, ca un puhoi în mal. Tot ce fusese fericire, culoare și lumină înduioșată în trecutul iubirii mele, acum deveneau motive de furie. Gândul că am „marșat” (vorba colonelului) făcea să-mi fiarbă mai mult sângele. Din trecut îmi veneau unele peste altele, ca peisaje și momente diverse suprapuse în film, fragmente de scene, când eram nebun de fericire și încredere. Avusesem îndoieli, care erau urmate și anulate de scene verificatoare oarecum. De atâtea ori în trecut avusesem bănuiala că eram înșelat, interpretând o serie de gesturi și momente într-un anumit sens. Dar privind altfel punctul de plecare, seria avea alt sens. Era pe atunci un joc de alb și negru. O foaie era împărțită în romburi alăturate, albe și negre. Uneori, când priveai, aveai impresia că sunt cuburi pline, cu muchiile spre tine, dar alteori, aceleași romburi erau goluri cu muchii adâncite. Lucruri pe care le interpretasem într-un fel, le înțelegeam acum altfel. Când n-a vrut să plece la țară, când a vrut mai ales să vie de la țară, deși el era acolo (eu am crezut atunci că o plictiseau toți și că vrea să fim noi amândoi, acasă; iar acum înțeleg că probabil era geloasă și că se certase cu el), când mergeam la teatru, când nu și-a mai vorbit cu Anișoara, când mi se dădea și când nu mi se dădea. Pentru tot trecutul acesta, aș fi vrut acum o explicație care să răsucească totul, o răfuială înnebunitoare.

Intram, ca printr-o poartă, în Cheile Dâmbovicioarei, în spărtura cărora era întuneric răcoros și deplin, căci luna nu mai răzbătea. Erau luminate, ca de o candelă, numai sus de tot, amețitor, stâncile și muchiile de creastă cu brazi singuratici. Pe tot drumul de la Rucăr, n-am întâlnit nici un trecător și iată acum în defileu câțiva inși într-o căruță par diavoli, de neașteptat acolo. Ne fac loc, oprind, dându-se la o parte, până în șivoiul urlător, de parcă ne pândesc.

Din cauza apei nu mai putem vorbi și tovarășul meu de drum tace și el. Eu fac planul cum să reviu în sat, după ce mă despart de colonel, ca să mă întorc la Câmpulung. Voi promite o avere vizitiului ca să întoarcă numaidecât cu mine, până întâlnim altă trăsură. Pot să mă dea, dacă vor, dezertor. Până când nu s-a luminat încă de ziuă, trebuie să se hotărască, să se sfârșească totul. Restul pe lumea aceasta nu are nici o importanță. Colonelul și-aprinde iar țigara și, la lumina roșiatică a chibritului, mă privește lung.

— Ce ai? Nu ți-e bine? Nu mai pleca la drum fără manta. Sau ia-ți cu dumneata și un veston mai gros.

Îmi aduc aminte că dimineața trecusem pe același drum, uluit de soarele și de mirosul dimineții de munte, fierbând de nerăbdare să ajung mai repede, căci îmi cerea să viu negreșit și gândeam că suferă fără mine. Ieri credința asta că „suferă fără mine” îmi dădea o beție înduioșătoare, iar azi amintirea acestei încrederi îmi provoacă greață, de mi se strâmbă buzele. Și, cum bate la un organism bolnav pulsul, cu atât mai tari erau zvâcnirile de silă, cu cât mai vii fuseseră bucuriile.

Ah, mascarada când sărbătorisem doi ani de la căsătoria noastră. Invitasem la Flora, care era pe atunci cel mai căutat restaurant de petreceri, peste douăzeci de prieteni, perechi tinere, care duceau viață „mondenă”, de asemeni și câțiva colegi și fete care erau încă liberi. Eram fericit ca un copil. I-am făcut ei dar un inel de preț, masa era încărcată de flori și cristaluri, s-a băut șampanie până în zorii zilei. Toți mă priveau cu duioșie și oarecare invidie. Ah, aș vrea să cadă o stâncă din peretele ăsta al defileului, să mă strivească, pentru că înțeleg că privirile erau mai mult de ironie, pentru că desigur se vorbea de pe atunci de amorul nevesti-mi, pentru că, radios și înduioșat, jucam un rol nesfârșit ridicul. Va trebui să alerg în noapte până or plesni caii, dar să-i găsesc culcați, alături pe sofa și să mă răfuiesc cu ei.

Îmi amintesc și de începutul toamnei, când era însărcinată și nu voia să aibă copil, iar eu eram nebun de bucurie, îi sărutam, cu ochii în lacrimi, mâinile, o rugam să nu facă nelegiuirea de a înlătura, realizată, îmbrățișarea noastră.

Pe patul alb înflorit, al sanatoriului, unde o dusese voința ei îndârjită, sărutam pe umeri, pe brațele albe, pe sâni, trupul care avea să-mi dea un suflet din sufletul meu, smuls din femeia cea mai dragă. Ea nu vrea și eu țineam, făcând un exces de zel ridicul, să aibă un copil care probabil nu era al meu... Aș vrea să fiu biciuit până la sânge, să fiu călcat în picioare. Când ea vrea să mă cruțe... căci al lui era desigur copilul... (de ce nu l-a avut din primul an cu mine? pentru că o legătură cu un amant presupune imprudențe, acum înțeleg). Probabil că au început de când s-au cunoscut. Cu strângeri de mână prelungite, cu pipăiri pe sub masă, cu potriviri de vizite la prieteni comuni...

— Gheorghidiule, uite că am ajuns... Știi ce zic eu? Caii sunt obosiți rău, că au călcat azi peste șaizeci de kilometri, iar drumul în munte nu e lung, vreo cinci kilometri de la biserică, dar e greu, pieziș, șerpuiește pe coastă numai. Rămâi până mâine la Dâmbovicioara. Găsești un pat, fie la batalion, fie la aprovizionare. Vorbești cu ofițerul de serviciu. Poate rămâi chiar la el. Ca să pleci singur în munte e pericol și de dihănii.

— Domnule colonel, v-aș ruga... aș vrea să fiu încă în noaptea asta...

— Băiete, sunt prăpădiți rău caii... Ce zici, Vasile?

— Rău, domnule colonel... credeam că nu mai ajungem...

Trăsura s-a oprit în fața unei prăvălii și coborâm amândoi.

— Spune-i căpitanului Dimiu să fie cu băgare de seamă mâine, că-mi miroase a inspecție... Nu știu ce vor cei de la corpul de armată. Dacă n-o fi nimic, poimâine să vii să-ți dau o permisie de trei zile, ca să-ți vezi nevasta la Câmpulung.

Cum mă despart de colonel, alerg după Vasile, într-o curte, în care a intrat, uruind de pietre, trăsura.

— Ascultă, Vasile, ai zece poli de la mine dacă te întorci acum cu trăsura la Câmpulung.

— Domnule sublocotenent...

— Până la Rucăr, Vasile.

— Domnule sublocotenent, nu merg caii...

— Schimbă-i... ia alții...

— Domnule sublocotenent, sunt caii regimentului... intru-n pușcărie...

— Vasile, îți dau douăzeci de napoleoni... Poți cumpăra o pereche de cai de trăsură.

— Domnule sublocotenent, asta e un fel de dezertare, mă nenorociți. Nu se poate... Mai bine merg să vă duc la domnul ofițer de serviciu.

— Lasă-mă în pace.

Sunt acum singur în mijlocul cătunului de munte. De jur împrejur, culmi cu creste de piatră, înălțate drept, încălecate, cât poți întinde pe pământ gândul. Rupturi de stânci, șivoaie, păduri, prăpăstii, poteci întortocheate. Lumina de lună dă peste tot o impresie dură de veșnicie. Și, la peste treizeci de kilometri, fără ca eu să pot ajunge acolo, pe un așternut molatic de sofa, trupul nevesti-mi și al amantului ei, încolăcite ca ale pisicilor dormind... Mai sunt două ore din noaptea asta, atât de eternă și calmă în afară, și cu atâtea viziuni de sânge și întuneric în mine. M-am oprit să mă gândesc pe o bancă de mesteacăn, făcută de trupă ca să înfrumusețeze cantonamentul. Înțeleg că nu voi mai putea fi la Câmpulung până în zori. Îmi spun că trebuie, acum, când știu totul, să am tăria să aleg alt prilej. Dar nici pe loc nu pot sta până la ziuă. Trebuie să mă mișc. E în mine o fierbere de șerpi înnebuniți. Plec pe drumul din pădure spre cantonament. Ocolesc cimitirul cu mici cruci albe, neîngrădit parcă, așa pe coastă, las bisericuța cu turla galbenă sub lună (de unde atâția morți aci?) și urc drumul lucrat de soldați, care se deosebește greu. De la o vreme merg prin pădure, fără să mai văd nimic, fără să știu dacă luna a apus sau dacă e împiedicată de copacii deși să răzbată până la mine. Urc mereu, repede, gâfâind și iar oprindu-mă. Când scap de întunericul pădurii, și întunericul dinafară a devenit apos parcă... E mai șters, se pregătesc zorile. Căsuța Ioanei, unde stau, e retrasă spre stânga, la vreo douăzeci de pași de frontieră. Dealtfel nu sunt zece case, toate cu prispă, împrăștiate pe dâmburile acestea mici, acoperite cu pășune, și sunt mai curând legate de casele de dincolo decât cu cele din țara românească. Acum e în jurul meu o ceață viorie, aproape violetă, ca în cel mai modernist tablou. Pe urmă, în stânga, aproape de cătun, Piatra Craiului, care mi-a părut totdeauna — dominatoare cum e și singură — o imensă catedrală de piatră violetă, începe să-și lumineze cu aur creasta cu șapte turnuri în linie.

Alergarea asta de cinci kilometri, în urcuș, m-a istovit și mi-a făcut bine. Mă trântesc pe patul acoperit cu pături, îmbrăcat, cu fața înfundată în pernă. Trupul, de la gât în jos, mi-e din pietroaie.

A doua zi e numai soare alb și verdeață vie pretutindeni. Ceasul cu brățară, de campanie, îmi arăta 11 și jumătate. Mi-e gura uscată, obrajii parcă scorojiți, ochii bombați în pleoape. Ocolesc cu gândul ce a fost ieri, cum aș ocoli o locuință contaminată. Dumitru, lung și zănatic lucrat, îmi toarnă cu căldarea apă rece de mă răcoresc, gol până la brâu. Sunt un bolnav care a suferit tăieturi, injecții, masaje; acum mă simt mai bine, dar cred că orice gândire precisă mi-ar face rău, ca unui trup bandajat o atingere sau o mișcare greșită. Trec peste comicăria de tranșee care îmi înconjoară casa ca o potcoavă și cobor în vatra taberei, unde sunt bordeiele trupei.

— Don sublocotenent...

— Ce e, mă țigane?

— Don sublocotenent, trăi-v-ar Dumnezeu... faceți ceva și cu mine...

— De... mă!

— Dați-mi drumul de aci...

— De, mă Vărarule, știu eu? n-ai văzut ce a spus domnul căpitan? Să vedem ce mai zice și azi.

Văraru, țigan ca de patruzeci de ani, pletos și cu mustața ca vrabia, neagră, a fost încorporat, mi se pare, mai mult în glumă. L-o fi întâlnit vreun ofițer, l-a întrebat dacă a făcut armata și l-a adus la regiment. Nimeni nu prea știe cum a ajuns la compania noastră.

— Don sublocotenent, să trăiți, am trei copilași, n-au ce să mănânce. Așa sunt, și arată cu palma de la pământ.

— Să-mi spui când o fi domnul căpitan.

Sublocotenenții Haranoiu și Mitică Rădulescu sunt mirați când mă văd.

— Dar era vorba să fii la Rucăr, dragă...?

Le spun că m-a întors colonelul și că se așteaptă o inspecție.

Au amândoi „alpenstockuri” frumos lucrate de către ordonanțe și acum sunt cam la plimbare în dimineața asta însorită. Plutonierul Neagu ne iese înainte și ne invită pe toți la singular:

— Domnule sublocotenent, poftiți și dumneavoastră.

— Unde, Neagule?

— La compania a 12-a. Au prins soldații niște iepuri azi-noapte și am făcut și noi o mică petrecere... Mâine e ziua lui Marin Dumitru, plotonierul de la a 12-a. Poftiți să luați o gustare.

Sub un umbrar de crăci și frunze, e o adevărată cârciumă. Au un violonist și un diblar, care cântă și din gură. Mai întâlnim și alți ofițeri, care gustă cu condescendență de pe farfurioarele cu friptură și din paharele groase, aburoase, cu vin roz. Un plutonier se apropie de mine.

— Domnule sublocotenent, ce ziceți? când om pleca de aici?

— De, mă Vasile, știu eu... Văd că nu e rău nici aici, și arăt cu privirea cârciuma.

— Domnule sublocotenent, avem și noi neveste și copii.

O durere amorțită mă înjunghie între coaste, dar lăutarii cântă mereu. Când, dau iar cu ochii de Văraru.

— Domnule căpitan, ce facem cu Văraru ăsta?... Îl mai ținem?

Văraru a priceput și se apropie, spre bucuria ofițerilor, pe care-i amuză nesfârșit cu răspunsurile lui nemilitărești.

— Ce, mă, vrei să pleci? Tu nu vezi ce tânăr și voinic ești?

— Nu sunt, domn căpitan, să trăiți... Sunt bătut de Dumnezeu, și e gata să ne arate o hernie, în hohotele de râs ale tuturor.

— Te facem capural, mă Vărarule, încearcă unul să-l parodieze... Când te-oi duce acasă, se sperie țiganii tăi.

— Mă faceți... păcatele mele... că eu n-am făcut militărie... nu știu nimic.

— Ascultă Vărarule, cum îl cheamă pe rege?

Văraru nu poate pronunța niciodată „Ferdinand” și acum refuză, izmenindu-se ca o fată:

— Da lăsați-mă, dom locotenent... Că dacă nu-s militar...

Ofițerul se înfurie:

— Ia ascultă, mă țigane, ce? noi glumim aici?... ei, al dracului: „drepți”!

La strigătul crispat al ofițerului, omul îngheață, luând o poziție aproape soldățească, pe urmă comanda tună: Culcat... drepți, culcat... drepți. Și Văraru se trântește și se ridică de la pământ în măsura comandei, ca o broască automată.

— Văraru, cum îl cheamă pe majestatea-sa regele?

Prăpădit rău, răspunde din suflet și fără să privească pe nimeni:

— Să trăiți, pe domnul... rege îl cheamă Lisandru.

E un hohot general de râs. Cel mai frumos nume i se pare lui Văraru acesta de Lisandru și-l dă bucuros regelui, când nu poate ști numele adevărat.

— Cum Lisandru, mă? Vezi că la noapte faci trei schimburi de planton.

— Îl cheamă pe regele... pe regele, îl cheamă „don colonel Lupașcu...” strigă disperat Văraru de frica serviciului.

E singurul nume oficial pe care l-a putut reține și-l dă în extremis tuturor pentru că probabil socoate că, fiind cel mai înalt, e cel mai aproape de al regelui, dar pare că știe că nu e chiar al regelui.

— Domnule căpitan, dar în definitiv ce facem cu el?

— Eu știu? să-i dăm drumul... Dar n-are nici un fel de act... nu poate dovedi că a trecut de treizeci de ani...

Îl ținem să-l facem lăutar.

Intervine camaradul Popescu, flăcăul, surâzând:

— Dă-l dracului, domnule căpitan, că are patruzeci de ani bătuți. Și nici nu știe să cânte, că e lăieț pădurar.

Căpitanul ne asigură că mâine-poimâine îi dăm drumul.

— Gheorghidiule, un bilet de la amicul tău Lajos. Toți camarazii urmăresc cu interes prietenia mea cu ofițerul ungur, care comandă compania de acoperire a vămii.

Mă invită, ca de obicei duminica și sărbătoarea, pentru după-masă, către ora patru, la o partidă de popice și de halbe de bere, cu vameșul lor, cu vameșul nostru, cu polițaiul de frontieră și cocoanele lor. Sunt petreceri inimoase, cu râs mult, cu glume strașnice. Căpitanul mă sfătuiește, cu o autoritate potolită, să renunț azi la această petrecere. „Să treacă inspecția asta.”

Are dreptate. Am azi mult mai multă nevoie să stau liniștit. Fraza „să treacă inspecția asta” răsună iar cu ecouri, în golul gândurilor mele. Dacă „mâine” e trecut?... Simt un fel de creștere dureroasă în mine, de parcă m-aș ridica în vârful picioarelor.

După masa de la popotă, pe potecă, peste tranșee, mă duc să mă culc acasă. Dar cum rămân singur între pereți, se redeșteaptă în mine gândurile ca stafiile. Dacă Grigoriade pleacă luni dimineața, nu voi mai putea avea niciodată acea certitudine, care singură ar pune capăt — într-un fel sau altul — iadului sufletesc în care mă zbucium. Gândul plecării, cu fiecare ipoteză nouă, se încinge în mine ca un foc. Îngrozit, mă scol din pat și hotărăsc să mă duc la prieteni. Sunt doi sublocotenenți, care locuiesc amândoi într-o odaie mare cu două paturi. Joacă domino. S-au dezbrăcat de vestoane, și-au scos bocancii. Se păcălesc unul pe altul și jubilează zgomotos. Intru și eu al treilea. Fac sforțări disperate să mă angrenez jocului și dispoziției camarazilor mei. Haranoiu își așează plăcile.

— Să știți că dacă vă bat în partida asta, am noroc. Mi-aprobă colonelul mutarea de la a II-a... Scap de Corabu.

Căpitanul Corabu, cum am spus, e spaima regimentului. Are o figură de inchizitor tânăr, cu fața osoasă, cu mustața tunsă scurt, neagră. Și-a înnebunit oamenii și ofițerii cu severitatea lui, chiar comandantul „cel mare” al regimentului, speriat de atâta disciplină, a scris că socoate că primul glonț al companiei a II-a va fi pentru comandantul ei. În batalionul nostru de oameni cumsecade și necăjiți, cum ne erau toți ofițerii, de păreau mai curând niște dascăli provinciali cu ticuri și nevoi, Corabu era militar cu studii severe la Viena.

— Eu sunt mai generos, adaugă Săvulescu. Dacă voi câștiga, la sfârșitul lunii ne schimbă de pe frontieră... Mergem la R..., dansăm la iarnă și ne revedem damele, fraților.

Dar eu? Ce caut eu cu exasperatele mele complicații în această lume? Eu ce să doresc, ce să izbândesc eu, dacă voi termina cel dintâi plăcile albe, cu jumătăți și puncte negre?

Către patru după-amiază năvăli în odaie un gradat, care luă speriat drepți:

— Trăiți, domnule sublocotenent... Poftiți jos în tabără.

— Toată lumea, mă băiete? Ori numai a 11-a?

— Toată lumea. E ordin să echipăm oamenii și să ridicăm posturile de pe frontieră.

Încremenim cu toții.

— Să ridicăm posturile, băiete?

— Așa e ordin... până într-un ceas să fim gata. Au și început să se adune domnii ofițeri jos.

Săvulescu a început să chiuie... să facă tumbe în așternutul patului:

— La R..., fraților... ne revedem damele.

Chiuie și urlă, Haranoiu nu-și găsește, de zorit ce e, bocancii.

— Mă băieți, dar dacă o fi război? întreb eu bănuitor.

— Ce război, Gheorghidiule băiete, ce război? Ar fi venit ordin să retragem posturile de pe frontieră? sau dimpotrivă să le întărim? Acasă, băiete... Mergem la R...

Coborâm în vâlcea, peste garduri și fânețuri, ca nebunii. Jos în vatra taberei, între bordeie, e mare mișcare. Ofițerii de la celelalte companii sunt nedumeriți. Aflăm un lucru nou: e ordin să se împartă muniția de război pe oameni.

— Ce-are a face, explică unul. E mai ușor de transportat așa, împărțită.

E o lumină de după-amiază duminicală, cu soare care pare și el mai curând la plimbare decât la lucru.

Orișan scoate o foaie de ziar, scrisă numai pe o față, cu litere negre enorme. E o ediție specială: Mâine la ora cinci după-amiază e convocat un consiliu de coroană.

Răsuflăm ușurați... vom pleca de aci.

În timpul acesta, depozitele se împart pe spinarea oamenilor.

— Să știți că s-a hotărât neutralitatea definitivă... Se retrag toate trupele. Uite pe căpitanul Dimiu.

Pe potecă, greoaie și masivă, silueta verzuie a comandantului de batalion se desenează ca a unui uriaș tihnit.

— Hai să vedem ce e, că vine de la regiment.

Și-l întâmpinăm în grup, încă înainte de a coborî ca un cioban pe coastă.

Scoate chipiul, se șterge de nădușeală și pe mustața plină, blondă, și apoi, cu mai multă spaimă decât solemnitate:

— Domnilor, e război... și m-a făcut maior. Ne arată pe umeri galonul lat. Acum stați jos, aici pe iarbă, să vă dictez ordinul de luptă, și iar, mânios, către un soldat care ascultă încremenit: Ce e, mă? du-te-n mă-ta de-aici...

Nimeni nu spune o vorbă. Noul maior reia, după ce ne-am așezat:

— Domnilor, vă atrag luarea-aminte că e ordin de război... nu de manevre, ca altădată.

Precizarea e de prisos. Cu picioarele înmuiate, ne-am înghesuit alături pe iarbă. A scos din buzunar un carnet și dictează:

— "La ora 5 adunarea batalionului pe compănii, jos în tabără.

La ora 51/2 se împart efectele de mobilizare.

La ora 53/4 se împart, de fiecare om, două sute de cartușe de război.

La ora 6 batalionul III se pune în coloană de marș cu direcția satul Dâmbovicioara, spre regiment.

XX se încolonează pe șoseaua Vama Giuvala, în ordinea următoare:

Batalionul III cu compăniile în ordine 9, 10, 12.

Batalionul II cu compăniile în ordine 5, 6, 7, 8.

Compania 9 constituie avangarda regimentului.

Compania 11 la dispoziția brigăzii.

La ora 8 p.m. regimentul se pune în mișcare cu direcția Vama Giuvala."

Scriu, lungit în iarbă, acest întâi ordin de luptă al armatei române în războiul cel mare, pe o carte poștală, cu colțurile răsucite, luată cu cine știe ce gând, singurul petic de hârtie pe care-l am. Mă gândesc cui să o trimit mai târziu și mi se face în suflet un gol cât lumea, neașteptat. Peisajul muntos are acum sectoare de umbre lungi crepusculare și de soare viu.

Maiorul face un efort de concentrare:

— Cine comandă plotonul I de la a 9-a?

Cineva dă numele meu și mi se pare că nu mai e al meu.

— Gheorghidiule, ai să fii diseară vârful avangardei; știi să te desfășori? Să-ți alegi oameni zdraveni de patrulă. Domnilor, alegeți din vreme patrulele de siguranță pe flancuri. Și acum, vă rog, treceți la executare... Dumnezeu să ne ajute.