Camil Petrescu — Un om între oameni

Ard iar Bucureştii

Răzbit în cele din urmă de cumplita oboseală a drumului, a nopţii nedormite, Deivos aţipi pe patul din odaia din dos, fără să le poată spune în amănunte cele ce mai văzuse şi mai auzise în seara aceea. Ai fi putut tăia lemne pe el fără să se trezească.

Ce sc întâmplase?

Încă de pe când era pe Podu Târgului din Afară, Zăgănescu şi el auziseră vuietul obştesc, legat de veacuri de soai-ta oraşului: Ard iar Bucureştii. *' Dealtfel, pe măsură ce se însera, zarea se arăta tot mai roşie spre miazăzi şi în curând crescu o văpaie, purpurie peste acoperişuri, dar gălbuie şi tulbure ca o apă de fluviu, acoperind jumătate din cer. Zoreau amândoi într-acolo, căci deşi Zăgănescu avea toată încrederea în sublocotenentul Dănescu, care era ofiţer de serviciu, s-ar fi putut să fie nevoie de prezenţa lui însuşi. Şi mai era pe deasupra şi o încurcătură: Dincă străbătea ţara de-a lungul şi de-a latul, cu un ordin special în buzunar, să încheie contracte de nutreţ pentru caii companiei; totuşi ar fi fost mai bine ca lucrurile să nu fie scormonite de ochi cercetători, mai de aproape. De aceea Zăgănescu aproape alerga, supărat că nu întâlneştc vreo birjă pe drum. Deivos obosit, frânt, se ţinea în pas întins după el, gândindu-se că ar putea să-i fie de folos, deşi acum el nu mai conta propriu-zis la. pompieri, ci la depozitul de arme stricate şi la atelierele Dejurstfei.

Din toate părţile oraşului lumea se îndrepta curioasă şi înspăimântată spre Târgul din Lăuntru.

— Unde arde, frate-mio? întrebă şi Trică venit din urmă, şi care mai mult alerga, pe un negustor ce privea din pragul pi'ăvăliei cum se îndrepta lumea spre foc.

Omul, cu plaivazul dupĂ ureche, cu o fotă verde peste nădragi, ridică din umeri nedumerit

— Nu ştiu. zic unii că arde palatu Iu Bibescu, alţii, adică zic, că arde spitalu Brâncovenesc. Uite, vinţu suflă spre Mitropolie.

Când ajunseră la bi. serica Sfinţilor, peste acoperişul caselor se învălmăşeau nori negri de fum din care ţâşneau din când în când limbi de flăcări şi câte o ploaie de scântei. Dar unde ardea nu se vedea.

Lui Zăgănescu îi era teamă ca nu cumva Bibescu, care nu putea uita focul cel mare de anul trecut, să fi alergat grăbit, înaintea lui, la faţa locului. Dar îi era teamă de prisos. Speriat de a1<'ntatul de la Şosea, neliniştit rău de primirea rece de la cele două cazărmi, el nu mai avea curajul să iasă seara, ci sc mulţumea să privea. scă de sus, de la un fel de loggia care se făcea în colţul de sus al palatului spre gârlă. Trimisese numai un ofiţer de serviciu, pe căpitanul Mavrocordat, să vadă despre cc e vorba şi să-1 ţie la curent prin ştafete.

Fusese un noroc că focul izbucnise în zi lucrătoare şi la un ceas când prăvăliile în cea mai mare parte nu erau închise, astfel că oamenii puteau să-şi apere avutul, nu ca în anul trecut când focul izbucnise în ziua de Paşti. De atunci trecuseră paisprezece luni şi a fost uimitor cit de repede s-au deschis din nou aproape toate prăvăliile, pe toate uliţele, arse, fireşte într-o mare neorânduială, cum se putuse, în binale încăputate, în şandramale, în magherniţe, dar se re-făcuseră, pe când cu locuinţele oamenilor mergea mult mai greu. Spaima lui Bibescu venea şi din aceea că acum focul început la Bărăţie mergea spre miazăzi, adică spre o parte a Târgului din Lăuntru care nu fusese atinsă anul trecut. De palatul lui nu-i era frică, fiindcă era peste gârlă.

Abia putură să treacă de nemaipomenita înghesuială dc pc uliţe. Acum norii de fum negru, cu scântei stârnite din vi'eo răbufnire, se învălătuceau înălţându-se până se topeau iar în văzduhul gălbui şi tulbure. Când se împrăştiau, se puteau vedea, pe zeci şi zeci de acoperişuri din jurul focului, iluminate de flăcările care ţâşneau din turla pătrată şi din spinarea de jeratic a bisericii, sute şi sute de oameni, aproape despuiaţi, care le stropeau şiţa şi tabla cu găleţile cu apă, trecute din mână în mână, tocmai din vadul Dâmboviţei. Din când în când, urcând ascuţit şi pătrunzător peste larma nemaipomenită, trompeta pompierilor înfiora lumea, cerând deznădăjduit apă la tulumbe.

Îl găsiră pe sublocotenentul Dănescu luând liniştit, cu ochi sigur, cele mai potrivite măsuri. înţeâegând că biserica Bărăţiei şi două mari prăvălii vecine nu mai pot fi scăpate, el le izolase prin dărâmături grabnice, în direcţia în care adia boarea înserării, spre piaţa Sfântu Anton. Tulumbele lui stropeau de zor pereţii şi acoperişurile prăvăliilor vecine.' îndârjirea cu care ofiţerii inferiori, care nu erau de neam mare, erau împiedicaţi prin orice mijloace să înainteze în grad şi erau trimişi la sarcini lăturalnice, făcuse să se adune la pompieri poate cei mai destoinici ofiţeri de grad mic din ţară. Omul era lac de apă, cu coiful de alamă lăsat puţin pe ceafă, urcând. mereu pe scară, umblând pe ziduri ca să vadă mai departe. Avea un cap mic, negricios, nepotrivit cu statura lui înaltă, iar mustaţa, de obicei cu sfârcuri mici în sus, udată de apă acum, i se cam pleoştise. Coborî de sus când îl văzu pe Zăgănescu ca să-i dea raportul. După părerea lui focul îşi slăbise puterea şi dacă nu o mai fi mocnind pe undeva, cine ştie unde, avea să se potolească. El le spuse că a venit căpitanul Mavrocordat trimis de vodă şi le arătă şi unde îl pot găsi. Cu tot numele lui, căpitanul era un simpatizant al căuzaşilor şi al revoluţiei. Cei doi se duseră spre el, în timp ce sublocotenentul Dănescu se urcă iar pe ziduri. Mavrocordat, care se liniştise şi el în privinţa focului, le dădu amănunte despre atentatul de la Şosea. în clipa când a văzut şi a auzit cele două focuri trase asupra lui, simţind şi izbitura puternică în umăr, Bibescu a crezut că e lovit de moarte şi alb ca varul s-a lăsat moale pe spatele caretei. Toate privirile din celelalte carete şi căleşti oprite s-au îndreptat asupra lui, iar din pricina asta cei trei atentatori au avut timp să dispară călare. Villara i-a scos haina să vadă dacă glonţul a intrat în umăr, dar nici măcar stofa mundii^ului nu fusese atinsă. Epoletul lat şi masiv, cu ceaprazeria lui groasă, abătuse glonţul. Cum şi-a revenit din clipele de spaimă, vodă a fost cuprins de o furie nebună. A dat poruncă să fie închise toate ieşirile din oraş. Aproape o sută de dorobanţi călări ai Agiei cutreieră acum Bucureştii şi vor cerceta în tot cursul nopţii casă cu casă. Vor fi bătute viile. Este hotărât să dea o pildă cumplită. Cei trei, dacă vor fi prinşi astă-vară, vor fi judecaţi mâine împreună cu Frusinâca Bâl-Ceaurescu şi la apusul soarelui vor fi spânzuraţi, toţi patru, de teii de la Şosea, chiar la locul atentatului. Mai este arestat la locuinţa

200 lui şi colonelul Dăscălescu, până când se va lămuri ce legătură a avut cu înfăptuitorii. Colonelul Voinescu I a primit poruncă să ia în cursul nopţii tacrirul, interogatoriul, Frusinichii, ca să-i afle pe toţi părtaşii, mai ales pe cei care după părerea lui vodă au lucrat în umbră. „Trebuie pedepsiţi crâncen toţi complicii, oricare ar fi ei”, spunea după ce a venit de la cazarmă, întristat şi mânios din pricina primirii reci care i s-a făcut, după o asemenea ticăloasă faptă, lui, domnitorul ţării şi capul oştirii. Zicea că a făcut rău că nu l-a ascultat H pe Lăcusteanu care l-a sfătuit de atâtea ori să spânzure pe craii şi desculţii care otrăvesc sufletul norodului. N-a crezut niciodată că de la vorbe ei vor trece la fapte. Dacă e însă vorba de pistol şi de asasinate laşe, atunci va întoarce şi el foaia şi va răspunde cu vârf şi îndesat. Ceea ce li s-a părut insă tuturor celor de la palat mai curios este că atunci câr. d colonelul Florescu, ginerele lui vodă, s-a dus la Nicolae Golescu, cu care era prieten, ca să pipăie mai de aproape lucrurile, fiindcă deşi vodă nu are dovezi, îi ştie totuşi pe fraţii Goleşti partizani ai unei Constituţii, care, crede el, ar fi nenorocirea poporului român, fostul aghiotant al lui Alrcu Ghica s-a arătat indignat de atentat, a spus că e o lovitură laşă de care negreşit toţi oamenii de răspundere din ţară sunt dezgustaţi. El vede aci numai uneltirile obicinuite ale foştilor pretendenţi la scaunul domnesc, poate Costache Cantacuzino, poate Băl-Ceaurescu, poate şi alţii, care, dis-preţuind mişcarea constituţională, socotesc totuşi că o pot folosi măcar ca să provoace o vacanţă a tronului, din care ar putea să folosească numai ei, cei ahtiaţi după domnie, înarmaseră astfel, pretindea Golescu, pe câţiva tineri exaltaţi, care aveau legături mărginaşe cu mişcarea constituţională, făcând din ei uneltele lor., îmi pare rău, spusese el, numai de nenorocita aia de Frusinica, biata fată, care se lăsase târâtă prosteşte într-o asemenea aventură („Je suis desolé pour cette malheureuse Frossy, qui s'est laissé entraânée dans une telle aventure'). Cel mai nenorocit din toată lumea în împrejurarea asta, le mai spuse căpitanul Mavrocordat sfâşiat de milă, este bietul Aristia, care bate înnebunit la toate uşile. A fost de două ori şi la palat, încercând să afle unde a fost dusă Frusinica, ce se întâmplă cu ea. N-am putut sta de vorbă cu el, i s-a spus nu sunt acolo. Ce aş putea să fac pentru bietul om? Dealtfel, nici eu nu ştiu mai mult decât v-am spus. Se întoarse şi arătă încremenit, aproape speriat;

— Uite-l, vine încoace. mi-a dat de urmă. Cei doi abia-1 recunoscură în bărbatul îmbătrânit, cai'e mergea ţeapăn, şi totuşi nesigur de paşii lui, cu ochii rătăciţi şi ciudat cercetători, arzând în făptura lui, alături de flăcările pc care nu le vedea şi care nu-1 atingeau, de un foc lăuntric mult mai mistuitor. O paloare albă îi înflori faţa când recunoscu pe căpitan. Se apropie de el întins fără să ştie de nimic altceva.

— Căpitane, te-am găsit. Am să încep să crez din nou în Dumnezeu ca atunci când eram copil. Simţea că, găsindu-1 pe Mavrocordat, găsise totuşi un pripor în lunecarea spre moarte, care începuse dc câteva ceasuri.

Căpitanul îi strânse, topit de milă, mai întâi mâna, apoi braţul lângă umăr. Nu mai era Aristia bărbatul arătos, care abia împlinise patruzeci şi opt de ani, palicarul falnic din batalionul eroic al mavroforilor, ci doar umbra lui, o zdreanţă. Fracul violet, acoperit de praf şi ud de apă, era parcă plin de noroi; gulerul cu colţuri i se desfăcuse şi cravata neagră lega în faţă doar gâtul gol. Zăgănescu îi făcu semn lui Deivos să vie după el, ca să-i lase singuri pe cei doi care, proiectaţi pe zidul alb, în lumina focului, îl căptuşeau cu umbrele lor puternice.

— Căpitane, te ştiu om de omenie. M-ai socotit cândva şi dumneata prieten. Mă mai socoti poate şi acum. Spune-mi, te implor, unde a fost dusă Frusinâca? Mai este încă în viaţă? Ce se întâmplă cu ea?

Căpitanul subţire şi înalt, de obicei sigur de el, era foarte încurcat, căci tot ce avea de spus era din cale-afară dc simplu şi cu totul de prisos. Căuta să compenseze prin căldura v'ocii:

— Maestre, vă dau cuvântul meu de onoare că nu ştia unde e. Singurii care ştiu unde a fost dusă sunt vodă şi colonelul Voinescu I, care face cercetările. Vodă are bănuiala că sunt mulţi complici care au urzit din umbră şi uite, asia poci să ţi-o spui, va încerca s-o facă să vorbească.

— O va supune la cazne? întrebă Aristia îngrozit, după ce avu un fulger de bucurie aflând că zvonul după care ar fi fost ucisă pe drum spre cazarmă nu-i adevărat. O vor schingiui, căpitane?

Mavrocordat şovăi:

— Părerea mea sinceră este că nu va fi nevoie, căci ea, aşa cum a şi dat numele a doi făptaşi, va da şi numele celor din umbră.

Cu o imaginaţie vie şi puternică, cu sensibilitate de jupuit de viu, Aristia trăia de câteva ceasuri, clipă cu clipă, viaţa Frusinichii, coborârea ei ameţitoare pe treptele morţii. El vedea aievea şi simţea în el însuşi ceea ce se întâmplă cu ea „la ora asta chiar”, trăia încleştai^ea şi spaimele ei, odată dezmeticită de viziunea execuţiei apropiate. încerca durerea ei fizică, o vedea plină de sânge în urma loviturilor bestiale ale paznicilor de parcă ar fi fost lovit el, măsura timpul accelerat de neînduplecata apropiere a execuţiei cu propriul lui timp. Cu puterea cu care trăia simţirea personajelor pe care le juca pe scenă, făcea de pe acum pentru ea ultiniii paşi, după comunicarea sentinţei, ducea, el, cu privirea rătăcită, cu genunchii moi în neştire, mâna în jurul gâtului.

Mavrocordat îl privea sfâşiat de milă. în clipa aceea se năruiră căpriorii şi grinzile prăvăliei vecine şi ţâşniră în sus flăcări şi fâşii largi de scântei ca la o iluminaţie, care arătară iar oamenii ca nişte pitici negri, pe acoperişuri.

— Maestre, duceţi-vă acasă, ca să ştiu unde vă găsesc. Voi căuta să vă transmit, chiar dacă nu voi putea veni eu, orice ştiri voi afla în cursul nopţii. Nu mai rătăciţi aşa prin oraş. Vi s-ar putea întâmplă vreo nenorocire.

— Voi fi pe Brezoianu, lângă doctorul Marcovici. Ştii, crez, unde stau. Voi aştepta toată noaptea. Te rog să baţi uşor în geam, din uliţă, ca să-ţi deschiz.

Şi porni cu mersul ţeapăn şi nesigur cu care venise. Nu se uita înaintea lui, era cu totul întors în sine însuşi. Durerea lui era împletită din două fire contradictorii. Pe de (parte il mistuia gândul că fala asta, atât de bună, atât de inimoasă şi atât de devotată celor pe care-i iubea, va avea atât de suferit tocmai fiindcă era prea simţitoare şi trăia mai adânc totul. Pe de altă parte, era ca o ceaţă cenuşie în gândul că ea a putut avea o viaţă ascunsă de el, că a avuî lungi ore de discuţii în care îşi juca viaţa, se încredea în altă lume, nu în el. Dar numaidecât îi găsea iertare. Era biata de ea uneori cam uşuratecă, o exaltată care nu putea bănui ce urmări grozave ar putea avea astfel de fapte. Numai gândul că o asemenea frumuseţe nepământeană, şi gingaşă, că ochii ei viorii, de serafim, ar putea să fie peste câteva ceasuri, peste câteva zile pradă viermilor, îl făcea să se închircească în el însuşi ca înjunghiat., Frosi, Frosi, dacă s-ar putea să ne trezim din asta ca dintr-un vis rău.'* De alâtea ori a visat că moare şi s-a trezit, de spaima sfârşitului, de apă, dar iciicit ca a lo^i. uxi v-i;: > x'au. Daca s-ar pu acum ca lot ceea ce e să fie părelnic, să nu fi fost deloc. Dar nu era părelnic.

Căpitanul Mavrocordat s-a ţinut de cuvânt. Pe la trei dimineaţa, când abia se lăsase praful capitalei şi lumina zorilor mijea la geamuri, făcând de prisos lampa cu petrol d^ pe masa încărcată de cărţi, el i-a bătut în fereastra care' da pe Brezoianu. Aristia nu dormea; înfrigurat şi istoviţi veghease toată noaptea. Bătăile în geam l-au surprins to-i tuşi şi l-au speriat de parcă veneau de pe lumea cealaltă. A sărit ca ars şi l-a adus numaidecât înăuntru. Omul eraj obosit şi el de frământarea de la palat, unde stătuse pânăj acum, i

— Maestre, iartă-mă, nu poci să stau. Am vorbit adi-i neauri cu Voinescu I. Abia acum s-a întors de la vodă, care-l; aştepta să vie cu rezultatul cercetării. Frosi este la cazarma' cavaleriei, într-o odaie de arest. A interogat-o Voinescu îr^ mod civilizat. Ea spune că nu are nici un amestec în toată: afacerea asta. S-a dat şi de urma celor trei. care s-au îndreptat spre Ploieşti. Ceea ce poci să vă spui este că nu se va face nimic în mod pripit. întâia furie a trecut. S-a renunţat la judecata lor azi sau mâine. |

Ceea ce Voinescu I nu-i spusese Iui Mavrocordat este căj dacă el s-a purtat în mod corect cu Frusinâca, în schimb,! speriat rău şi el că s-ar putea, cine ştie, să nu fie bine păzită şi că-şi riscă şi el nu numai cariera, ci poate şi libertatea, ^ ca să fie mai sigur de ea, o dăduse în paza unui vagmistru faimos pentru sălbăticia lui, pe carc-1 mai şi înspăimântase pe deasupra.

— Bagă de seamă că răspunzi cn viaţa de arestata asta! la-ţi doisprezece oameni de încredere şi păzeşte-o ca ochii din cap. Vezi că este foarte primejdioasă. Nu sta de vorbă deloc cu ea (îi era frică să nu-1 seducă şi pe vagmistru frumuseţea ei). Nu primi nici o poruncă de la nimeni. încă o dată, vezi ce oameni îţi alegi. \par

Vagmistrul o îmbrâncise tot timpul, căci nu i se părea că. i merge destul de repede, o înjurase în mod scârbos. Când i-a cerut apă, a urlat la ea că e o târfă care a Vrut să ucidă pe vodă şi a dat-o cu capul de pereţi, umplând-o de sânge. De câte ori o vedea îl cuprindeau furiile că şi-ar putea nimici cariera din pricina unei astfel de ticăloase, Gândul că ea ar'

204 putea să fugă îl îngrozea. N-o lăsa să iasă nici o clipă pe sală, căci, îşi zicea, nu se ştie ce se poate întâmplă cu blestemata asta. Ii plăcea s-o beştelească şi din pricina frumuseţii ei, pe care o simţea în puterea lui. O socotea însă o pacoste care i-a căzut pe cap.

La plecare, căpitanul a încercat să-I liniştească pe Aristia, cu toată sinceritatea. Dealtfel, nu îndrăznea să-i spuie că şi el a tremurat toată noaptea pentru femeia asta, căci şi el a fost într-o vreme îndrăgostit de ea.

— Maestre, fiţi liniştit, nu se va proceda în mod pripit. Vă repet. S-au mai potolit lucrurile şi la palat. Dacă aflu ceva încă azi, vă trimit vorbă, ori, dacă am să poci, trec chiar eu.

Rămas singur, Aristia răsuflă adânc. Cuvintele bune ale căpitanului şi răcoarea dimineţii îl înviorară. Totul e să nu se înlâmple nimic ireparabil azi sau mâine. Ca un jurământ, îşi muşcă braţul până se iviră picături de sânge, fără ca să-1 d': >; i: i. Ştie el ce ştie. Peste două zile Bibescu nu va mai putea executa pe nimeni după capul lui.

Se dezbrăcă şi se lungi pe pat, ca să se mai odihner. scă puţin, acum când începea o zi hotărâtoare pentru poporul român şi pentru el însuşi.

CARTEA

DOUA

IN DIMINEAŢA DE ii IUME

Casa polcovnicului Ion Solomon, comandantul Regimentului III de infanterie, este chiar peste drum de cazarmă. Dacă o priveşti din partea asta dinspre răsărit, este o clădire joasă, căci arată, în afară de marchiza de fier şi sticlă. înălţată numai cu o treaptă de la uliţă, doar patru ferestie, cc^a ce Iasă să se ghicească, după obicei, două odăi, în dreapta şi în stânga, iar în mijloc o sală mai mult lungă. Aci la ulilă, streaşină ei de şindrilă abia dacă se ridică peste un stat de om. E adică la fel cu toate căsuţele de pe această uliţă, care ţine de-a lungul Curţii Arse urcând Dealu Spirii. Dacă însă o priveşti dinspre mahalaua şi biserica Izvorului, de partea cealaltă, dinspre apus, atunci ea îţi apare ca o casă cu două caturi, având un ceardac mare la catul întâi, sprijinit pe sliâpi de lemn groşi, căci e clădită chiar în ruptura râpei, ca şi casele vecine. Din uliţa care se încovoaie spre biserica Izvorului se intră în curtea mică şi pătrată, care e deci mult mai în adânc decât faţa casei. Aci în curte coboară scările pridvoare-lor lungi, de pe dreapta şi de pe stânga ceardacului celui mare, care duc la aripile casei, şi ele lungi ca ale unui han, cu multe odăi, unde se intră numai prin aceste două pridvoare cu par-malâc de lemn boit cafeniu, care stau faţă în faţă. In curte, la poalele casei, sunt acareturile: grajdul, un şopron pentru caleaşca, magazia de lemne şi odăile slugilor. în faţa curţii, la poartă, e un puţ cu acoperiş, vestit pentru apa lui rece, că mulţi îi spun, dealtfel, şi uliţei acesteia de subt râpă, mai mult uliţa, Puţu cu apă rece”. Casa aceasta, boită toată cu galben, şi lemnăria cafenie, este singura cu două caturi, căci spre prundişul Dâmboviţei râpa scade, şi casele vecine sunt

* Curtea Arsă – nume dat palatului care arsese la 21 decembrie 1812, curând după venirea la tronul domnesc a lui Ion Caragea. (n. ed.).

209 din ce în ce mai scunde. Au numai un cat, iar jos de tot nici măcar atât.

Aci, într-o odaie de pe aripa stingă, a dormit în seara de 10 iunie maiorul Lăcusteanu, iar într-alta, maiorul Pândeli Cerchez, cei doi comandanţi de batalion. După vizita la cazarmă a lui Bibescu-Vodă, venit cu cuşma lui Mihai Viteazu pe ureche şi cu mantia domnească pe umeri, ca să denunţe ticălosul atentat de la Şosea, fiindcă se făcuse târziu, colonelul i-a poftit pe amândoi maiorii să doarmă la el, mai mult chiar, le-a poruncit, căci în fiece clipă a nopţii se puteau ivi întâmplări neprevăzute şi era greu să trimiţi ştafete ca să-i aduci la cazarmă în miez de noapte, mai ales^ pe Lăcusteanu, care stă lângă bisei-ica Albă, dincolo de gârlă şi de lacul ăsta a lui Dura, căruia lumea se deprinde greu să-i zică Cişmigiu.

Dar nu s-a întâmplat nimic şi au dormit toţi tun până dimineaţa. Acum Lăcusteanu, voinic şi greoi, trage din ciubuc, în timp ce un soldat, bărbier de meserie, îl bărbiereşte şi-i răsuceşte frumos mustăcioara. Pe o tăviţă, gazda ospitalieră i-a trimis chiselniţa cu dulceaţă şi o cafea neagră, cum iau de obicei ofiţerii în loc de cafea cu lapte. Dar când iese pe pridvor, odaia lui fiind cea din capăt, vede în ceardacul cel mare, care dimineaţa e în umbră, apărat de soai^ele de vară, pe colonelul Solomon înconjurat de mai toţi ofiţerii regimentului, într-un nor de fum, trăgând din ciubuc, cu cafeluţe dinainte. Maiorul, foarte ţanţoş şi năbădăios, căruia nu-i place să s*^ treacă uşor peste el, întreabă furios:

— Prin ce întâmplare acest consiliu ostăşesc pină în ziuă şi eu nu ştiu nimic, domnule polcovnic?

Polcovnicul, furat şi tulburat de cele ce auzise, are o poftă de vorbă, de parcă ar fi o ţaţă:

— Ei. maiorule, se petrec lucruri mari. Revoluţie. Vine Eliad cu Magheru, cu zece mii de panduri, şi Tell cu Pleşoianu, cu un batalion de soldaţi. Ia spune, Fărcăşene. şi-1 pofteşte pc căpitan, făcând un gest moale cu mina, să spună şi maiorului. Că el vine de acolo.

Căpitanul, prăfuit, care încă nici nu a trecut pe acasă, venind de-a dreptul la cazarmă, povesteşte înflăcărat;

— S-a ridicat toată ţara. s-a constituit un Guvern provizoriu, care a dat o Proclamaţie la Islaz, în care spune.

Lăcusteanu, cai'e fierbea de mânie, îl întrerupse şi se in-toarce furios către Solomon: _

— Cum, domnule, dumneata tolerezi ca un căpitan, comandir de companie, să facă o asemenea propagandă în regimentul dumitale?

Fărcăşanu, naiv şi fericit, vrea să-1 lămurească totuşi:

— Domnule maior, se dezi'obeşte ţara.

Dar mustaţa mică şi zburlită ca o lăcustă neagră subt nas a solidului maior scapără de mânie:

— Ascultă, domnule căpitan, dacă vei îndrăzni să vorbeşti o asemenea propagandă, mă jur pe onoare că-ji trăsnesc creierii la minut.

Polcovnicul Solomon, care a văzut multe în viaţa lui, caută să-1 domolească:

— Nu te necăji, maiorule, că şi dacă vor veni, sunt fraţi de-ai noşlii, sunt români, nu sunt nici turci, nici tătari.

Dar maiorul, deşi de felul lui foarte milităros, nu mai ţine socoteală de nimic, nu mai respectă nici pe superiori:

— Dacă e aşa, să ştii că în cazarmă eu nu mai intru, ci merg la vodă să-1 rog să-mi primească demisia, chiar acum, căci într-un regiment de panduri eu nu slujesc! Strigă furios la vistavoi: Spune-i, mă, lui Vasile să-mi aducă numaidecât calul! Căci în afară de armăsarul de călărie pe care-1 ţine acasă, are şi un cal de serviciu la cazarmă.

Soarele s-a ridicat deasupra Mitropoliei şi vesteşte o zi dogoritoare, scânteind devale viu pe prundişul şi zăvoaiele Dâmboviţei, pe care pluteau cârduri de gâşte, şi în marginea căreia sacagiii îşi încărcau sacalele.

A tăiat diurnul în sus de cazarmă coborând de-a dreptul spre maidanul Dudoscului şi de acolo, pe vreo două uliţe înguste, a ieşit pe lângă casa Fălcoâanului la palatul de subt Mitropolie al lui Bibescu. E o clădire cu două caturi, în mijloc cu un peron ca o terasă intrândă, la care urci patru trepte din grădină, cu câteva loggia” la catul întii, căci felul vi aminteşte arhitectura brăncovenea. scă, deşi palatul e atât de me-remetisit, că nu se mai poate şti dacă e vreo aripă din cel vechi al lui Constantin Brâncoveanu, ori e o clădiredurată din nou. Poarta este lângă crucea lui Mogoşoiu şi se intră mai întâi în grădina marc. cu poteci pietruite* frumos. Corpul de gardă e în aripa dreaptă, subt odăile de dormit ale lui vodă. E cald şi. cum nu se vede de sus de la fereastră, ofiţerii ştabului domnesc, în frunte cu colonelul Banov, care pierzând urma lui Bălcescu, la Telega, s-a întors în capitală, trag liniştiţi ciubuce şi beau cafele pe terasă, că înăuntru e prea cald, întocmai ca la Solomon acasă, însă cei de aci aşteaptă să îie primiţi de domnitor, ca să-i dea raportul zilnic.

Maiorul a descălecat şi a dat frâul unui soldat care duce calul la grajd într-o curte din dos, plină de acareturi, şi cu totul despărţită de grădină printr-un gard de scânduri vopsit în verde.

Maiorul se îneacă de furie când se apropie de grupul ofiţerilor şi-i aude vorbind tot despre revoluţie. Căpitanul Mavrocordat, înalt, subţie, negricios, nu vorbeşte chiar ca Făr-căşanu, dar şi el e de părere că măria-sa nu ar avea decât de câştigat dacă ar semna Constituţia. Adevărul este că la ceasul acesta ofiţerii din jurul lui vodă nu ştiu despre punctul 13 al Proclamaţiei, care încă nu e cunoscută decât de aga lancu Mânu, de marele vornic Alecu Villara şi, fireşte, de vodă însuşi. De aceea ideea revoluţiei e privită ca îmbietoare chiar între ofiţerii de cavalerie, ca totdeauna mai simandicoşi decât cei de infanterie.

— Vra să zică, dumneata, căpitane, eşti de părere că trebuie să ni se suie în cap craii şi desculţii. să dăm patria pe mâna derbedeilor? întrebă, cu mustaţa ţanţoşă, maiorul Lăcusteanu. îşi stăpâneşte furia, şi pentru că are în faţă un., os domnesc”, dar şi pentru că tânărul căpitan e un duelist foarte temut, două lucruri în faţa cărora curajul lui Lăcusteanu se cam înmoaie.

— Domnule maior, fraţii Goleşti şi fraţii Kretzuleşti nu sunt nici crai şi nici desculţi, îi spune cu o afectare milită-roasă în ţinută căpitanul, anume ca să arate că numai când e vorba de serviciu discută cu un boier de mâna a doua.

Maiorul nu-i mai răspunde lui, ci se întoarce către colonelul Banov:

— Domnule, îl plâng pe măria-sa că este înconjurat de asemenea ofiţeri, şi eu mă duc pe moment să-mi prezant demisia.

N-aşteptă răspunsul şi intră de-a dreptul în sala cea mare ca un vestibul, de jos. Marele vornic Villara tocmai ieşea cu o hârtie din odaia cea mare, cu biroul monumental în felul lui, la care lucra vodă.

— Hairola. Ce întâmplare te aduce aşa de dimineaţă pe aci, Lăcustene? _._

— Arhon boierule, vreau să dau demisia din armată.

— Da' cc, mă, Gligorâţă, te-ai supărat? De ce să dai demisia aşa grăbit?

— Coane Alecule, a intrat dezonorul în oştire, eu nu mal stau. trebuie să vorbesc cu măria-sa.

— Uite, lucrează cu secretarul. Mai aşteaptă puţin. Peste câtva timp ieşi în prag secretarul domnitorn ui.

— întreabă măria-sa, care ţi-a auzit glasul, ce doreşti, domnule maior?

— Vreau să intru numaidecât la măria-sa. Se auzi şi glasul lui Bibescu. din biroul cel mare:

— Lasă-l să intre. Şi când maiorul salută, încremenit în poziţia de drepţi, vodă îl întrebă de la biroul mare, semicircular, în stil,. empire”: Ce este, Lăcustene? Ce eşti atât de zbuciumat?

— Măria-ta, este revoluţie în ţară. şi în timpul ăsta. Bibescu, cu faţa lungă, slăbită de grijă, arală necl ' căci a lucrat până la cinci dimineaţa cu colonelul Voinco. a 1, ascultându-i raportul, despre declaraţiile Frusinichii Băl-Ccaurescu. îşi frământa cu degetele lungi mustaţa mică şi ' ba tunsă care-i înconjoară ca un chenar fălcile, îl priveşte. t, căci pe de o parte vede în el un semănător de pa-ucâ, iar pe de alia parte vrea să-şi facă lui însuşi puţin curaj

— Să nu umflam lucrurile, Lăcustene!

— Sunt de părerea măriei-voastre că asta nu ar fi mare dar ceea ce vreau să vă spui este că se pregăteşte o. e ostăşească. Chiar aci la palat, şeful Dejurstfei ascultă propaganda revoluţionară. iar la regiment, polcovnicul Solomon, în care aveţi încredere.

— N-am nici o încredere în el, dar nu am pe nimeni altcineva.

— Atunci, măria-ta, eu dau demisia din armată.

— Nu poci, dragă Lăcustene, să o primesc în asemenea ircumstanţe. dar tot ce te rog este să primeşti regimentul lui >lomon, şi de îndată dau ofisul. Face semn lui Lenş să în-ească ordinul. Lăcusteanu respectuos, dar ferm, refuză:

— Nu poci primi această onoare într-o vreme aşa anormală, când morala ostăşească este alterată. Este trist, măria-ta, că nu ai în capitală decât un regiment oştire, şi acela condus de un neputincios.

— E mai mult şiret decât neputincios. î. şi are şi el, ca toţi cei din jurul meu, socotelile lui, speranţele* lui. Du-te şi

KÂ cheamă-f pe colonelul Odobescu, apoi du-te numaidecât şi dă veste la cazarma cavaleriei şi la infanterie că am. ordonat ca într-un ceas să fie toată oştirea în front, în mică ţinută, fiindcă am să le vorbesc. Când a spus numele şefului oştirii, a rămas pe gânduri, cu ochii mari pe jumătate închişi, căci colonelul Odobescu, energic, bătăios şi cu o mare autoritate, nu numai asupra oştirii, dar şi asupra boierimii, este azi singura lui nădejde.

Maioiul, ca să ajungă mai întâi la cazarma cavaleriei, care e la capul Podului de Pământ, a luat-o cu calul, după ce a trecut podul de piatră, prin Piaţa Mare. După ce a comunicat cavaleriştilor ordinul domnitorului, s-a întors la cazarma infanteriei, dar nu s-a nâai amestecat cu ofiţerii, ci s-a închis singur în canţălarie. A aşteptat aşa, plimbându-se surescitat prin odaia îngustă, în care pe perete era o litografie îngălbenită, pătată de muşte, înfăţişând pe Bibescu trei sferturi, cu cuţma lui Mihai Viteazu, cu decoraţii şi coi-doane, cu mantia domnească pe umeri, iar altă litografie, ruptă înti^-un colţ, arăta bătălia de la Austerlitz. Pe la zece şi jumătate a dat ordin căpitanului cel mai vechi în grad să scoată batalionul în curtea cazărmii. între cele două lungi magazii de zid care merg de lângă poartă până departe în fundul curţii, şi care sunt dormitoarele trupei, stau în front cele două batalioane. Solomon aştepta dinadins pe prispa cazărmii ca să iasă în front Lăcusteanu, fiindcă în calitate de maior mai vechi trebuie să-i dea raportul, şi vrea să-1 silească să respecte disciplina, Lângă maior aştepta şi preotul de la parohia vecină, pe la Care se abătuse călare, căci bănuia că trupa va depune un nou jurământ.

Când gornistul a sunat onorul la general, care se da numai lui vodă, trupa a încremenit în poziţie de drepţi. După raportul lui Solomon, Bibescu s-a apj'opiat călare de cele două batalioane până la câţiva paşi. După el, înţepenit marţial în şa, cu carâmbii cizmelor peste genunchi, cu coiful său imens, fluturând coada de cal care-i cădea într-o parte, urma Odobescu. Era încruntat şi fălcos, cu mustaţa ciopârţită cu briciul, de-i rămânea din ea numai un smoc subt nas. Când s-au potolit aclamaţiile reglementare. Bibescu a ţinut un lung discurs, vorbind despre virtuţile ostăşeşti, despre datoria şi frumuseţea ascultării de şef. Apoi a arătat cât de mişcat a fost ştiind că oştirea s-a cutremurat atunci când a aflat despre ticălosul atentat comis împotriva domnitorului ţării. Bibescu ştia că spune un neadevăr, dar voia mai curând să sugereze această cmntio. regretabil absentă, a soldaţilor. Apoi a cerut lui Solomon. să dea repaus trupei, iar el s-a îndreptat în paaul calului, uiinat de Odobescu şi Sf) lomon, şi ei călări, spre poartă, unde era flancul roRimcntului cu ofiţerii batalionului întâi. Dintre ci s-a desprins căpitanul Fărcăşanu, care se apropie de vodă. palid, tremurând, altfel în ţinută o^^n^ofy^rn. şi strigă cu un glas înfiorat:

— Să trăieşti, măria-ta, să te milostiveşti să primeşti Constituţia pe care a docretat-o poporul român.

În clipa aceea, Lăcu. steanu a pus mâna po sabie vrând să-1 străpungă pc loc. în faţa lui vodă. Dar spre surprinderea sa, Bibescu, în loc să dea ordin să fit arestat şi judecat în câteva ceasuri, apoi executat, aşa cum credea Lăcusteanu că trebuie făcut pentru asemenea nemaipomenită încălcare a regulamentelor, s-a mulţumit să ţie alt lung di.”îurs, arătând cu multe pilde din istoria universală că românii sunt coborâtori din împăratul Traían şi că trebuie să fie o naţie înţeleaptă şi tare în clipele grele, ca să dea pildă şi la al

Un ofiţer, de fel din Ardeal, Enachc Dimitriu, care era în această zi ofiţer dejurnă pe cazarmă, a adus un steag pe care l-a aplecat mult în faţa lui vodă. care, scoţându-şi cuşma, l-a sărutat, jurând că nu vor intra trupe străine în ţară. S-a strigat ura, şi el a ieşit în pasul liniştit al calului pe poartă. S-au auzit apoi alte strigăte: „Trăiască colonelul Odi>bescu.” Acesta a oprit calul, s-a ridicat în scări şi, întorcând dârz capul, împodobii cu măreţul său coif, a strigat turbat dimânie:

— Tăceţi. O vorbă să n-auz. căci descaUx; şi în două ceasuri veţi fi împuşcaţi, să vă arăt eu ce înseamnă disciplină ostăşească. V-a slujit norocul că am fost cu vodă, că vă arătam eu.

IN INIMA LIPSCANILOR

Cine ar fi încercat să intre înainte de prânz în Cazânov Comersanţilor de pe Lipscani (peste dnxm de Hanul Iui Sorban, lângă Hotelul german) ca să citească vreun ziar sau să bea cafea şi ciubuc, n-ar fi găsit nici un loc liber în aceasta dimineaţă de vineri 11 iunie. Lucru de mirare, fireşte, deoarece într-o zi de lucru găseai arareori, mai ales dimineaţa, atâta lume la acest club, care deşi vrea să rivalizeze cu clubul nobililor de la Casa Torok, sau cu cel de peste drum de la Hotelul Caracas, era frecventat mai mult de oameni care îndeobşte erau foarte ocupaţi cu negustoria lor. Lucru şi mai de mirare, chiar odăile separate de la catul de sus, unde se juca seara cărţi, erau acum înţesate şi nu se găsea loc la nici o masă. Se juca de zor zgomotos, cu bani mulţi pe masă. Cel care făcea mai multă gălăgie era Rudi Pavlicioni, pe care nimeni nu-1 mai văzuse jucând până acum. Era vesel că era în câştig. Cel care pierdea era Hagi Curţi. Nicolae Danielopolr avea câteva pungi în faţa lui, din care scotea gânditor câte un galben, doi, pe care-i punea stângaci pe masă. Era vădit că nu mai încercase niciodată acest joc. Dealtfel, cu oarecare luare-aminte, se putea vedea că nici nu se juca de-adevăra-telea. Conducerea tagmei negustoreşti găsise că locul cel mai bun de îiâtâlnire în-clipa izbucnirii revoluţiei era tot acest cazinou, vmde prezenţa în grup apărea îndreptăţită şi unde mişcarea neîntreruptă, acel du-te-vino al oamenilor de legătură, nu bătea prea mult la ochi. Ca să nu pătrundă şi inşi nepoftiţi, şi mai ales nedoriţi, se ocupaseră toate încăperile, şi în cafeneaua de jos, şi în odăile de sus, de către oameni de încredere. Masa li s-a adus la toţi tot aci. Se aşteaptă cu nerăbdare ora patru. Se mai ştie însă că acum mari cete ţărăneşti se îndreaptă spre oraş prin toate barierile lui, şi asta stârneşte oarecare nelinişte printre negustori.

Vestea însă bucură mult pe intelectualii grămădiţi în sala de jos, la masa cea mare, prin care se poate privi pe fereastră, mare cât jumătate din perete, lumea de pe uliţă, şi de unde în alte zile, craii fără lucru privesc liota de femei frumoase care forfotesc pe Lipscani. Cezar Bolliac cu barba lui pătrată, Bolintineanu, Aristia cu Paleologu, Mavromati şi alţi prieteni ai lui, Teulescu, Zâne, Telegescu, Marin Serghiescu, Ion şi Costache Cătina, cei doi Ipăteşti, apoi cei trei pictori afiliaţi mişcării: Negulici, Rosenthal şi Iscovescu sunt înghesuiţi în jurul acestei mese, vorbesc zgomotos, vrând să pară veseli, dar se vede cât de colo că sunt cu toţii îngrijoraţi.

Au intrat cei doi juni Floreşti, cu un coş întreg cu cireşe pietroase, pe care-1 pun veseli pe masă. Toţi îşi înfig cu voluptate mâinile în grămada ispititoare.

— Măi căpcăunilor, spăla-ţi-le întâi, strigă speriat din colţul de lângă fereastră Bolliac, care e şi cel mai dârz dintre cei de fată. Aţi uitat de holeră?

Dimxitrie îl linişti însă, bucuros de primirea care se face darului lor:

— Domnule, sunt de la noi din grădină, culese în faţa noastră din pom. N-aveţi nici o grijă.

Îşi fac şi ei loc la masă, între cei doi Ipăteşti, şi aduc apoi ştirile Comitetului revoluţionar condus, acum când Nicu Bălcescu şi Alecu Golescu sunt la Goleşti, aci în Bucureşti de Nicolae Golescu, ajutat îndeosebi de Cezar Bolliac, Axente Sever, Deivos şi Dincă Bălşoiu. Cei doi fraţi Floreşti sunt agenţii de legătură care de azi-dimineaţă au făcut de trei ori drumul la cazinou, întorcându-se mereu cu alt pretext. Lucrurile merg aşa cum au fost plănuite. Oarecare întârziere este în înaintarea cetelor de ţărani, care trebuiau să vină din Afumaţi şi Tunari şi sunt în întârziere faţă de celelalte. S-a dus într-acolo, îmbrăcat civil, Deivos, să vadă ce e.

Îşi face intrarea pe uşă un bărbat scund, lat în spate, îndesat, cu fălci puternice, cu ochi mici, cu un surtuc negru peste pantalonii gălbui şi strânşi pe picior. Este profesorul Vasile Maiorescu, fratele dascălului Ion Maiorescu, de la Craiova. Profesorul de la Schewitz este trimis de Axente, care aşteaptă cu tabacii în Dealu Filaretului, să vadă ce mai e prin oraş, dacă e bine încălzită lumea. Scoate din buzunar câteva numere din Gazeta Transilvaniei, al cărei corespondent la

Bucureşti este chiar el. E foarte preţuit de Bariţiu, directorul gazetei braşovene.

— Frate, ţineţi astea desfăcute pe masă. Mai aruncaţi-vă ochii pe ele, ce naiba, aci sunteţi la cazină!

Coboară cineva de sus, pe scara cu treptele de lemn galben, care scârţâie. S-a auzit do venirea lui Vasile Maiorescu şi marii negustori il poftesc la ei să afle dacă totul este gata. Danielopolu este foarte neliniştit:

— Ei. cum stăm cu tabacii?

— Totul e gata, îl linişteşte profesorul cu obrajii puţin ciupiţi de vărsat. La ora patru va suna clopotul cel mare al Mitropoliei.

Dobrovici, care nu juca nici măcar aşa în glumă şi era cel mai neliniştit dintre toţi, găsi că e prilejul să se mân-drească faţă de ceilalţi cu tabacii lui, ai lui, cum îi socotea el.

— Ei, din partea tabacilor mei, nici o grijă, boierilor. Să vedem însă dacă negustorii noştri îşi fac şi ei datoria.

Dar Danielopolu se ridicase în picioare şi dc la fereastră îi răspunse, cu un zâmbet asigurător:

— Nu vedeţi că toată uliţa Lipscanilor e plină de oamenii noştri? Nu mai deosebeşti pe negustori de muşterii! Uite, e lume şi pe uliţa Nemţească.

Pe la mijlocul lungii după-amiezi de iunie, tocmai când mulţimea de muşterii năv^ălea şi vânzarea era în toi, iar pe uliţa Lipscanilor era un furnicar do lume, începu să sune clopotul cel marc al Mitropoliei într-o dungă. Lumea, care nti ştia, tresări înfiorată. Aşadar, ceva tot se întâmplă. Clopotul cel mare, cu palele lui de sunet greu şi ptelung pe care le trimitea departe peste oraş, vestea totdeauna ceva neobicinuit care înfiora lumea, Piăvăliile au prins deodată să se închidă grabnic. Lumea fu împinsă, cum sc putu, afară în uliţă. Obloanele cele mari, ferecate în cruci de fier, sunt grabnic întoaişi închise cu lacăte. Lumea îngrămădită pe uliţe nu pricepe nimic. Unii cred că e foc, alţii spun că a fost ucis un boier într-o prăvălie lingă biserica Bărăţiei, la un pas de Sfântu Gheorghe.

Uliţele sunt din ce în ce mai înţesate de oameni nedume* riţi şi unii cam speriaţi.

Clopotul Mitropoliei a trezit toate clopotele bisericilor din Bucureşti, daisunetul lui plin ca o chemare cosmică pluteşte măreţ peste vuietul lor.

Cel care, faţă-n faţă cu Damian, smuceşte cu o singură mână frânghia este Toma Panduru. Zadarnic, văzând greutatea clopotului înalt ca un stat de om, şi de descliidere aproape tot atât de mare ca şi înălţimea, Damian şi Mitru, capii echipei, au vrut să-1 oprească. Toma trage cu trudă şi năduf cu o. singură mână. Ceilalţi se mulţumesc, doară, înarmaţi cu puşti şi topoare, ei şi soţii lor, să facă de pază.

— Lasă, nepoate, să le ti^ag io clopotu în dungă boierilor – tuturor boierilor şi ciocoilor – că aştept dă treizeci dă ani să plătesc cu mâna care mi-a rămas pentru cealaltă. Am să ii-1 trag şi la parastas.'

Clopotele se trag într-o dungă de obicei la mort. în îndâr-jirea cu care, aproape să fie ridicat în sus de puterea clopotului, Toma, pandurul şi clăcaşul, smuceşte iar frânghia, este suferinţa de veacuri a milioanelor de clăcaşi.

— într-o dungă. njăi Tudose, măi Mitrule, să se audă până la Vadu Rău.

Damian nu ştie de ce azi taică-su îi spune Tudose.

De cum auzi clopotul cel mare al Mitropoliei, Tudor Făr-şerptu a lăsat vorbă călfiţelor şi ucenicilor să strângă tot de pe şatre şi a ieşit în mijlocul uliţei cu toţi feciorii şi trei din ginerii care aşteptau în curte. Tase chiristigiul purta steagul tricolor pe care-1 adusese de dimineaţă Deivos, când le spusese şi de hotărârea luată, că revoluţia trebuie să izbucnească azi la. ora patru după-amiază negreşit.

În câteva clipe, oborenii, înfioraţi de clopotul cel mare al Mitropoliei şi uimiţi, căci nu mai văzuseră niciodată un steag tricolor, erau adunaţi în jurulmoşneagului. Brutarul Trică alerga din prăvălie în prăvălie, îndemnând lumea:

— Nea Vasilâcă, hai la revoluţie. că vă aşteaptă jupânu nostru, hai mai repede. Nu mai închide, lasă că o să închidă ţaţa Tudora.

Când s-au filcut vreo sută, două, s-au îndreptat spre bariera Târgului din Afară, în dangătul clopotelor de la biserica Sfântu Ion. Moşi, care vesteau ca în noaptea învierii. Când au început s-o ia în sus pe Pod, erau vreo patru sute de bărbaţi, dar după ei veneau alte sute de copii şi băieţandri. Pe la biserica Olari erau ca la două mii de inşi, în afară de alto mii de copii care se ţineau după ei ca după urs. Tudor Fărşerotu păşea în frunte, lingă steag, încruntat, cu fălcile încleştate, sprijinindu-se uşor în toiag. Lângă el călca îngândurat popa Dumitru. Aci, la biserica Olari, le-a ieşit înainte profesorul Scarlat Turnavitu, care s-a alăturat de steag şi, scoţând o basma roşie, a început să strige întruna, ura„, căci până aci merseseră toţi în tăcere. Atunci a prins şi mulţimea să strige „ura”. Pe la toate ferestrele s-a ivit lume, negustorii trăgeau obloanele şi veneau după oboreni. Erau şi câteva sacnacsii de la care se privea cu ură de după perdeluţe albe. Când au trecut de biserica Sfinţilor, tot Podu Târgului din Afară era, mult în urmă, o mare de capete. Făcuseră un ceas până aci, căci mergeau încet. Şi aci clopotele bisericii sunau să ridice omul în slavă. Puţin mai înainte de piaţa de la Sfântu Gheorghe îi întâmpinară un grup de cauzaşi în frunte cu Bolliac, Bolintineanu, arhimandritul loasaf Snagoveanu şi mulţi negustori din cei care aşteptaseră până acum la cazinou. Aduceau alte steaguri şi câteva coşuri de cocarde tricolore. Pe cea dintâi au prins-o în pieptul lui Tudr Fărşerotu, apoi i-au pus una în piept lui popa Dumitru, care era lângă el. Pe urmă au mai vrut să mai pună şi la alţii, dar a fost înghesuială şi s-a răsturnat coşul, căci fiecare vrea să apuce cocarda, de parcă ar fi fost de aur.

Acum uliţa Lipscanilor este o mare de capete. Când se află de sosirea celor din Obor şi de pe Podu Târgului din Afară s-a făcut un semn, iar din prăvălia lui Danielopolu s-a scos o masă, alte câteva coşuri cu cocarde tricolore şi un steag mare. S-a urcat pe masă iuncărul Nită Magheru, nepotul vestitului comandir de panduri, cârmuitorul de la Caracal, şi acum membru al noului minister. Tânărul, străjuit de patru soţi din regimentul lui, a ridicat steagul şi se pregăteşte să citească o hârtie pe care a desfăşurat-o. Hagi Curţi, suit şi el pe masă, îi ia steagul din mână şi strigă lung, prelung:

— Ascultaţi. asculta-a-ţi. La Islaz s-a proclamat Con-stituţi-a-a-a. Tell, Eliade şi Popa Radu Şapcă, însoţiţi de Magheru, înaintează cu şase sute de dorobanţi, cinci roate de ostaşi şi zece mii de săteni spre Bucureşti.

E o clipă de neîncredere, parcă de încremenire, dar deodată văzduhul se cutremură de urale. Au apărut acum şi dorobanţii Agiei, dar nu îndrăznesc să se amestece. Un boiernaş cu anteriu, dar cu şapcă muscălească, se întoarce spre nevasta lui:

— Ei, acum nu mai e dă glumit. Bibescu nu mai are încotro.

— Vine revoluţia şi nu mi-ai cumpărat m. aloteaua, se văicăreşte cocoana, sprâncenată şi ochioasă.

Alt tânăr se xircă pe masă şi anunţă că şi dinspre Ploieşti vin ciocănaşii de la Telega cu sate întregi după ei, cu Bălcescu în frunte. Din nou se înalţă în slavă urale peste urale. Un cărturar, Mavromati, strigă, Trăiască Bălcescu', şi cuvântul lui e reluat şi tălăzuit copleşitor'până la uliţele vecine. Se face cu greu Mnişte şi iuncărul Magheru citeşte cu glas puternic Proclamaţia. Până seara, o va citi de zece-cincispre-zece ori, dar văzându-se că poliloghia lui Eliade durează două ore, va începe să citească numai cele douăzeci şi unu de puncte ale Constituţiei. Un grup de tinere femei, îmbrăcate după moda apuseană, cu rochiile largi, cu talia sus, subt sân, cu pălării de pai ridicate în faţă şi legate cu panglici pe subt bărbie, încep să prindă în pieptul celor de faţă cocarde tricolore şi să le împartă steguleţe lucrate în prăvălia lipscanului Danielopolu. Dar înghesuiala e prea mare. O cocoană, cam bătrâioară şi energică, ia de la fete un pumn de cocarde şi le azvârle în mulţime, apoi aruncă şi steguleţele tricolore peste capetele tuturor. Le prinde cine poate. Mulţimea fierbe.

Când se mai vesteşte însă că de la Jilava şi de la Popeşti-Leordeni, dinspre Afumaţi şi Pantelimon, cete de ţărani, vestiţi de Deivos şi Ştefan Turnavitu, care după ce le-au dat steaguri vin în brişti în fruntea lor şi au intrat în oraş, unul dintre negustori, gras, cu anteriu şi încins cu şal, se întoarse către vecinul lui, care-1 înghesuia şi el cu burta:

— Asta nu e tocmai bine. Ăştia vin cu carele să ne spargă prăvăliile. Ieri m-arn certat cu un ţărănoi obraznic. Zicea că minteanu e prea scump. Mi-a strigat din pragul prăvăliei: „Lasă, că dac-o fi cu rivoluţia asta, care se aude, venim cu cai^u şi ne luăm ce vrem din prăvăliile astea. Pă urmă le dăm foc.” Eu vă spui, cu ţăranii nu e de glumit. Nici n-ar trebui lăsaţi să intre în oraş.

Clopotul Mitropoliei suna întruna. îi răspundeau clopotele mai tuturor bisericilor. Până seara nu s-a putut umbla pe uliţa Lipscanilor şi nici pe uliţele vecine, între Sfântu Gheorghe şi biserica Zlătari. Lumea nu ştie ce să facă. Iuncărul Magheru şi poetul Cătina au obosit citind întruna cele douăzeci şi unu de puncte ale Proclamaţiei. Cam spre asfinţitul soarelui, coboară dinspre Văcăreşti un vârtej ameninţător de oameni dârji. Se aude, aşa, ca un zvon de biruinţă:

— Vin tabacii şi mărginaşii. Vin măcelarii din Scaune.

Râul celor venâti intră în mulţime ca un şuvoi într-o mare. î. lulti dintre ei, cei mai de încredere, au puşti şi pistoale, dar cei mai numeroşi sunt cei care învârtesc deasupra capului topoare sau satire, pari şi cuţite late de spintecat.

În fruntea celor sosiţi este Axente Sever. înalt, cam ciolănos. cu barba castanie şi mătăsoasă, care-i lasă cu totul descoperiţi obrajii şi bărbia, calcă apăsat şi parcă mânios. Ochii îi ard subt fruntea boltită, duşi în fundul capului. Surtucul negru, pe care-1 poartă încheiat sus, e parcă o rasă de călugăr.

Alături de Axente păşeşte un bărbat greoi, bălan cu ceafa groasă şi cu o mustaţă întoarsă în jos ca a lui Horia. Este fugitul din Ardeal, şi el, profesorul Dorcea. Abia stau pe el hainele nemţeşti şi gâfiie puţin, dar când strigă, glasul lui. cam de băieţandru. se înalţă ca o zburătură de aic pină departe: „. La pala-a-at. La pala-a-at.,.”

Şi lumea se ia viforoasă după ei. La pala-a-at. La pala-a-at.” Se înghesuie, se strivesc pe îngustele uliţi ale Târgului din Lăuntru. pe cea Nemţească, Fi-anţuzească, Şelari, Cavafi, Gabroveni şi atâtea altele. E o nemaipomenită înghesuială la trL<: erca podului de piatră, care nu are de piatră decât numele. Mulţi dintre mărginaşi, mai ales cărămidai'ii şi ni-siparii, care se ţin unii de alţii să nu se piardă cumva, trec Dâmboviţa prin apă, pe unde e mai puţin adâncă. O parte din mulţime ocoleşte p>e la podul Beilicidui, alta trece pe din sus de biserica Sfântu Spiridon Vechi, prin faţa casei FloreştUor, ocolind ăstălalt palat brâncovenesc. De cum a scăpat din strin-soarea podurilor de peste gai^lă, lumea se revai^să spre biserica Domniţa Bălaşa. înconjoară spitalul Brâncovenesc, pe la Sfântu Ilie, şi când ajunge la poalele Dealului Mitropoliei, mulţimea, cât vezi cu ochii, nu mai încape între palatul lui Bibescu şi casa Fălcoianului. din balconul căreia privesc câţiva boieri şi multe cocoane îmbi^cate după moda apuseană.

Maiorul Lăcusteanu aşteptase un ceas să treacă şi el în birje podul de piatră, înd să-i ducă lui vodă demisia, ca să-i dea o rezoluţie gi'abnicâ. Oamenii treceau pe lângă bii^jă, mai lovindu-sc de cai, unii înjurând chiar, dar oricum, fu lăsat în pace. înţelese totuşi că nu poate trece mai departe şi spuse birjarului sa întoarcă. Fu însă foarte greu. Dealtfel, văzu îri spatele lui o caretă oprită, împotmolită. Era în ea ginerele lui Bibescu, colonelul Emajioil Florescu. care voia şi el să treacă. Era tare speriat de urletele nesfârşite ale mulţimii. Ku ştia ce să făcu.

— Dar bine, maiorule, asta e revoluţie în toată forma! Săracu vodă, îl omoară.

— Ei – răspunse mânâos maiorul – cum? Aţi gândit că este glumă? De ce n-au spânzurat craii la vreme?

În sfârşit, izbutesc să întoarcă cea dintâi trăsură, birja lui Lăcusteanu. Colonelul îl roagă să-1 ia şi pe. el, ca să treacă pe acasă, să nu se sperie Calinca, nevastă-sa, fiica lui vodă. După ce-1 lasă din drum, maiorul, înnebunit de furie, nu se mai duce acasă, ci de-ă dreptul la cazarmă. îi spune lui Solomon că dacă ei stau cu mâânile în sân, sunt nişte neputincioşi (el a spus un cuvânt mai urât), şi polcovnicul îi dă voie să-şi scoată în front batalionul lui, al doilea, cu mantale – deşi era vară, dar aşa era ţinuta de război – cu şepci, patronase şi puşti. Revizui cu grijă patroanele, să vadă dacă sunt întocmai la număr, şi apoi a comandat să se umple puştile. Aşa, ca să fie gata pentru orice poruncă de sus, căci tot nădăjduieşte că lui Bibescu îi va veni mintea din urmă, cum zicea el.

În salonul cel mare, din mijloc, de la catul întâi domnitorul se plimbă, întunecat la chip, de la un capăt la altul, în timp ce curtenii lui, miniştrii într-un colţ, iar militarii în-tr-altu], îl urmăresc tăcuţi, încremeniţi într-o nesfârşită aşteptare. Din când în când se duce la fereastră şi priveşte de după perdea mulţimea care a sfărâmat porţile din colţul grădinii şi a intrat în curte. Nu ştie ce să facă şi nu e în stare să ia nici o hotărâre. Dacă va semna Constituţia, ţarul şi sultanul nu i-o vor ierta niciodată. Va fi nevoit să abdice, deşi e domnitor ales pe viaţă. Dacă nu va semna, îşi dă seamă că va fi ucis de popor chiar astă-seară. Dar va scăpa oare chiar dacă va semna Constituţia? Şi-a făcut studiile la Paris, la liceul „Louis le Grand' şi la Sorbona şi ştie din Franţa ce înseamnă de obicei o revoluţie. Dealtfel, vede după mutrele speriate ale miniştrilor, după înţepenirea lor, aparent respectuoasă, că toţi se întreabă cum se va sfârşi această lungă, clocotitoare zi de iunie, cu azurul umbros stropit cu pulbere de aur roşcat. Pe dealul din faţă, Mitropolia, care de câţiva ani e văruită urât într-o culoare pământie, s-a topit în înserare, în afară de acoperişul argintat al clopotniţei şi al turlelor, care sunt parcă nişte oglinzi ce răsucesc razele peste^^er-

223 deaţa grădinilor. Ferestrele înguste, oblice, ale turlelor şi cele ale palatului metropolitan par însângerate. Clopotul cel mare atârnat de schelărie şi ascuns între duzii din grădină, pe dreapta, sună rar şi greu, zguduind ferestrele.

— Apune soarele în nori roşii. îşi dă cu părerea un bă-trânel din mulţime, după înfăţişare, negustor. O să fie mâine o zi furtunoasă şi vânt.

— Apăi, ştiu şi io că va fi furtunoasă, vericule. Uite-te la mulţimea asta, îi spuse Toma, care lăsase ceata de la Mitropolie şi fugise şi el la palat, ca să vadă, să vadă neapărat. Şi la nevoie să dea şi o mână de ajutor, cu dreapta, căci numai pe aceea o mai avea.

Din spate se auzi un strigăt prelung: „Loc, loc, că vine Dealu Spirii Cum să li se facă loc? Dar iarăşi, cine să-i oprească, să nu se reverse peste cei sosiţi de mai înainte, ame-ninţându-i să-i strivească?

Au răzbătut acum în faţă, chiar în curtea palatului, fruntaşii revoluţionari, înconjurând pe Nicolae Golescu, îmbrăcat azi într-o redingotă neagră. Cezar Bolliac, Axente Sever, Ion Brătianu, Scarlat Turnavitu, Danielopolu, Hagi Curţi, Pavlicioni, Dobrovici, Mărgărit Moşoiu, căpitanul Fărcăşanu, Negulici, Aristia, Scarlat Kretzulescu şi alţii, care fac un fel de cordon, ţinându-se de braţ unul cu altul.

Cătina se urcă, ţinând un steag tricolor în mână, pe o tarabă de fructe, adusă din piaţă, lângă treptele palatului:

— Ascultaţi. asculta-a-aţi. dar vuietul e prea mare. Hagi Curţi reia, cu o voce unduită, mult prelungită:

— Asculta-a-aţi, poetul Ion Cătina ne va mai citi încă o dată cele douăzeci şi unu de punturi ale Constituţiei, care a fost proclamată miercuri la Islaz.

Mulţimea întăreşte clocotitoare:

— Da, da! Aşa, aşa. Să se citească. Vrem Costituţia.

Cătina dă steagul tricolor lui Hagi Curţi şi citeşte cu o voce tunătoare, răspicat, cu tâlcul cuvenit:

— Ascultaţi: „Poporul Român decretă: Puntul unu. Independenţa sa administrativă şi legislativă pe temeiul tractatelor lui Mircea şi Vlad al V-lea.”

Mulţimea care ascultă izbucneşte în aclamaţii. Un târgoveţ cu barba căruntă se întoarce furios spre Ilinca:

— Mi-ai spart urechile, fetiţo. Nu mai ţipa atât!

— Dacă ai urechi dă ţiplă, ce cauţi la rivoluţie? Şi Ilinca, roşie ca o cii^eaşă, cu ciuful în vânt, ţipă şi mai tare: Costituţia. Costituţia.

Târgoveţul ar vrea să răspundă şi el, dar întâlneşte privirea cruntă a Licsandrei, care-i pune cotul în piept, gata să-1 strivească.

Cătina citeşte iar:

— Puntul doi. Egalitatea drepturilor politice.” Aclamaţiile nu mai contenesc.

— Puntul trei. Contribuţie generală la impozite.”

— Aşa. Aşa.

— Puntul patru. Adunarea genei: ală compusă de reprezentanţi ai tuturor stărilor soţietăţii.”

Doi negustori fruntaşi, se cunosc cât de colo, se uită unul la altul pe subt sprâncene.

— Puntul cinci. Domnul responsabil ales pe câte cinci ani şi căutat în toate stările soţietăţii.”

Vuietul mulţimii e ca mugetul mării. Pe fereastra deschisa pătrunde chemarea Constituţiei până în salonul domnesc, unde Bibescu, înconjurat de mai-marii curţii, ascultă fierbând de mânie, căci simte că nu mai poate face nimic, i

— Auzi? Asta e republică. Domn pe cinci ani! înţelegi? Pocnind pintenii cizmelor sale lungi peste genunchi, Odobescu iese în faţa celorlalţi, în poziţie reglementară:

— Măria-ta, de porunceşti, pun tunurile să tragă. ^O lumină de speranţă se aprinde în privirea domnitorului:

— Du-te şi le spune că vor trage tunurile. Odobescu iese pe terasa peronului şi ajunge aproape de

Cătina, care se întrerupe. Colonelul se opreşte-şi rosteşte marţial, de i se clătină coiful cel mare:

— Oameni buni, împi^ăştiaţi-vă, că de nu, tunurile pe care le vedeţi vor trage.

Mulţimea, încremenită o clipă, izbucneşte în huiduieli, urlă în clocot, iar coiful colonelului, cu tui de coadă de cal, se dă speriat înapoi. în faţa pumnilor care se întind ameninţători, i s-au aprins obrajii, mustaţa energică, tunsă scurt, sta să-i sară de pe buză.

— Să tragă. Să tragă. Nu plecăm de aci. Mai bine moartea. Vrem Costituţia!

Odobescu, înfrânt, intră din nou în salon, subt huiduielile care ajung prelung până aici. în poziţie militară, salută pe domnitor;

— Un om între oameni, voi. n

— Nu mai e nimic de făcut. Apoi spune cu o brutalitat* neaşteptată: Măria-ta, semnează, şi să se termine. Mai muli nu putem face. De trei ceasuri durează comedia asta.

Bibescu întoarce capul şi-şi plimbă privirea întrebătoi peste ofiţerii îmbrăcaţi în uniforme mătăsoase, cu cizme d-lac, cu tot felul de zorzoane metalice pe ei. Răspunsul lor „ acelaşi. Îşi pleacă toţi privirile înspre covorul roşu, păros Solomon singur priveşte neclintit spre policandrul cu zec* braţe, cu ciucuri de cristal, ferindu-şi ochii de solicitarea lui vodă.

Afară, Cătina, acum uicaC pe trepte, cere linişte şi rnntinuă:

— Ascultaţi: Puntul treisprezece. Mulţimea tălăzuieşte cuvântul;

— Ascultaţi. Ascultaţi. Poetul citeşte răspicat, apăsat:

— Emancipaţia clăcaşilor, ce se fac proprie ian par. despăgubire.”'

Toma strigă dârz, şi după el Ilinca ţipă să spargă urechii celor din jurul ei:

— Fără despăgubire. Fără despăgubire.

Bolliac strigă: „Să trăiască Bălcescu”, şi numele dârzu-lui revoluţionar e tălăzuit la nesfârşit.

Mulţimea vântură steagurile îndârjită, şi la acest punct treisprezece aclamaţiile sunt fără oprire.

A venit din palat, neobservat, căpitanul Mavrocordat, m^rndantul gărzii, care se apropie de grupul în care se găsea Nicolae Golescu, Deivos, Scarlat Turnavitu, Costache Bă] Gescu, Brătianu şi alţii. Le spune ceva în şoaptă. Nicola^ Golescu, după ce ascultă încordat, spune câteva cuvinte lui Hagi Curţi şi Cătina, iar acesta vesteşte numaidecât.

— Ascultaţi. Asculta-a-a-aţi. Cetăţeanu Golescu şi căpi-tanu Fărcăşanu vor intra la vodă să-i ceară semnarea Constituţiei.

Nicolae Golescu fâlfâie textul Constituţiei, urcă trepteL Şl păşeşte spre intrare, urmat de Fărcăşanu, care ţine ridicai steagul luat din mâna lui Cătina. O voce izolată, dar pătrunzătoare, adaugă:

— Să meargă şi Firfiricu.

Se aud unele îndemnuri după care Ion Brătianu, ras d-barbă, cu mustaţă scurtată, cu ochelarii albaştri, urcă lâng.

Goles”-: u.

Tălăzuirt-a mulţimii e atât de puternică, incit cei din fată trebuie să împingă din gieu înapoi. Mitru. Damian, Ilinca, Licsandra şi Licsandru Hergă, un negustor uscat şi arămiu, doi ţărani şi. după pilda lor, toţi ceilalţi din faţă. s-au luat de braţ şi împing cu îndârjire înapoi, ca să nu fie striviţi. Izbutesc să facă o jumătate de cerc gol în jurul celor rămaşi în faţă. Sunt ajutaţi să ajungă aci, câte unul. Tudor Fărşerotu, arhimandritul loasaf Snagoveanu, popa Dumitru Georgescu şi alţi câţiva.

Pavlicioni, cu gulerul alb scăpat jumătate din sti-însoarea cravatei negre, strânge înfierbântat cu afectare mina lui Tudor Fărşerotu, care i-o lasă moale şi cu privirea încruntată subt cele două perechi de sprâncene. Bancherul se întoarce apoi către Dobrovici:

— Frate, oborenii noştri ne fac cinste. Au ieşit toţi plnâ la ultimul om.

Căldărarul îi răspunde pe muchie, cam speriat şi morocănos:

— Asta-i acum! Mare isprava am făcut. Ce suntem noi, oborenii, în atâta norod. în puzderia dă oameni cât vezi cu ochii? O picătură dă apă într-un lac.

Adevărul este că Tudor Fărşerotu e cam năucit de mulţimea asta care se frământa asemeni unei revărsări de ape şi care este gata să-1 strivească. Era speriat şi din pricină că se cam pierduse de ai lui şi aproape că nu mai cunoştea pe nimeni. Fusese mai ales înghesuit în faţa porţilor de fier, până când le-au scos Licsandru Hergă şi tabacii din ţâţâni. Au avut noroc că gardul de zid, cu schiuri de zăbrele pe la mijloc, a ţinut ca un zăgaz şi i-a mai ferit. Acum sute de oameni s-au cocoţat pe parapetul lui. Un bătrân, ceva mai tânăr totuşi decât el, cu un nas butucănos, dar cu vrăbiile mustăţii cărunte bătăioase, îi strigă lui Tudor cu o gură plină de dinţi, împin-gând puternic să-şi facă loc:

— Ce-i. n^ă, blestemat dă oborean. nici aici nu scap de tine?

, Fărşerotu se înveseleşte mirat o clipă când li vede şi-i răspunde, totuşi, înţepat:

— Da' ce, mă, numai tâlharii tăi dă pă uliţa Târgoviştii să scoată Costituţia? Ce, aci eşti la Urziceni?

E un olar de dincolo de biserica Sfinţii Voievozi, de pe la bariera Tirgoviştei, cu care se tot ceartă în fiecare an pe locul şatrelor la marile bâlciuri. Omul cu mustăţile cit vră-

227 biile nu pierdu, fireşte, prilejul să-1 întrebe cum îi morq afacerile, Fărşerotu ii răspunde, morocănos, cu o vorbă din Obor:

— Ei, tu nu ştii? Dă câştâgi, dă păgubeşti, tot negustor te numeşti.

În salonul cel mare, mobilat în stil „empire”, cu grinzi aparente şi bronzate, ca şi casetele îmbelşugate cu stucărie aurită şi perdelele încrucişate şi grele de brocard roşu, Bibescu priveşte încremenit intrarea lui Nicolae Golescu, încins cu eşarfă tricoloră şi cu pene la fel, la pălăria pe care n-o scoate decât când se apropie şi după ce se mai înclină. Fostul aghiotant domnesc, acum cu bărbuţa mai mult căruntă decât roşcată, cum îi era în tinereţe, ştie desigur regulile protocolului, dar pune în gest ostentaţie revoluţionară.

— Ce-i asta? întreba iritat domnitorul, deşi el însuşi chemase delegaţia şi ştia bineînţeles ce vor. Dar parcă nu-i venea să creadă clipei.

Nicolae Golescu se înclină formal, respectuos:

— Măria-ta, în numele poporului român, îţi cerem să accepţi Constituţia.

Fărcăşanu face un pas înainte, cu o energie soldăţească, şi întinde însufleţit şi teatral steagul tricolor.

— Măria-ta, jură pe steagul tricolor, căci acesta e steagul poporului, şi semnează Constituţia.

Urmează un lung răstimp de tăcere încleştată. De afară vine vuietul mulţimii. Bibescu priveşte abătut şi întrebător în jurul său, dar nu întâlneştc decât priviri, toate la fel de abătute. După o lungă aşteptare, zâmbeşte amar, face un pas spre masă, apoi se aşează pe scaunul cu spătar drept, „empire”, caută ceva, cu privirea absentă. închide-deschide capacul călimării mari de bronz, cu o zeiţă subţire care ţine o cupă în care se pun condeiele.

— Pentru că poporul o cere. Ridică din umeri şi rămâne mut, apoi semnează hârtia întinsă de Nicolae Golescu. A rămas pe scaun, cu coatele pe masă, sprijinindu-şi bărbia în palme, de nu i se mai vede pieptul plin de decoraţii, între care şi ordinul Medgidia în briliante. înadins îşi pusese cuşma şi mantia voievodală. Totul se dovedi însă zadarnic.

Brătianu face şi el un pas înainte şi cu vocea piţigăiată îi întinde o foaie de hârtie albă şi lucioasă.

— Măria-ta, douăzeci de mii de oameni aşteaptă în faţa palatului, semnează şi lista noului guvern!

Bibescu parcă nu pricepe nimic. închide şi deschide capacele călimării ca să câştige timp, apoi ia lista, o parcurge, şovăie mult, şi iar citeşte, tăcut. Arată un nume pe listă:

— Asta cine-i?

— Rosetti. îi răspunde cu obrăznicie ceremonioasă Brătianu.

Se miră

— Studentul acela cu barbă, fost ofiţer, care-i arestat?

— Da, măria-ta, cel de la puşcărie, şi se înclină şi mai obraznic, şi mai ceremonios, de la mijlocul taliei.

Bibescu oftează, pune condeiul pe hârtie, dar înainte de a semna mai are x; eva de spus:

— La Miliţie nu accept decât pe colonelul Odobescu. Nicolae Golescu tresare, şovăie. Nu-i place să ştie în guvern personalitatea arogantă a colonelului.

— Nu va accepta poporul. măria-ta.

Brătianu îşi dă părerea cam stingherit, în dorinţa de a fi împăciuitor:

— Eu crez că va accepta.

Nicolae Golescu îl priveşte surprins, nemulţumit, dar nu are ce răspunde.

După^semnare, cei trei salută pe vodă, devenit monarh constituţional, oarecum, care a rămas abătut pe scaunul cu spătar înalt, şi ies pe terasă.

În jurul palatului, cuvântul lui Nicolae Golescu e aşteptat cu încordare de mulţime. Dar Fărcăşanu iese înaintea celor doi şi dă cu voce de tunet vestea cea mare:

— Măria-sa a semnat Constituţia.

Mulţimea aclamă delirant, oamenii se îmbrăţişează unii cu alţii. Mitru Tabacu se întoarce către ţăranul de lângă el, venit cu cei din Dobroieşti.

— Frate, chiar dacă ai holeră, în clipa asta io tot te pup pă obraji, şi se îmbrăţişează între ei.

La câţiva paşi în mulţime îl vede pe socru-său, cojocarul, cu nevastă-sa Pulcheria, amândoi cu steguleţe tricolore. Mirat că-i vede ajunşi până aci, dă mâna cu el. Ea vine şi il pupă pe obraji, sentimentală.

Brătianu anunţă, cu vocea lui pătrunzătoare, ascuţită:

— Ascultaţi. Ascultaţi hsta noului minister. Aşteptă să se facă linişte şi citeşte: „Nicolae Golescu, ministrul Tre-bilor din Lăuntru, Ştefan Golescu, logofăt al Dreptăţii, Ion Eliade, logofăt al Credinţei, Nicolae Bălcescu, secretar al Statului, colonel Odobescu, şef al Miliţiei, Gheorghe Magheru,

229 ministru al Vistieriei, Costache A. Rosetti, prefect al Poliţiei.”

După fiecare nume sunt aclamaţii nesfârşite, dar mai ales după numele lui Bălcescu, tabacii şi cei din Vadu Rău, aţiţaţi şi de vocea tinerească a Ilinchii, nu mai contenesc. Numele lui Odobescu este în schimb straşnic huiduit.

A doua zi e adăugat la cei din minister şi Herăscu-Năstu-rel la Vistierie, în locul lui Magheru, cai'e deşi n-a sosit încă în Bucureşti încurcă multe socoteli.

Toată noaptea asta de vineri spre sâmbătă, noapte scurtă de iunie, bucureştenii au jucat hore cu lăutari pe străzi, au strigat, au cântat şi s-au veselit că acum Ţara Românească are o Constituţie, căci aşa au înţeles ei. că. au o Constituţie. S-au plimbat pe poduri, în birji, cu st'eaguri şi lăutari şi pe jos în cete, chiuind cu însufleţire. Negustorii au pus de s-au desfundat buţi cu vin pe la răspântii, la lumina faclelor, a masalalelor unde a băut cine a vrut şi cât a putut. Ei înşişi jucau de zor în anterie şi papuci.

Altfel a fost destulă orânduiala, nu s-au spart geamurile cu pietre decât acasă la Villara şi la lancu Manu. La Agie a fost oarecare încurcătură. După ce s-au spart geamurile, dorobanţii au ameninţat că trag, şi atunci mulţimea a cerut să vie la geam Costache Rosetti, noul şef al Poliţiei. în curtea cea mare a tăbăcăriei lui Dobrovici, butoaiele n-au mai fost date jos din car şi s-au adus şi vreo zece putini cu brânză, vreo sută de pâini, vreo douăzeci de oi făcute pastrama. Au venit toţi tăbăcarii din mahala. S-a vestit că a doua zi, sâmbătă, nu se lucrează în tăbăcărie, şi nici duminică deloc, căci de obicei se lucra până la prânz.

Dar nici lui Damian, nici prietenului său Mitru nu le ardea de mâncare. Cel din urmă, în afară de grijile celor de aci, ştia că are o mamă bolnavă acasă la Popeşti-Leordeni şi se gândea bucuros că va putea sta o zi întreagă lângă ea. Şi-a luat partea de brânză şi pastrama, dar a luat din Piaţa Mare şi trei ocale de zahăr nemaivăzut în satul lor, ca să-i ducă şi ei ceva bun de mâncare. Sâmbătă a trecut întâi pe acasă, să ştie ce fac fetiţa şi nevasta. A trecut azi şi pe uliţa Plăpu-marilor, pe lângă Sfinţi, de a luat, aşa cum ochise mai demult, o saltea de lină, căci biata maică-sa bolea de aproape un an; se uscase de ajunsese cât un copil şi se văita mereu că o dor

230 oasele pe ţolul de petice, pus pe scândura pe care dormea. Nu putuse s-o ducă la el la Bucureşti, căci ea ţinea să i-amână lingă fata ei mai mică şi lângă Panait, celălalt fecior. Nu voia să vie pe capul lui, că ştia că are o fetiţă. Mitru era tare bucuros că din economiile lui avea să-i aducă această uşurare. De pe drum se. şi vedea aşezând-o cu braţele lui pe moliciunea linei şi auzind mormăielile ei fericite.

Damian ar fi vrut să se plimbe toată ziua liniştit cu Ilinca, dar mai întâi se înfăţişă la Axente Sever, cu tată-său şi cu alţi doi, cu Simion, care întâlnindu-se cu unchiul său în ajun lângă podul de piatră, nu se mai despărţise de el, şi un alt consătean de al lor, Ghiţă al lui Predoiu, care lucra la o fabrică de téstemele. Toma venise la profesor fiindcă nu avusese tot timpul decât un singur gând: să ducă el vestea cea mare la Vadu Rău, şi arătă asta dascălului;

— Uite. domnule, vreau să trec io călare prin câte sate oi putea răzbate, io şi cu nepotu-mio ăsta, Simion, care acum e cu rivoluţia. şi văz că vrea să meargă cu r^iine. ca să vestesc oamenilor mâine, când i-oi vedea la seceră pă câmp, că s-a sfârşit cu claca. Să sa bucure şi opinca, săraca dă ea. Ne trebuie trei cai, dacă să poate.

— Bine, frate, bucuros ţi-om găsi şi mai mulţi cai, că doar asta am vrut şi noi toţi, să se bucure opinca. Vestea, bade Toma, trebuie să se întindă neapărat ca focul. Ia pe flăcăul ăsta, dacă zici că vrea să meargă, şi pune-1 să bată toba prin sate, dar mai ia şi pe cineva care să ducă un steag tricolor, aşa ca să ştie fraţii săteni de unde le-a venit libertatea. Zău că un crainic mai potrivit ca dumneata nici că putea fi. Spune-le că le-ai tras clopotul cel mare într-o dungă boierilor. Cu mâna dumitale.

Au fost găsiţi numaidecât trei cai. Axente Sever ar fi vrut să vadă cum se urcă Toma, cu o singură mână, în şa. Dar nu fu nevoie decât să-i ţie cineva calul de frâu, căci după ce se prinse cu mâna rămasă de coama calului, el se aruncă în şa, de parcă n-ar fi avut cincizeci de ani.

Când fură gata, Damian s-a aplecat şi a sărutat mâna lui taică-su, ca un fiu ascultător. Dar Toma l-a întrebat cam răstit:

— Şi cu fata asta ce faci? Şi arătă pe Ilinca, sperioasă, care venise cu Damian, dar rămăsese câţiva paşi mai în urmă şi se tot dosea după tabac.

Luat aşa repede, Damian încremeni zăpăcit. Se uita la tată-său, se uita la Ilinca. Era tare încurcat.

— Duceţi-vă mâine la biserică, luaţi pă Licsandru să vă cunune el. Şi luni, când m-oi întoarce, să mi-o găsesc noră la tine în casă.

Ilinca se făcu roşie ca focul, vru să se ascundă, dar nu izbuti, că nimeri tot în braţele lui Damian, pe'care-1 trase de păr înciudată, cu ochii în lacrimi.

Un tăbăcar alergă şi se întoarse în fugă cu o tobă în mâna stingă şi un steag:

— Luaţi, mă, şi asta, că e nevoie. Aşa a spus profesoru. Simion atât aşteptă. Toba îi fura ochii. Plecară deci trei inşi călări. Ghiţă al Iui Predoiu ducea steagul.

DIN NOU LA GOLEŞTI

N-ar fi crezut niciodată sublocotenentul Dincă Bălşoiu că acest soi de cai urâţi sunt atât de straşnici Ia drum lung. Când a venit vătaful Goleştilor cu caii de călărie pentru cei care voiau să părăsească grabnic Bucureştii, şi l-a văzut întâia dată pe Viscol, a socotit că li se dau dinadins nişte cai de rând, fiindu-le teamă că nu-i vor mai aduce niciodată înapoi; acum însă înţelesese că, aşa cum sunt ei, păroşi, cu picioare scurte şi trupul prea gros şi lung pentru ele. cu capul osos şi fruntea parcă încovoiată ca un nas lung, până la nările mari, şi cei mai mulţi vineţi în păr, sunt straşnici tovarăşi de drum lung. îşi aminti ce-i spusese vătaful Goleştilor şi el nu prea crezuse. Călăreţii curţii boiereşti trebuiau să facă mereu legătura între Bucureşti şi conacul de la Goleşti, şi pe temeiul ăsta-i cumpărase boierul bătrân., Un cal ca ăsta, zicea vătaful, calcă cinci poşte pă zi ca nimica toată, fie iarnă, fie vară, că e păros şi doarme şi în zăpadă. Dacă îl laşi să să odihnească noaptea, îţi calcă şi mai mult dă cinci poşte pă zi, fără grijă. Sunt toţi ieşiţi dintr-o singură păreche, d-aia ăi vineţi să numesc Viscol, Vârtej, Vântuleţ, Vânătu, Vergeluşa, Vijelie şi mai sunt şi alţii, că sunt doisprezece, cum v-am spus, că vrem să le păstrăm soiul. La ăi murgi le zicem Mototol, Mlădiţa, Mândru şi alte nume cam la fel.”

Şi drept a grăit. Cu Viscol ăla s-a dus la Giurgiu şi s-a întors în aceeaşi zi după-amiază, adică şapte poşte dus şi întors, cu Vânătu ăsta a plecat luni, aşa cam după-amiază, şi la unsprezece seara era la Filipeştii-de-Târg. L-a lăsat toată noaptea în grajd şi a doua zi, marţi, a plecat către prânzul cel mic, după ce se odihniseră binişor şi el, şi calul. A dormit seara la Beuca, spre Ruşii-de-Vede, de unde a pornit iar în zorii zilei, iar miercuri pe la unsprezece dimineaţa a fost la r

Islaz; a plecat numaidecât după ce s-a odihnit şi el, şi calul, grăbit să ducă vestea cea bună la Goleşti. A făcut un conac la Ruşii-de-Vede, a încălecat în zori şi iată că acum, joi, la două ceasuri după masă, e la Cârcinov, de unde nu are mai mult de un ceas, pe subt deal, spre Goleşti. A făcut, aşadar, în cinci zile cam douăzeci şi trei de poşte, adică şapte cu Viscol, şaisprezece cu Vânătu, ceea ce nu-i rău deloc, mai ales că Vânătu ăsta nu numai că nu e supărat, dar parcă au început să-i cam placă pompierii.~

A oprit la fântâna de la poarta conacului, peste drum de biserica zugrăvită şi pe dinafară a Leordeanului. Se răcoreşte şi se întreabă cum să facă să intre mai cuviincios. Cât e el de mehedinţean şi tot îi vine cam peste mână când e voi^ba să intre în curtea conacului ăsta vestit al Goleştilor, cu o grădină despre care s-a dus vestea în toată tara. De subt foişorul de deasupra porţii vine paznicul să-1 întrebe ce caută, Ce-ar putea să spuie? Căci socoate că nici nu trebuie să spuie tot.

— Uite ce e, fârtate, am o înţelegere cu domnul Alecu Golescu, să mă întâlnesc cu el aici, cu el şi cu domnul Nicolae Bălcescu.

— Aşa o fi, domnule. şi nu nimeri cum să-i mai spună, că era atât de plin de praf, că nu ştiai de-i ofiţer ori soldat. Dar acum nu-i conaşu nostru aci, nici domnul acela cum spuneţi că-1 cheamă. căci el ştia că Alecu Golescu e numai conaşul lor, uitase de boierul Arăpilă.

— Ei bine, chiar dacă dumnealor nu sunt aici, eu tot aş vrea să-i aştept. Numai să fii dumneata bun să-mi duci căluţul ăsta la grajd şi să mă laşi să mă odihnesc într-una din odăile astea de la poartă, dacă se poate. Tânăr, sănătos, Dincă avea şi darul să doarmă unde găsea şi pe întrerupte, dacă era nevoie. Dealtfel, aşa erau toţi cei de la pompieri. Ar fi dormit acum-şi pe iarbă, măcar o jumătate de ceas. Nu vrusese să arate deocamdată că el vine din partea lui Ştefan Golescu, deşi acesta îl sfătuise să folosească la Goleşti numele lui şi fireşte să-i ducă veste maică-sii că e sănătos şi că-i sărută cu respect mâna.

— Dă ce să nu să poată, domnule? Dar nu socoteşti că ar fi mai bine să vestesc şi pă măria-sa, cucoana noastră, că aţi venit?

— Dacă dumneaei e aici, treaba dumitale. Numai că eu nu aş vrea să o supăr şi nu cer decât să fiu lăsat într-o odaie de astea de la poartă.

Omul luase frâul calului şi se pregătea să-1 ducă la grajd prin poarta de din dos, nu prin grădină, când începu să se scarpine mirat în cap.

— Ce e? Ce te miri aşa? '

— Păi, zău, ăsta parcă ar fi Viscol al nostru, dă n-o fi cumva Vârtej. Vai, tare mai seamănă.

— Aproape că ai ghicit, fârtate, e Vânătu, că pe Viscol | îl lăsai duminică în grajd la Belvedere. Dar mai bine zis, o fi fost. Acum, ce să zic? Dacă mai sunt eu Dincă, mai e şi el Vânătu; mi-e team^ă că se făcu sur. – f

Omul nu mai pricepu şi, bănuind că e ceva încurcat la, mijloc, se duse de-a dreptul la jupâneasa Raliţa, care era mai mare peste conac, să-i spuie povestea asta cam ciudată cu soldatul prăfuit şi cu Vânătu. Jupâneasa îi spuse că bine a făcut că a dus calul la grajd şi-i porunci să-1 întrebe pe] călăreţ dacă are nevoie de cev9, pe urmă să-1 ospăteze şi să\par îl lase să aştepte unde-i place lui, dacă-i place mai bine acolo „ la poartă. Se vede că nu vorbiseră destul de încet, că Zinca\par

Golescu auzi din odaia ei, prin fereastra deschisă, căci nu i locuia în odăile luminoase de sus, fiindcă încăperile de jos,; mari, erau vara mai umbrite şi m^i răcoroase. Conacul, cu; un cat mare sus, părea înecat în atâţâa copaci, iederă şi flori.

Curioasă, întrebă numaidecât din jilţul pe care moţăia, ce, soldat e acesta. Bănuia, dealtfel, că s-ar putea să fie vorba j despre ceva în legătură cu revoluţia şi cu copiii ei, căci de ^ la prânz, de când aflase că „a început”, numai la asta se gândea. I te

— Aduceţi-1 încoace, să văz eu ce vrea. -

Bătrâna Zinca Golescu, care acum treizeci de ani era una. dintre cele mai neobosite dănţuitoare de la curtea lui Grigore; Ghica-voievod, are acum ca la şaizeci de ani, şi e o bătrâna ¦ cu faţa mică, tare frumoasă subt coroana părului alb şi măí tăsos. E îmbrăcată, acasă numai, nu şi la Bucureşti, într-un ¦ port de rucăreanc^i cu iia lucrată în fir de argint şi cu O ¦ maramă de borangic, încă de când se cam răcise căsnicia ei cu marele vornic Dinicu Golescu, căci omului nu-i plăcea să stea o clipă locului şi se pare că era cam muieratic' ea'se obicmuise să trăiască retrasă, iar după moartea lui, întâmplată în 1830, se gândi să repare din temelii conacul de la Goleşti, i căci fusese ars de turci când urmăriseră pe panduri şi pe; eterişti în anul 1821. Numai foişorul de la poartă scăpase, fiind mai departe de flăcări. Acum, în înfăţişarea lui nouă, conacul era şi mai plăcut ca înainte, cu pereţii acoperiţi dej

235 iederă, cu frumoasele coloane de la uşa cea mare din faţă încărcate de ciorchini viorii de glicine.

De o săptămâna Zinca nu mai ştia nimic de cei patru feciori ai ei, Nicolache „roşcatul^^ cel preferat, Ştefan, Radu şi Alecu, decât că sunt prinşi în mrejele „Frăţiei' (din care într-un fel face şi ea parte), dar azi pe la prânz a sosit de la Caracal nepotul ei Alecu Arăpilă, care i-a adus ştirea că la Islaz a izbucnit revoluţia, că s-a numit acolo un guvern revoluţionar din care face paiete şi Ştefan. Iar ceilalţi? Nu ştie nimic. Dealtfel, Alecu nici pe Ştefan nu l-a văzut, căci el a plecat din Caracal înainte de intrarea lor în oraş, unde au fost întâmpinaţi de Magheru. Mai mult nu a putut vorbi, căci nepotul ăsta vânos şi atât de negricios era obosit de drum, aşa că după ce a mâncat repede, s-a culcat sus în odaia cu vederea spre lunca Argeşului, unde-i place lui să doarmă când vine la Goleşti. îşi spuse deci că s-ar putea ca soldatul ăsta să aducă veşti noi, Dincă nu putu veni numaidecât. îşi scosese mundirul, rugând-o pe una dintre slugile de la poartă să i-1 scuture, iar el, gol de la jumătatea trupului, se spăla la fântâna de la poartă, după ce căpătase un prosop de la slugi şi un săpun.

Când se înfăţişă, şi ea află cine e. Zinca Golescu se supără foc pe sluga de la poartă şi pe jupâneasă că l-au ţinut la odăiţele de acolo. îl întrebă numai cum arată Ştefan al ei, dacă a slăbit rău, şi pe urmă dădu ponmcă să fie dus într-o odaie de sus, chiar lângă odaia în care Nicolache a făcut să i se puie o cadă mare de zinc, unde se va putea spăla în voie. L-a sfătuit să dea şi hainele să i se cureţe, în timp ce el va îmbrăca vreun halat de-al feciorilor ei. îl întrebă dacă vrea să fie ospătat în odaia lui, îndemnându-1 să spună jupânesei ce doreşte să mănânce. îl mai sfătuia să doarmă şi el puţin, căci nu credea că Arăpilă – fiindcă se lămurise că pe el îl caută Dincă – se va deştepta într-un ceas-două, căci doarme tun, şi nu ar fi bine să-i strice somnul, mai ales că el ştie ce-a fost la Islaz. Dincă fu în totul de părerea ei, fiindcă nu mai dormise de multă vreme îmbăiat şi în rufărie curată, într-un pat omenesc, iar de mâncat, mâncase pe apucate, unde-i îngăduiau călătoriile astea repezite.

Către chindie, pe când se plimba prin odaie ascultând cu nesaţ cele ce îi povestea' Dincă despre întâmplările de la

Islaz, Arăpilă îl zări pe Bălcescu de la fereastra odăii de sus. Era tot prăfuit de lungul drum călare de la Telega încoace, îi ieşiră amândoi înainte ca să nu-1 întrebe prea multe paznicul de la poartă şi mai ales ca să-i spună cu câteva clipe mai devreme izbânda de la Islaz.

Auzind strigătul lui Arăpilă, căci îi strigase vestea de departe, Bălcescu se sprijini de poartă, ca să nu cadă. O piatră grea il apăsase şi îi ţinuse zile întregi tot corpul încleştat, dureros înţepenit. Sirnţea acum o moleşeală binefăcătoare, zâmbea şi abia se mai ţinea pe picioare.

— A plesnit vraja rea, Arăpilă. Se naşte o ţară nouă.

— Aşa e, frate, dar despre asta nici o vorbă mai mult. Hai să t'^ îmbăiezi, hai să mănânci şi apoi să te culci numaidecât, că uite în ce hal eşti. De unde vii?

— De la Câmpina. sau aşa ceva.

— Ai făcut patru poşte călare! se miră Arăpilă.

Dar şi mai mult se miră vătaful curţii, care, ducând calul la grajd, recunos (*u de data asta fără greş pe Vârtej.

După ce află de la Dincă amănunte despre cele întâmplate la Islaz, Bălcescu dormi într-adevăr până a doua zi aproape de prânz. Era istovit după cinci zile de emoţii mistuitoare şi după goana asta călare de-a latul ţării. Dealtfel, nici Dincă nu-1 făcu de ruşine căci nu se sculă nici el decât puţin înaintea prânzului.

Până la masă, Arăpilă şi Bălcescu făcură-o lungă plimbare prin lunca Argeşului, cercetând subt toate feţele ei noua înfăţişare şi modul în care se desfăşura mersul revoluţiei. Se punea acum din nou problema oamenilor. Arăpilă nu era deloc mulţumit de guvernul de la Islaz şi vedea acolo intenţia lui Eliade de a-şi impune cu orice preţ personalitatea.

— Nu-mi place. deloc Eliade. Nu ştiu ce urmăreşte. A făcut alt minister decât cel hotărât de noi. Vrea să dea o declaraţie obştească prin care puntul treisprezece din Constituţie să fie, interpretat”. Vor fi încurcături la Craiova, unde ei vor să aştepte până se va vedea ce se întâmplă la Bucureşti. Mi s-a spus iar că Eliade nici nu vrea să auză de puntul 13 al Proclamaţiei aşa cum l-am gândit noi.

— Magheru? Cum au mers treburile cu Magheru? Greu? Uşor? Revoluţionarul îşi dădea seama ce rol mare avea de jjacal în revoluţie fostul comandii^ de panduri şi ţinea să ştie care-i e precis atitudinea.

— La început, în ziua întâi, am discutat mult. Se socotea prieten cu Bibescu. A aşteptat un răspuns de la Bucureşti, dar pe urmă a trecut hotărât de partea noastră.

Bălcescu clătină nedumerit din cap şi aşeză întâmplarea printre socotelile celelalte ca într-un buzunar, apoi îi arătă de ce în ziua de miercuri mişcarea n-a izbutit nici la Ploieşti, nici la Bucureşti, unde azi se va încerca din nou.

— Nădăjduiesc că nu se vor mai repeta greşelile de alaltăieri. şi atunci e cu neputinţă ca Axente Sever să nu izbutească azi. întrebarea care îl frământa este însă alta; Ce facem pe urmă, Arăpilă? Bucureştii nu sunt potriviţi pentru o capitală. Sunt prea aproape de Giurgiu. Turcii l-au silit pe Constantin Basarab să mute acolo 'scaunul domnesc de la Târgovişte, ca anume să-1 aibă la un pas de paşa cu trei tuiuri de la Silistra. Fără să mai vorbim de cel cu două din raiaua Giurgiului. Ce e de făcut dacă Bibescu cere ajutor turcesc după ce va fi semnat Constituţia? Rupe între dinţi o frunză din arin şi priveşte apoi spre şuviţele argintii ale Argeşului, care scânteiază subt razele unui soare biruitor peste clăi m. ari de nori, albi şi uşori ca zăpada.

Arăpilă ît vorbeşte iarăşi despre minunata purtare, după ce s-a hotărât, a lui Gheorghe Magheru la Caracal, şi gândurile lui Bălcescu se adună în jurul acestui nume, se limpezesc, se organizează. Ocolesc acum pe potecă un pâlc de arini drepţi pe care i-au năpădit vlăstari de toate neamurile, îndesaţi unii într-alţii de nu se poate trece.

— Crezi că ne putem bizui pe Magheru, Alecule?

— Pui capul pentru el. E un mare patriot. Totuşi, în chestiunea clăcaşilor pare nehotărât. Nu înţelege limpede graba noastră.

— Atunci este simplu, scumpe Arăpilă, îl vom lămuri. Tăria noastră, după aceea, nu va fi în Bucureşti. Dacă ne putem bizui pe Magheru, facem o capitală-tabără, cât mai departe de Bucureşti, chiar subt munţi. Ce-ai zice de^Gurtea-de-Argeş ori de Râmnicu Vâlcii?

— Foarte bine, dar spune-ţi tot gândul, vreau să văz mai de aproape unde ţinteşti, şi Arăpilă se întoarse spre el nerăbdător. Să stăm puţin pe trunchiul ăsta. Era o plută uriaşă, cu braţe groase cât omul şi scoarţa crăpată să bagi pumnul, năruită de furtună,. _. ^_._

— Uite, îl facem pe Magheru comandant al Gvardiei Naţionale şi al trupelor neregulate. Bălcescu aşteptă, căutân-du-şi un loc mai bun pe trunchi, să vadă ce impresie face propunerea lui asupra lui Arăpilă.

— Adică.? întrebă acesta nedumerit. Ce facem atunci '1 armata?

— Adică al pandurilor şi al volintirilor, că pe armata noastră, câtă avem, nu ne. putem bizui. El nu va sta în Bucureşti, ci departe, într-o poziţie strategică. Să zicem. la Râm-nic. E chiar lângă oraş o câmpie întinsă, potrivită pentru muş-trul ostăşesc şi pentru corturi. E cel mai bun loc de tabără. La Râurenii-de-Olt. O poştă, peste Dealu Negru, de la Băl-ceşti. îi vom trimite acolo şi regimentele de linie şi cavaleria. Va chema la el pe toţi pandurii şi volintirii. Sper că vom avea acolo, în scurtă vreme, cel puţin zece mii de oameni, binişor înarmaţi, poate şi cu tunuri.

— Şi Bucureştii.?

— Populaţia bucureşteană e minunată şi sunt sigur că. ^tă-scară Bibescu sau a semnat Constituţia, sau a zburat din scaunul domnesc. Dar Bucureştii sunt prea aproape de Dunăre, prea aproape de turci. îţi repet: propteaua pârghiei noastre va fi la Râureni. Frământarea continuă a poporului bună, dar numai dacă e întovărăşită de o bună organizare, altfel, fără un sprijin puternic, statornic în gândirea întregului şi în conducere, puterea poporului se iroseşte. Şi pe urmă, masele populare pot fi tulburate de frazeologi pesimişti ca Eliade, ori de agitatori gălăgioşi ca Rose IM Brătianu.

— Nu-ţi place Rosetti?

— Oarecum, da. E un bun vorbitor pentru mulţime, dar cam incoherent, se lasă dus de vorbe la întâmplare. Toată lumea cunoaşte neseriozitatea lui Berlicoco. îmi aduc aminte de când, tânăr ofiţer, a intrat în oraş, venind de la un chef de la Herăstrău călare pe o saca, încununat cu frunze de salcie, de se ţinea lumea după el pe stradă ca la urs.

— S-a mai schimbat. Crez că s-a mai schimbat mult de anul trecut de când s-a însurat. Măria Rosetti este o femeie tare inteligentă şi cu un caracter cinstit. Crez că l-a schimbat puţin şi copilul, Liby.

— Da, Arăpilă, dar tare e, hrouiUon” şi dezorientat. Din cauza asta mi-e teamă că va deveni sau instrumentul lui Eliade, sau al lui Brătianu. Nu poate sta pe propriile lui picioare. E. e un veleitard. ^

Crezi că nu ne putem bizui nici pe Brătianu]

Bălcescu rămase câtva timp pe gânduri:

— Vrea prea multe. Se crede prea iscusit şi e mereu încântat de propria lui şiretenie. N-are la minte nici cei douăzeci şi şapte de ani ai trupului. N-are nici un soi de învăţătură. N-a făcut nimic serios, se vâră peste tot şi se încrede în noroc. Apoi se opri, se ridică de pe trunchiul de plută şi se întoarse către prietenul lui, îi puse mâna pe umăr şi-1 privi tulburat, îndelung. îi plăceau ochii mari, adinei, obrajii lungi şi nasul drept al acestui vlăstar de Goleşti. Chenarul negru'al bărbii înguste de tot se deosebea numai fiindcă lucea mai puţin decât arama obrazului.

— Arăpilă, tu eşti singura mea nădejde adevărată în această învolburare în care am intrat. Tu, dar mai întâi poporul. Ştiu că te pricepi la oameni. Crez că putem adăuga şi pe Magheru, dacă spui tu. Crez că şi Ion Ghica ne-ar putea fi de folos, dar el este deocamdată la Constantinopol. Straşnic pare să fie dascălul acela ardelean Axente Sever, dar e cam încăpăţânat şi nu se simte bine între bucureşteni. Nu te poţi bizui pe el. Suntem deocamdată numai noi doi, Alecule.

Arăpilă îi strânse m! na cu emoţie, bărbăteşte, fără să-1 sărute, cum îi fusese-întuul imbold al inimii şi cum era obiceiul timpului între pi^ieteni. Se potrivea prea puţin cu seriozitatea clipei.

Veneau acum cu pasul rar pe drumul de care, uscat şi glo-duros, către conac, amândoi rămaşi pe gânduri.

Soarele făcea frunzele^ tinere străvezii şi uşoare. Árdea, frângându-şi de toate feţele tari razele vii. După un timp, sărind un şănţuleţ, Bălcescu rosti iar, cu o voce grea ca o drojdie, copleşit de teamă:

— Suntem între trei imperii despotice, Arăpilă. Aici e greul.

— Ţi-e frică?

— Nu ştiu. Ce poci a spune? Sper că actuala conjunctură istorică ne ajută. Dar. dar. trebuie să ne pregătim temeinic. Vom avea^-de luptat din greu. Ceea ce vine trebuie să ne găsească în picioare, pe propriile noastre picioare. Nu trebuie să pierdem nici o singură zi.

— Nicule, dar care vor fi acum primii noştri paşi? Aşteptăm ştiri ca sS mergem cumva la Bucureşti? Ori aşteptăm aci pe cei de la Craiova?

Bălcescu nu-i răspunse numaidecât, ci abia când ajunse în dreptul bisericii Leordeanului. Se opri în loc.

— Dacă la Bucureşti ai noştri n-au izbutit nici astă-seară, facem un sfat al revoluţiei aci la Goleşti; îi chemăm de acolo pe toţi membrii Comitetului aici. Ţinem un consiliu, hotărî-tor, şi pe urmă ne îndreptăm poate şi noi spre Craiova.

— Ca să ştim de mai înainte ce e la Craiova ar trebui să-1 trimitem acolo pe Dincă, mâine chiat după ce se va odihni şi el ca lumea. Un poşte de commandement ca al nostru ăsta de la Goleşti trebuie să aibă legături în toate părţile, fu de părere Arăpilă.

— De acolo, de la Craiova, îşi urmă gândul Bălcescu, pornind de-a lungul ţării cu bruma de oaste pe care crez că o vom avea, căci luăm cu noi Regimentul I şi mai ales pe Magheru cu dorobanţii şi volintirii lui, după ce vom chema în jurul guvernului nostru tot poporul, pornim înspre Bucureşti pe calea străbătută acum douăzeci şi şapte de ani de Tudor Vladimirescu. Nu trebuie să le dăm nici o clipă răgaz lui Bibescu şi elicei lui. Ceea ce ara început trebuie să fie negreşit dus până la capăt.

Alecu Golescu fu nedumerit. îşi spuse în gând că atunci a avut dreptate Eliade. în fapt, el nu ştia că dacă gândul poetului era inspirat de teama de a fi prea aproape de Bucureşti, Magheru însuşi îl găsise potrivit ca şef de panduri, judecind şi el, pare-se, după socoteala lui Tudor Vladimirescu.

— Adineauri vorbeai de o tabără cu Magheru la Râureni.

— Da, negreşit, dar după. numai după ce vom lua în stăpânire capitala. Cum ţi-am spus, nu trebuie să le dăm ălora nici o clipă de răgaz. ^

Slugile de la poartă ieşiră grabnic să le deschidă porţile de subt foişorul pătrat. Zinca Golescu îi aştepta pe Xerasa cea mare, căci masa era pusă la umbră între coloanele antice albe, încărcate de glicine. Nu-şi putea ascunde bucuria că îl cunoaşte acum de-aproape pe Nicu Bălcescu, despre care feciorii ei îi vorbiseră atâta. Mai ales că o cunoscuse bine pe Zinca serdăreasa, pe care o chemase Într-o iarnă, acum câţiva ani, când era bolnaVă. în timp ce un fecior cu iţari albi, cămaşă scurtă şi ilâc găietănat slujeşte la masă, ea îl priveşte cu luare-aminte pe tânărul ei musafLLFace reflexia că deşi are fruntea prea goală, iar buza de jos cam mare şi tăiată prea sever, trebuie să tulbure femeile cu mişcările lui vii, cu vocea lui caldă, gravă, din adâncul pieptului, cu ochii lui strălucitori, puţini oblici când priveşte cu un spor de intenţie sau când e tulburat el însuşi.

Fu foarte mirată când cei doi îi spuseră că discara vor să doarmă în foişorul de la poartă, unul pe pat, altul pe laviţa mare. Nu voiau nici un aşternut deosebit, că era vară şi mai ales era o căldură puţin obicinuită în vremea asta. Aveau multe de vorbit şi socoteau că-i mai bine acolo.

Odaia singuratica a foişorului pătrat, cu acoperişul luî de şindrilă, ascuţit, şi cu streşinile largi de tot, ca să acopere şi pridvorul, fusese păstrată aşa cum era atunci când şi-a dormit aci ultima lui noapte de om liber Tudor Vladimirescu. De pe acest pridvor privise el seara focurile de tabără ale celor şase mii de panduri ai lui.

A d*oua zi, nu se ridicase soarele de trei suliţe când doi călăreţi, sosiţi în goană, albi de praf, băteau puternic în poarta de subt foişor. Au intrat zoriţi când le-a deschis paznicul, care acum nu se mai mira de nimic, au descălecat şi, după ce au spus pe cine caută, au fost duşi pe treptele înguste sus în chilia din turn, unde cei doi, după c'e-au stat de vorbă până după miezul nopţii, dormeau acum sănătos. Treziţi, se îmbrăcară în grabă. Era răcoare, dar se vestea o zi de vară înaltă ca o zi de slavă.

Deivos şi Fărcăşanu veniseră în goana cailor, porniţi cam la doj^iă ceasuri după semnarea Constituţiei, ca să^ aducă lui Bălcescu vestea cea mare, dar totodată să-i arate şi unele şovăiri ale celor de la Bucureşti. Noul minister nu a depus imediat jurământul şi nu a luat în primire nici un departament. Odobescu pretinde că trebuiesc aşteptaţi şi cei de la Craiova, că în orice caz nu se poate depune jurământul fără să fie de faţă secretarul de stat Bălcescu, care e acum purtătorul sigiliului celui mare al ţării. Era nevoie deci să vie degrabă.

Zinca Golescu, care se scula de obicei odată cu zorile, auzind bătăi în poartă, a întrebat numaidecât despre ce e vorba. Când i s-a spus că sunt oameni veniţi cu veşti de la Bucureşti, a tras în picioare nişte cizmuliţe galbene, a îmbrăcat peste cămaşa lungă de în maloteaua de samur şi a venit să afle, cu o clipă mai devreme, ce e cu Nicolache, cu, roşcatul”, cel preferat de ea. S-a bucurat nespus aflând că revoluţia cea mare a izbutit acum şi la Bucureşti şi că fiul ei este ministriil Trebilor din Lăuntru. I-a scris în grabă câteva rânduri, sfatuindu-1 să fir cu grija în tot coca ce face, să nu-şi piardă capul, acum când poartă o răspundiu-e atât do mare.

Într-o caleaşca cu opl cai. a Goleştilor, cu caii de schimb legaţi de codârlă. cei patru – pe Dincă l-au lăsat adormit tun, ca să plece odihnit la Craiova – au plecat pe la şase dimineaţa spre capitală ridicâiid nori de praf în urma lor, pe drumul cel mare de ţară. Pe verdeaţa răcoroasă a viilor de pe dealurile târai^ănate, lumina dimineţii parcă fierbea ca o pulbere de cle^iar. BăVrscu se eindea, legănat de caleaşca, surâzând înr^'^î'M-or care se imorali iau.

Frumoi: de incepul. pentru un capii ol nou. în isloi ia poporului român.

VeSTE BUNA LA VADU RAU

Bătură mai întâi toba la Conteşti. Deşi nu se ridicase roua de pe iarbă, oamenii începuseră seceratul pe lanurile boiereşti cu vreo trei dorobanţi călări printre ei. Din locurile în care se găsea acum fiecare, îi priveau nedumeriţi pe aceşti trei călăreţi care veneau purtând steag. Pe urmă văzură că se opresc. Simion răpăi îndârjit în tobă şi oamenii începură să alerge cu paşi mari, în picioarele goale şi scorojite, peste câmpie. Când se adunară destui, Toma, lăsând slobod frâul calului, le aduse vestea cea mare:

— Oameni buni, e rivoluţie. Aseară la Bucureşti s-o iscălit Costituţia. A fost ştearsă claca. înţelegeţi? Nu mai munceşte nimeni pă moşiile boiereşti.

Oamenii ascultară năuci: pricepeau greu despre ce e vorba. Nu înţelegeau că sunt slobozi. Dar nici dorobanţii nu mai ziseră nimic când Toma îi lămuri şi când văzură steagul şi toba. Astea erau atributele autorităţii.

La Răcari, că luaseră drumul dinspre deal, fu ceva mai greu. Un ceauş de dorobanţi le ceru socoteală că de unde ştiu ei de Constituţie. Dealtfel, spuneau dorobanţii că îl cunosc pe Toma Panduru şi snoavele” lui. începură să pocnească iar harapnicele.

— Hai la muncă, nu mai ascultaţi prostiile Iu Toma. Unii oameni, mai slabi de înger, începură să se împrăştie. Toma se înfurie şi le spuse întorcându-şi calul:

— Oameni buni, nu mai ascultaţi dă dorobanţi.

— Chiar vodă Bibescu a iscălit aseară Costituţia, întări şi călăreţul cu steagul, Ghiţă al lui Predoiu, cel cu cizme scurte în picioare şi cu o pălărie cât roata carului, care alergă apoi după Toma şi Simion.

În urma lor unul dintre cei din Răcari, cu fruntea numai creţuri şi obrajii scofâlciţi, mâncaţi de o. mustaţă stufoasă

— un cunoscut de al lui Toma, unul Voicu Tătui – dăd^ cu căciula de pământ.

— O fi iscălit vodă, or ba. da' noi clacă nu mai facem Hai, fraţilor, şi-om spune şi la alţii dă prin satele vecine, hai că avem şi noi tobă în sat.

Şi cei din Vadu Rău erau de mult la muncă pe câmp, că epuseră şi ei secera pe lanurile boiereşti. Soarele se ridicase bine de tot pe cerul limpede şi se vestea o zi însorită, cu zăduf. Din toate părţile, bărbaţi, femei şi copii se uitau cu mâna streaşină spre cei trei călăreţi. Unul strigă cătrr Ion Firu, care secera cu nevastă-sa şi fetele în marginea rip” i

— Măi Ioane, mi se năzare mie, mă, ori ăla călare pă urul ăia e Toma, frate-tu?

Ion puse şi el mâna streaşină şi, privind, rama^îe îm-trit:

— El e. ei. drăcie. uite şi pă Simion cu el. Ce Dum-eu o mai fi cu ei? Şi începu să se închine. Când a auzit de fiu-său, Măria începu să ţipe, plângând fără nici un rost, parcă-1 jelea, că nu-1 mai văzuse dc n an:

— Simioane. Simioane. mamă.

Dar Simion bate acum toba cu furie. Oamenii lasă lucrul i aleargă peste câmp; aleargă şi logofătul Buimacu, neştiind despre ce e vorba. Când s-a oprit toba, Toma s-a înălţat în şea

— Oameni buni. e rivoluţie în ţară. Costituţia a scos dâca. Nu mai munceşte nimeni pă moşiile boiereşti. Să plece acasă toată lumea!

Ion Firu, cu cămaşa lipită de spate de năduşeală, cu pă iul năclăit, se scarpină în cap, şi nasul lemnos i se face şi r-ai lung.

— Frate Toma. tu glumeşti?

— Omule, ăsta-i adevăru. Am fost şi-io la Costituţie. Şi io şi fi-tu, Simion. A fost şi Damian al meu. S-a şters claca.

Ghiţă al lui Predoiu, pe care oamenii îl revăzură cu bucu-iie, întări şi el, iarăşi.

^amenii vorbesc, privesc neliniştiţi. După ce s-au bucuură să se gândească prea mult, acum, când se gândesc mai bine la acest lucru nemaipomenit, parcă nu le vine să creadă. Logofătul boieresc, cu o crestătură roşie în obraz, nu ode de-a binelea şi îndeamnă lumea la muncă, făcând semne dorobanţilor:

— Hai îa lucru, ce staţi la taifas?

Dar nu mai fu ca dc obicei. Ion Firu îl opri, cu mâna ale, şi-şi duse mâneca înnegrită de zoi la frunte să s” ^icargă încet de sudoare. Apoi rosti rar, cu un soi de evlavie

— Ba acum să mai muncească şi alţii. Noi să mai răsuflăm o târa.

Râmase nemişcat, cu braţele atârnând moi, şi toţi încremeniră ascultându-1. Vorba îi fusese domoală şi obosită. Faţa slabă şi neagră de ploi şi vânt îi era acoperită de o barbă nerasă de o săptămâna, ţepoasă şi mai mult căruntă, care merge până în încreţiturile dese ale pIeH3pelor. Pielea gâtului slăbit îi atârna ca la curcan. Fu în ochii lui în clipa asta o oboseală care venea din străfundul timpurilor, căci e în el istovirea tuturor strămoşilor. Nu vorbise numai pentru el, Vorbis-pentru milioane de inşi legaţi de ogorul boieresc la fel cu e!

— Să mai răsuflăm o ţâră. clătină din cap şi moş Guri* punând secera pe troscotul hatului.

Dar Toma se aplecă mult pe gâtul calului, ca şi când ar ii V1 ut să fie bine auzit:

— Ba, ai să munceşti acum. Ioane, că o să muncim,. eu spor, pentru noi, pentru ai noştri, pă pământu nostru

— Pentru ai mei, da. până în ziua când mă vor duce cu pile înainte. Dar măcar astăzi să hodinesc o ţâră. Hai muiere, acasă.

Şi după el au plecat cu tuţi buluc, dar tăcuţi, paliunşi pină în oase de sorocul atâtor veacuri, împlinit.

— O să fie furios pă voi boier Zanetti, urlă logofătul Bui-macu, dar nimeni nu mai are urechi pentru el.

Toma privea lanul auriu, încremenit în arşiţa care şi cepuse. Ar vrea să mai rămână vreo două zile în sat, să-şi secere şi el acum, cu ajutorul lui Simion, care spunea că uitat să ţină secera în mâini, şi al nepoatei sale, acum măritată, cele două pogoane de pământ, care i se dăduseră seama lui. Se gândea să-şi cosească şi finul din lunca, cel u voit pentru un spor de cărăuşie, ca să-l pună în podul adă postului, pe care-1 făcuse Safta cea neagră, pentru vite, Ia iarnă. Oamenii se ţineau încă de el scai.

Ai fost crainic bun. vere Toma, ne-ai scăpat dă munca b (ju'iească. Să ştii că acum muncim noi pentru tine, ii spu. v Vasile Peştefript.

„ ipaţi de subt apăsarea de mormânt a claca, parcă nu mai eiau aceiaşi, parcă nu mai aveau obrajii scofâlciţi şi umerii încovoiaţi.

I se

— Ar trebui, cu toate astea, mă Tomo, să nu te ajutăm, U certa moş Gurie. Să poate, mă, să faci tu rivoluţia fără să ne spui şi nouă? Să fi fost şi io acolo, mă. Să mă vază şi pă mine Costituţia asta. Să zică. hai să-Ir dăm lui Şoricaie cinci pogoane. cinci, mă. că dă s-o iuţi la muncă, el şi baba lui, o să fie nevoie să vie tot satu să-i oprească.

Nu prea munceşte moş Gurie că are, zice el, şaptezeci de ani. Nu-i are, dar oamenilor tot le place să-1 zgândăre că nu-i tă gura şi-i bun şi acum de şotii. Mai ales muierile îl aţâţă înadins, ca să-1 facă să spună tot felul de drăcii şi măscări.

Cineva îşi dă cu părerea că trebuie să se dea de ştire şi zăvoienilor, care munceau în luncă. Neapărat să meargă aşa, cu steagul, că dacă văd steagul şi toba cred toţi. Dealtfel, din ce în ce mai mult veneau, ca traşi peste cimp de o sfoară nevăzută, oameni cu feţele brăzdate, arşi de soare, leoarcă de năduşeală şi înconjurau pe cei trei călăreţi care merg la pas. Era acum un adevărat alai în jurul acestora, în timp' ce se îndreptau încet spre lanurile din lunca Zăvoiului. O clipă se opriră toţi, căci Simion voia să bată toba chiar pe malul înalt ca un deal, şi astfel cei risipiţi prin lanuri, în luncă, văzură spre răsărit un soi de arătare, lipită de cer, luminată din spate de soarele dimineţii: trei călăreţi cu steag şi tobă, şi în jurul lor sumedenie de oameni. Şi se grăbiră şi ei, din toate părţile, să le iasă în cale. Când auziră vestea din gura lui Toma începură să chiuie ca nebunii.

Alaiul îngroşat bine acum şi cu toţi zăvoienii, după ce mai ascultă o dată spusele lui Toma, trecuse şi în partea ceastălaltă a satului, în lanurile din faţă hanului.

— Ei, s-a scos claca, frate Tomo? întreba care cum venea, ca să audă întărită şi de el vestea slobozeniei care se răspândea ca focul.

— S-a şters, frate. nu mai e.

— Bine, bine, da' dă unde ne scoatem plinea, că noi pământ n-avem?

— Scrie acolo, în Costituţia aia, că fiecare clăcaş va primi părticica lui dă pământ, atât cât îi trebuie ca să să arănească el cu nevasta, copiii şi vitele dă muncă.

Oamenii se închinau, făceau cruci mari. Unii dintre ei vrură neapărat să golească la han o ploscă-două de vin, numai ca să-i puie pe Toma şi pe Simion să povestească iar cum a fost şi cum au tras clopotul în dungă boierilor. Dar Toma era atât de istovit de două nopţi nedormite, că nu se lăsă cu nici un preţ înduplecat. Le făgădui că va veni să bea cu ei pe înserate. Hotărâră să-1 ducă aşa cu toţii, până la bordeiul lui, Ghiţă plecă să odihnească puţin caii la han; avea să plece cu ei înapoi a doua zi pe răcoare.

Când caleaşca prăfuită cu care călătoreau Bălcescu, Arăpilă, Deivos şi Fărcăşanu trecu peste prundiş şi intră în gârlă ca să treacă vadul, surugiul lăsă caii slobozi să se adape şi apoi îi îndemnă peste drumul tăiat în râpă, ieşind greu pe tăpşan, deasupra. Bălcescu avea obiceiul ca de câte ori venea de la Bălceşti să se oprească aci pentru odihna cailor şi să se dea jos ca să-şi mai dezmorţească picioarele. Se opri şi de data asta. Priveliştea, înapoi peste luncă, era nespus de atrăgătoare, cu gârla împărţită de prundiş în atâtea fire de apă legate ici şi colo în vreo două şuvoaie groase. Sălciile zăvoiului erau amestecate şi cu alte neamuri de copaci, să-mânţă rătăcită de vânt, ori adusă de mâl, odată cu revărsarea apelor, căci crescuseră închircit, întors spre pământ, dar înverzeau îmbelşugat albia râului. La vreo câteva zvârlituri de piatră mai încolo, spre miazănoapte, începea creşterea*domoală a dealurilor, pline de vii pe povârnişul însorit, dar întunecate mai sus, ca şi în vâkelele dintre ele, de pădurile negre de stejar.

Când oamenii care mai erau pe lan văzură droaşca şi aflară cine sunt călătorii, năvăliră toţi într-acolo şi în curând tot satul era împrejurul luî Bălcescu. Toţi erau bucuroşi că au scăpat de clacă şi vorbeau cu însufleţire despre revoluţie. Nu se mai îndoiră de nimic atunci când boierii din droaşca le spuseră şi ei că într-adevăr s-a desfiinţat claca. întrebară unii însă, grijulii, cât pământ o să li se dea.

— Noi o să vă dăm pământ. Dar una e să vi-1 dăm noi şi alta este să vi-1 apăraţi voi singuri, să vi-1 păstraţi. Revoluţia vi l-a dat, acum trebuie să daţi şi voi o mână de ajutor guvernului revoluţionar, îi dăscăli Bălcescu.

Vasile al lui Mânjoc, un bărbat încă în puterea vârstei, cu mustaţa căruntă, îşi puse mâna bătătorită de muncă pe aripa trăsurii.

— Apăi, să vedeţi dumneavoastră. Noi am fi mers dă la început să luptăm împotriva boierilor, da' nu ne-a spus nimeni nimic. Ai care ştiau, unul-doi, pă ici, pă colo, n-au spus nimic, la nimeni. Spuneau că e taină mare. Aşa o fi fost.

I la li-us

Da' dacă acum mai e nevoie, trimiteţi-ne vorbă, şi cu furci, cu coase, cu topoare, cu ce s-o găsi, într-o noaptea suntem la Bucureşti şi noi. Că oameni suntem.

Bălcescu, obsedat de tot ce ştia el din paginile istoriei, voi să-i încerce:

— Da' dacă noi vă dăm pământ şi vine turcul şi zice: „Rânduială asta nu-i place sultanului” şi dă să vă ia pămân-tul înapoi? Voi ce faceţi?

Peştefript, înalt pe vremuri, dar adus din umeri acum, cu mustăţile căzute otova pe gură, care ascultase cu luare-aminte, ridică de subt sprâncenele groase o privire vie, cum sunt cărbunii aprinşi de subt cenuşă.

— Daţi-ne pământu şi nici dracu nu ni-1 mai ia,. Uite, avem feciori ca brazii, care pot să meargă la oaste, dă e nevoie. Numai daţi-le şi lor pământ, că tare e flămând bietu rumân dă un petic dă pământ al lui. Cum să nu mergem, oriunde ne-aţi chema? Pentru bucăţica lui dă pământ, omu face moarte dă om, darmite să lupte cu turcu! Daţi-ne pământ* şi să vie turcu să-1 ia înapoi. că vorbim noi cu el. Şi aşa cum î-om vorbi noi, n-o să-i mai ardă dă pământ.

Zeci de inşi îi întăriră vorbele cu în^^ufletircv Bălcescu se privi lung cu Arăpilă şi Deivos.

— Apoi, să ştiţi dumneavoastră că noi o să facem oştire nouă care să apere ţara şi revoluţia, vom chema ostaşi de-ai revoluţiei.

— Să faceţi. Să ne chemaţi. Azi chiar, dacă e nevoie. Nici unu dintre noi nu s-o codi.

Acum se iviră din râpa de lângă biserică alaiul sătenilor, care întovărăşeau pe cei trei călăreţi. Când îi văzură urcând din râpă, câţiva flăcăiandri, cu Safta cea neagră, le ieşiră înainte ca să le spună că la vad e oprită droaşca boierului Bălcescu. Dealtfel, ei o văzuseră şi veneau într-acolo.

Cum îl văzu pe Toma, noul secretar al statului îl întrebă plin de mirare, dându-i mâna: rAici erai, pandurule? Cum de nu ai fost aseară în Bucureşti. la revoluţie?

— Am fost. Şi cei doi prieteni se minunară când aflară şi de la Deivos că Toma chiar, şi Damian, împreună cu alţi câţiva tabaci, au tras clopotul cel mare al Mitropoliei.

— Aţi pus voi mâna pe clopotul cel mare al Mitropoliei? se cruci glumind Arăpilă. Şi sătenii hohotiră cu prietenie, ca de o năzdrăvănie fără pereche.

paf”; '„all' il?

DESPRE şi l>TANA 1>1 TATIMIRLA II n odaia iii care ailadala a*unu a împreună cu lehim era nevasta lui. Sultana se trudea să aţipească M- ': um după-amiază, căci toată noaptea nu p: hâi din pricina durerilor din braţul sting. Aşa pătirri o vreme, încercând să adoarmă, dar nu izbutea şi tn singură cu gândurile ei. Sta noaptea ceasuri u

; hiiid în singurătate, ca un huhurez.

Fia să aţipească, în sfârşit, când auzi o larmă neobicinuiia lyn lata hanului şi se întrebă, nedumerită, ev c^vinro o 'i Hj^ dr ^-^ umplut umbrarul. Ii e greu să se HPUlv „i încinge pielea, dându-i junghiuri uşoare, ac und< cade greutatea trupului. Bate în masa de lin; ă pat ' i un ' de alamă şi când vine ca o rată bab.^ cu basiuaua căzui ă pe sprâncene, o întreabă '^e sărbătoare o fi azi, babă Dumitro.

ţl^ – Nu e sârbăloare, au înnebunit oamenii. A veni^ Toma cu un steag şi cu o tobă dă la Bucureşti şi a dat s-a scos claca şi că o să capete oamenii pămâi. nească. Acuma unii bea dă bucurie. Au vi ut dă duii. vie, da' n-a vrut el. Adineauri s-au dus dă l-au luat u-^cufba. Sp'i ' 1 că dacă nu vine. dau foc bord (^iului.

M de dimineaţă satul nu se putea dezmetici H'n ' ci: 1 cuprinsrse ca o gârlă răcoritoaic ci' J.

s-a i; |.; îvit cu claca. Ceasuri întregi se îmb. î cu voi tot spoiovăind. că nu le venea să creadă. Acum achtf să sc^ iu.' u vin şi basamac.

— E iuma cu ei?

— Şi Toma, şi frate-su Ion. A vi nii şi uau. ui. ^luiu la Bucureşti, cum naiba îl cheamă? Deh. zi-i pă nun i”l uitai pfir-ntrlr mrle

— Băiatu cui?

— Al lui Ion al Firului, dă la oaste. Ala d-a fost soldat fapte ani.

— Simion. îmi pare.

— Ei, e şi Simion ăsta. Are pistoale la brâu. Şi el zice că s-a isprăvit cu claca. Că el a fost la oaste, deh! Vrei să mergi să-i vezi? Şi când o vede că întoarce capul cu amărăciune, se supără: Mai lasă naibii patu ' Nu e bino boleşti aşa. hai, să vezi oamenii.

Nu vrea să meargă. Totul s-a depărtat de ea şi-i parc acum fără rost, străin. S-a isprăvit cu claca? Ei şi? Ce mai poat^ însemna pentru ea asta? Dacă n-a fost acum douăzeci şl cinci de ani, când îngenunchea alături de Miai pe miriştea ţepoasă care-i sângera picioarele până la genunchi, acuma s-i scos degeaba, de prisos.

Claca e pentru cei care uâiesc ziua şi dorm noaptea. Da| pentru ea noaptea e un chin şi totuşi numai noaptea trăieştei Visează prost şi se trezeşte din vis cu tot felul de spaime care-i îngheaţă oasele. Trece câte un ceas până aţipeşte din nou. Stă aşa în întuneric, cu ochii deschişi, că o dor dacă-i închide iar.

Ar vrea totuşi să se scoale, să iasă din odaia asta în cari >a urât de tot. Nu o mai poate suferi. Patul de brad alb cu tăblia de la căpătâi mai înaltă decât cea de la picioare, (trage greu, de parcă ea l-ar duce în spinare. In colţ, soba di | zid strâmba şi mica s-a înnegrit de fum pe la capacul de tablă | că după ce au văruit odaia în martie, înainte de Paşti. l-i| fost prin april rău de tot şi a făcut focul. Are pe ea o pla pumă de oraş, îmbrăcată în cit cu nişte flori pământii. Şi d' plapumă s-a săturat. I se pare că miroase. Numai muşca tele din fereastră o mai bucură. Şi candela roşie atârnată ÎJ colt. ^

Gând o lasă junghiurile din braţul stâng, de la subsu<iP până-n cot, o potopesc întrebările. O înnebuneşte cugetul f e bătrână, că toţi în jurul ei îi tot spun în toate chipu trebuie să se gândească şi ea. că e acum femeie în vârst; Ea, Sultana? I se pare de necrezut. Cum ar fi putut îmb: trâni aşa într-o jumătate de an? Nu se poate împăca def” cu gândul ăsta. Aşa într-o jumătate de an? In vara tree ' avea patruzeci şi trei de ani şi viaţa îi era întocmai ca treizeci. Răducanu^ care acum nu mai dă pe la han, fiind (nu-1 lasă fata aia a Saftei, se ţinea mort după ca, iar Vasi

Peştefript, deşi mânios, încă mai sta locului şi întorcea capul pe furiş când se întâlneau prin poiana răscrucii. Vechilul, care acum e arendaş, încă o mai sâcâia cu ale lui. Şi într-o jumătate de an totul s-a risipit de parcă nu mai e nimic.

5ă

I a

) ARII ar ( alb e. (td (bla i-i plai, ă ÎN oar

ILC lec, irst mbă def ( ecut ca 1| indc

/asii”

N-a fost într-o jumătate de an. A fost într-o jumătate de ceas. Era ziua Sfintei Cruci, începuse chiar în dimineaţa aceea culesul viei. Din iulie de când Medelioglu se prăbuşise cu ţeasta zdrobită subt barosul lui Filaret Mustea, moştenitorii, cam numeroşi, căci se iviseră şi copii de la o căsătorie mai veche, neştiind cum să facă să administreze moşia, Hotărâseră s-o arendeze, ca să ştie măcar pe ce să se bizuie fiecare. Arendaşul fusese găsit fără prea mare bătaie de cap. Era chiar Zanetti, vechilul, care-şi luă totul asupra lui, hotă-rându-se să le plătească atât şi atât fiecăruia din cele două câştiguri ale anului. Ba le dete şi o arvună care-i mulţumi pe toţi, căci, oricum, vedeau ceva în mână.

Holtei bătrân' şi tare curvar, cu o mutră de ţap isteţ, Zanetti, care înţelegea să se bucure de viaţă, mai ales acum că se apropia de şaptezeci de ani şi în sfârşit se văzus^ de capul lui, vrusese să facă un cules al viei în toată legea. Aşa că adusese lăutari şi îşi îngăduia oarecare risipă. Vreo douăzeci de fete, din cele mai frumoase, alese din Zăvoiu Dihorului, ca şi din Vadu Rău, după ce-şi spălaseră bine picioarele cu apă caldă şi săpun şi le stropiseră cu aghiazmă sfinţită de la Bobotează, dinaintea cramei, în faţa lui, fuseseră apoi îmbrăcate cu cămăşi noi de pânză albă, şi încinse peste mijloc cu căpătâie de curmeni, ca să zdrobească strugurii din cele patru teascuri mari. Femeile şi celelalte fete tăiau cior-chiKii cu cosorelele, iar flăcăii şi bărbaţii cărau coşurile pe umeri la teascuri. La vranele acestora şi la umplutul buţilor cu must erau alţi flăcăi, iar între ei era şi Răducanu al lui Mânjoc, dragostea cea nouă, care ţinea însă de mai bine de patru ani, a Sultanei şi, chipurile, ajutorul ei la han.

Zanetti îşi potrivise în faţa cramei subt un nuc un fel de sofa, ridicată abia de o palmă, acoperită cu velinţe, pe care se pusese o mescioară boierească, scundă tot de o palmă, în trei picioare. Pe mescioară era belşug de mezelicuri, pastrama friptă, căni de must, cafele. El, în anteriu de mătase pătlăginie, cu lebadea îmblănită pe umeri, aşezat turceşte, cu picioarele îndoite subt el, trăgea din ciubuc şi privea, dj chemase alături de el şi pe Sultana, caj'c, dealtfel, avea sa desfacă, în anul care venea, la han vinul nou de acum. O chH mase şi pentru că tot mai rămăsese flămând de ea. O mal mânca din ochi.

Cei trei lăutari, un scripcar, un ţambalagiu şi un cobzar, care nu mai erau însă cei de acum douăzeci şi cinci de ani, căci multe lotuşi nu mai erau, cântau în spatele lui de zor, Cântau mai niult cântece fără perdea, venite de la oraş, currj îi plăceau lui. Cine ar fi putut să spună ceva? i

Feciorul unui brutar nevoiaş din mahalaua Vitanului. mic calemgiu la Vistierie, unde îl aflase Medelioglu. uscăţivul Zanetti îşi f; viaţa, de pe la patruzeci de ani, ca vechi] la Zăvoiu Dihorului. Ai lui se stinseseră cu vremea, şi cuni şi Medelioglu era mizantrop şi singuratic, altă lume decât cei a satului nu prea cunoscuse. De la necazurile şi umilinţeh tfnui biet scriitor de masă, căruia toţi îi porunceau cu apu-cătuj-i evghenicoase, el trecuse după douăzeci de ani la voluptatea de a porunci şi de a hotărî într-un fel de viaţa ş moartea a sute de oameni. Venit aci burlac tomnatic. îi tre cuse pe nesimţite timpul şi nu se mai însurase, mulţumin du-se, urât cum era, să puie un bh* al poftelor lui asupra sa tului. cât se putuse, că nu se putuse totdeauna. Cu Sultan; nu izbutise deloc pe vremuri şi îi fusese greu de tot şi acun vreo şapte veri. La treizeci şi şase de ani, ea era o femeie în florită bine. care ştia ce putere are asupra bărbaţilor şi n se mai speria de ifosele nici unuia. Se despărţise atuncea ne păsătoaj^e de Codan al lui Predoiu, care se însurase cu altf înciudat că nu-1 ia de bărbat, şi se luase iarăşi, pentru cităv vreme, cu Peştefiipt, aşa cum mai făcuse din vreme în vrem< în vreo cincisprezece ani de dragoste statornică, dar domoal şi mereu întreruptă de toanele poftelor ei. în acel an Zanet o nimerise cam zăŢiăcită, nedumerită încotro să-şi îndrepi ochit lacomi. O poftea, ^cum nu poftise alte femei, şi ştiu cui s-o ispitească. Hanul de care era într-un fel legată viaţa > era slobod. Prin 1828, după ce Ichim îşi luase de mult lume în cap, biruit, dus până în pragul nebuniei de încrânccnare lui Ion al Firului, şi se aşezase într-altă parte, undeva şpil Dunăre, Restea' rămăsese singur la han. Ştiu să-1 împă (l peste vreo doi ani pe Ion prin popa Gheorghe, arătându-i ce (i ce al Firului afla abia acum, uimit, că în anul acela al nunţ [Miai fusese hoţ de cai împreună cu ei, cei de la han, şi că f re iin-saii nali îlta! tăvi ^mei loal neţi ept car ţa* ime lare spi, ipa< [cei unţi sese ucis într-o încăierare cu argaţii unui arendaş turc, pe care voiau să-1 jefuiască. Că nu-1 lăsaseră acolo cu ţeasta zdrobită ca să nu fie descoperiţi şi ei, tovarăşii lui, toţi, că lucrul acesta nu-1 putuse spune nimănui, nici lui Ion şi nici la judecată, căci ar fi fost rău de toată lumea. Că el a spus numai duhovnicului cu dezlegare să i-1 spună acestui crâncen frate. Aşa rămăsese Restea liniştit de acum încolo, singur arendaş al hanului. Se însurase cu o veche dragoste a lui, Lică, sora lui Stanciu, dar nu avuseseră copii. Peste vreo cinci ani, hanul a fost lovit într-o noapte de octombrie de o ceată, adusă de unul dintre foştii tovarăşi de hoţie. Şi Restea şi nevastă-sa fură ucişi în cazne, după ce spuseseră unde aveau ascunşi banii şi sculele de preţ. Slugile fuseseră toate închise într-un grajd şi păzite de tovarăşii din ceată, cu pistoalele. Când plecaseră, tâlharii dădură foc casei, dar n-a ars decât puţin. La judecată, căci înprimăvară ucigaşii fuseseră prinşi, satul află de la aceşti foşti tovarăşi între altele şi cum fusese ucis Găman de Ichkn, cel căruia acum i se pierduse cu totul urma. Hanului, cu acoperişul pe jumătate ars şi părăsit, i se dusese duhul că e un han blestemat. într-o seară, Zanetti îi şopti Sultanei că el ar putea meremetisi iar hanul pentru ea, şi numai pentru ea. Gândul că s-ar putea întoarce stăpână, acolo pe unde trecuse numai, o încălzi de-a binelea, dar nu se mulţumi să fie numai arendaşâ. Ii ceru vechilului să-i facă hanul vânzător pe numele ei. Cu greu grecul', cum spuneau oamenii din sat, izbuti s-o lămurească în cele din urmă, că el, arendaş, nu avea dreptul să vândă nimic de pe moşie, dar îi făgădui că încetul cu încetul are să-i facă pe proprietari să vrea ei înşişi să vândă, şi atuncea lucrurile o să se potrivească aşa cum e mai bine, că el tot ce poate să facă acum e nu numai să repare din temelie hanul, dar şi s-o scape de toate angaralele, care-i sâcââse şi-i otrăvise atât pe cei de dinaintea ei. Ea o să plătească numai vinul de la crama moşiei.

Sultana şovăise multă vreme, că nu o ducea prea rău şi aşa cum o ducea pe atunci. La clacă şi la munca grea a câmpului nu se mai întorsese niciodată, după ce fusese nevasta lui Ichim şi fugise a doua oară cu Miai. Răsfăţată de bărbaţi, ducea de multă vreme în mijlocul satului un trai de târgoveaţă îndestulată cu de toate. încă de pe când se ţinea cu logofătul Dobre îşi făcuse în faţa bordeiului o căsuţă des-stul de arătoasă, tindă şi odaie luminoasă, ridicată pe temelii sănătoase de piatră, cu prispă spre curte, înălţată de două palme de la pământ şi închisă cu parmalâc. înlăuntru adunase, cu anii, tot lucruri de preţ şi se purta îmbrăcată şi încălţată chiar ca o muiere de la Găeşti.

Nu o ducea rău deloc, dar gândul că ar putea fi stăpâna hanului o birui în cele din urmă şi cu toate că acest bătrân urât, pofticios, care mai şi bea pe deasupra, o cam dezgusta, se ţinu cu el, dar pe de lături şi cu alţii, după pofta inimii ei. Hanul fusese făcut din nou, şi nu prea din nou. Grecul se mulţumise să meremetisească acareturile, aşa cu oameni din sat, fără material nou, dar pentru că ei nu-i plăcea casa fără pod, se pusese deasupra odăilor şi a crâşmei un pod ridicat ca la deal, care avea intrarea spre gardul din fund, cu o scară afară, de se putea lua. Se păstra în el fân pentru iarnă, căci era multă nevoie de nutreţ pentru cai şi vite la han. Mat erf bun şi pentru că ţinea vara răcoare şi iarna cald. După vreu4i an, înţeâegând că arendaşul nu are nici gând să-i facă hanul vânzător, se cam scârbise de el tocmai când el se deprinsese cu ea, căci muierea era iscusită în lege şi învăţase tainele iubitului de la Miai. Acum îşi pusese ochii pe Răducanu al Iu Mânjoc, un flăcău bălan şi vânjos, trecut de douăzeci şi când de ani, cam molâu şi lasă-mă să te las, care, îngâmfat de felu lui, se îndârjea numai când o femeie nu venea singură dupt el, dar atuncea nu se lăsa cu una, cu două.

Vasile Mânjoc, tată-său, era un om cu stare, iute şi pătims^ de felul lui, căruia îi plăcea puţin şi băutura. Mumă-s^ Neaga, făcuse la început numai fete, şapte una după alta ş toate cam urâţele, cum era şi Vasile al ei. Cele cinci dintî muriseră pe rând, când se apropiau de trei ani. Cea de-a şa sea. Măria, ajunsese la douăzeci şi mai binejde ani_când, vă duvă după doi ani de măritiş, se îndrăgostise, de mult, acur un sfert de veac, de Vasile Peştefript şi se spânzurase dr pricina lui. Cea din uiYnă, Ileana, era măritată cu Stancit prietenul lui Toma. Când în cele din urmă, după aproap douăzeci de ani, se născu acest băiat ^lofan şi frumos, înc de”mic, părinţii îl priveau ca lumina ochilor şi-i împlinea toate poftele. Era acum flăcău în toată firea, dar încă mif făcea mofturi de copil alintat. P'ăt-logofăt, cu ochii mari, verz, cu faţă-dreapta şi obrajii curaţi, el ştia că e cel mai frumci flăcău din sat şi-i plăcea să se lase iubit. Altfel, înfumura şi lipsit de isteţime, era cam otova din fire; era cu alte cx^ vinte pe dos decât fusese, în vremea lui, Miai. Când SultariL

I a pus mâna „ şi po ăsta”, fetele din sat ar fi vrut s-o sfişâe; dar el se simţea tare bine ca ajutor la han, căci nu-i prea plăcea munca. E drept că dacă avea ceva de făcut, făcea dar fără chef şi fără spor.

Multă lume a socotit că Sultanei îi vor trece toanele curând, curând şi de astă dată, căci la început nimeni nu bănuia cât de prinsă era şi cum se împotmolea tot mai rău zi de zi. îi plăcea să facă acum pe dădaca, să-1 înveţe pe flăcău ce învăţase şi ea la vremea ei de la Miai. Vrea să-1 uimească, dar pe molâul ăsta nimic nu-1 uimea, şi toate încercările astea care nimereau în gol o înverşunau şi mai rău. Era altceva decât fusese Miai, ceva însă potrivit cu fii'ea ei de acum, schimbată din pricina vârstei. Fu întâiul buibat care nu i se părea mai prejos decât fusese iubitul dyitâi, tocmai fiindcă era cu totul altceva.

Trăiau acum de patru ani împreună, iar cel care suferea în felul lui era gi'ecul, cai^e nu se mai putea despărţi de ea şi pe care ea nu-1 alunga cu totul, mai ales că Răducanu nici nu era gelos, fiind prea molatic. într-o vreme, Zanetti se gândi că ai' putea s-o ia de nevastă, nădăjduind că în felul acesta ar putea s-o ţie numai pentru el. Dealtfel, cine l-ar fi luat la vârstă lui, aşa urât şi trecut cum era? Când insă ea înţelese unde bate el, o pufni râsul. Gândul că un bărbat ar putea avea drepturi asupra ei, şi nu s-ar mulţumi cu ce-i dă ea, o scotea din sărite, mai ales când acest bărbat ar fi fost unul ca Zanetti.

Şedea în dimineaţa aceea de toamnă luminoasă, auriu însorită, când pădurile erau ruginite. – alături de grec pe patul aşternut cu velinţe, în fat^i cramei, asculta lăutarii şi gusta din când în când din mezilicul de pe mescioară. Popa Gheorghe, uscat şi ţeapăn la şaptezeci şi ceva de ani, care fusese de asemeni poftit, plecase după ce binecuvântase rodul, dând slavă Domnului, şi numai după plecarea lui începuseră cântecele pipărate cu vorbe pe şleau, carc-1 aţâţau nespus pe arendaş.

În teascul cel mai apropiat de ei zdrobeau o tămââoasă neagră patru fete, tot una şi una, alese de grec pe sprinceană. Erau între ele şi Chiva lui Cojan, neagră şi afurisită, ca şi Stanca lui Peştefript, bălană şi zdravănă pentru cei şaisprezece ani ai ei.

Cu poalele cămăşii albe de tot, prinse în brâul de curmei, ţopăiau toate de zor, jucându-şi sânii tineri, chicotind când

— Un om între oameni, voi. 11 erau gata să cadă, şuguind cu Răducanu, care era Ia vrana teascului. El, molatic, şi plin dc el însuşi, le lăsa în voia lor, supărându-se numai când îl ştergea vreuna peste obraz cu poalele slobode şi ude ale cămăşii. Numai Stanca Iui Peştefript ei'a nepăsătoare şi parcă nu-1 vedea acolo, iar asta-1 cam întărită.

Când se opriră din ţopăit, ca să se mai deşerte câteva caşuri de struguri, el o întrebă repezit şi acru:

— Şi tu, fă, ce te tii ^Şci fudulă, dă nici nu te uiţi la om? Ei, drăcia dracului.

Ea îşi îndreptă semeaţă umerii bălani şi rotunzi care-i ieşeau prin gura largă, rotundă a cămăşii de pânză albă, îl privi dintr-o parte şi-i spuse tare, ca să audă şi ceilalţi din jur:

— Păi am auzit, neicuţule, că dumitale îţi place numai borşul încălzit!

, El o privi mânios şi mormăi cu înţeles:

— Ce ştii tu ce-mi place mie?

Grecul se întoarse spre Sultana frecându-şi de plăcere, cu vâi'ful degetelor, nasul ascuţit.

— Asta parcă fu pentru tine, dacă auzii bine, Nico. l-a mai spus-o şi el, de la el, încă o dată şi vru să i-o spună şi a treia oară, dar ea, încruntată, îi făcu semn cu mâna să tacă

Sultana auzise într-adevăr şi avu o clipă de ameţeală, ca şi când n-ar înţelege ce se întâmplă cu ea. Dar pe unnă pri-cepu bine. Şi avu ce să priceapă, fiindcă de aci încolo, Răducanu al ei niî mai avu ochi decât pentru fetişcana aia, cu trup voinic şi crud. Bălana însă nici vorbă să se uite la el. Juca parcă de una singură, săltând în pasul cântecului, subt cămaşa înmuiată în must negru, ţâţele destul de maii, dar tari, care sâcâiau cu bălăbăneala lor plinuţă privirile bărbaţilor şi rnai ales pe Răducanu. Celelalte trei fete, ca şi cele de la teascurile vecine mai aruncau câte o privire, câte o vorbă, ba uneori şi câte o coadă de ciorchine zdrobit înspre flăcăul care le privea pe toate nepăsător, dar Stanca parcă nici nu mai ştia că e acolo. Când se oprea din joc, ochii ci mari, căprii. priveau departe peste vie. Flăcăul era atât de întărâtat, încât toţi vedeau că se frământa fiindcă nu ştie cum să facă să puie mâna pe ea. Ghiceau din privux^a lui că ar fi vrut s-o îngenunche ca pe o cârlană.

Grecul, ui^mărind un gând, ceru lăutarilor să cânte un cân-tec pe care-1 adusesre el de la Bucureşti, un cântec de oraş, îl spuse cu un iz pipărat cobzarul negricios, cu gât scurt i f

Coboram pe o cărare, Mă-nlilnii cu-o fată mare, Cu poalele prinse-n brâu, Ducea rufele la râu. O-ntrebai unde se duce Rui'ele să le usuce.

Fată mare, tu eşti fata?

Ea mi-a spus, am fost odată.

I ît

— O

Toţi râseră, fetele chicotii^ă, numai Sultana era ca pam intui la faţă.

În teascul vecin, Irina, fata Ritei şi a lui Drăgan, de o seamă cu Stanca, spuse tare de auzi toată lumea:

— Soro, e prins rău. nici nu se mai uită la baba lui. Şi râseră iar toţi cei din jur.

Sultana nu auzise, dar înţelese din privirile celorlalţi eă tot despre ea este vorba. Arendaşul auzise însă şi-i spuse cu o ipocrită intenţie de mângâiere, căreia Sultana îi simţi toată otrava:

— Hei, Nico. ce vrei? Vremea noastră s-a dus.

Îl privi cu ură. I se părea de neînchipuit că ei i se pot spune asemenea vorbe. Dar el nu se lăsă:

— Nu vezi, a dracului, ce umeri are? Parcă sunt mere văratice. Să tot muşti din ei.

Toată lumea era veselă. Flăcăii, cu cămăşile ude de şiroaie de zeamă de struguri, din pricina fetelor nici nu simţeau greul coşurilor de nuiele necojite, pe care le descărcau în teascuri. Numai ea. Sultana, era parcă bolnavă.

Zanetti nu o slăbea din ochi şi avea ochii răi, cu luciri roşii ca ăi de capră.

— Ce vrei, Nico, şi-i despărţea răspicat numele în silabe, alţii sunt cei care chiuie azi cu lăutarii în căruţă; nu e loc alături şi pentru noi. Am rămas pă jos şi privim lung după ei.

Ea-1 fulgeră cu privirea:

— Vorbeşte pentru tine. nu pentru alţii. Nu te vezî, rânjeşti întruna, parcă ăşti un ţap logodit.

Când Răducanu nu se mai aştepta, tot privind-o mânâos, un flăcău îi descărca Stanchii dinadins coşul de struguri peste picioare şi, ca să se dea la o parte, fără să alunece, ea se sprijini cu mâna de umărul celui ce tot o pri^na supărat. Uimit, el o smvQÎ puternic spre el, apropiind-o de tot, de-j

I simţi pulpa goală deasupra genunchiului, lipită de obrazul lui, şi-i cuprinse spatele tânăr cu mâna lui mare, vrând s-o aplece ca s-o sărute. Ea tresări toată, smucindu-so de era să cadă, îl privi din nou semeaţă şi plină de silă şi-i spuse întorcându-i spatele cu o aa'cală bădărană;

— Să pupi pă cine ai mai pupat. Asta nu i se mai întâmplase luL

Nici Sultanei nu i sc mai întâmplase să aibă un bărbat ochi pentru alta atunci când era ea de faţă. înţelese abătută că el o uitase cu totul. Simţi un junghi în inimă, parcă o gheară i s-a înfipt în piept, prinzându-i ţâţa stingă, mai mică, dar mai moale ca a fetişcanei acesteia. Sultana avea ţâţe mici, ca de fată mare, căci nu întinseseră copiii de ele, ci numai le muşcau bărbaţii. în clipa asta îi era rău de tot şi ar fi vrut să plece, dar asta ar fi însemnat să se recunoască răpusă şi ar fi urmărit-o batjocoritoate toate privirile. Parcă tot mai nădăjduia ceva. N-o părăsise până azi nici un bărbat, nu ştia ce înseamnă să te lase un ibovnic, din câţi fuseseră. Ea îi părăsise pe toţi până acum. Să se vadă dată deoparte venea ca un meşteşug dureros, şi nou, pe care trebuia să-1 înveţe do acum încolo.

Arendaşul, care-i ghicise gândurile, şi nici nu era greu să le ghiceşti pe faţa ei, acum ca dc ceară negi-icnoasă, în ochii ei mari, ca apa eleştcului altădată, acum tulburi sub^ sprâncenele „multe”, o privi cu o înduioşare ipocrită.

— Hei, Nico, tinereţea o fără milă, calcă totu în picioare. Ea simţea mai adânc gheara care-i strângea ţâţa stingă. Nu mai putu îndura şi se ridică să plece.

Zanetti nu se sculă dc pe sofa, bâţâi numai ce din cap şi strigă după ea, tărişor, ducând un pahar plin la gură;

— Nu uita, Nico: ^. Vară lungă, toamnă scurtă”.

Aceasta fu jumătatea de ceas do atunci, iar jumiitatea de an care a urmat a fost o coborâre pas cu pas spre moarte.

Mergea în acea zi de toamnă spre casă, ca buimacă. Soarele, viu ca vara, îi venea acum drept în ochi, dar ea nu simţea şi nu vedea nimic, mergea ca o lunatică. Simţea mereu gheara înfiptă în partea stingă a pieptului şi avea în minte numai chipul acelei feiişcanc, leită maică-sa, leită Safta cea bălană, din vremea nunţii de la han. Ocolind după biserică la dreapta ca s-o ia pe sus, pe subt nuci se izbi în dreptul pi'idvorului de Maria lui Ion, acum femeie de cincizeci de ani, dar cu părul ca neaua, uscată la faţă şi încovoiata. Se duceau la biserica toate bătrânel (vdin sat, căci Ziua

Crucii era sărbătoare mare, şi ea văzu în treacăt un sfeşnic aprins lângă altar şi auzi glasul lui popa Gheorghe, care mormăia umplând boita bisericii. Pentru tot tineretul, culesul viei nu însemna deci muncă, aşa că se putea face şi în zi de sărbătoare, ba era prilejul dc petrecere şi veselie, dar ea se întorcea trudită, de parcă ar fi fost la sapă. Când ajunse acasă, baba Dumitra se cam sperie puţin.

— Co-i femeie, cu dumneata? Ţi-e frig, de stai aşa zgribulită? Hai, scoate alea dă pă dumneata şi aşază-te în pat, să-ţi fac nişte vin negru fiert cu miere.

Făcu aşa, făi^ă să se gândească la ceea ce-i spusese baba, care nu era decât cu şase ani mai bătrâna decât ea, dar era zbârcită şi încovrigată ca muma pădurii. Vinul fiert şi îndulcit, patul moale îi făcură bine. Gheara din piept o mai slăbi. Puse mâna subt sân, şi frământându-l, dădu în el dc un nod. îl ştia mai de mult acolo, de când o muşcase într-un rând Zanetti. N-a durut-o niciodată până acum, dar, pipăin-du-1, găsi azi că e parcă mai mare şi mai aproape de piele. Adormi moleşită.

Toamna care unnă fu scurtă şi grea. Ploua zi şi noapte, de nu se vedea un petic de cer senin cu săptămânilc. Norii reci, desprinşi din caierul fumuriu al văzduhului, se târau pe deasupra satului, sfâşiindu-se de nucii goi şi negri de pe deal. Drumurile erau desfundate* şi drumeţii se făceau tot mai rari. Vântul şuiera din când în când a pustiu. Pădurea şi lunca arătau crăci negre. Ploaia putredă gonea totul, Răducanu venise la han să-şi vadă de treabă, dar nu mai dădu ochii cu ea şi nici ea, dealtfel, nu mai vroia să-1 vadă. Gheara pe inimă o încerca tot mai des şi din când în când simţea junghiuri între subsuoară şi cotul stâng. Când se lăsa înnegurarea umedă şi grea, parcă numaidecât după prânzul fumuriu, se vedea pentru întâia dată singură în viaţa ei. O apăsa pustietatea asta şi nu o slăbea defel chipul Saftei de acum douăzeci şi mai bine de ani. în cele din urmă, biruită, ar fi vrut să-1 vadă pe flăcău, să-1 audă cerându-şi iertare; simţea nevoia să se împace cu el.

Timp de două săptămâni el bocăni prin prăvălie, prin bătătură, fui ă să dea ochi cu ea. îl chemă, ea singură, dar el nici măcar nu-şi ceru iertare, iar când ea, încurcată, începuse să-1 mustre pentru purtai'ea lui, el ii spuse cu o colise ca, că totul e sfârşit. Gog (^a în pat, căci se simţea tot bolnavă şi se întoarse spre perete, cu ochii în lacrimi. El plecă, cti pasul otova, nepăsător, înăcrit de mutrele ei. Părea să spună că şi aşa pierduse prea mult timp. patru ani, cu ea. începu apoi să nu mai vie pe la han deloc, şi nici simbria nu şi-o mai lua. în cei ciţix'a ani făcuse oarecare stare, mai ales că şi de la taică-său avea casa şi ceva vite.

Satul începu să vorbească tot mai mult că Sultana boleşte de inimă rea. Zăcea zile întregi în pat, cu toate că baba Dumitra îi tot spunea, acum când văzu că se îngroaşă gluma:

— Nu mai tot sta în pat, bre femeie, nu vezi că tragi a boală. Uită ce a fost. că eşti muiere în toată firea.

Înţelegea bine ce vrea să zică baba Dumitra prin „muiere în toată firea”. Bătrâneţea o învăluia treptat, ca un giv. Singurul lucru tânăr în ea era ceva străin, era chipul Saftei, dar nu al Saftei căreia ea îi lua din când în când, atuncea când avea chef, bărbatul, pe acel Vasile Peştefript, care împlinea şi el azi-mâine cincizeci de ani, avea mustaţa căruntă şi se cuminţise de-a binelea. ci al Saftei de la furcăiie, fata bălană şi voinică, în umărul căreia spunea Maiua lui Dută Căciuiămare că şi-ar fi rupt logofătul Dobre dinţii. Safta aia înviase din ruina trupului ei însuşi, se numea Stanca şi îi sta acum în faţă, parcă dospită de umilinţele îndurate, vrând s-o pedepsească.

Hora se făcea şi acum lot în faţa hanului. într-o duminică de noiembrie îşi luă inima în dinţi şi ieşi să privească şi ea. Era o zi cu soare viu, dar moale, şi după întâia ninsoare fără putere, pământul se zbicise iar. Sultana slăbise binişor şi se subţiase la trup, iar obrajii traşi îi păreau mai întinşi.

— lo-te fă, auzi In spatele ei pe Rita lui Drăgan, parcă a întinerit, a dracului. Să ştii că o să mai aibă fetele de furcă şi d-aci înainte cu asta.

Ştia că Rita, ea însăşi tare îmbătrânită după cele zece sarcini şi naşteri, spusese asta cu răutate, totuşi îi făcu bine, de parcă-i tm^naşe untdelemn de-1 bun în vine.

Îi mai făcu bine şi că nu-1 mai văzu i^e Răducanu prin preajma Stanchii lui Peştefript. Acum d nu avea oclai

26! i decât pentru Irina fata Ritei, cai^e şi eâ semăna leit cu maică-sa de pe vremuri. Dar aci Sultana se înşela. Răducanu nu se domolise deloc, dar acum juca numai cu Irina, ca s-o scoată din fire pe Stanca, să-i facă în necaz. Cu vi'eo săptămâna înainte se întâlnise cu Vasile, care se întoixea cu carul cu boi dc la Găeşti. îl oprise aşa de-a dreptul châai' în poiana răscrucii, şi-i spuse cam otova şi cam din senin:

— Ei, ce zici, tată socrule, o facem?

Peştefript, luat pe neaşteptate, nu răspunse şi îşi scutură opincile de glod, ca să se mai po^ă gândi.

— Ei, ce zici?

— Păi, i-o zic s-o facem, mă, dar să vedem ce zice şi fata. Altfel, flăcăul îi venea bine în socoteală lui Vasile, că era de acum înstărit şi nu i se ştia nici un fel de patimă urâtă.

Dar fata bălană şi voinică, întrebată de Măria lui Căciulă* mare, răspunse cu o vorbă urâtă, care umblă în tot satul:

— Nu-1 iau, lele Mărio, că nu e dă mine. A îmbătrânit în. spatele babei ăleia.

De ciudă şi mâniat, Răducanu sc scrisese la conac în săptămâna aia cu încă trei pogoane, ale lui, pentru anul viitor, şi se hotărâse să nu mai calce pe la han.

Bucuria Sultanei că arăta mai tânără fusese şi ea înşelătoare, părelnică. Acasă se privi, dezbrăcându-se, şi înţelese. Slăbise, dar nu întinerise, dimpotrivă. Şoldurile sunt acum mai mici, dar şi mai moi, paixă adunate subt ea; pulpele se văd mai subţiri, dar carnea pe el&~s-a făcut parcă pufoasă, începu să aibă necazuri şi de alt soi. îi era dimineaţa gura amară şi se cam îneca. Nodul din sânul stâng era acum o corcoduşă de mare şi lipit de piele.

Iarna fu grea, dar nu numai pentru ea, care era otrăvită de propiile ei necazuri, ci şi pentru ceilalţi din sat. în vat^ă, bucatele se făcuseră puţine şi de aproape douăzeci de ani, de când cu pravila asta nouă, care le pusese grumazul în jug, oamenii merseseră din rău în mai rău. Ei se înmulţiseră bine, dar în Zăvoiu Dihorului nu se mai ridicase nici o casă nouă în afară de căsuţa Sultanei, iar cele vechi se năruiseră încet, încet şi oamenii trăgeau tot mai mult spre bordeiele din Vadu Rău. Vitele, care erau nădejdea oamenilor, se împuţinaseră, căci pădurea se tăiase şi proprietarul nu mai clasase pentru pă. scut decât suhatul din marginea eleşteuloi haturile dintre lanuri, marginile de drum. După uciderea lui Medelioglu, când intrase spaima în boieri, toţi cei din sat nădăjduiseră că lucrurile sc vor mai îndrepta, căci vechilul caro scotea şapte piei de pe ei spunea mereu că nu o face de la el, că şi el înţelege, că e om simţitor, dar că aşa îi cerc boierul. Acum, când era arendaş, uitase însă de tot, şi nu-i lăsa nici să răsufle măcar. Era grăbit să facă avere, căci nu ştia cât ii vor mai lăsa moştehitorii moşia.

I I

Sultana chemă pe baba Dumitra, când o văzu trecând prin dreptul ferestrei, bătând cu sfeşnicul mic de alamă de pe masă în tăblia patului, căci îşi simţea gura uscată şi nu putea sa strige.

— Lele Dumitro, văz că s-a mai potolit hărmălaia din faţa hanului. O fi plecat alde Toma?

— Mai ştiu io? Văz că oamenii n-a plecat. Să cinstesc mereu. Să vezi. zice lumea că a scăpat dă clacă şi o să capete pământ. Acum io nu ştiu. da' aşa zic ei, că a scăpat dă clacă.

Sultana îi luă vorba, întărâtată, căci pe ea claca şi toate astea nu o mai priveau:

— Cheamă-1 aici pe Toma.

Omul se ivi în prag, dădu bună ziua şi rămase aşa în-cui'cat, mângâindu-şi mustaţa subţire şi căruntă în răspăr. Ea aşteaptă să-1 audă vorbind, dar el tăcea mereu.

— Ei, Tomo, ce s-aude? Ai vorbit iar cu ea, joi când ai plecat?

Tăcea mereu, stingherit de ceea ce ştia că are i>a t>puna. Pe urmă, după ce întoarse o cană goală răsturnată pe masa, trebui să răspundă:

— Mult nu, măi femeie, că eram şi io pă picior dă plecare, Safta era şi ea obosită, că abia venise dă la seceră, nu mai prididea robotind prin casă. Da' tot i-am vorbit. I-am spus iar.

— Ei, şi cc-a zis?

— Tot ca mai înainte. Că s-o las în pace, că n-arc copil dă dat.

— Aşa ţi-a spus ea?

— Aşa mi-a spus.

— Nu i-ai spus că dacă-mi dă fotiţa am s-o cresc aci, la han, şi-am s-o înzestrez? întrebă femeia cu glasul înmuiat ie amărăciune.

— I-am spus, cum să nu-i spui? A zis că n-are nevoie <lă zestrea dumitale. Că nici n-a înţărcat-o încă. Că aşa cum i-a făcut oa zestre singură, o să-şi facă şi fata, dacă o creşte. i dacă o fi harnică.

Abătută şi istovită de singurătate, de nopţile fără somn, Sultana sc gândise să înfieze unul din copiii Saftei, care avea hei cu al lui Cf>dan. I^a început ea se amăgea cu gândul că va face astfel un bine fetei şi nepoatei lui Găman, dar Sofia ea neagră, cum îi tot spuneau, neîmpăcată în nici un chip, ici nu vrea să audă de aşa ceva şi-i trimisese de la început orbă că ca nu are copil de dat. Sultana îşi dete seama că lai mult oi înseşi vrusese să-şi facă bine dtxiât altuia şi stă-ui, rugându-se do data asta, dar şi acum, a treia oară, Toma îi adusese acelaşi răspuns biciuitor.

Safta. Safta cea neagră, se măritase de Sântă Mărie,: um doi ani cu Codan al lui Predoiu, fostul ibovnic al Sul-Acesta era pe vx^emea aceea, acum opt ani, un flăcău clupcş, foarte căutat de fete, care-i plăcuse mult feaieii coapte dc treizeci şi şase de ani, dar ea nu voise să so mărite el, nu ţinea să se lege. De ciudă el s-a însurat cu Dobrita, >ra cea mai mică a lui Stanciu şi a Lichii, copiii lui Cluţu, ul satului. Se vede că n-avea noroc Cluţu cu fetele lui, Ici la câţiva ani după ce Lică şi Restea fuseseră ucişi la han, muri şi fata de-a doua, dintr-o facere, lăsându-1 pe Codan ^ăduv cu o fetiţă. Fuseseră la muncă la praşilă, într-o zi din cam burniţa uşor şi se târau palele de nori peste nuci, o apucară durerile naşterii, care altfel fu destul de >ară. Se vede însă că tă_259? lindu-se pe pământ sau cine ytie cum, din pricina necurăţeniei locului, biata Dobriţa s-a îmbolnăvit de o boală care, după trei zile de chinuri cumplite, a dus-o în mormânt. Codan alergase numai să-şi scape femeia şi trei zile de copil nu a putut vedea nimeni, aşa că – era o fetiţă – a rămas în seama Saftei, care o îngrijise din cea dintâi clipă. Aceasta era foarte săritoare în asemenea împrejurări. După cc i-a crescut-o dc opt luni, de i-a scos-o din iarnă, ducând-o înfăşurată în cârpc^ şi suman să sugă po la vreo două muieri cu co [) ii de ţâţă şi i-a lu'ănit-o apoi cu

265 dumicat din gura oi. Codan s-a gândit că o asemenea temeioJ fie şi urâtă, dar harnica şi inimoasă, i-ar trebui lui, Omull avea treizeci şi doi de ani, iar fetiţa numai doi. El nu putesl uita că avusese şi un băiat, care-i pierise opărit când aveaf trei ani, căci se răsturnase peste el ceaunul în care fierbea fasolea. Ieşiseră la muncă pe ogorul boieresc şi-1 lăsaseră închis în casă cu ceaunul pus pe vatră la foc potolit, să fiarbă mult şi pe-ndelete, că era fasole veche cu bobul ca piatra.

Pe Safta satul o socotea fată bătrână, şi pe deasupra mai era şi atât de urâtă şi bolnăvicioasă, de se mira lumea de unde scoate atâta putere ca să ducă toate treburile până la capăt, mai ales că mereu, de cum sfârşea, se apuca de altceva nou, fără răgaz şi fără odihnă.

Codan îşi lăsase bordeiul lui, care era alături, şi se mutase în căsuţa ridicată de Safta cu mâinile ei. Aveau acum, ăştia de acum împreună, un băiat de un an şi opt luni şi o fată de şapte luni. Pe unul dintre aceşti doi copii ar fi dorit amarnioj să-1 înfieze acum Sultana, dar Safta, mânioasă, nici nu vrea s-audă. Fusese o întreagă poveste cu mutatul Saftei în căsuţa cea nouă. îşi amintea, sfâşiată de mânie şi durere şi acum, de noaptea aceea de toamnă, când zdrobită în picioar^ de logofătul boieresc, fugise buimacă şi zăcuse pe un ţol, lai uşa bordeiului până a doua zi, când s-a întors cu carul, de lai deal, unchiu-său. A ridicat-o şi a adăpostit-o în bordei, unda ea a rămas de atunci gospodină neobosită, sporind totul. J

— Cum să-ţi iau casa, unchiule, că e casa dumitale? Mă bate Dumnezeu, Şi ochii negri i se umplură de lacrimi.

— Fa, muiere, e casa ta, că tu ai ridicat-o dă la pământ^ cu mâinile tale ai ridicat-o. Ai tăi şi stupii, că tu i-ai înmulţit; Al mult, dacă vrei, să-mi dai să duc, din când în când, câte puţină miere şi două-trei ocale-dă ceară, acolo. lui Damian şi neveste-sii. ^

Şi astfel Toma, care şi aşa locuia mai mult la fecioruţ lui în Bucureşti, pentru cât sta aci la Vadu Rău se aşezasei iarăşi în vechiul bordei, pe care Safta îl făcuse ca nou şi-1 văruia mereu, ţinându-1 curat ca un păhăii încercase de fiecare dată să-i arate muierii că ar fi bine dacă-1 dă de suflet şi pentru copil, care o să se trezească mai târziu cu oarecare stare, căci în afară de căsuţa de lângă zăvoi, vecină cu Ion, Sultana avea şi la han multe lucruri de *preţ şi două salbe – una pe trei rânduri, care i-ar fi ră-j jiias, fix^eştCa copilului. Dar Şafta se arăta neînduplecat^. JI

IHM'A 7.1 IJ „VlIMSTÂtr

Sosiţi în Bucureşti, Bălwscu şi Arăpilă. după ce so în-tiiră şi cu Nicolae Golescu şi Costache Filipescu, mcrserâ ipreună la Postelnicie, unde marele postelnic Herăscu-Năsturel, foarte prietenos dealtfel, încredinţa noului secretar ' al statului, căci acolo avea să fie sediul Secretariatului dv ^ stal, cancelai ia. odată cu sigiliul cel mare al ţării. Era sâmbătă după-amiază. Pe Bibescu nu putură să-1 vadă. Era plecai la palatul cel mare al Brâncoveanului de la Mogoşoai? – pe care Zoe Bibescu, piima lui nevastă, îl moştenise de la Grigore Brâncoveanu, care n-avea moştenitori, el fiind ulti mul descendent al Brancovenilor. şi o adoptase pe ea. Pa-

17 latul fusese restaurai în 1832 de soţia banului, bănoasa Safta I Brâncoveanu, o femeie de inimă, a cărei amintire o va purta ^ mai târziu satul şi pădurea Bănoasa, ca şi spitalul Brăncove-jnesc întemeiat tot de ea. Despărţit oarecum dc Zoe Mavro-cordat-Brâncoveanu, internată într-o casă de sănătate, Bi

Îbescu îi confiscase toată averea, chipurile pentru copiii p* re îi avea cu ea. Toată ziua oameni şi trăsuri dv casă făcură drumul dus intoi: s la Mogoşoaia, dar Bibescu însuşi nu veni în capi-lă, trimiţând vorbă că de vreme ce familia Iui e la Cimpu* ng, vrea să petreacă ziua de duminică afară din oraş, ftrit căldura dogoritoare. încuicaţi puţin de ziua de sârbă-are, membrii ministerului aşteptau. De fapt, altceva pre-itea ace.st du-te-vino între oraş şi Mogoşoaiit. dar loată UIA de duminică nimeni, afară de câţiva iniţiaţi în sccictul l”r ce se puneau Ia cale, nu 'bănui nimic împrejurările făcură ca ăl dinţii act de dreptate al lui MUcescu, în calitatea lui de membru al minister ului révolu*

2G7 ţionar, să fie, datorită lui Aristia, eliberarea Frusinicliii, Fostul profesor al Şcoalei de declamaţie şi director alj „Filarmonicei” încercase încă de vineri noaptea, înflăcăraţi şi înnebunit de izbânda revoluţiei, s-o scoată pe actriţă de^ la închisoare. I se păru că va fi cu putinţă acest lucru chiar odată cu eliberarea lui Costache Rosetti, dar acesta fusesO] ţinut la Agie, pe când ea fusese predată judecăţii militare. j Neliniştit, neobosit încercă şi aci, dar se lovi de atitudinea hotărâtă a lui Odobescu. Acesta pretindea că tânăra femeie şi cei trei descreieraţi se făcuseră vinovaţi faţă de persoana domnitorului însuşi şi deci numai domnitorul avea aci ultimul cuvânt. Rugat stăruitor de Aristia să supuie lui vodă cererea ei de eliberare, Odobescu socotea că această propunere ar fi o necuviinţă faţă de vodă, căci l-ar sili să intervie personal acolo unde el a dat. mandat unui colonel să facă instrucţia cazukii. Acum numai tribunalul militar mai poate hotărî. Tot ce obţinu în noaptea de vineri fu o oarecare în-dulcu'c a regimului de la cazarmă, pe care i-o făgădui Voinescu I. Acesta îi îngădui, chiar, s-o vadă în seara aceea, mergând împreună cu el şi poruncind vagmistrului să fie cuviincios cu arestata.

Fireşte că în restul nopţii, Aristia nu mai putu să închidă ochii, mistuit de tot felul de gânduri şi bănuieli. încheierea la cai^e ajunsese îl umplu de deznădejde. Dacă vodă ţine ca atentatorii să fie judecaţi de tribunalul militar înseamnă că ţine ca ei să fie neapărat condamnaţi la moarte, deşi Constituţia a desfiinţat pedeapsa cu moartea.

Încă înainte de prânz alergă la Nicolae Golescu, ministrul trebilor din lăuntru, pe care-1 găsi nu la Palatul Administrativ, unde era acum sediul ministerului, ci la Vornicie. Ei^a înflorit de' satisfacţie, puţin cam înciuxat, căci nu ştia cum să-şi înceapă activitatea de ministru* mai ales că vodă nici nu-i chemase încă pentru depunerea jurământului.

Toate stăruinţele lui Aristia se văduvă zadarnice.

Dragul meu, îmi pare destul de rău, dar nu poci faci

¦ nimic. Bibescu a devenit un principe constituţional şi ca atare persoana lui e sacră şi inviolabilă (Sa persomie est saa^ee et inviolable). Atacurile împotriva lui depăşesc competenţa unui ministru. Trebuie ca judecata să fie lăsată să-ş! urmeze drumul.

— Dar e nevinovată^ domnule, nu înţelegi? E absolul nevinovată! stărui cu deznădejde fostul actor, trântând pt biroul cu margini aurite, fără nici un dosar pe cî, ciocănelul

I că; tigongului. Colonelul Voinescu însuşi mi-a spus că e nevinovată. De ce ar mai suferi de prisos? lata, e a treia zi de când e închisă.

Nicolae Golescu, deprinsese, încă de pe când era colonel aghiotant al lui Alexandru Ghica-voievod, fineţurile curteanului şi abilităţile camarilei. îşi spunea că n-ar avea nici un sens să ia el o măsură, cea dintâi ca ministru, pe cai-e judecătorul de instrucţie nu vrea, sau nu are curajul s-o ia. Dar, fireşte, nu-i puteau mărturisi asta înspăimântatului şi stăruitorului prieten al actriţei. Se mulţumi cu vagi cu\u226? nte de mângâiere, care nu răcoreau nimic, ca un pahar de apă caldă.

— Se va vedea desigur la judecată că femeia n-are nici o vină. în orice caz, comisaml învestit cu mandat, colonelul Voinescu I, are drept s-o elibereze, dacă el găseşte asta de cuviinţă. într-adevăr, dacă spune că c nevinovată, de ce n-m^ face numaidecât acest lucioi?

Aristia înţelese, din acest „spune”, că el, Nicolae Golescu, nu crede în sinceritatea colonelului şi dintr-o dată deveni pământ iu la faţă; atunci ministrul îşi mai înmuie şi mai mult glasul, socotind că astfel va fi mai cald:

— Dragă prietene, te înţeleg foarte bine. Frusinica este o fată plină de calităţi şi eu însumi am foarte multă admiraţie pentru ea. Crede-mă că sufăr şi cu odată cu dumneata. Dar ce vrei? Legea e lege.

Spusese ultima frază cu o involuntară asprime. Devenise nervos, nerăbdător la gândul că ar putea să intre în cine ştie co complicaţii din pricina acestei femei cam descreierate, Când auzi că a sosit Nicu Bălcescu de la Goleşti, în timpul prânzului, bietul Aristia nu mai avu decât un singur gând: să-i încredinţeze lui soarta Frusinichii. îl căută acasă, dar uu-1 află; nu-1 găsi nici la cancelaria sigiliului. Dădu de el abia către nouă scara, şi i se spuse de către secretar că e într-o conferinţă, chiar cu Nicolae Golescu, cu Herăscu-Năsturel, noul ministru al finanţelor, cu Alecu Golescu şi eu Ilosetti, acum prefect al Poliţiei, Izbuti să-1 fc^că pe secretar să-i ducă un bileţel, în carc-i cerea disperat voie să-i spuie câteva cuvinte. Nu era o conferinţă oficială, ci numai un fel de taifas ministerial, căci oamenii erau nedumeriţi de cc nu sunt chemaţi să depuie jurământul şi aşteptau mereu un semn de la vodă, cu cafele dinainte, fumând ţigarete cu carton lung, ruseşti, oferite de Nicolae Golescu. Bălcescu îl pofti pe Aristia înăuntru ca să-i spuie despre ce e vorba. Acesta de cum intră, bucuros ^că sunt şi alţii de faţă, îşi ai'ătă pricina suferinţei” voibind insa tot timpul nuniai pentn. ce9cu_ Amintirea dm|; ostet din vTtMnea adolescentei adut pc buzele subţiii ale fostului iuncikr un suria strâpezit, in-muiat doar de melancolia ochilor mari, acum deloc oblici Lui Aristia i se păru că a niment riu şi de data asta şi înmuiat, începu să piardă şii*ul vorbelor. Nu mai ştia ce s. spună, când! 1 văzu pe Bălcescu întorcându-se foarte hotar i; către ceilalţi, (urivindu-l în ochi insă pe Nicolae Golescu.

— Într-un stat constituţional nu există mai multe felui de justiţie. E numai una singuri justiţia poporuluL. Cri mele politice se judeca numai de un tribunal al poporuluL Arestata nu poate rămâne pe mina şefului oştirii. Trebui”^ adusă neîntârziat la Poliţie. La Vornicie, dacă vrei, donmul> ministru al trebilor din lăuntru, trebuie să dai poruncă fie adusa Eufrosina Băl-Ceaurescu, ca să fie subt controlul dumitale.

În această clipa chiar, secretarul mtiă cu o saisoarr spunând că e un raport grabnic trimis cu un lipcan de câtr” cârmuitorul judeţului Piahova.

Nicolae Golescu lua scrisoarea pe loc, bucui^os că astfe) il întrerupe pe Bălcescu. Pe măsură ce o citea se încruntii nedumerit, ca şi când aifi fost o ameninţare pentru eL

— Au fost aiestaţi atentatorii.

Surprinderea fu atât de mai'e, că toţi înccpuia sa sc agite afiU'ă de Bălcescu, care râmase cu braţele încrucişate la piept

— Citeşte tare. il îndemnă Alecu Golescu pr mânistm, şi ace&ta citi:

Astă-noapte a luat ştiinţa Cârmuirea de la subtcârmuitorul plaiului Telcajenului, că în Târgul Văleni au prins pe cei doi din cei fn-!”emnaţi în porunca cinstitului Departament, nr. 2905 şi anume:

Alecu Paleologul şi Dimitrie Kretzulescu, nmândoi în costum pros (ii călări. că, dlndu-le în urmă de la satul Drăgăneşti, unde s-au ivit. i-au luat la goana şi, împănând cu dorobanţi drumurile ce urc^ Ia munte, î-au strâmtorat de a se depărta prin păduri şi poteci, încât au fost siliţi a năvăli în Târgul Văleni, unde şl s-au prins de subtcârmuitorul local.'*

Nicolae Golescu nu citi până la sfârşit. Se mulţumi ă spuie:

— Semnează Filipescu.

Atunci Bălcescu, mereu cu braţele încrucişate H ntrebâ acum cu privirea puţiq oblică:

I la au

UÍ-

— Aceşti oameni îţi vor fi trimişi azi, mâine. Ce-ai de gând să faci cu (Â? Crez că nu vei face greşeala să-i predtu arnoatei?

Nicolae Golescu i'ăspunse hotărât, căci era acum vorba de o rudă a sa, Dimitrie Kretzulc^u.

— A, nu, asta nu! Vor rămâne arestaţi la Vornicie.

— Atunci, cu atât mai mult nu o vei putea lăsa pe biata actriţă arestată în seama unui vagmistru.

Fu greu să se înţeleagă dacă Bălcescu se gândea la vag-îiiistrul adevărat, sau la colegul său din minister, colonelul Odobescu, încălzit. Costache Rosetti declai^ă că se va duce numaidecât cu oamenii necesari să ridice pe Frusinica de la cazarmă şi să o ducă la Poliţie. Aristia se oferi să aducă numaidecât o gardă revoluţionară, ca să-1 întovărăşească pe Rosetti. Aşa îşi începu el cariera de fruntaş comandant la Gvardia Naţională.

Sâmbăta către seaiă apăru şi întâiul număidin ziaiail lui Bosetti, Pruncul Roman. Era abia mai mare ca o pagină de carte bisericească, tipărit cu litere chirilice, cum se tipăresc îndeobşte, şi avea în frunte un articol entuziast: „Trăiască România Liberă/- Fraţi Români din toate clasele! lata aurora libertăţii, iată ziua fericită, ziua de mult dorita, ziua mult aşteptată cu atâta înfocare, ziua în care v-aţi arătat vrednici de strămoşii voştri, vi'ednici de numele de român.'„

Şi aşa mai departe. Alt articol e un apel; „Către fraţii noştri din Moldova. Uniţi-vă cu noi, fraţi de dincolo de Milcov.'

Tot sâmbătă seara o „geamală'^ cât turnul Colţei străbătu din nou podurile oraşului, în cinstea revoluţiei, urmată de o lume nebună, care se îmbulzea în jurul ei. De doi ani^ jocul geamalelor pe uliţă era oprit cu străşnicie de Agie. Păpuşa uriaşă fără cap, cu două feţe ale trupului tunflat cu cercuri de butie, împopoţonată în rochiile ei, juca după isonul cimpoiului, deasupra mulţimei care chiuia.

Ministerul fiind înştiinţat printr-un aghiotant că poate lucra fără jurământ, duminică după-masă, până noaptea târziu, Bălcescu a lucrat la Palatul de ţeremonie, fostul palat al Goleştilor, transformat împreună cu celelalte două mari clădiri de lângă el în Palat Administrativ, redactând o scurtă cii'culară câtime toţi consulii gxivernelor acreditaţi în Bucureşti, anunţând de schimbarea organică în conducerea Ţării Româneşti. îi vestea că le va comunica neîntârziat punctele noii Constituţii pe care şi-a dat-o poporul. A redactat de asemenea o scrisoai'e de acreditate a lui Dumitru Brătianu în calitate de agent diplomatic pe lângă guvernul ^ Austriei la Viena. Se propuse şi numirea lui Ion Maiorescu la Franck-furt, unde era dieta Imperiului german, Arăpilă, îndemnat ieri de către Nicolae Golescu să plece ca agent la Paris, declară că deocamdată nu vi'ea să părăsească ţara şi că socoate că-i mai bine să-şi amâne plecarea.

— Fu de aceeaşi părere şi Bălcescu. Amândoi privesc pe fereastră mulţimea care se plimbă pe la nouă seara, în rânduri înghesuite, mulţi cu facle şi steaguri în mână, pe Podu Mogoşoaiei. La etajul cel scund al clădirii celeilalte din curtea ca un maidan a palatului, unde e încă Vornicia cea mare, înainte de a fi mutată în casa încăpătoai^e a Românitului, ei zăresc lumină şi trimit un aprod să vadă dacă e Nicolae Golescu acolo, căci acesta a hotărât să lucreze deocamdată la Vornicia veche. Le trimite vorbă că se află în cănţălaria lui şi că bucuros ai' vrea să-i vadă, dacă ei se ostenesc să vină până acolo, căci el are câteva circulare de redactat către administraţiile de judeţe.

Când au tăiat, pe la două noaptea, curtea luminată de facle ca şi de felinare, lumea de pe Podu Mogoşoaiei, care fierbea încă, l-a recunoscut pe Bălcescu şi nu mai conteneşte nici acum cu vu^alele. Trebui să apară împreună cu Arăpilă şi Golescu de câteva ori la ferestrele de sus ale Vorniciei, mulţumind cu un salut stângaci al mâinii.

Salonul cel mare al Vorniciei e mobilat cu resturi din vechiul mobilier al casei Goleştilor, mutate acolo când această casă, transformată de Alexandru Ghica în palat domnesc, fusese înnoită de-a binelea. Era un fel do garnitură, făcută în ţară, imitaţie aproximativă, grosolană, de stil Louis XVI. Masa de nuc a lui Nicolae Golescu avea margini poleite şi îndoite ca nişte cifre. Nicolae Golescu îi pofti pe o canapea

* In ediţia 1955, greşeală de tipar: „guvernele” (n. ed.).

e ii e e d n it i- 'e e. le: e te lă

I în tă iC, tă 11.

CU spătar brodat şi spuse unui aprod să le aducă, acolo, cafeleDorind să-i facă poate surpriză şi plăcere lui Bălcescu, Nicolae Golescu îl întrebă dacă vrea să-i vadă pe cei doi atentatori care se găsesc într-o odaie alăturată. Bălcescu ridică din umeri plictisit. E şi Frusinica acolo, într-altă odaie. Azi-noapte a dormit acasă la ea, învoită pe chezăşia lui Aristia. Ar vrea s-o vadă măcar pe ea? Bălcescu ridică din umeri tot atât de rece. în schimb, întrebă nervos:

— Ce e cu Bibescu? Nu l-a văzut nimeni de când a semnat Constituţia. La Mogoşoaia e singur, căci şi-a trimis de trei săptămâni familia la Câmpulung de frica holerei.

Această epidemie de holeră e, dealtfel, şi gi'oaza noului ministm al afacerilor din lăuntru. Faţa lui roşcată este crispată de durere când i se raportează cât s-a întins molima.

— Avem până azi la o populaţie de o sută de mii de oameni, cât are Bucureştii, peste şapte sute de cazuri de holeră, dintre care o sută cincizeci mortale. La Ploieşti, Brăila, Călăraşi şi Giurgiu, peste opt sute de cazuri, cu aproape două şute de oameni răpuşi.

Arăpilă se strâmbă de furie, se ridică întărâtat de pe scaunul cu spătar înalt.

— Bibescu a făcut tot ce a putut ca să ascunză adevăruL De aceea pesemne nu s-au putut lua măsuri. Alecu Villara şi lancu Manu au tăgăduit tot timpul că am avea holeră în ţară.

— Î propos de Alecu Villara şi lancu Manu, ia uite ce adresă am primit acum, printr-un lifJcan care a venit anume cu o căruţă a poştei, pornită azi la şapte seara de la Giurgiu. Nicolae Golescu caută surâzând printre hârtiile de pe masă şi apoi le dă ca să le vadă de aproape.

Arăpilă, nedumerit la început, citeşte cu voce tare: f. Onorahilului Departament din Lăuntru Magistratul şi poporul Român al oraşului Giurgiu

D. Alecu Villara, împreună cu ginerele d-sale, d. Scarlat Kretzulescu, viind astăzi, aici în Giurgiu şi uneltind prin felurite mijloace a urni poporul în potriva libertăţii, şi neputând pe altcinevaşi trage în parte-le decât numai pe d. Căpitan Cociturov cu miliţia, din cari ofiţerul Cuţarida a scos pistolul, vrând a da în Petrache Michăescu, carele cu pericol a scăpat, năvălind miliţia cu armele în mână, de au rănit chiar pe Prezidentul de maghistrat şi alte zece ce sunt în pericol. Şi pentru că atât pomenitul Villara, d. Michail Cornescu şi d. loan Manu ce au pasporturi fără dată şi subt numire de consuli nemţeşti.'

Arăpilă se înti'erupc şi izbucneşte:

— Auzi, oameni prevăzători, îşi făcuseră paşapoarte fără dată. şi cc^o ti asta „sub numire de consuli nemţeşti”?

Dar Nicolae Golescu îl îndeamnă să citească mai departe.

,. şi subt numire de consuli nemţeşti, uinbâc'i a se slrec-ura şi a trece cu vaporul în străinâU'iti, pe care pasporturi d. Cârmuitor le acordeiiză ca bune.”

— Ce cârmuitor e acolo? întreabă, întrerupându-se iar, Arăpilă.

— Citeşte mai departe, că îţi spui pe urmă.

„. şi d. _Cocilurov ce dinU-acestea se înţelege că a fost inlotdeauna în contra libertăţii Romanici. Ie-a dat ajutor de au ridicat miliţia şi au dat în popor. vrusânge. Cu într-adins stafelă popolul cere şi roagă pre Onorabilul Departament ca să binevoiască ii face grabnică punere Ia cale pentru liniştea de caro popolul are necesitate, fiindcă într-acest minut. se află oraşul sculat în pericol şi xn piciotu'e, cu tri-milere de gvardie de acolo, fiindcă, cum se încredinţează, şi d. Cârmuitor e un vederat partizan. Iar pe de alta să dea ştiiniă, dacă pomeniţii pot a se folosi de voiagiul ce voiesc a face într-acefrt timp, când popcHul poate are necesilale de fiiaţa d-lor.

Prezid. C. Popovici irgiu; 13 iunie 1)148. Nr. 'Mu/'

Nicolae Golescu îl întregeşte:

— Urmează semnătoriâe cetăţenilor; D. Oprescu, Dumitru Minea, Stoian. şi multe altele, împreună cu toată obştea orăşenească.

Bălcescu se priveşte şi el, uimit, cu Arăpilă.

— Când au fugit din Bucureşti?

— Ieri dimineaţă. într-o braşoveancă, ascunşi în două butoaie. în care fusese mai înainte zahăr.

— Şi cine este cârmuitorul care ia drept bune paşapoartele fără dată pe care le prezintă ei? întrebă iritat Arăpilă, ridicându-sc de pe scaun.

Nicolae Golescu râde, cu faţa lui de (ap. joşcată:

— E chiar Costache Alecu Villara.

Bălcescu se ridică şi el de po canapea cu o strâmbă-tură de silă:

— Scoate-1 de-acolo, scoate-1 afară numaidecât

Dar Nicolae Golescu il opreşte. îl amuza iiutarea lor şi face un gest care spune că mai are şi altele.

— Staţi, că am aci şi raportul lui Costache Alecu Villara, al cârmuâtor ului. E mai lung. Vă citesc numai părţi din el. Şi citeşte el însuşi: „13 iunie 1348, Giurgiu, Nn 3542

Cinstitului Departament din Lăuntru Cârmuirea Judeţului Vlaşca

Tot astăzi, sosind în oraş mai multe feţe a trece cu vaporul la apele minerale, se numără şi loan Manu cu Michalache Cornescu. şi, pe la ceasurile aproape cinci după prânz, Cârmuirea s-a văzut împre-sorată de cei mai mulţi orăşeni, aflaţi până acum cu numirea de bir-J nici plugari.

— J

— Aflaţi cu numirea de birnici plugari”? Asta îmi place! hohoteşte amar Bălcescu.

,., Precum şi din clasul neguţătoresc, în fruntea cărora sta Prezidentul magistratului Grigore Popovici şi profesoru şcoalei Zaharia

Boerescu, precum şi alţi tineri, cerând paşaporturile lui loan Manu cu stăruinţă, care li s-au şi dat; în urmă au trecut la locuinţa Manului, fiind observate paşaporturile că n-au zi şi lună, au vrut su-l aridice.

Într-acest prilej a sosit şi Căpitan Cociturov cu soldaţi de ai joţii înarmaţi cu puşcile. dar iuţindu-se norodul cu căpeteniile lor.,.'

— Stai, îl întrerupse iar Bălcescu, şi pe urmă subliniază, surâzând, ridicând un deget cu tâlc, silabiseşte, înveselit amai': iuţindu-se norodul”, zău, nu e rău.

Rid toţi şi Nicolae Gol|^cu tei^mină fraza: „Iuţindu-se norodul cu căpeteniile lor. au împresurai C'apilanu), i s-a scos sabia din teacă şi au dus-o la magistrat.”

Apoi se mulţumeşte să rezume:

— Pe urmă, căpitanul s-a întf) rs cu soldaţii care au împuns cu puştile şi spăngile mulţimea. făcând sângerături, dar fără primejdie de viaţă”,. scrie cârmuitorul acesta Villara.

Apoi citeşte din nou: „Prezidentul iarăşi retrăgându-se la magistrat a poruncit sunetul tobei pe uliţe şi îndată s-a adunat publicul cu ciomege şl armături gata în răzbunări sângeroase, a venit la lancu Manu, l-a ardicat

275 silniceşte şl l-a dus la magistrat, unde şi acum sc afla, şi unde l-axn luat sânge pentru oarecare turburări cc i s-au pricinuit.”

— l-au luat sânge? sc încrunta Bălcescu. Ce vrea să spuie?

— Este probabil că a avut un atac de apoplexio şi i-a luat doctorul puţin sânge, spune Arăpilă care zâmbeşte acrişor.

— La sfârşit, lămureşte Nicolae Golescu, sunt, uite-le aci, semnăturile:

A. Villara şi secretat A, A. Teodorcscu*

Arăpilă îşi arătă dinţii albi într-un hohot de râs:

— Ceea ce c uimitor aci este pudoarea cu care cârmuitorul judeţului Costache Alecu Villara nu pomeneşte un cuvânt că între cei arestaţi este şi Alecu Villara. |

Bălcescu a rămas pe gânduri şi po urmă ciocăneşte cu degetele în masă.

— Numeşto-1 numaidecât po primar, po Grigore Popovici ăsta, administrator al judeţului. E omul care ne trebuie acolo.

— Negreşit. Dar aş vrea ca întâicle noastre deerulo să fie acelea pc caro Ic-am hotărât în comitetul Frăţiei”. Del aceea v-am chema aci, să le redactăm împreună. ^|

Bălcescu se aşază bucuros la masa cu aplicaţii ca o bro-1 derie de aur şi scrie textul primelor patru decrete alo re-? voluţiei. Unul arată că steagul naţional va avea trei culori, l albastru, galben şi roşu, alt decret desfiinţează toate rangu-^ rile civile, un al treilea desfiÂBiJcază cenzura, al patrulea ^ decide înfiinţarea Gvardiei Naţionale. Pe măsură ce un dej creţ e scris, îl citesc toţi trei şi îl semnează.

— Aş vrea să le dăm afară chiar mâine, că, iată, mâine j este a patra zi de când suntem la conducere şi n-am dat ^ nimic. Dar nu poci să le dau fără Bibescu. se plânge Nicolae Golescu.

— Ei, co e cu el? A fost cineva la Mogoşoaia, acolo la el? vrea să ştie Arăpilă.

— N-a primit pe nimeni nici ieri, nici azi. decât pc Odobescu.

— Şi Odobescu cc spune? Co gânduri grt: lr are

Bibescu? _^_ ^

I I ti

— Colonelul o cum ştii, foarte tăcut., Şi-a luat azî-noapte feciorul, pe Alexandru, şi a plecat cu cl la vânătoare la Lehliu. Zice că vrea să-1 înveţe să tragă cu puşca. M-a poftit şi pe mine, dar i-am spus că am dc lucru. A stăruit mult, dar a trebuit să-1 refuz.

— Alecu e un băiat foarte bun, dar la paisprezece ani arată mai multă tragere de inimă pentru carte decât pentru uniforma militară^ Nu va putea scoate tată-său niciodată un ofiţer din băiatul ăsta, e de părere Bălcescu. Şi po urmă se întoarce ii'itat spre l^icolae Golescu: Dar unde e Rosetti, vorba aia, ministrul Poliţiei? Eu nu l-am văzut de aseară. Poate că are să ne spuie şi el câte ceva. O fi ştiind el ce e cu Bâbesou!

Arăpilă ştie unde e Rosetti şi dă lămuririle cerute:

— A plecat azi-dimineaţă la moşia unui prieten, lângă Bucureşti, cu o societate muierească. Deşi s-a însurat, declară că adoră sexul frumos şi nu-i poate refuza omagiile sale. Spune că e sublim să petreci în compania sexului frumos. Aşa spune el, se apără Arăpilă, zâmbind cu şiretenie.

S-au despărţit târziu de tot, când tot cerul era trandafiriu spre răsărit şi peste livezile bucureştene căzuse un fel de rouă binefăcătoare. Praful pe unele uliţe era ca o plapumă adormită şi ea. Nici câinii nu mai lătrau. Arăpilă constată că mai trecu o zi revoluţionară:

— Azi e luni, Nicule.

NEGLSTOUIl LA IMITROPOLIT

Peste vreun ceas, nu mai târziu, când încri spre răsărit norii erau încremeniţi în umbre pufoase, roşiatice, în aşteptarea soarelui, o delegaţie de negustori, în frunte cu Pavlicioni, Hagi Curţi şi Dobrovici se înfăţişară diaconului d* serviciu de la palatul mili-opolitan. Acesta, spân. deşirat şi somnoros, îi asculta fără pic dc bunăvoinţă.

— Nu poci să scol la ceasul ăsta pă inaltprcasfinţitu. îi era frig se vede din pricina că se sculase dintr-o dată dir. somn şi-şi petrecu mâinile în mânecile anteriului.

Pavlicioni se i^ăşti la el furios:

— Ascultă, părinte, că nu e glumă! Trebuie să vorbim acum, fără întârziere, neapărat, cu înaltprcasfinţitul. SunL întâmplări foarte grave. ^

Dobrovici şi Hagi Curţi aprobară cu feţele crispate cel (spuse de către tovarăşul lor.

— Trebuie să i se aducă la cunoştinţă preasfinţiei-sale fapte foarte însemnate.

Diaconul, spân, cu anteriul strâns de frig pe>l, plecă mo-i rocănos, închâzind cu grijă, în urma luî, uşa mare cu geamuri de sticlă groasă tăiate în pătrate roşii şi albastre.

Peste câteva clipe fură daşi într-o sală încărcată cu icoane, ca un paraclis. Neofit apăru puţin mai târziu, întovărăşit dc un arhimandrit, bânccuvântă pe Hagi Curţi şi pe Dobrovici, care-i sărutară mâna, şi apoi întrebă, cam supărat:

— Oameni buni, co s-a întâmplat? De ce-aţi pornit de acasă cu noaptea în cap?

Preasfinţia-sa li sc păru negustorilor nedormit, cu ochii roşii. Pavlicioni îl privi energic, pândind să-i vadă tresărirea când îi va aduce vestea neaşteptată:

— Inaltpreasfinte, azi-noapte vodă Bibescu a abdicat.

UT.

: dt.

— Nu crez. Nu ştiu nimic. Aş fi fost înştiinţat desigur, ^pune Neofit liniştit, ducând mâinile cu mânecile largi ale; rasei la piept.

— N-are cine să vă înştiinţeze. A şi fugit, pe la miezul nopţii, de la Mogoşoaia. Acum trebuie să fie aproape de Târgovişte! Se îndreaptă spre Câmpulung, Neofit se înclină, cu fruntea încreţită a ncdumerii^e.

— Mă mii' că nu am fost înştiinţat!

Pavlicioni îl corapătimeşte în gând pentru naivitatea lui şi îi dă apoi, cu vanitatea dc a se dovedi atotştiutor, lămuriri:

— Odobescu a luat toate măsurile ca să nu afle nimeni. Vrea să puie el mâna pe domnie. Ceilalţi întăresc clătinând din cap cele spuse de prietenul lor şi acesta continuă: înalt-preasfinte, ce faceţi?

Neofit a luat în mână un şirag de mătănii de abanos încrustat cu avuşi răspunde smerit:

— Ce vreţi să fac? Om vedea ce va fi. Ce poci să fac ou, un biet monah?

Pavlicioni însă, foarte dârz, nu înţelege aşa lucrurile:

— Părinte, sunteţi azi cea mai înaltă autoritate în ţara noastră. Sunteţi locţiitor de domn. Trebuie să vegheaţi ca lucrurile să meargă pe cea mai bună cale.

Arhiereul uscat la faţă a prins picior în întâmplare şi deci lasă mătăniile.

— Oameni buni, fiţi liniştiţi, vom avea grijă de toate. Astăzi chiar voi chema aici pe toţi marii boieri să ne sfătuim. pe baş-boierul lordache Filipescu, pe Cantacuzino Costache, pe Văcărescu Furtună.

Pavlicioni îl întrerupe tăios şi aspru, într-un mod neobicinuit faţă de o înaltă faţă bisericească, luându-i fără să-şi dea seama mătăniile de pe măsuţa cu tipsie de aur şi mu-tându-le nervos:

— Părinte, lasă pe marii boieri, s-a sfârşit cu marii boieri!

Dintr-o dată Neofit se ridică intimidat, dar mânios, şi abia acum se vede că e înalt, căci are picioarele foarte lungi şi trunchiul scurt.

— Cum poţi să vorbeşti aşa cu o faţă arhierească?

Dar ochii lui Pavlicioni scânteiază, arătând că omul ştie ce vrea.

— Nu vorbim noi. Ţara vorbeşte prin noi. S-a dus vremea marilor boieri. Şi fără să ia seama începe să se plimbe

PRIN TNEIŢ^- JDFCATA dc JCFWITW ŞI COROAREta toc totale ţara dacă sft ri întoarceţi LA marii i.

— Ia foc ţara, InaUprrasfinţito” daca va intoarct ţi ii marii boieri., tngină ţinând isonul prietenului aiu, ila^ CUrţi, care se simte acum! n faţa mitropolitului ca noţţxisto-rul Petre Scurtu, dc dinainte dc hagealâc. ^. A! fad piâţin curaj.

— Şi atund, cc e de făcut? întreabă pnrcă tnvin? * Ncofii Întorcând capul într-o parte.

Bancherul il priveşte hotărât şi pune pe măsuţa de san TAL din stânga lui o listă, o foaie albă de hârtie, pe cai ţinea ÎNFĂŞURAŢI TN mini.

— Uitaţi, aici e lista noului Guvern provizoriu dc sub prezidenţia înidtpreasfinţiai-voastre.

Neofit se întoarce niudt spre el; îi petrece cu privire ^bi din ochii lui foarte depărtaţi pe toţi. Ia mătăniile d pc tipsia de aur şi rămâne pe gânduri. Deodată parcă a găsi ce e de făcut:

— Oameni buni, eu, de la om la om, vă cunosc po fie enre în parte. Dar aş vrea şi ştiu In numele cui veniţi h ine 7 Dumneata, Pavlicioni, eşti, mi se pare, sudlt, nu ' Nu eşti pămhitean. I se pare că i-a înfundat şi aşteaptă cu < smerenie ipocrită.

Dar Pavlicioni nu e aşa de uşor dt: mcurcal. Ştie nW pcdc CC vrea. 11 priveşte scurt, îi spune răspicat:

Tn nomele negustorimii, tn numele tuturoicelor CAI. i. UIAI pot să mal îndure tirania, dar au groază 1 anarhie.

— Nu ne trebuie anarhic, ţine Isonul din nou Hagi Cu Neofit, în picioare, a luat hârtia şi a parcurs cu orivi ta noului Guvern provizoriu. Dacă sunt Împotriva anar ilici, s-ar putea sta de vorbă cu eL

— Vix ci aici e tot vechiul minister, cel dc la Islaz. Cur SC poate asta?

Pavlicioni zâmbeşte cu t! lc şi L3TE un semn cu mtna iu grăsuţi:

— E acciai, dui cu anume „schimbări*, care ni s-au pa i ut di* mare nevoie. Pe unnâ, deasupra ministerului, am fă cut, în locul domnitorului, un Guvern vromelnicesc. Sun leţi, mal tntii, preasfinţia-voastri, preşedinte. Am Introdu i^>oi în minister câţiva negustori şi mari proprietari. Da i

I iSun oda í partea cea mai de seamă e că am scos din minister pe toţi anarhiştii, în frunte cu Bălcescu şi Popa Radu Şapcă.

Neofit îl priveşte uimit, cu capul lui mic cu camilafca neagră, mare, tivită cu aur. E în dreptul ferestrei, şi soarele care a bii'uit culcuşul de nori roşiatici învăpăiază geamurile.

— Aţi scos pe Bălcescu din minister?

— Nu no trebuie descreieraţi ca el în minister. înalt-preasfinţia-ta ştie că el e cel care a pus în Pi^oclamaţia de la Islaz nebunia împroprietăririi clăcaşilor şi votul obştesc? Cu asemenea oameni ne ducem de râpă. înaltpreasfinţia-ta ştie că de două zile, de când au auzit de Pi^oclamaţie, nici un ţăran din Ilfov nu mai vrea să iasă la muncă pe moşiile boiereşti? Şi aşa trebuie să fie în toată ţara. Iar ca să fie mai practic, schimbă formula protocolară: Ştiţi ce înseamnă asta astăzi, când începe secerişul? Suntem în 14 iunie, nu? Murim do foame, părinte, se prăpădeşte ţara. Ne omoară pe toţi, ca în revoluţia franţuzească. Trebuie îngropată povestea asta cu clăcaşii!

Neofit a rămas pe gânduri. I se pare că acest negustor astmatic are dreptate, dar nu i se pare prea uşor să scoţi pe Bălcescu, şi spune, cu o făţarnică îndoială:

— Oricum, nu sc poate scoate chiar Bălcescu din minister. S-ar mişca tot poporul. Ne aprindem paie în cap.

Pavliciofti, după o clipă de rcflexiune, găsind şi el totuşi plină de primejdii încercarea, pune mâna pe pană şi scrie pe listă:

— Aveţi oarecare dreptate. îi punem şi pe anarhiştii ăştia, doar ca secretari. Pe toţi patru. Aşa. Bălcescu, Alecu G. Golescu, Rosetti şi Brătianu.

— Ca secretari? Ce înseamnă astq^?

— Cu desăvâi'şâre nimic. un soi de conţopişti ai guvernului. Dar îi va vedea mulţimea şi pe ei pe listă, şi asta e tot.

Încântat de propria lui inteligenţă, Pavlicioni se întoarce către cei doi prieteni, solicitându-le, cu un surâs pe sub mustaţa tunsă, admiraţia, ca şi eând ar spune: „Nu-i aşa că sunt dat dracului?”

Neofit face doi paşi prin odaia grea de icoane, cu perdele de brocard, cu candelă de aur, plină de icoane. Se fră-mâută nedumerit, preocupat:

— Şi acum ce facem?

TTI

— Chemaţi uici fostul minister. Il înştiinţaţi cA aţiK în mina, provizoriu, cârma ţării şi le spuneţi să alcătuise ei un nou minister. Or si^ discute, or să facă tot feh dt propuneri, îi ascultaţi, dar până la urmă le spuneţi că ltu| decât ăsta, de pe lista asta, nu puteţi primi, şi ii aiătăpn cu mâna albă, grăsuţă, lista pe masa de sontal. Pe chemaţi, pe mâine, tot oraşul Ia o marc adunare pe Cî Filaretului, ca să jure şi sfinţia-ta, şi guvernul, şi noi i cu tot poporul., pe Constituţie.

Dar acum Neofit e întărâtat dt^a binelea, I se pare^u^-mea necuviinţei ca acest negustor neruşinat să-i arate în amănunte, ce trebuie să facă, de parcă ar fi doarJn<Hj mâia lui.

— Iei lucrurile prea repede, domnuâe Pavlicioni. i Bancherul il priveşte dâi'z, aprig.

— E singura cale, părinte, nu uita că nu mai pof întoarcere la boieri. Şi sc închină adine, nu fără un s ascunsă batjocură.

Mitropolitul rămâne în picioare, iritat. State Dobn|rid| căruia îi păru că nu-i sărutase destul mâna la venire, s pede şi i-o ia aproape cu sila, lipindu-şi fruntea de ea. ŞI-Curti îi sărulă şi el mâna, pe când Neofit e cu gândul aip'

Delegaţia de negustori coboară pe subt clopotniţa poliei, sporovăind însufleţit, scormonind întâmplarea, pfl Curţi duce o mână de copil nevinovat spre obrazul său wnm Itt, uitând de toiită stăruitoarea cucernicie din odaia î^pq^ dubită ca un paraclis.

— Mie popa ăsta nu mi-a prea plăcut. Dacă el dum^ cheamă pe boieri să facă împreună cu ci guvernul? î] lista noastră, vorba aia.

Pavlicioni se opreşte din mers, îl măsoară cu pri^ admirindu-1 el de data asta, îi întregeşte vorba cu ^i machiavelic:

— Chiar aşa are şi d^ gând să facă. Numai ca nu nu suntem proşti. Uite, noi doi rămânem aci, pe dct laviţa asta a clopeţtului cel mare. să vedem ce se întihpf pe aici. La nevoie tragem clopotul să vuiască tot oi. V Dumneata, State, ia-ţi tabacii şi alergaţi apoi în toate puI | ţile. într-un ceas să fiţi aci cu două mii de oamer vază popa că noi nu glumim.

rea

NO PI ţi

Neofit trece printr-un lung şir de camere, care se leagă una de alta, ca nişte mari cutii cu giuvaericale. Toate au ' i”|po JOS covoare moi, unele şi strane de stejar negru. Candele. ^^%o află în tot locul. în fund sunt şi două saloane cu mobilă '^^*de mahon, cu canapele aşezate în colţuri. Aici sunt adunaţi, poftiţi încă de aseară, boierii mari ai ţării, în frunte cu Odobescu. Rosetti n^ ştie nimic de această adunare, cum se pare că nu ştia nimic, 'el, ministru al Poliţiei, de fQga lui Bibescu.

Toţi aşteptau să se întoarcă Neofit cu oarecare curiozitate, nebănuind ce ar fi putut să fie. Sunt cam miraţi de lunga aşteptare, dar mai ales cu totul sui^rinşi când îl văd ^ venind abătut. S-a aşezat îngândurat într-un fotoliu, care reproduce celelalte scaune de stil, dai^ la o scară de jilţ.

— Va fi greu. foarte greu. Aflaţi că s-a ridicat şi ne-brdici g^storimea. Şi e împotriva noastră.

Dar Odobescu e dârz. Clocoteşte de mânie. E îmbrăcat

NIDRU

RE agfără zorzoane, într-un mundir cu epoleţii înguşti, cu şapcă în loc de coif.

— îi mătur. îi mătur pe toţi! se înfurie numai la gândul că nişte negustori ar putea îndrăzni să-i stea în cale. E bolnav de autoritate. îl scoate din sărite tot ce nu e suro punere. îi calc în picioare, părinte, auzi? îi calc în picioare

^ pe brânzarii ăştia.

ao – Nu va fi atât de uşoi*^-cum crezi, polcovnice. Ba mă ţKLtem că va fi greu, va fi greu de tot.

F în timpul acesta se auzi grav. prea plin. clopotul cel nynare. zguduind ferestrele.

Lucrui-ile s-au întâmplat aşa cum le-a pus la cale Pavlicioni. Dar întocmai. Cam într-o oră, au fost pe Dealu Mitropoliei ca la trei mii de oameni. în curtea încrusta nu puteai irunca un ac, dar erau stup şi la poalele dealului. Când mi-iBropolitul veni la fereastră, cu Odobescu alături, să ves-şinească un guvern al boierilor, abia scăpară de huiduieli Nu erau puţini gei din mulţimea înfierbânlată care învî]-Weau bâte şi topoare-pe deasupra capetelor. Printre cei care răcneau mai tare, de băgau spaimă în boierii care apăruseră

283 şi ci la o fereastră mai din fund, era Ulumeanu, ieşit c; un biruitor de la închisoare. Stătea cu spatele'spre fereL5tră şi,. învârtind un steag tricolor într-o mână, iar în cealală o măciucă ghintuită, îndemna şi oamenii să strige. îl chcna-seră din cea dintâi clipă oamenii lui Pavlicioni. Când îl ^azu Tudor Fărşerotu, care de cum auzise clopotul Mitropcliei, urmat apoi de al tuturor bisericilor, pornise şi el de la 0) or, fără măcar să ştie despre ce e vorba, dar socotind căe o chemare a revoluiiei şi ţinuse să fie printre cei dintâi, ^^zu negru înaintea ochilor şi vru să plece numaidecât a (lsă. îl opri cu multă greutate popa Dumitru.

La început, mitropolitul se încăpăţâna şi încercă să Rcă un guvern al boierilor, pe care mulţimea nu-1 primi. Atinci ol spuse că dacă nu mai este ascultat, îşi va iscăli pe loc pai'etisul, demisia din scaunul mitropolitan. Dar mulţi aea tot nu se potolea şi urla mereu: „. La mânăstire. labî-năstire.” Când văzu că nu se poate altfel, se hotăii să uimească lista înfăţişată de marii negustori în zorii 5 lei. Mulţimea ascultă în linişte lista pe care o citea secret rul mitropolitului, Zossima, şi, la sfârşit, la un semn al lui Piirli-cioni, Ulumeanu strigă un „ura” de-ar fi putut să spjrgă ferestrele palatului şi după el urlă şi lumea toată „ura”, fri-mise guvernul fără să se viite mai de-aproape, primise ciiar pe mitropolitul pe care-1 huiduise atâta, ca preşedinte al 3u-vernului provizoriu.

Acum mulţimea se împrăştia, veselă că a biruit, pe; pa-| lele colinei, ocolind palatul Bibescu, închis şi păzit de Soldaţii lui Odobescu.

Atât de rău se speriaseră boierii din salonul din f bd cei care priveau de la ferestrele dosnice, că unul dintrl ei beizadea Grigore Ghica, cel de al patnalea fiu al lui Grijbre Ghica-voievod, îndată după amiază, pe o ploaie grozavă, fi-a luat copiii şi nevasta şi cu opt cai la butcă şi alţi op de schimb, aduşi de slujitorii călări, a plecat la moşia cunaa-tului lui, la Corneşti, subt deal, ca să fie mai aproape de graniţă. De acolo a scris fratelui său cel mai mic, Mii: că plecat şi el la moşie, deşi era socotit un progresist. Pe urn^ s-a aflat că începuse să sufere mult de piciorul drept.

t, Corncşti

Mon chcr frirc.

Am primit scrisoarea ta şi am văzut cele ce îmi scrii. M-am bucurai de faptul cft judeci despre, lucruri ca oricare om cu minte. Am avut mare supărare că te-am văzut în adunările acestor nebuni.

Celelalte este de prisos să ţi le de.”; cr! u, pentru că până acum trebuie să le fi ştiind, şi despre aceea că Bibescu a fugit; atâta numai îţi spun că alaltăieri puţin a lipsit do nu ne-a omorât la mitropolitul. Eu am asistat de la fereastra din odăile din fund ale mitropoUtului. îmi spui că Bibescu va da socoteală lui Dumnezeu. Ai mare dreptate. Irrl am venit aici cu Cornescu şi cu familia mea şl astăzi nădăjduiesc î plec cu copiii mei la Breaza şi acolo voi sta şi voi vedea ce faţă vor lua lucrurile. Ml-a părut rău dnd am auzit că eşti cu totul neputincios şi cu al încă Ic permc dc îamaladie; dar auz că şi în Braşov a început holera. Păzeşte-te, pentru numele lui Dumnezeu I Te sărut dulce şi sunt cel mai iubit frate, Cr, Ghâca” al

Puse nisip fin pe paginile scrise şi le închise înlr-im pMc gros. Picură deasupra ceară roşie aprinsă şi trânti pe ea sigiliul său cu blazon. Rămase apoi pe gânduri, întrebându-sc dacă nu ar fi mai bine să trimită caleaşca să-1 ia şi pe frate-său dc la moşie, aşa bolnav, ca oricum să plece împreună la Braşov. Dar nu-1 prea trăgea inima de când auzise că şi acolo bântuie holera.

Înspre munte cerul se însenina treptat şi pădurile negre aburcau.

o COTITUnA IN REVOLLTIE

Fiindcă st., ' culcase după răsăritul soarelui, Bălcescu d i până aproape do prânz şi se trezi numai când trecu Arjpilâ să-l ia ca să meargă, numaidecât, la Palatul Administrai-fiindcă fugise Bibescu şi se alcătuise un Guvern provizti

Nu pricepea, nu-i venea să creadă. Sări de pe sofa, aţi când peste cămaşa albă şi lungă anteriul-halat.

— Ce guvern? Cine l-a numit.?

— Nu ştiu cine l-a numit. Dar avem un Guvern n vizoriu. Şi fără să ştim noi nimic, care, oricum, suntemC mitetul executiv al mişcării revoluţionare. Halal comiei. Hai, îmbracă-te mai repede. Trecu în sufrageria de aliturr ca să-l lase să sc spele la ligheanul cel mare de pe mas <^ brad acoperită cu muşama albă, deasupra căreia era ogl ida cu chenar tot alb. Peste câteva minute Arăpilă intră la

— Eşti gata? Şi ca să-l vadă mai repede îmbrăcat î. înnodă el legătura la gât.

Uliţele, şi mai ales Podu Mogoşoaiei, erau pline de hme, aţâţată de fuga lui Bâbescu. Curtea palatului, mărginit cu borne legate cu lanţuri, era şi ea plină de curioşi. îşi fă^ră cu greu loc pe scară spre sala mare de sus, unde li se pusese că vor fi de acum înainte şedinţele guvernului.

Aci Rosetti se dovedi bine informat şi le povesti tţul.

— Bine, dar guvernul ăsta. cine l-a numit? întreb; întărâtat Arăpilă.

— Nu ştiu. poporul, răspunse, parcă nedumerit Şj l cel întrebat. i

— Cum nu ştii, doar eşti şeful, ministrul Poliţiei înt-un minister revoluţionar?! j

Mai târziu, aflară dc la Costache Filipescu că şeful Ibli-ţiei alergase şi el în Dealu Mitropoliei; dar numai c. să potolească lumea, s^ o împiedice să maltrateze pc b<; ri.

ido ^ ila str IV. ^iz (iu i, a in' m; Í>

) mr ali lias di ogl d ar, at! i n-

— E brouillon rău. fi-ate Nicul<% mirii Ariipilă.

— Ţi-am spus că e cam brouillon, ridică Bălcescu braţele ca un arhimandiit.

— Cum este cu putinţă ca membrii guvernului să nu afk-decât după DOUĂ7C”ci şi patru de ore de abdicaixa domnitt>-rului şi de propria lor dimisie? Ce s-a întâmplat în timpul acesta?

Odobescu intră zornăind pintenii, cu un aer plictisit, şi le arătă scrisoarea de abdicare.

— Mi-au trimis-o de la Spătărie, şi am găsit-o acasă azi-noapte, când m-am întors de la vânătoare.

Omul minţea. Nu i-o trjjniseseră de la Spătărie.

Nicolae Golescu vrea să-i ia din mână hârtia ca s-o citească, dar cu un gest autoritar Odobescu îi făcu semn că o citeşte el.

„^'oi, Gheorghe Dimitrie Bibescu, cu mila lui Duvinezeu, Dovin Stăpânitor a toată Ţara Românească Către Siatul Miniştrilor

Fiindcă simţ că puterilc-mi nu sunt potrivite cu cererile celor de aRtâzi împrejurări şi spre a nu mă baie vreodată cugetul că am primejduit soarta ţării, ţiind cârma oblăduirii mai mult decât putinţa mă iartă, o încredinţez în mâinile d-voastră şi intru iarăşi în viaţa privată cu: mulţumire ce aduce o conî: î1 iint; 1 curată

(„curcşth

Gheorghe Dimitrie Bibescu” initi cil i fă ra ti tdui nprecizează

— Ce dată are? întrebă Bălcescu.

— E fără dată, numai Bucureşti”. Atât! Odobescu. *

— Trebuie adus numaidecât înapoi în Bucureşti, izbucneşte furios Arăpilă. Asta seamănă cu o fugă.

Colonelul scoate un ceasornic mare cu multe capace bătute cu briliantCj se uită la el şi apoi silabiseşte batjocoritor:

* Actul de abdicai-e al domnitol-ului G. Bibescu, reprodus cu fidelitate şi de Camil Pctrescu, este datat „13 iunie 1848”, cifră uşor li/ibllă în coltul stâng al hârtici ministeriale. Facsimilul îl găsim, de-aitfeU reprodus în Anul Î84S, I, p. 556, Tulburările din ţară l-au determinat pe Bibescu să-şi trimită din timp familia în refugiu la Câmpulung incă din 6 iunie Uâ48. Imediat după abdicare, G. Bibescu ra pleca tot la Câmpulung. de acolo continuându-şi drumul până la Sraşov (cf. şi Cornelia Bodea, Lupta românilor peniru unitatea naţională. 1834-1839, Editura Academici R. S. R., Bucureşti, 1907” (n. ed.).

— Va fi foarte greu. La ora asta crez că a şi trecut raniţa împreună cu toată familia lui şi cu văru-său, [) ol-covnicul Bibescu. A plecat de asemeni cu ei şi doci) rul Mayer. I

Bălcescu e mereu uimit; jocul atâtor necunoscute][dă un fel de ameţeală.

— Cu ce paşaport? Cum o să poată trece gi'aniţa! ă; acturi acum când e, cum spune el, „inti'at iarăşi în na; privată'?

Odobescu spune cu o seriozitate cazonă:

— Are un paşaport în regulă, eliberat de fostul min tru al Poliţiei, colegul nostru Costaclie A. Bosetti j

Rosetti se întoarce, privind tam buimac în toate păiji: -

— Eu am semnat paşaportul? Nu-mi aduc aminte.

— Chiar dumneata. sâmbătă. pe numele căpitan GY orţ ghe şi soţii. Căpitan Gheorghe. Bibescu, adică. Aşa ai înţeles desigiu' cei de la gi-aniţă.

— A, da. căpitan Gheorghe? Căpitan Gheorghe Şi se întoarce nevinovat în stânga şi în dreapta cu un bet mai mult amuzat, cai'e avea aerul să spună: „Căjitan Gheorghe. c'est drôle, n'est-ce pas? /' după cum îi era) bi-ceiul. Mai târziu se va crea legenda că l-a şi întovărăşit |îr1 la barieră şi chiar că el, şeful Poliţiei, a fost aclamat puLu, de popor pentru acest gest.

Bălcescu vede de la fereastră pe Neofit coborând din careta lui cu şase cai. La invitaţia miti'opolitului se dese ide numaidecât un soi de şedinţă a foştilor miniştri. Neof se ridică foarte ceremonios şi priveşte un timp, ca să se acă linişte, înainte de a lua cuvântul. Toţi îl ascultă în picâc xe. E uscat şi slab, cu o barbă nu prea lungă, rai'ă şi ascv tă^ bine deosebită de mustaţă. Are fruntea mică, încreţită. I ste giubeaua de atlaz negru, cu mâneci foaite largi, poart pe piept patru mari decoraţii înstelate. Un cordon mare la^ît, de care atârnă crucea bătută cu briliante. Camilafca net % care cade de la culion pe umeri cu marginile brodate cu lur, îi face capul şi mai mic. Cârja, aproape cât el, are ca nher două capete de câini cu gâturi lungi, întoarse ca un opt: ul-cat. între capetele câinilor e o cruce cu rubine şi smarlde, A ţinut să vie şi cu cârja mitropolitană ca să corespinci demnităţii de păstor al ţării. A început să vorbească, îcet, cu voce scăzută: I i

— După cum ştiţi, fostulj abdicat.] domnitor Gheorghe Bibscu

2Î

Jniirt „ne e zi: m; II-

? ra sit înd lescjdt eofi^

S ( se, ca) ici (re, iscu ta ă. P) arlâ e lai neî

: cu; a nijiei opt nara 'espu

Iii

Bibi

Se întoarse către Voinescu II şi îi ceru să citească scrisoarea de abdicare a lui Bibescu, pe care o ascultară toţi în linişte.

Apoi luă din nou cuvântul:

— Aşadar, văzând greaua sarcină care ne revine în aceste clipe grele, cerând lui Dumnezeu îndurare şi gând îndrumător, sfătuindu-mă şi cu acei oameni înţelepţi ai naţiei, pe care i-am putut găsi într-o împrejurare atât de gi'abnică şi plină de primejdii, am constituit un Guvern vremelnicesc ca să ia în mână conducerea ţării, cât-şi un minister ca să se ocupe de trebile statului. Domnul maior Voinescu II, noul secretar al statului, va citi lista membrilor guvernului şi a miniştrilor.

Voinescu II, înalt, frumos, cu faţa lui bălană mare şi desăvârşit ovală, cu mustaţa scurtă mătăsoasă, cu părul despărţit printr-o cărare în stânga şi întors cu cârlionţi peste urechi, citeşte sonor lista Guvernului vremelnicesc: ' „Inaltpreasfinţia-Sa mitropolitul Neofit, preşedinte. Ion Eliade, Ştefan Golescu, Tell, Gheorghe Magheru şi Hagi CurU, membri.

Secretari ai Guvernului vremelnicesc: Costache A. Rosetti, Nicolae Bălcescu, Alexandru G. Golescu, Ion C. Brătianu. Ministerul vremelnicesc:

Nicolae Golescu, la Departamentul celor din Lăuntru, Ion Câmpineanu, la Departamentul Dreptăţii, Ion Voinescu II, secretar de stat, Costache N. Filipescu, la Finanţe, Gheorghe Niţescu, obştescul controlor, Colonel Ion Odobescu, la Război, Ion Eliade, la Credinţă şi Instrucţia Publica.'*

Cei de faţă ascultară citirea listei liniştiţi, schimbând doar priviri de nedumerire între ei, apoi mitropolitul luă din nou cuvântul:

— Mâine, 15 iunie, Guvernul vremelnicesc, secretarii şi miniştrii vor depune jurământ pe Constituţie, în faţa poporului, pe câmpia de subt Dealu Filaretului. Poporul va fi chemat să jure şi el de asemeni pe Constituţie. Crez că este bine ca să ia cuvântul, din partea guvernului, domnul Ion Câmpineanu, care este cunoscut ca un bun vorbitor.

Aci se auziră unele murmure şi el înţelese că nu se poate, ' tft Ufi om întro O: it^^Î. voi. IX a îiâârtliâIllHî”

JOCUL DF ŞAH

QUI a la bk >^ întors pe la trei după-amiaza de la şedinţa guvernului, ^ după ce a luat masa, Bălcescu s-a trântit îmbrăcat pe sofa şi n-a mai ieşit de la el de acasă din mahalaua Visarionului} fxx ştie deocamdată ce hotărâre să ia. Pe la opt seara, a venit 'i să-1 caute Arăpilă, căruia îi lăsase voi^bă să treacă pe la eh ^^liE încă lumină, dar stau cu pardcsiile pe umeri, căci după-lu; amiază a plouat rău. *

Acum joacă şah amândoi, subt nucul din stânga casei, la ^' rnasa cu picioarele bătute în pământ. Ţâţa a aşternut pe ea o faţă de brocart arămiu. Le aduce aşa, înainte de masă, pe-o tavă, două farfurii cu îngheţată de fragi şi două cafele. Tabla de şah e mare, din lemn de abanos, cu incru. statii albe iar figurile sunt bogat lucrate din fildeş. E un dar primit de Zinca Bălcescu, anume pentru Nicu al ei, de la o niDr*^ boieroaică, pe care o vindecase de o boală de ochi.

Alecu Golescu mută scurt tura de fildeş, care mângâia degetele, dar se vede că nu-i e gmdul la joc:

— Aşadar, n-a trecut nici o săptămâna şi revoluţia noâs-tră a şi făcut o cotitură. Nu mai e ceea co a fost.

Bălcescu, care joacă cu negrele, după ce a mutat şi el; il priveşte destul de ironic:

— Drept să-ţi spui, asta nu mi se pare numai o cotitură. Mi-e teamă de mai rău. Comitetul cu puteri discre-ţionai'c al „Frăţiei' este scos din guvern. înţelegi? Se încruntă şi se trudeşte să nu se mai gândească decât la joc.

Alecu Golescu, furios, trânteşte nebunul de pe alb.

— Nu poate fi scos Bălcescu din guvern„. Aşa. dL>pă patru zile^. Nu ooate fi zvârlită „Frăţia”, îfi patru dJe, Ia cos. *

Prietenul lui parcă nu a auzit; pare că e grozav de cor centrat la joc. După un timp mută şi adăugă apoi, zâmbin cu privirea oblică, zeflemisitoare:

— Domnule, nc-am angajat să nu discutăm nimic înaint de a sfârşi partida. Atunci, hai, mută! Apoi râde în voie aiătând că totuşi auzise: Ei, uite, că ne-au scos. Ne-a făcut secretari, şi pc mine, şi pe tine. Ba şi pe Rosetti ş Brătianu.

Arăpilă îl priveşte întrebător. încruntat. E porni pc ceartă:

— Ai văzut că ei doi au refuzat. Rosetti a spus că dup. ce a fost ministru al Roii (iei, el nu înţelege să rămână con ţopist al guvernului. Trebuie să refuzăm şi noi. Auzi, se creţari conţopişti!

Bălcescu tace încăpăţânat, apoi mută încet, ţinând câtv; timp calul între degete, cu mâna ridicată.

— Scumpe Ai^ăpilă, eşti mat! Aşa. Uite: şah! Dar, ho târât, lui Alecu Golescu nu-i arde de şah şi Bălcescu înce tează cu gluma: Ei, acum, putem vorbi şi îţi spui limpede ce face Rosetti, verbos şi brouiUon, aşa cum ţi-am spus ci e, nu mă interesează. Omul care a fost prin încrederea noastră ministru al Poliţiei într-un guvern revoluţionar şi n-i ştiut de fuga lui Bibescu, nici de alcătuirea noului guverr la mitropolit acasă, făcându-ne pe toţi caraghioşi, s-a do vedit un agitator găunos. Asta-i este felul, „nu e vina lui*'. Alecu Golescu rise, căci altizia la faimoasa poezie a lui, Costache A. Rosetti i se păru potrivită. Dar chestia ce contopişi ii merită să o vedem mai de aproape. Tu ştu ce înseamnă conţopist? Vine de la concepist. de la „a conj cepe*'. A concepe, înţelegi? Ei bine, aceea eu voi piimi. Voi fi concepistul guvernului; dacă nu pot fi altceva, pri-^ mese să fiu şi concepistul lor. Nu pot renunţa la luptă numai pentru că nu sunt ministru. Ar putea face mari probii dacă i-am lăsa de capul lor. De vom fi şi noi acolo, vor face poate mai puţine.

— Da, dar nu trebuie să primini ea secretari. Nunuu e: ^ membri ai guvernului.

— Şi aşa mi-au creat reputaţia că sunt un ambiţios. Li e frică de,. ambiţia mea nemăsurată”, cum spunea Brătianu Chiar el, înţelegi? Vreau să le dau şi eu o lecţie de modestituturor. _. ^ ^ ^

I z

I li: K co

— Alte mijloace ai fi avut ca membru al guvernului.

— Dacă nu s-a putut altfel, voi primi şi aşa. Până Ia toamnă. Atunci vom vedea multe, căci după întrunirea Con. stituantei, guvernul acesta va pleca, probabil.

Argumentul a fost, se vede, convingător, căci Alecu Go-loscu se înseninează, adică îşi arată dinţii albi în faţa lui de indian.

— Dacă tu primeşti, bint înţeles că primesc r>n rhi.ir ca ¦toljutor de conţopist.

— Atunci, hai să mai jucăm o partidă, asta serioasă.

IQI – Hai. Dar întâi să-mi mănânc îngheţata.

Í Căci aşa cum e obiceiul aiurea, Golescu-Negru mănâncă îngheţata, perele şi pepenii înainte de masă.

IP Costache Bălcescu, în jacheta neagră, cu pantalonii înguşti, cadrilaţi, ca un elegant de reputaţie, coborând din birjă i-a văzut şi vine la ei. Aduce o ştire de mai'e interes.

— Cei de la Craiova nu pot ajunge mâine dimineaţă în Bucureşti. S-au lăsat greu. Nu voiau să vie încă în capitală. In sfârşit au plecat. Abia sunt pe la Piteşti. Au trimis

Iştafetă că rămân acolo la noapte. Mâine seară dorm la Gher-gani, la conacul lui Ion Ghica. Vor să poată intra la o oră potrivită, poimâine de dimineaţă, în Bucureşti, unde li se pregăteşte o mare primire. |i – Uite ce ştiri anteresante pot afla din oraş secretarii guvernului, îi spuse acrişor Nicu Bălcescu lui Arăpilă.

— Şi-o să mai aflăm. Nicule. O să mai aflăm. Sovastiţa, care nu vrusese să vie atâta vreme cât îi ştia împreună numai pe cei doi, veni acum să-i întrebe dacă au isprăvit partida şi dacă se poate pune masa. îi întrebă dacă vor să mănânce înăuntru sau afară şi ei arătară că le-ar place să mănânce, cu toate că e puţin cam răcoare, subt nuc. Singură vede acum de gospodăria din Bucureşti, căci Zinca a plecat la Bălceşti, ca să fie acolo la prăşitul porumbului, şi poate, dacă ţin tot aşa căldurile, să înceapă şi se-I cerişul puţinelor pogoane de grâu. în tunp ce Paraschiva aşează faţa de masă şi aduce tacâmurile, Costache le mai t spune şi alte noutăţi. El e socotit de revoluţionai^ ca specialist, fiindcă a fost calemgiu la Vistierie şi de aceea Costache Kretzulescu, prezidentul magistratului Bucureşti, l-a luat la controlul Vistieriei orăşeneşti, unde se pare că are foarte

\par mult dc lucru. Poaită mereu faimosul lui baston cu măciuca de argint şi e şi acum pieptănat fără greş, cu bucle mari, cu toate că stă ziua Întreagă la slujbă. Se vede că are ambiţia să dovedească ce poate.

În timp ce li se pusese pe masă o omletă cu ciuperci, Costache le spuse despre o convorbire de la Spătărie, pe care a aflat-o de la Fărcăşanu:

— El spune că un colonel şi-ar fi exprimat la Spătărie temerea că Bibescu ar putea fi oprit de autorităţile din^ Câmpulung. „Cum o să-l oprească? a întrebat mirat Odobescu. Cum să se poată atinge cineva de un domnitor constituţional care vine să-şi vadă familia, trimisă de atâta vreme la Câmpulung? Are cu el o escortă dată de mine şi comandată de un căpitan, care are poruncă să nu lase pe nimeni să se apropie de vodă.' „Totuşi, a spus colonelul, dacă vine cumva cineva de la Bucureşti să le dea de ştire că nu mai e domnitor? Atunci s-ar putea să-l aresteze şi pe el la graniţă, ca pe Ludovic al XVI-lea, la Varennes„. „Nici o grijă, a spus Odobescu, fostul domnitor are o zi înainte între Bucureşti şi Câmpulung. Totul e calculat.”

Arăpilă e de aceeaşi părere cu Odobescu, numai că mai e şi furios pe deasupra.

— Au combinat bine lucrurile. L-au ^sit împrejură-c lie cu familia la Câmpulung şi l-au nimerit şi cu Rosetti ministru al Poliţiei. Consultă atent un ceas de buzunai mare. cu capacele de aur înflorit, dar al colegilor săi de şcoală de la Geneva, şi constată răspicat: La ceastil ăsta a tre'cut de mult graniţa.

Vor afla a doua zi că, la ceasul acela, Bibescu şi famiha lui nu trecuseră încă graniţa şi vor afla şi amănunte despre această fugă. Bibescu a sosit la Câmpulung luni, înainte de ajiTiiază. Era îmbrăcat în surtuc cafeniu, cu joben păros şi având în piept o mare cocardă tricoloră. A chemat numai-decât autorităţile şi pc boierii locului, ca şi pe cei fugiţi din Bucureşti de mai înainte de frica holerei şi a răscoalei. I-a înştiinţcxt pe toţi că a semnat Constituţia şi că a abdicat. Pe urmă le-a arătat că trece în Austria. Căpitanul de escortă Gheorghe Rucărcanu şi secretarul cârmuirii Mihalache Preia le a ta re le şi în descu au alergat să facă rost de încă vreo două trăsuri, ca să se poată încărca şi calabalâcul de la Câmpulung. Au pornit mai departe apoi toţi. Bibescu şi ai lui, văru-său, polcovnicul Bibescu, doctorul Mayer, subtcârmuitorul, judecătorul şi deputatul judeţului. La Rucăr i-a apucat o ploaie de turna cu găleata şi au mas noaptea la popa Baştea. A doua zi, doamna Marica şi Bibescu au încălecat pe cai mici^ de munte, căci drumul pe deasupra Văii Ghimbavului şi de-a lungul Pietrei Craiului era foarte rău. însoţitorii nu s-au oprit la graniţă, ci i-au dus până la Braşov. S-a întors numai escorta ostăşească.

În timp ce li se aducea un pui fript, pe care ea il desfăcea şi îl punea în farfurii. Ţâţa Bălcescu făcu observaţia că Bibescu este al treilea domnitor, după Ion Caragea în 1318 şi Alexandru Ghica în 1842, care fugea din scaunul domniei. Bălcescu adăugă şi pe Grigore Ghica-voievod, care fugise şi el, dar numai până la Câmpina.

— Toţi domnitorii Ţării Romaneşti începând cu Caragea au fugit din scaunul domnesc speriaţi de moarte, afară de Alexandru Şuţu, care a murit pe când domnea, a fost ucis, pare-se.

Erau jncă la masă, mâncau acum iar din îngheţata de fragi, făcaită de Ţâţă, când primiră de la Nicolae Golescu, printr-un lipcan, primele decrete ale Guvernului vremelnicesc, ca să le semneze şi el, ca şi Arăpilă, ca secretari aî guvernului.

Dădură unul dintre tacâmuri într-o parte şi citiră aplecaţi unul peste umărul altuia. Erau cele redactate de Bălcescu, dar erau refăcute, apoi aveau acum menţiunea Guvernului provizoriu în loc de aceea a domnitorului. Le privesc amândoi cutremuraţi de emoţie. Primele acte revoluţionare.

— Când acum cinci ani am înfiinţat „Frăţia” cu Ghica şi cu Tell, în lipsa ta, care erai plecat din Bucureşti, în clipa în care am semnat statutele pe care le-am rupt apoi, nu ştiam că voi semna cu aceeaşi mână, peste aceşti cinci ani numai, decretele revoluţiei. Asta e impoi'tant, Arăpilă.,. Mâine mergem şi noî pe Câmpia Libertăţii, cum zice Cosiache^

Rosetti că are s-o boteze. Strigăm şi noi, în orice colţişor ne-om găsi: „Trăiască Constituţia!”. Lasă supărarea. Poporul ăsta inimos care ne-a dat puterea lui merită să ne afle alături de el chiar şi mâine. 1

Semnară amândoi foarte'tulburaţi, ca secretari, decre-' tele pc rând. ^.

, Dccrctul Nr. 1 V în numele poporului Român |

^'Dreptatc-Frâţie^ 1

Gurernziî vremdniccsc decretă: ^ÉH

Steagul naţional va avea trei colori: albastru, galben şi roşu. | Deviza română, care va fi scrisă atât pe steaguri cât şi pe monumentele şi decretele publice, se va compune de aceste două cuvinte: *Droptate-FrăţieDreptatea, aceasta stea strălucitoare, care luminează omenirea şi o povăţuieşte în calea binelui, voieşte ca oamenii să fie mai întâi slobozi şi, deopotrivă, şi frăţia, acest sentiment străbun românesc, leagă inimile pentru obştescul folos.;'\par „Decretul Nr. 2 ^ 1

În numele poporului Român

— Dreptate-Frâţie^^ ^

Guvernul ryremelnicesc decretă: \par

Potrivit voinţei poporului, toate rangurile civile se desfiinţează, pentru totdeauna. Nimeni, de acum înainte, nu va mai putea a-şi lua vreun rang, în nici un act public. Singura deosebire ce va existaj între Români va fi aceea a virtuţilor şi a slujbelor către patrie.'- j i „becrctul Nr. 3 '\par hi numele poporului Român '\par <^ Dreptate'Frăţie” j

Guvernul provizoriu decretă: i

Potrivit voinţei poporului, cenzura este desfiinţată pentru tot-„ deauna. Orice Rohiân are dreptul de a-vorbi, a scrie şi a tipări slobod| asupra tuturor lucrurilor; se înţelege însă că întrebuinţarea acestei li-' bertăţi nu implică abuzul ce ar putea face unii. defăimând viaţa privată a locuitorilor, sau invitând poporul la nesupunere către legi şi guvern, | abuzuri ce vor fi pedepsite de tribunalele competente.”. ' „Decretul Nr, 4

Ílii numele poporului Român *<Dreptaie-Vrăţic^ Guvernul provizoriu decretă: Fiindcă naţia romană, prin revoluţia de la 11, a manifestat dorinţa de a avea o Gvardie Naţională şi Guvernul vremelnicesc ga* sind că o astfel de instituţie este de neapăx'ată trebuinţă de a se întocmi numai de îndată, decretă formarea acestei Gvardii în toată ţara, cu a cărei organizaţie se însărcinează mini? – trul din Lăuntru şi totdeodată numeşte de comandant al Gvardiei din capitală pe colonelul Scarlat Kretzulescu.”

Arăpilă sc rădica ţiuând în mână farfuria de sticlă în care fusese îngheţata de fragi.

— Am făcut treabă bună, frate. Merităm încă o porţie de îngheţată de asta. E grozavă! Eu mă duc să mi-o iau singur de la bucătărie. Am să-i spui Ţiţei să-ţi aducă şi ţie.

— Nu crez că o să ne mai dea, îi spuse Bălcescu. Are ideile ei.

Ştia el ce spune. Ţâţa lega simplu vorbele: bolnav, îngheţată, răceală.

— Tocmai de aia. mă duc să-mi iau singur. Vreau o porţie mare. Şi făcu palma căciulă deasupra farfuriei de sticlă, arătând cât de mare să fie porţia. Lui Arăpilă îi plăcea grozav îngheţata.

Pe când se întorcea cu farfuria de îngheţata de la bucătăria de vară, care era într-o căsuţă în curte, în dreapta, ca şi nucul, dar dincolo de pajişte, mai în fund, Arăpilă îl văzu pe Bălcescu privind lung, încurcat, un. buchet de cel puţin treizeci de crini, cu lujere lungi, care aducea ca un snop de grâu, pe care feciorul trimis de Frusinica îl sprijinea să stea drept, pe scaunul pe care-1 rezemase.

— Ce-i cu florile astea? întrebă speriat de proporţiile jerbei. Şi începu să râdă nedumerit, mirat, arătându-şi dinţii puternici şi albi ca ai negrilor.

— Citeşte! Şi Bălcescu îi întinse o scrisoare scrisă în franţuzeşte de eleva lui de la lecţiile de franceză, de subt acelaşi nuc subt care se aflau azi.

„Scumpul, scumpul meu prieten.

Cum aş putea să-mi arăt recunoştinţa? Unde aş fi fost azi dacă nu ai fi fost dumneata.? într-o lume de răi şi poltroni, ai rămas acelaşi bărbat curajos, care ne dădea lecţii de istorie şi franceza

I i subt nucul clin grădină. Doamne, îmi tremură mâna scriind aceasta. l-am spus pe vremuri lui lancu Manu că lângă dumneata mă simt mai inteligentă. Azi când te admir pentru bărbăţia dumitale, a. ş spune că lângă dumneata o femeie, fericita de ea, lângă dumneata se simte şi ea ¦ ajoasâ, are puterea să le arate celorlalţi dispreţul pe care î) merită.

Fnisinica

Speriată şi acum că nu şi-a scris lecţia.

Frusinâca Biil-Ceaarescu”

Bălcescu mai rămase un timp pe gânduri, apoi îi spuse feciorului, cu un ton scurt, hotărât, că poate să plece. Dar omul şovăi, încurcat:

— A spus cuconiţa să aştept. că poate daţi răspuns.

— Spune-i că-i mulţumesc foarte mult, îi spuse Bălcescu cu o afectare protocolară şi o privire rece.

Feciorul parqă tot nu ştia ce să facă; se vede că Frusinâca stăruise prea mult ca să aştepte răspunsul.

— Ţi-am spus că poţi să pleci. Spune-i cuconiţei dumitale că-i mulţumesc mult, foarte mult.

— Ciudat, mormăi Alecu, după ce feciox^ul închise po) '-tiţa de grilaj de şipci Verzi.

— De ce ciudat? întrebă mirat prietenul său, care-şi plimba gânditor palmele peste tâmplele înalte.

Arăpilă şovăi câtva timp, parcă ar fi căutat cuvintele. încurcat, învârtea în mână lingtiriţa de argint cu care tăia în felii îngheţata.

— Toată lumea ştie că ai iubit-o po Frusinâca. Mulţi cred că o mai iubeşti şi acum. Mi-a spus Mihăileanca, actriţa, că e în stare să jure că singurel om pe care-1 iubeşte Frusinâca eşti dumneata domnule, şi. şi.

— Şi.? Ce şi? întrebă Bălcescu întărâtat.

— Ei bine, credeam că n-ai uitat-o într-atât. ca să-i transmiţi mulţumirile acelea atât de obicinuite, rostite ctn atâta nepăsare, adineauri.

— I-am mulţumit, ce vrei să fac mai mult? DealtfeL nici nu-mi datorează cine ştie ce. După abdicarea lui Bi-be. scu, nu mai poate fi vorba de nici un proces al atentatorilor. Nu? Poci să-ţi spui că la ceasul ăsta li s-a dat drumul la toţi şi trebuie să fi sosit în Bucureşti chiar Peretz, pe care l-au căutat atât. în ceea ce priveşte iubirea. ar fi mult” cie spus, dragul meu Arăpilă.

Prietenul cel negâ'U clatină din cap:

— Inţ^egf Luxită

Şi pândi să surprindă pc* (aţa lui Bălcescu vreun acnrn lămuritor, dar acesta, cu ochii umezi parcă mai mult din pricina acestgi înserări noroasc, încărcate dc o ceaţă răcoroasă, ca după ploaie, întoarse capul, făcându-se că priveşte spre bolta dc viţă-de-vie, cu frunzele cu picături pe ele. care ascundea masa de vederea celor de pe uliţă

— Cu Lucica c altceva.

— Pe ea o iubeşti?

— Nu, n-o iubesc. Dar iţi spui, cu Lucica e altceva.? meia aceasta m-a iubit sacrificând totul. Avem un copil

— Atunci de ce n-o iubeşti măcar pe ea i întreabă în-rcal, uimit, Arăpilă. îţi spui cu, totul e foarte ciudat:

Bălcescu mai rămase iar un răstimp pe gânduri. apnf „rbi cu o hotărâre la care prietenul nu se aştepta:

— Alecule, aş vrea a-ţi spune ceva. ce crez totuşi că ai sa înţelegi. Ai să înţelegi poate mai mult decât m-a înlelr^ '^tzil, când i-am scris anul trecut, după moartea Ele egri ^. Mi-a răspuns atunci foarte încurcat, cu fel de i i de ocoluri. Despre fi'umuscţc, despre poezia vieţii, despre imboldul pe cai'C-1 dă iubirea înfăptuitorilor. în sfârşit, nii a înţeles. A văzut în cele ce-i scriam, fără îndoială, doH („rbaric politică. Dar aş vrea ca tu să ştii că aceasta învingerea mea adâncă Iată cam ce-i scriam şi-ţi repc' > azi: „Nenorociţi sunt acei ce concentrează loală puterea lor dr-3 hi într-o dragoârtc intimă asupra unui obiect rar (! iule ti.- lor şi pieritoriu când îl găsâYn. Pentru ce. să nu înl”. i drago>t.m lastră loată asupra unui obiect mare şi nepierilur? Şi ce e mii (uare penti*u om decât sa? Să nu ne mai trudim dar. iubite Ba/ii

^ Se referă la scrisoarea lui N. Bălcescu ca^e Vasile Alecsand pediată diji Paris la 29 noiembrie 1847. Dup^ra i ion cordial, fraza de scuze pentru întârzicrea răspunsa.1. t^irmaţii legate de documentarea asupra epocii lui Miliai Viteazul î derea elaljorării cărţii aflată în stadiu de proiect, urmează p„ Kiaful menţionat de Camil Petre. scu în roman. Vibraţiii patriuu i Irartiar. a din textul scrisorii, al cărei final îl găsim deosebii de pro-”I.*a 1 ghenarie va eşi ip Reruc dea Deux Mondes un articol iu iltjţ.al ptnilru noi supt titlul Le Moldo-Valachie ei ie viouvement} fy}} fjhi'Aşadar, N. liălcescu era la curent, pătiunsese în viaţa po-(ullurala paiiziana. cultivind relaţii lavorabile stării de spn it Ulii luiiie româneşti. Printre cei apropiaţi se număra şi H. Desprt' nulornl articolului semnalat de noi la p. 44, articol care pc CH'm' ¦ e de ideile social-polilice existente în lucriiriât revo' lua nostru (cf. N. Bălcescu, Opere, IV, ediiie critică (le G '/L^milerga dupĂ fericirea intima, o n&lucirc, ce tu nu vei mai putea găsi. ce eu n-am găsit niciodată şi pe care e multă vreme de când n-o mai caut. Să întoarcem ceea ce ne-a mai rămas din dragostea noastră, s-o întoarcem către ţara noastră. România va fi iubita noastră.”

Un porumbel alb, rătăcit se întoarse în umbra umedă a înserării, fâlfiind speriat peste casă, spre porumbarul de deasupra grajdului, din fundul curţii.

Cei doi bărbaţi, pătrunşi parcă de un altfel de fior, tăcură îndelung, într-o uşoară încremenire.

Bălcescu rupse tăcerea cu un soi de oftat, aşa de uşor, dc parcă ar fi fost în gând:

— Viaţa „este atât de scurtă, frate. înfricoşător de scuilă. Ar fi vrut să spună „viaţa mea'*, dar din gingăşie nu vru să aducă nici un vaier personal în această clipă, prinsă în înserarea liniştită şi umedă, ca într-o vecinicie prevestită, Alecu Golescu înţelese precis Ia ce se gândeşte şi vru să schiţeze un gest de protest. I se păru şi lui însă nepotrivită clipa.

Bălcescu se simţea stingherit. Pe de o parte se gândea că n-ar fi trebuit să se citeze pe el însuşi, aidoma, dar, pe de altă parte simţea, fără să-şi cerceteze mai îndeaproape dibuiala şi cuvintele potrivite, că dacă ar fi desprins din ţesutul ei viu, din scrisoarea către Alecsandri, propoziţia: „România va fi iubita noastră”, repetând-o fără legăturile ei din clipa în care fusese scrisă, ea ar fi început să devie cu adevărat o simplă propoziţie literară, mai mult sau mai puţin plăsmuită, aşa cum i se părea că o socotise, dealtfel, şi prietenul său, poetul. O clipă îi păru rău că se lăsase iar minat de apele, adinei la el, ale prieteniei, şi-şi mai arătas* încă o dată gându^atât de lăvmtric, că mai era încă pe vorb^ roua caldă a simţ^'ii lui arzătoare; deşi nu fără să şovăie, ca şi atunci. Dar împrejurarea cu scrisoarea Frusinichii şi faptul că Arăpilă era un prieten cu care nu putea vorbi decât cu inima deschisă, din străfund, dintr-un preaplin aproape că il siliseră să repete ceea ce spusese atunci şi trăd. adevărul întreg al vieţii lui, chiar <5acă, formulat, acest adevăr „România va fi iubita noastră” ar fi părut cumva verbal excesiv, de necrezut în abisurile lui. Neobiciniiita putere dr a iubi, nemăvginita patimă pe care o simţea în el şi car l-ar fi făcut să şe dăruiască din toată fiinţa lui femeii iubite era însă răsucită şi întoarsă de zăgazul morţii pe care şi-(ştia atât de apropiată, de neocolit, ca un perete până la cei.

Ca să nu se piai^ ea se alroia pe făptura poporului român, căruia el să i se dăruiască într-im chip tot atât de absolut, cura s-ar fi dai^uit unei femei unice în viaţa luL cum de puţine orL şi niunai imii oameni, se dăruiesc unei cauze şi se lasă cotropiţi de ea.

Trăind înfrigiu^t şi lacom de timp. aşa cum simţea el că trăieşte, iubind fără limită precvmr iubea, Bălcescu mergea nu numai pe finii de rădăcină al instinctului, aşa cum venea el din veacul veactu-ilor, dar înnoda aici şi toate fibrele cele de preţ ale făpturii lui de azi, adică laolaltă cu dragostea, încă şi setea arzătoare de a trăi cu orice preţ, deopotrivă cu raţiunea lui atât de lucidă, întreagă. Astfel, gândul apăsător al morţii atât de apropiate, necruţ-ătoare, de care era îmbibat ca de o lunezealâ rece şi întunecată, în loc să-1 abată şi să-1 paralizeze, îl unboldea, stimulându-1 ca o otravă răscolitoare, exasperându-i fimctiile sufleteşti, hipei-trofiindu-le parcă, întocmai cxxm o energie descătuşată din structura ei normală, dar numaidecât încătuşată iar de puterea şi mai mare a raţiunii (care-i îngăduie să se dezlânţtiie doar atât cât trebuie şi cum trebuie) aduce, asrfel preschimbată, foloase nesfârşit m*ai mari decât în forma ei obicinuit; dintâi. Ceea ce, în mic, e adevărat şi pentru altoi, ca şi pentru orice sămânţă, care. pierind în actul iXKlirii. se înmulţeşte însutit.

În chipul acesta, oai^ecum monstruos, iubii^ea lui, care ar fi putut fi nemăi-ginită, închinată unei femei imice,: – e prefăcea în iubire pătimaşă pentru poporul român întreg, iar setea lui de a trăi preschunba ceea ce îi era refuzat din pricina morţii apropiate într-o supra_ţuir'e, într-o neasemuită trăire după moai^e. Dai' cum ai' putea izbândi pe această cale? ÎVebuie ca în aceşti patru-cinci ani cât mai are, până se va stinge cu totul, să ti'ăiască şi să înfăptviiască peste măsură cât pentru o viaţa întreagă, cit pentioi trei vieţi. Nimiai urmând însă lumina minţii se poat^ trăi intens aşa cinn arde încins focul, numai aşa se poate vieţui cât în ţi-ei vieţi. GindurUe acestea pe care le măcinase în feliurite chipuri în lungile zile şi nopţi nedormite de la închisoai'e ii arătau că trebuie, neapărat, să scrie o operă care să fie vie şi peste un veac şi se cerea ca această operă să fie anume de istorie, ca să-1 şi ajute într-o acti\u226? tate neîntreruptă, in-tr-un şir de îndi'eptăii, menite să schimbe făgaşul istoriei. Dar nu numai atât. Ca să fie de preţ, ţinta acestor înfăptuiri trebuie să fie însăşi soarta poporului român. Şi încă nu era de ajuns. Pentru ca această îndreptare a râului adunat diii veacuri să-şi merite numele şi să-i aducă o adevărată supravieţuire, ea trebuie legată negreşit de soarta înti; egii omeniri, se cădea să nu vie niciodată în contrazicere cu idcalu-j'ile mari ale istoriei. Numai aceste ţeluri unele într-altelc, şi laolaltă, puteau să dea preţ unei lupte, să facă viaţa insului nepieritoare. Toate scăpărările minţii îi arătau că nici o fărâmitură din timpul rămas nu trebuie pierdută fără folos. De aici înfrigurarea şi graba pe caro o punea el în tot ceea ce făcea, iritarea trecătoare pe care o stârneau în el piedicile întâlnâte sau ocolurile pe care era silit să le facă. Dar ştia limpede ce vrea. Numai biruind astfel împrejurările gândea el că ar putea câştiga o preţuire adevărată, vie şi peste o sută de ani, numai aşa ar dobândi cinstirea posterităţii pentru părinţii care l-au născut (pentru mama lui îndeosebi, care îl sprijinea şi acum, făcând sacrificii pentru ţelurile lui, în loc să o ajute cl pe ca), pentru fraţii şi surorile lui (pentru Ţâţa care nu trăieşte decât pentru el), poate şi pentru acel fiu care nici nu-i va purta numele. Numai aşa va creşte mân-dria, peste timp, a celor ce vor locui pe uliţa pe care a copilărit el, a poporului întreg în mijlocul căruia şi-a plămădit fiinţa sufletească. Numai o astfel de viaţă va cinsti însuşi faptul de a fi om. Astfel, indefinit prefiâcută, patima din el, care putea fi iadul sau raiul pe pământ, devenea o floare eternă pe cerul istoriei.

Nu le gândea toate acestea clar, cum se văd aici, căci erau gânduri dibuitoare de zi şi de noapte, care se înfruntau, sii alegeavnecontenit şi iar se înceţoşau, dar îi întovărăşeau mintea cu o drojdie tare. Din acest tumult lăuntric, ar fi vrut să-i spuie ceva, totuşi, prietenului său, dar nu i se ivi pe faţa mistuită de trăirea din el decât un zâmbet amar. Nu băgă de seamă nici trecerea zilei. Se întunecase dc-a binelea cu toate că spre apus o geană târzic de lumină, de un albastru nou ivit, arăta că vremea va fi a doua zi frumoasă. Arăpilă, care de câteva zile încerca să sc obicinuiască să tragă dintr-o lulea, cât un degetar, de spumă dc mare, se prefăcea că fumează adâncit, ca să nu-şi Itilburcî prietenul, li întâlni în, tr-un târziu surâsul obicinuit, din colţul stâng al gurii. Bălcescu, simţindu-se vinovat parcă, fiindcă impusese acest tăcut ocol al gândtu'ilor, ar fi vrut să se dezvinovăţească, dar iarăşi îşi pierdti încrederea chiar în cel mai bun prieten al lui. De ce să caute să-l mai lămuroas (îă? Oamenii chiar când sunt atât de apropiaţi se înţeleg nespus de greu.

Nu va înţelege nki Arftpilft mai mult decât Bazil. Ce in-8oamn& numele Mai ia. Măria Niculescu, do pildă, pentru tul decât pentru cel care o iulx^tc cu o dragoste unica, înseamnă numele do România pentru altul decât pentru _cl, care o iubea atât de cotropitor„ cu prevederea peste timp ¦cu Care tremura el pcnti^ soarta ci? Doar un nume” la fel Bcu cel de Măria Niculescu, ori Măria lonescu, un nume fo* ¦hosil de ceilalţi cu rost şi fără rost, care se ştc rgea ca o m R nedă dintiv cele ce umblau prea mult, fără să se oprească, |wiereu schimbată pc altceva socotit fhai bun. luată iar îna-Vpoi pentru scurt timp. Numai surorii Iui” Ţiţei, poate să-i Kspună orice gând lăuntric, fiindcă Ţâţa este el însuşi. Cit bine l-a înţeles ea când. acum cinci anî, el i-a spus, sfâşiat de mânie la închisoarea de la D (jui-stfă, că despoţii i-au la-at numai un ciot dc viaţă, dai' că ii v^a sili să plătească cc î i-au luat, ca pentru trei vieţi. Şi cât de înfiorată, şi alba faţă ca de ceară, l-a privii ea atunci când i-a. spus înfri-rat că nu mai doaVme noaptea şi face fel de fel de planuri, ar vrea să mai trăiască încă zece ani, încă zece numai, ca să răstoarne ca fierul unui plug putregaiul păturii conducâ-loarc. Ar fi vrut. Ah, au şi Ircxrut cinci ani.

Alvcu Golescu bănuia însă că mintea lui Bălcescu cutreieră în clipele astea meandrele îndoielii şi ale morţii şi-1 lăsă în pace, aşteptând să se întoarcă în lume. Tresări când îl auzi rostind, parcă sfâşiat d (^ dnrn” rn rând? n gând:! Iui s-ar fi luptat stihii;

— Şi totuşi. totuşi, Alecule, mi se pare de neînţeles că Lucica nu mi-a mai scris nimic de la naşterea copilului. Ce poci să crez?

— Grijile copilului, ce vrei!

— Aş fi vrui să ştiu chiar despre copil ci te ceva.

— Mă gândesc, Nicule, uneori, că trebuie s-o înţelegi a cum e ea. Puţin mai în vârstă decât tine, speriată că i trece viaţa, ceea ce a dorit cu patimă a fosl să aibă un copil. Şi l-a dorit de la tine. Acum are acolo, la Budapesta, ceea ce a dorit din făptura ta.

— M-am gândit şi eu în uiumul ump eu ar putea sa Kc aşa. Nici nu mai poci să crez altceva.

Ţâţa se apropia ţinâj) d în mâna ridicată lampa cu globul ci alburiu iluminat pe dinlăuntru, caie făcea un focar pi tal cu cercuri concentrice dc lumină tot mal slabă, şi Bălcescu, cotropit încă de gindurik* lui, ca de nişte valuri ca

I se mai clatină şi după furtună, ar fi vrut să-i cadă în genunchi ca unei întruchipări. Ea văzu, rezemat de spătarul scaunului, uriaşul buchet de crini. Puse lampa jos şi privi o cUpă înfiorată, apoi cercetătoare. Mângâie o corolă albă, cu petalele ei întoarse, strise cu fire aurii, albe ca nişte degete de o frumuseţe nepţământească. O ameţi dintr-o dată mireasma tare, crudă şi pătrunzătoare.

Nu îndrăzni să întrebe de la cine sunt, deşi era curioasă să ştie. Nu era geloasă pe femeile care-1 iubeau pe fratele ci. Dimpotrivă, ar fi vrut să-l ştie iubit de toate. Aşa iubit de femei se întregea chipul lui pentru ea. Dar voia ca el să nu iubească niciuna. Să nu-şi piardă timpul lui fără preţ cu ele.

— Mă duc să pun crinii aceştia în apă, ca să nu se ofilească. Şi apoi vi se aduce cafeaua.

Purta peste rochia lungă, de pânză mânăstirească nisipie, un şorţ albastru cu stele mici albe.

Fru^nica fu foarte dezamăgită când află răspunsul atât de sărac în cuprins al lui Nicu. Se aşteptase ca el să fie tot atât de tulburat primind scrisoarea, pe cât fusese ea când o scrisese. Era, şi fusese totdeauna, convinsă că el o iubeşte, dar că e prea mândru ca să mărturisească.

Se arăta, de azi de dimineaţă de când ieşise de la arest, din pricina zbuciumului prin care trecuse, furioasă pe toţi revoluţionarii. îşi ieşea din sărite când i se vorbea despre revoluţie. Făcea în gândul ei excepţie numai pentru Bălcescu şi Aristia, pe care nu-i socotea la fel cu ceilalţi.

Aristia fu şi el cumplit de supărat pe cei trei atentatori. Le trimise a doua zi o provocare la duel, „fiecăruia în parte şi tuturor laolaltă”, pentru laşitatea de a se sluji de o persoană străină fără s-o întrebe, pentru ticăloşia de a implica, fără ştirea ei, o tânăra fată într-o astfel de aventură care se putea sfârşi rău.

PE CLMPIA UBERIAIU a greu, birja în care se aflau Nicu Bălcescu, Grigore Alexandrescu, Barbu şi Ţâţa îşi face loc pe Podu Mogoşoaiei ca să treacă Dâmboviţa peste podul de piatră, la Mitropolie, şi de acolo subt Dealu Filaretului. Din toate colţurile oraşului, pe toate podurile, pe toate uliţele, râuri de bărbaţi, femei şi copii se îndreaptă spre locul de adunare. Nicolae Golescu a făcut bine lucrurile. Magistratul nu s-a lăsat mai prejos, Agia la fel. Acuma s-au mişcat la glasul mitropolitului, dar fără voia din adânc a lui, şi toţi preoţii din capitală, care umplu unele uliţe, căci merg în pilcuri

Qopotul cel mare zguduind văzduhul şi toate celelalte au sunat din zori. Dimineaţa e frumoasă, parcă umedă, cu mulţi nori albicioşi, cu un început de zăpuşeală.

Negustorii au închis prăvăliile şi se îndreaptă şi (i, înă-buşindu-se de zăduf în anteriile lor şi în lebadelele îmblănite, pe căldura asta, venită după ploaia de ieri, care a presărat drumurile cu băltoace, dar ameninţă cu o zi toropitoare. Când să treacă de Mitropolie, birja a trebuit să se oprească înapoia unui şir întreg de trăsuri şi carete, căci toată uliţa e acum prinsă de o lungă coloană de săteni care vin dinspre Domneşti, Clinceni şi Slobozia Nouă. Abia către prânz pot răzbate. Acum înaintează şi ei, mai mult împinşi din urmă, căci uliţele bucureştene sunt înguste şi întortocheate. Chiar în trăsura din faţa lor e Ana Ipătescu, cu soţul şi cumnatul ei. Leagă cât de cât un capăt de convorbire cu cei din birjă.

Mai în urmă în trăsura pompierilor sunt îngrămădiţi vreo ¦inci inşi: Axente Sever, Deivos, Scarlat Turnavitu, fratele 1 mai mare, Demostene Turnavitu, fost parucic, şi Vasile Maiorescu, care sta pe capră, lângă soldatul care mână caii. Locotenentul Zăgănescu şi sublocotenentul Dănescu sunt, cu

I compania de pompieri după ei, mult înainte. Suni veseli ş gălăgioşi şi toată lumea de pe Ia fei'estre şi de pe margint se uită la ei. Mergeau aşa salutându-se ceremonios cu priţ^ tenii. Deodată Scarlat Turnavitu îngheţă. De Ia o răspânlit intraseră în şir, numaidecât după trăsura lor, brişcă lui Tase-chiristigiul, în care se puseseră două leagăne cu perne de n; iuşama, în faţă şedea chiristigiul, care mâna caii mari roibi, şi alături de el, Tudor Fărşerotu; în spate erau popa Du-miti*u cu preoteasa Stana, iar între ei, Tincuţa, care vruses^ să vadă şi ea depunerea jurământului pe Constituţie. Era într-o rochie cat^e-i pornea de subt piepţi şi se înfoia ap (d cu părul negru tras spre tâmple. despărţit printr-o căran subţire în dOuă cozi, strâns împletite, ce-i cădeau pe spate Preoteasa Stana, într-o fermenuţă de mătase verde pesti rochie, avea capul înfăşurat într-un tulpan alb, cu un capăt ^vârUt înapoi pe umărul stâng, iar celălalt în jos. Părea ati|| de tânăi'ă. că nu i-ai fi dat cei treizeci şi şase de ani pe care-I avea. „ ^

Scarlat Turnavitu îşi sucise gâtul tot întorcând capul s-^ vadă mai bine pe Tincuţa, care-i privea cu o bucurie înspăimântată, să nu o descopere cumva tată-su atât de fericita Slava zilei atât de însorite era şi slava tăcută a dragostei lor.

— Frumoasă fată are popa Dumitru, îl auzi Scarlat pe Vasile Maiorescu, şi în clipa aceea simţi mai întâi un fior spaimă care se prefăcu într-o clipă într-un fior de mândrie.

Nimeni nu ştia minunata lui taină. Dar numaidecât se – rânse, jignit, în el însuşi, căcfauzi răspunsul lui Deivos

— O fi frumoasă, riu zic. Da nici preoteasa nu-i d' lepădat! Of. Of. Ce i-aş mai pupa benghiul de pe buza Doamne, Doamne!

Ofiţeroii ăştia sunt ofiţeroi, orice-ar face, îşi spuse îi^ gând cu obidă Scarlat Turnavitu. îţi vine să-i dai dracului.'

Subt coloanele albe ale fântftiii Filaretului, de ieri piti i azî arhitectul Mei ic * a făcut, acolo unde începe câmpia. „ poartă în stil neogotic, înaltă cât o biserică şi cu trei întărhi pentru trăsuri în mijloc şi pentru cei ce merg pe jos două arcade laterale. E toată împodobită cu ghirlande de verdeat: ' [acob Molie, arhitect cu studiile la Paris, adept al stilului clasic m construcţiile edilitare. După eşuarea revoluţiei de l: i 1(140 s-a sta bnu în Fi-anţa (n. ed.) şi şi cu steaguri tricolore. Ti'ibuna s-a făcut pe o p”dra mai mi înaltă, igicâ landaţ roşu, L. _ mea peste vorbitori şi peste cei care vor oficia.

Po masa acoperită cu o năframă albă, doi diaconi străjuiesc încă din vreme crucea de argint bătută în rubine î<) diamante, adusă dc la Mitropolie, un vas alb de faianţă $i sece sfeşnice de argint cu luminări groase. In stânga tribun” o raclă cu moaştele sfântului Dimitrie Basarabov. Multmn ^ nesfârşită este ţinută mai departe cu cordoane de soldaţi şi iLdc volintiri din Gvardia Naţională, care şi-au luat. mmdn, asupra lor paza. La cele patru colţuri ale locului de adunare câte un tun. cu tunarii săi. aşezaţi după regulile ostăşeşti Popoi-ul nu putea să ştie ce se întâmplă pe dedesubt, dr vvcr^^e cc nimeni nu îi dădea la o parte văkil de deasupra El a fost chemat alaltăieri dimineaţa, în zori, la Mitropolie, să împiedice un guvern al boierilor şi a făcut lucrurile bine că abia au scăpat, fugind pe din dos, boierii care v<-^„ niseră la chemarea mitropolitului. Acest popor încă mai avoci L încredere în mitropolit şi în guvernul revoluţionar. Venisc-din zori că, după vorba din teatru, de atunci, parcă se desfundaseră mahalalele. Nu avea de unde să ştie că. Frăţia'*, d. 1 care nu auziseră toţi, fusese scoasă din guvern, eă Bălct^' „ nu mai era acum secretarul statului, ci numai scx^retai. ^ {uvernului.

Ca să mai treacă timpul, fuseseră adu: >i şi lăutaii. DinUK earele breslelor, care aveau să treacă prin fata tiibunei, fu-: ie9e lăsat să intre deocamdată numai echipajul cu patru ci ai tipii^rafiei lui Rosttti Wintiu^halltnîn eadiul impodobn. cu ghirlande şi steaguri era un teasp al tipogi'afici care tipa pe hoc, subt ochii fermecaţi ai mulţimii, p<^ Un volantt poezie i>cazională. Două fete frumoase, în costum naţioniJ, azvârleau foile în mulţimtpv măsură ce se tipăimn

Iunie II. I8U

Ce;”las muieţ răsună? Vil/, poporul s-adună, Prin sfânta libertate simte fericit,; ^ toţi se strâng în bi*aţe, Caci toţi s-au înfrăţit.

Cenzura se goneşte, Tip-irul dobândeşte Dorita-i libertate, ^ Ce e viaţa sa.

Cu ea numai trăieşte, Cu ea va prospera.

S-au strecurat, de te miri cum au izbutit, şi vânzătorii de oragă răcoritoare, de dulciuri cu apă rece. Li se dă voie s^ se împrospăteze de la fântâna cea mare, dc subt deal.

În stânga tribunei vorbitorilor s-a făcut o alta, cu treptf mai înalte, dar neacoporită. E împodobită şi ea cu steagur tricolore şi cu ghirlande. Aci fu poftit Bălcescu şi ai lui. Ma erau acolo, când sosiră ei. şi alţi câţiva membri ai guvernulu şi ai ministerului, cum şi un mare număr de preoţi şi de frun tasi ai revoluţiei.

În aşteptare, Rosetti sc dusese în carul tipografiei, unde se afla asociatul lui, Winterhalter, ajutând fetele să împartă foile, glumind cu cei de faţă. Pe urmă s-a trezit ţinând o fnflăcărată cuvântare, de acolo, din car.

Pe la douăsprezece a venit şi a trecut pe subt poarta de triumf, în trapul mic al cailor, un lung alai cu trompete. în frunte era jumătate din escadronul de cavalerie, apoi careta mare, neagră, în care se aflau mitropolitul şi colonelul Odobescu. De o parte a caretei era călare colonelul Voinescu 1, şeful ştabului armatei. I sc spunea Voinescu I, totdeauna pentru că în armată mai era şi celălalt camarad, Voinescu II văr cu el, care până azi rămăsese numai maior, dar devenise în schimb, secretar al statului.

Într-o a doua caretă veneau Nicolae Golescu, Ion Vei-: i seu 11, iar într-a treia Ion Câmpineanu şi Costache Filipescu. Fu văzut intrând pe jos, în acelaşi timp, Ion Brătianu.

Cei din tribună zâmbiră. Grigore Alexandrescu surise c. 'de obicei, nelămurit:

— Aştepta desigur în dosul porţii, penti'u ca să facă <> demonstraţie de democraţie.

După ce steagurile armatei au fost aduse în faţa tribunei a început sfeştania.

Slyjba a fost făcută de arhiereul vicar şi vreo zece preo (şi a fost foarte lungă, pe când alţi o sută şi mai bine de preoţi înconjurau tribuna. După slujbă a vorbit Voinescu II, îm brăcat în frac cenuşiu, foarte arătos, cu faţa lui bălană ş ovală, cu mustaţa mică, unduioasă, dar fără sfârcuri, pe o ie i iri lai. ui nde

( loI, ingură cărnoasă, cu cârlionţi peste urechi. A rostit cu glas puternic, cu o ţinută exagerat elegantă, cuvântarea scrisă: „Fraţilor!

Noi astăzi nu suntem adunaţi la această solemnitate spre a celebra vreun sfânt sau vreo altă serbătoare obicinuită, ci pentru sfinţirea acestor steaguri naţionale, care se înalţă, pentru asigurarea drepturilor celor mai scumpe, celor mai sfinte ale unei naţii: pentru sfinţirea, zic, a steagurilor celor mai potrivite cu mântuitoarele învăţături ale Evangheliei.

I i îoţi

În zilele aceste se va decreta chemarea obşteştii Adunanţe constituante şi cât de curând vor începe şi alegerile. Până atunci guvernul aşteaptă o întreagă slobozenie de lucrare, şi îndată ce se va deschide Adunanţa, el îşi va da socoteala de întrebuinţarea ce a făcut cu puterea ce i-aţi încredinţat. Şi atunci, de îşi va fi împlinit misia după dorinţa poporului, nu cere nici o recunoştinţă, căci nu a făcut decât să-şi împlinească o datorie. Iar de nu va fi, răspuns la misia sa, singura facere de bine ce cere de la popor este de a porunci darea lor subt judecată ca trădători ai patriei, ce în vremi atât de grele, atât de periculoase, nu au depus toate ostenelile, toate privigherilo pentru împlinirea datoriilor lor.

Încă o dată, veniţi să sărutăm steagurile şi prin această sărutare să întărim frăţia ce trebuie să stăpânească între tot RomânuL'*

Cuvântarea a plăcut pentru că a fost destul de scurtă şi bine rostită. Multă vreme s-au tălăzuit uratele mulţimii.

Între timp, mitropolitul a fost îmbrăcat în odăjdii, pu-nându-i-se omoforul de către diaconii săi. Apoi a trecut pe tribuna vorbitorilor. Diaconii au ţinut isonul arhiereului care. se închină în faţa mitropolitului, şi acesta a început să bine-cuvânteze steagurile, stropindu-le cu apă sfinţită. Pe urmă a sărutat Evanghelia, ferecată în încheieturi de aur, pe care i-a înfăţişat-o arhiereul şi a citit formula jurământului, pe care i-a înaintat-o Voinescu II, pe o tipsie acoperită cu o maramă, după ce s-a închinat iar şi a sărutat şi crucea bătută în rubine.

„Jur în numele lui Dumnezeu şi pe această sfânta cruce, că voi fi credincios voinţei naţiei Române, apărând-o din toate puterile împotriva oricărui atac şi asupriri; jur că nu voi lucra niciodată în contra intereselor naţiei, şi că voi ţine şi apăra acele douăzeci şi unu de punturi decretate de popor, conlucrând după putinţă-mi şi jertfind şi vieaţa mea chiar pentru dânsele şi pentru naţie.”

A sărutat iai crucea, a semnat jurământul şi a rămas apoi în tribuna.

— Crezi că o să-şi dea Neofit viaţa pentru Constituţie? întrebă cu zâmbetul lui iritant Grigore Alexandrescu pe Ţâţa. Ce zicî, Nicule? Pe fată, surâsul lui” atât de obicinuit, semn al unei maliţiozităţi de neînvins, o necăji, dar Bălcescu, car-stătea cu braţele încrucişate, îi răspunse poetului, cu zâmbetul lui din colţul stâng al gurii, tot atât de obicinuit, dar reflexiv, cu o întrebare:

— Crezi că un mitropolit poate călca un asemenea jurămint

Uialele au ţinut multă vreme. Au depus după aceea acelaşi jurământ toţi membrii guvernului şi ai ministerului. Au jurat şi cei doi. Rosetti şi Brătianu, dar au anunţat că îşi voi da după aceea din nou demisia, care, dealtfel, nu le-a fost primită. Au fost şi ei salutaţi cu urale care cutremurau văzduhul. Se întunecase puţin fiindcă se aduirou nori mari dm ploaie. \par

Când au depus jurământul cei doi. Bălcescu şi Arăpilă acesta venind lângă prietenul său i-a şoptit în glumă, arătând că sunt mai puţin aclamaţi.

— După cum vezi suntem mai puţin populari decât Bosetti şi Brătianu.

Dar Bălcescu i-a zâmbit şi i-a şoptit, fără urmă de părere de lău:

— Eu nu alerg după popularitate, după orice fel de popularitate. Eu vreau o popularitate întemeiată nu pe fum, ci pe meritele mele. O popularitate care vine de obicei târziu uneori, ori numai după moarte. Vreau o popularitate desfâ-şui-ată în timp, nu pe uliţe. A rămas cu braţele încrucişate cu mina dreaptă la bărbie, cu ochii oblici şi pătrunzători în-ginduiaţi, aşa cum i se întâmplă de obicei.

După ce au jurat toţi membrii guvernului şi ai ministerului, colonelul Voinescu I a dat ordin să se apropie, în formaţii strânse, trupa. A urmat o scurtă cuvântare a colonelului Odobescu, care a citit actul de abdicare al lui Bibescu şi anunţat că toţi ostaşii sunt dezlegaţi de vechiul jurământ îi vestea apoi că vor fi adtişi din nou a doua zi să depună jurământul separat, pe unităţi.

După ce s-a retras armata, Voinescu II a luat iar cuvinlul şi a întrebat poporul dacă vrea să jure şi el că va apăra cu pre>, ul vieţii Constituţia. ^_^ lilO

Iii

Multă vreme nu s-a auzit decât un vuiet ca al unei mări în furtună. Hotărârea şi însufleţirea erau de nedescris. Voinescu II a făcut apoi semn cu mâna că are de vorbit şi s-a făcut linişte. Le-a cerut să repete după el formula jurământului. Şi din mii şi mii de piepturi s-a auzit repetarea răspicată a fiecărui cuvânt din jurământ.

Numaidecât apoi, el a citit decretul prin care Câmpia Filaretului se va numi pe viitor Câmpia Libertăţii.

Pe urmă au dtâfilat soldaţii, carele breslelor, au cântat muzicile. Mitropolitul şi unii miniştri au plecat în carete şi căleşti încă mai dinainte de sfârşit şi mulţi au făcut la fel, căci norii de ploaie se îngrămădesc tot mai mult. Nicolae Golescu ia în sfârşit cuvântul şi cere celor de faţă să aleagă pe şeful Gvardiei Naţionale. Se iscă o larmă îndârjită. Unii fropun pe Scarlat Ki'etzulescu, alţii pe căpitanul Teologu. ina la uiTnă e ales Kretzulescu, care îmbracă deocamdată oar eşarfa de comandant. A început să plouă, repezit, răpăit. ^Unii văd în asta un semn bun, făgăduiala de rod.

UN JOC NLItUSIVAT

Chiar din cele dintâi zile ale revoluţiei, o spaimă nemai pomenită îi cuprinsese pe boieri. Amintirile Revoluţiei fraa ceze, cu cruzimile şi execuţiile ei, ii îngrozeau. Cel dinţii gânc al tuturor fu să fugă. Dar se zvonise că ţăranii afin drumu rile şi trimit înapoi caretele boiereşti, silindu-i pe fugari şi rămână în ţară. Pe mulţi din cei care încercaseră să fugă şi sptmea că i-au jefuit, ba pe unii i-au şi ucis.

În Bucureşti le e frică să iasă pe uliţe şi pe poduri ş stau ascunşi ba la unul, ba la altul. Cei mai curajoşi sun anume cei mai ambiţioşi, care-s veseli că au sc^at de Bibescu şi văd acum calea deschisă pentru ei.

— Nu poate să dureze asta! spunea Alecu Vulpe. An mai vcizut eu revoluţii.

Toată lumea îşi amintea cum îl „lucrase în foi de viţă' pe Tudor Vladimirescu <>acest mare vornic şi vistiernic totodată, în acele luni din 1821, cu cită iscusinţă se descui'case când fusese nevoit să îndeplinească poruncile lui. |

Aşteptând, boierii se adunau acum ba la unul, ba la altul Şl jucau cărţi, flecărând despre toate. 1

De data asta se găseau dân nou la Alecu Vulpe, unde era J cincişase mese de joc, boiereşti ori nemţeşti. Când jocul era în toi. se produse afară o mare mişcare şi toţi tresăriră, spe4 riaţi, dar dintr-o dată se liniştiră, se înseninară, căci se ivi ca un soare Frosy Băl-Ceaurescu, de-abia elibeiată luni di^ mineaţa de la Vornicie şi întovărăşită de colonelul Dăscă-j lescu. E negrăit de tulburătoare într-o rochie de tafta liliachid fără alte volane decât două cercuri jos de aceeaşi culoare pm poalele largi. Poartă în cap un cauc vişiniu, prins în faţa cu un surgiuc imens de safir, ca turbanele paşalelor. Cerceii, două briliante care strălucesc viu, trimit ochilor ei albaştri şi aşa plini de lumină; reflexe arzătoare. E un joc ameţitor il-

; UŞ1 mt Birau era', pe-ivi di-3că-Aie i pe faţa celi, iştri [itor

1 luminii tari de la surgiuc la ochii mari, migdalaţi, de la i^rceii ca nLşte mici aştri la dinţii strălucitori în albeaţa lor umedă, când râde. Mai toţi se scoală şi aleargă înaintea ei. Lăcusteanu, care pare grozav dc preocupat, nu poate să nu-i spună în treacăt cu îngânafarea lui de încrezut „cunoscător sexului”, cum afix'mă el despre el însuşi, cu orice prilej:

— Mademoiselle, nu ştiu când sunteţi mai frumoasă, pe scenă sau în viaţă? Săptămâna trecută v-am văzut în Angehd husarilor şi am crezut că sunteţi un angel, o floare între angeli.

Frosy era foarte sensibilă la părerile rostite despre apariţia şi jocul ei pe scenă. So grăbi să-1 întrebe, în timp ce îşi lăsa mâna sărutată, fără. să se uite cine i-o sărută:

— M-aţi văzut în Angelul husarilor? Surâd_ea. şi dinţii ei de fildeş se cheamă în stiălucii^e cu cerceii.

— Se poate? Se poate să nu vă văz? Am crezut că nimic nu e mai frumos în soţietatea noastră, îşi reluă el cu încăpăţânare ideea de compliment. Dar văd acum că în rochia asta sunteţi şi mai frumoasă. Şi când sfârşi complimentul” ca să-i dea autoritate, îşi pocni pintenii galant.

Se pare că ea vrea să uite că a fost arestată şi nici dintre cei de faţă nu aduce niciunul vorba, căci sunt mulţi care ţmd în atentat mâna lui Băl-Ceaurescu.

„ Dintr-o aruncătură de ochi, Frusinica se convinse că bo-ierii totuşi joacă, fiindcă ea văzu pachetele de cărţi pe masă. îi fusese teamă că din pricina revoluţiei îşi vor schimba tabieturile. Se linişti. Avea nevoie de bani numaidecât şi nu ştia de unde să-i ia. Nu cerea niciodată nimic bărbaţilor, aştepta ca ei să-i ofere şi în genere se mulţumea, şi acum, cu micile ei câştiguri din marginea meselor de cărţi. Avea cheltuieli mari şi leafa nu-i ajungea nici pentru fleacuri. Mai cumpărase doi cai pentru corvezi. Erau de plătit vizitiul, ar-gatul din curte, feciorul din casă şi bucătăreasa, căci nu voia ca bătrânele ei să mai muncească. Pe deasupra veneau lucrurile de îmbrăcăminte foarte costisitoare. Avea deci neyjDÂe de cel puţin patru-cinci galbeni pe zi. îşi făcu totuşi fără-nici un fel de grabă loc la masă. AuzLânsă limpede în spatele ei pe marele postelnic Năsturel, care spunea, în şoaptă, unui boier mai tânăr de mâna a doua, Lahovary, mângâindu-şi cu tâlc barba cam rară:

— Giuvaiericalele Băl-Ceaureştilor se iniorc unde le é menirea, de la început. la fata celeia care a fost ji^fui de ele. I

Şi Lahovary îngăimă compătimitor:

— E căzut rău, bietul de el. I Se vorbea acum deschis despre această nebunie a 1

Băl-Ceaurescu, de patima lui pentru această ucigaşă l'rumi sete. Faptul că ea se încăpăţâna să-i spiuiă mereu „unehiuh nu-1 descuraja, ba da încă poftelor lui un iz de incest, cari tulbura şi îndârjea şi mai mult. Nu se sinchisea nici de fap| că se ştia de către toată lumea că Frusinâca nu-i îngăduie ni muit decât un sărut pe obrajii ei de trandafir, în calitate lui de unchi. El aflase, după cercetări încăpăţânate de amai nc'norocos, dai' dârz, că Frosy nu fusese nici a lui Arişti cum crezuseră toţi, nici a nepotului său şi nici a inginerut neamţ, care se mulţumise să aibă în Bucureşti o bună şi fiŞ moaşă tovarăşă de petrecere, cu cântec şi danţ, cu glume pu| cam tari. B? il-Ceaurescu ştia acum, şi era adânc convins J (asta, că la această frumuseţe nu ajunsese încă nici un bărbe Era sigur că nimeni nu o văzuse decât îmbrăcată în capoatei ei voluptoase de mătase, care abia îngăduiau, când se intr' deschideau şiret, să lase să se vadă genunchii ei catifelaţi a florile de nufăr. Părerea lui se răspândise, şi astfel, după I tot Bucureştii o socotise pe Frusinica femeia cea mai depé vată din acest oraş, care şi aşa avea un prost renume în f priveşte moravurile aristocraţiei lui, lumea bună începu: acum să vorbească în mod perfid de castitatea ei, caro í apărea tuturora nefirească. Urmarea fu că se căutară tot fel l de explicaţii, înflorite cu cele mai absurde insinuări. Callicnl Ghica, sora lui Băl-Ceauroscu, faimoasa „logoviperă„ a > Ioanelor bucureştene îi găsise o poreclă, repetată, în bata| de joc, de către femeile din protipendadă: „Fecioara din m^-haâaua Visarionului”. Se pretindea că fuge în ultima cliji de bărbaţi fiindcă trupul ei ar avea mari cusururi ascuns, că LU'e un şoric pe sân în loc de fraga obicinuită, ba unii, '! rnai ales unele, depăşind cu totul afirmaţiile dintâi ale li Băl-Ceaurescu (care, crezând că îi apără reputaţia, o calor-niase), pretindeau că de la nişte prietene ale doicei ei s-| fi aflat că nici nu e măcar femeie cu adevărat. La douăzer şi trei de ani o fată fiind socotită o fată bătrână, mai to susţineau că însuşi faptul că-1 poartă de atâta timp pe col-nolul Dăscăloscu după ea nu dovedea altceva decât că oml avea nevoie de paralele ei, iar ea avea nevoie de un, chevaUr

I rvanVun sigLsbiu, cum spunea tot dulcea oi mătuşă, acea ^'„clogovipcră”, gura rea a Bucureştilor, care după ce-i luase ota pajrte din avere, prin dezmoştenirea mamei, o mai şi ura icum de moarte.

Băl-Ceaurescu nu credea însă nimic din toate acestea, el iiu|! ra convins că ea nu a întâlnit încă un bărbat i^devărat. ca '1 de pildă, şi îşi spunea că el singur e în stare să încăl/c^ască narmura asta rece, că într-o zi, triumfător, o va înmuia şi „ va face el femeie adevărată.

Aştepta, pândea mereu clipa prielnică şi holăi iloaie. iar Mnă atunci căra de acasă giuvaiericalelc familiei, mulţumin-iu-se să fie îngăduit, cu acest preţ. în api-opierea ei intimă, ie şi numai în calitate de unchi. Işti^ De aceea îl scoase din sărite gluma lui Alecu Vulpe, care, hilijâpurcat la gură cum îl ştia lumea, şi cum îi plăcea şi lui să

Ifnf. se spună, căci erau multe femei tinere care făceau un haz uţipebun de* mascările lui, găsise, acum la joc, piilej să facă ide iluzie ^^^^ ce şoptea lumea şi distila cu perfidie şi chiar bat-U amănunte şi alte vipere în salonul din palatul Doamnei tclpe la Tei (al doamnei răposatului Grigore Ghica-voievod) tr^Lăcusteanu, încântat de atenţia pe care i-o dăduse ea şi fericit ic|că se aşezase lingă el, mare cunoscător al sexului frumos, pă „ceruse lui Vulpe – care dădea banca la stos – să plătească ^pi-g. întâi miza Frusinichii.

tict – Nene Alecule, plăteşte întii acestei sublime i'cnM^i. care fcusţne onorează cu prezenţa domniei-saie.

trek ~ Sublimă o fi ea, spusese acru Vulpe, dar do unde ştii ieji^dumneata că e femeie?

mţ Toţi începură să zâmbească; zâmbi şi Frusinica.

a s” Vulpe, văzând zâmbetele tuturor, stărui în gluma lui echijataifvocă:

— Nu i-aî văzut nici măcar sânii. De unde ştii dumneata ftipjcă nu-i are de pâslă, sau ca nişte pungi căzute.?: uns< Lăcusteanu se supără galant şi se înflăcăra ridicându-se nii, f $i lipind picioai'ele de-i pocniră pintenii. Je Iu – Sunt convins că are cei mai frumoşi sini din lume alonjcă nici Hebe nu poate a o întrece.

; i – Să-ţi fie de bine dacă eşti convins. dar eu nu crez?

uăzec – Sunt şi eu de părerea maiorului, izbupni jignit şi în-ai to (dârjit Băl-Ceaurescu. ^ i colo – Să-ţi fie de bine şi dumitale, dacă crezi asta, se în-1 orai; căpăţână să stăruie Alecu Vulpe, şi ochii lui mici, maliţioşi, >valiâ hisângeraţi ca de ţap, îl învăluu^ă cu o privire dispreţuâtoarey

Sin care sugeră celorlalţi ideea că marele logofăt e un caraghi< dus de nas. Din partea mea eu m-aş prinde că are sân de pâslă. %

— Şi eu m-aş prinde că o dimpotrivă. că nici Hebe r ar putea s-o întreacă, spuse înflăcărat mereu Lăcustean

Dialogul ăsta, neobicinuit în faţa unei femei, care ei astfel cu atâta lipsă de gingăşie discutată, stârni o vesel tulbure. Cantacuzino îşi frământa buzele gi^oase. Toate pil virile bărbaţilor se opreau asupra femeii aţâţate şi iscoditoa|| Costache Cantacuzino, nemaiputându-se parcă stăpâni, lip din buze şi, în tăcerea asta întărâtată, spuse grosolan:

— Şi eu sunt de părerea lui nenea Alecu. Şi eu m-; prinde pe cinci sute de galbeni că Frosy nu are sini frumos

Frusinica stătea cu coatele pe masă şi cu bărbia sprijini, în palme. Parcă îşi apăra talia de privirile iscoditoare. Cir. auzi sfidarea cu o astfel de prinsoare, a lui Cantacuzino, îi-trcbă cu un aer mirat şi firesc:

— Şi de ce nu pariaţi?

Toţi se priviră încurcaţi, nepricepând unde vrea iL ajungă ea. ^1

— Cum să pariem? întrebă, mai nedumerit decât to, chiar Cantacuzino.

— Foarte simplu, îl lămuri Fiaisinica, Dumneata pui]3 masă cinci sute de galbeni, nenea Alecu pune şi el pe mai cinci sute de galbeni. Nu? Unchiul Cristache pune alătui o mie de galbeni. După ce i-aţi pus, eu iau jumătate din bari de pe masă pentru mine, adică o mie de galbeni, şi jum-tatea cealaltă îi ia cine va câştiga prinsoarea. 4|

— Adică acel care câştigă îşi ia miza înapoi, constata 1-nărul Lenş. g|

— îi rămâne cinstea şi favorul de a fi apărat frumoşi? întări Lăcusteanu, care era mândru şi de şcoala lui subţiiu cu dascăli de tot soiul. ^1

Oamenii parcă erau buimaci, tot nu pricepeau. Ochii i mari de safir îi învăluia cu o strălucire dulce, blândă şi ca-didă. întrebarea care plutea pe buzele tuturor era însă cui se va şti cine are dreptate şi deci cine trebuie să câştigc? Alecu Vulpe parcă băuse un pocal de vin nou, care îi înf ie-bântase sângele. Preciza el gândurile celorlalţi.

— Şi cum o să ştim, Froso, dacă ai sâni frumoşi sau nu?

— Foarte uşor, răspunse femeia, cu o uşoară rumeni e a obrajilor albi, cu o tremurare abia simţită a nasului sum (>, cu nările lui ca nişte mici petale de trandafir alb. Vi-i arăi hios sânii

I maşi: ătur bani n hâi e ican icun nâiet aenir iume: arăt

Peste tăcerea încremenită flutură un roi uşor de pofte.

— Ne arăţi sinii? întrebă din nou, brutal, Alecu Vulpe, dar fonf, pentru că nu mai avea dinţi la şaptezeci de ani, cu buzele împleticite. Cum? Când?

— Acum, aci.

Fu o tăcere de necrezut.

— Ei. şi cum. şi cum ştim dacă sunt frumoşi? întrebă bâlbâit Cantacuzino.

Fala ridică senină şi candidă din umerii roz-albi:

— Asta nu ştiu.

Toţi băuscră parcă o drojdie tare. Cantacuzino se întoarse hotărât şi arătă două cupe de Baccarat pe masă.

Erau cupe subţiri de băut şampanie, din care avea să li se dea mai pe urmă. Boierii socoteau că pot lua dulceaţa cu aceeaşi linguriţă şi bea apa din acelaşi pahar, dar de şampanie ziceau, rafinaţi, că este necivilizat lucru dacă n-o bei în cupe rotunde şi subţiri de cristal.

— Pentru mine sunt frumoşi numai dacă sunt albi şi pv^ potriva acestor cupe. Le luă în mâini pe amândouă şi le puse Ia o palmă una de alta în faţa ei. Erau două cupe desăvârşit rotunde, deloc adinei, cu picior subţire, cu cristal fin lucrat în flori de crini. Uşoare şi transpai^ente, nu aveau masivitate. Va trebui deci să vedem dacă sunt la fel.

Toţi crezuseră că această pretenţie nesăbuită^ pune capăt discuţiei, dar Frusinica spuse simplu:

— Bine.

Băl-Ceaurescu trânti pe masă două pungi pline cu aur, Cantacuzino puse şi el Înfrigurat câteva fişicuri de galbeni în faţa lui, lângă miza celuilalt. Alecu Vulpe, la rândul său, cuJ^uzele căzute, parcă beat, aşeză pe masă încetişor, ca în fişicuri, cinci sute de galbeni.

Era o linişte încremenită, o tăcere de cleştar. Frusinica. încet, măsurat, luă din grămada de bani jumătate şi îi puse cu grijă în punga ei de brocart liliachiu, ca şi rochia, în care-şi purta batista, banii şi alte lucruri mărunte. Apoi, subt privirile lor încinse de pofte, toropite, îşi lăsă rochia, decoltată sus, peste umeri în jos. Sinii apărură în culcuşul transparent de mătase moale al cămăşuţei uşoai'e ca un voal. Lăsă apoi încet de tot, ca şi când ar fi oficiat, şi umerii subţiri ai cămăşuţei jos. Bustul întreg apăru modelat şi alb ca de marmură. Coşul pieptului, săltat, purta în dreapta şi în stânga uşor, depărtaţi, doi sini cu unduiri de crin atât de suave, că nu se putea vedea nici un început, ca pieptul de porumbel

), ci>'>t< a m i'. pta iic4„ juiva iui. >i ^' „ uni incfH^ia cu crle *hiă bi>abe do nneur-; r nrr le sport a ptf I albeaţa. T&cuUL lui de pe masA cek ^ cupe şi le aţeii, fî*”u^ pr câte un sân, c4 nlftv paftale de cristal transpăreai Potrivirea era desăvir^ita. In infriguram aprigft U lutâ rra crva din patima cu care, în mimcrosscle şi falmo* m^le tablouri ale Renaşterii bMrLnii priveau pe Suana i baie, dar acolo în tablouri, Suxana nu ştia cft c privita.

Cu un SWIB de invingfttar. BAl-Ccauresca M tuA inapi 1 de galbeni, punând-o fĂlos în buzunarul anteriuhiL

— Spuneai şi bonei mele mĂtuşi ce ai Wfanit, unchiule. ît pare că o interesează foarte mult, se întoarse, cu un rfmbi afurisit. Fru. ^nica sfwr DAl-Ceaurescu.

Până seara tAt oraşul, adicĂ toată lumea bunA, nu vorbii prin salfXine decât de aceastA nebunie neruşinatA a Frus-nichii. Cel mai mult suferi Aristia, cĂruia li dădură lacr-mile. El nu-i vĂzuse niciodată sânii. Bălcescu, au7ind despit întâmplarea asta, se întrista puţin şt tpoi se îmjrori dc riV (tâmicia frumuseţii femeieşti

OLTF. Mf SrRK CICLTIISTI

Acum se şiia, tn sfârşit, sigur. Fracţiunea guvernului cffrP ocolit pe la Craiova se întoarse în Bucureşti. Timp de vre: duuă zile nu a-a ştiut nimic despre „olteni^*, cum li s-spune, şi în cugetele membrilor guvernului de la Bucureşti intrase neliniştea. Dacă cei patru: Eliade. Magheiu, Tell şi Ştefan Golescu sunt cumva supăraţi sau cine ştie ce şi nu ai vor să vină în Bucureşti ca prieteni? O luptă între frac unile revoluţionare îi îngrozea pe toţi.

Plecaţi în ziua de 9 iunie din Islaz, după ocolul făcut p Craiova, unde au fost şi arestaţi de reacţionari câteva ceaiuri, până i-a eliberat Magheru, timp de trei zile nu s-a ştiut nimic despre ei, despre gândurile lor. Cu forte niilitarcserioase pentru câtă armată se găsea în Ţara Românească, două companii de linie, şase sute de dorobanţi şi tot al îţi volin-liii, cu Magheru, Tell şi Pleşoianu, oameni iubiţi de ostaşi, putea să fie loc pentru orice presupunere, mai ales când doi membri ai fracţiunii de la Craiova, Popa Radu Şapcă şi Pleşoianu, fuseseră lăsaţi afară din noul Guvern provizoinu constituit la Bucureşti. PrtH) tul ţăran de la Ct*ki putea să ridice şi singur o parte din ţărănime, iar Eliade. la rându! lui, avea negustorimea şi intelectualii. Au răsuflat deci uşu raţi cei din Bucureşti când, în seara zilei de 14 iunie, au fos^ „tiţi că „oltenii' dorm în noaptea aceea la Piteşti, că îi noaptea de 15 vor cina la Ghergani. de unde vor pleca în zori îişa încât în ziua de 16 pe la prânz să fie în Bucureşti. Cea potrivit pentru o primire cât mai plină de pompă.

Vin, dealtminteri, în câteva trăsuri, fără trupă, pe car” au lăsat-o în urmă, căci altfel le-ar fi trebuit încă o săptă-ină ca să ajungă la Bucureşti. De la popas la popas se for-ineas& un soi de alaiuri locale alcătuite din cirmuitoiii jude

319 ţelor, subtcârmuitori, dorobanţii locului şi numeroase trăurj cu prieteni, cum şi destul de mulţi săteni.

Dealtfel, ocolul pe la Craiova fusese un ocol strategic la caro Eliade ţinuse în mod deosebit, căci era bine să fie cât mai departe, în mijlocul pandurilor şi al trupelor prietaie cită vreme situaţia nu e încă pe deplin lămurită în capitlă.

Sunt acum la ieşirea din Ghergani în totul vreo două:3ci de carete şi brişti în frunte cu zeci de săteni călări, găiţi cu flori şi panglici, cu steaguri tricolore şi cu dorobanţi: ă-lări în urmă. Cită vreme trec prin sate, e totdeauna şi lune multă, care priveşte şi Ic aruncă flori. I

De-abia ieşiseră din Slobozia-Moara, când se văzură teptaţi de un alt mic alai, numai din două carete, dar acâs-tea luxoase, cu roţile vopsite în galben. Erau oprite în mr-ginea drumului, subt un stejar rotat. Eliade recunoscu lu-maidecât pe prietenul său, bancherul Pavlicioni, însoţit le noul membru al guvernului, Hagi Curţi. Alaiul cel mareso opri şi oamenii se salutară între ei. Pavlicioni îi felicită cJ-duros pe CQ^i trei care rămăseseră în guvern, şi, la pornip, pofti pe Eliade în careta sa. Hagi Curţi, care spusese ci e trimis de guvern ca să-i întâmpine, îi pofti într-a sa pe lâll şi vŞtefan Golescu, fiindcă Magheru declară că rămâne cu Pe-şoianu în trăsura lui de ţară. i

Nici „oltenii” n-au avut la rândul lor ştiri din Bucurcli şi de aceea Eliade este grăbit să cunoască situaţia. Este r? – liniştit, iritat, din pricină că arşiţa asta şi norii negri încă^ caţi spre munte vestesc o furtună. Se gândeşte cu^amăii-ciune că n-o să se aleagă deci nimic din primüx'a de la Ei-cureşti.

— L

Pavlicioni stiferă şi el grozav din cauza zădufului şi u toată eleganţa lui obicinuită şi-a deznodat legătura can-i înconjoară de trei ori gulerul alb, cu aripi niari, ascuţiiî. Pune mâna pe umărul prietenului său, ca să-l facă mai ateii la cele ce va spune: f!

— V-am ieşit înainte, anume, ca să-ţi explic situaţia e la Bucureşti. Vreau să fii bine informat, chiar înainte dea da ochii cu ei. După cuin ştii, crez, s-a format un Guveii provizoriu şi alt minister. I

— Foarte rău. Trebuia să-l păstraţi pe cel făcut de rl la Islaz. k

— Cu Popa Şapcă în guvern? Buzele lui cărnoase I strâmba într-un surâs dispreţuitor: Şi pe urmă, se mai i făcuse altul la Bucureşti, cu Bălcescu, cu Rosetti. Nu! 1 l'AI poate. Am pus în locul lor un mare negustor, deocamd^S, ' şi vreo doi-trei boieri liberali. îi spune apoi lista întreagă, şiq Deşi o cunoaşte, Eliade o ascultă cu luare-aminte. îiej – Trebuie să rămânem pe muchea dealului, nici iet^ dreapta, nici în stânga, DITQ E surprins că Eliade în loc să fie bucuros e* mirat ^ jaa iritat gă iţi, lui

I ma u n ţiţ are aci) rnu? că

— Aţi pus doar secretari în guvern pe Bălcescu şi Alecu Golescu-Negru? Ăştia erau comitetul „Frăţiei”.

— S-a isprăvit cu „Frăţia”. Acum suntem cu toţii fraţi. Nu ne trebuiesc anarhişti în guvern. Dumneata ai spus-o: Urăsc tirania, mi-e frică de anarhie! „

Eliade rămâne îndelung pe gânduri, apoi ar vrea să spuie ceva, dar Pavlicioni îi pune dinainte o foaie de hârtie, scoate ŢUn toc şi călimara din cutia de la capra trăsurii.

— Iscăleşte acum asta. Ministrul citeşte nedumerit. ~ Ce-i asta?

— Un ordin al dumitale către ispravnicul numit azi, Fio-rian Aaron, să-mi aducă ţăranii de pe moşie la secerat.

Eliade s-a posomorit brusc, a luat de pe coşul caleştii un UPI mănunchi de flori şi-1 miroase îndelung. Pe urma întreabă nedumerit:

— Dar ce? Nu ies singuri? Noi am dat la Craiova po-^ runcă aspră către clăcaşi să continue muncile până la toamnă, când se va chema Adunanţa Constituantă, măd – Ordinul dat de dumneavoastră e apă de ploaie. Na a Bl ^J^^gs îci un ordin. Li s-a urcat Proclamaţia la cap clăcaşi-lor. Uite câmpul! N-a început secerişul şi suntem în a doua jumătate a lui iunie. îi arătă holdele de un auriu roşcat care fremătau acum înainte de furtună. Eliade şovăie mereu:

— Ce poci face?

Pavlicioni întoarce capul spre el, aprig.

— Ascultă, mie nu-mi arde de glume. Pierz recolta de pe trei moşii. Eu te-am ajutat când aî avut nevoie.

Aluzia asta la ajutorul dat pentru cumpăi^area tipografiei îl cam supără pe Eliade.

— Dar ce poci face? Ţi-am spus că am dat ordin ca să se muncească ca şi până acum.

— Asta îţi cer şi eu. Nu-ţi cer ceva nou. însă e nevofe să dai anume poruncă ispravnicului Aaron ca să-i scoată la

ŞL C CARE jiad uven ase s mi 5 Nu î

JL – UN OM INTRE OAMENI, VOI. LÎ secerat ca şi până acum, adică cu dorobanţii după ei. Şi-i scoată pe moşia mea. Semnează aci.

Eliade lasă capul în piept, nemulţumit, iritat; totuşi sm-ncază.

Au ajuns la Bucureşti abia pe înserate, căci furtuna F-r prins înainte dc Chitila şi a fost nevoie să se adăpostcrică la un conac. Din norii negri, încălecaţi unii peste alţii ca nişte arătări de spaimă, curgeau, departe peste dealuri, tn-bre de snopi lungi de ploaie, pe când în jurul trăsurilor tul ridica vârteje de praf, spulbera frunzele căzute şi CI. Cj copacii tineri, îndoindu-i, dcspletindu-le ramurile celor ii mari. Pe urmă a fost o năruire de tunete, întretăiate de ial-gere, şi a început potopul. N-a durat mult, ca la un ceas, un ceas şi jumătate, dar când a fost ca ei să iasă iar la drum! în adăpostul de la Chitila, totul era înaintea lor ca o baltă, pin care caii călcau la întâmplare, căci drumul nu se mai <u-noştea.

Vremea se răcise brusc, încât seara asta grăbită de 16 b-nie părea o seară de toamnă, iar cerul rămăsese, jos, acop (ril tot, în afară de o geană de lumină roşiatică spre apus.

Prin sat, câteva acoperişuri fuseseră ridicate şi trunchiii'i dc copaci frânţi erau culcaţi uneori de-a curmezişul du-mului.

N-a mai putut fi vorba dc primire la Bucureşti, iar patru au depus jurământul la Palatul Administrativ, în f ţa mitropolitului şi a celorlalţi membri ai guvernului, ei începu, la cererea lui Eliade, în continuarea şedinţei Ie primire, o şedinţă de lucru, şi în această întâie şedinţă a a-tregului guvern s-au lămurit multe, s-au ales apele de ib-cat. Cu o înverşunare de nedescris, Eliade ceru să se dta afară, cum zice el, chiar în acea seară o poruncă neşovil-toare către clăcaşi, ca să iasă numaidecât la secerat pe şiile boiereşti. H

Pc când căuta o formulare oarecare, spre indignarea p Bălcescu şi a lui Arăpilă, poetul-ministru scoase din buzurt un caiet şi spuse că el are scris, încă de pe drum, redactâli gata, deci, două proclamaţii, una către săteni, alta către pi)-prietari şi că vrea să le supună Sfatului miniştrilor ca să Li pronunţe asupra lor. Arată că este neapărat nevoie ca ele ^ moarte, dacă nu acelaşi număr, atunci negreşit aceeaşi dată, s^ca să poată linişti cu totul pe proprietari.

— Eu nu-1 înţeleg pc fratele Eliade? întrebă mânios Alecu Golescu. Guvernul domniei-sale a fost arestat şi batjocorit aa teajde proprietari la Craiova, fie şi numai o oră. Nu au scăpat de ¦ ii la pieire, după cât aflarăm, decât datorită curajului şi clarve-ujderii fratelui Magheru, care a dospresurat guvernul. Ei bine, rvjtot mai vrea, să-i împace pe proprietari”? Crez, vreau să cuj^ic doar că asta este părerea mea, că el ar merita ca proprie-r r tarii să-1 aresteze din nou, poate că atunci ar pricepe că nu e le f cu putinţă înţelegere cu ei.

as, Eliade nu răspunse, înghemuit în el însuşi ca subt o cara-mdpace, şi ceru iar „să dea afară” fără întârziere următoarele ^ două decrete, a căror ciornă o citi cu un glas sonor şi hotărât: „ ^^Proclamaţia Nr. 15 în numele poporului Român -„Dreptate-F raţie” chi ar iţei laţ de u 'ŞOV r jzun; iacta” re pn a să ele

Fraţilor săteni, Dumnezeu s-a milostivit; după atâtea certuri, ne alină durerile şi, prin schimbarea ce s-a făcut, ni se dete fericirea.”

Când Eliade ajunsese aci, Arăpilă izbucni într-un hohot de râs.

— Fericire? Unde naiba-i fericirea?

Eliade se supără şi ameninţă că nu mai citeşte, dar continuă: „Insă, precum oamenii cei buni s-au gândit la voi, asemenea şi voi să vă gândiţi la paguba cea mare ce ar fi pe ţară, când v-aţi îndărătnici a lăsa bucatele proprietarilor şi arendaşilor nestrânse. Prin urmare, daţi ajutor cu toţii, faceţi încă trei luni înlesnirile ce faceţi cu claca.

Această întârziere de trei luni nu are altă pricină decât chiar interesul vostru, cât şi al proprietarilor, ca să se poată culege rodurile câmpului de estimp.”

Bălcescu, care dintr-un soi de ciudă se-ntorsese cu spatele spre ei şi privea pe fereastră, căutând în gând ce ar fi de făcut, fierbea acoperit şi, când Eliade ajunse aci, izbucni mânios:

— Râde ţara întreagă de noî când va ceti că munca de clacă este în interesul clăcaşilor. Sătenii trebuie lăsaţi să-şi adune mai întâi bucatele lor de pe câmp. Nu înţelegeţi odată asta?

^j^^^ r pe nas. A,. >put un timp, „poi a dat citire c„ fraS alta” fL (tm) „^” (tm) „*'„. domnule EHade, si, pu.

Ce gânduri aveţi? Adun'^rea'^ 0? ^ca, ea trebÂfe 'Âeii p J Nicolae Golescu făcea semne lui Bălcescu să se liniştea*.

atuna^Elxade se intoai'se suxprins către MagherÂT^'u spî!

— Nu vedeam atât de limpede, cum le văz a”mi oIt, ^ rde dumneavoastră. Domnul Bălce^u are? ^^átf îi ex,. sta. nu poate să existe altă stăpânire decât po^fuf Li t^, i ^t^fi„^ Gol. ^<^u se apropie de scaunul îndepâiut din co. tul -Uu 5”-^ şopti lui Bălcescu, pr^Lnindu-? i bă^u^^îî^:

— Lasă-1 astă-seară pe Eiiade_. E obisit de ÎMW^ ne. vos. Nu t. – ebuie să ajungem la o rupÂSTin^JS^cW. dv li p”ima şedinţa comună. f> cni.

Mitre^politul ai-ătâ cu mâna întinsă că vrea să fie ascultatdise;:; ^ ^^^^^^ coIegH „oştn nu au obicinuS^ d:CL.ţxuo; Ul adunanţe conducătoare. Se ceie o anumită mi sca

N' pun >teaî lena niré ă pr jjao

: easf iting ina (Ati spti' sură, fără care nu ne rămâne decât să tăbărâm unii pe alţii, ca la spartul bâlciului.

Eliade putu citi mai departe; la sfârşit se văzu însă că în Consiliu domneşte o tăcere apăsătoare.

— Nu ştiu ce să crez. Sfatul guvernului nu e de părerea mea?

Mitropolitul, din fruntea mesei lungi de nuc lustruit, acoperită ^ cu faţa de postav roşu, făcu un semn, un semn prezidenţial cu mâna, abia văzută din mâneca largă a giubel<â mătăsoase.

— Sfatul guvernului va vota la sfârşit, şi acesta, şi na altul va fi răspunsul său. Mai aveţi ceva de arătat, don>-nule Eliade?

Cel întrebat citi a doua Proclamaţie, cu aceeaşi dată de 16 iunie:

— Ele se întregesc una pe alta, lămuri el.

„In numele poporului Român f<Drep tate-Frâ ţie*-Guvernul provizoriu către toţi proprietarii ăe moşii Fraţilor, Acei care s-au sculat în numele dreptăţii şi al frăţiei n-au putut avea cuget să năpăstuiască pe niciuna din clasele societăţii.”

Arăpilă, care se dusese şi el în colţ, aproape că şuieră la urechea lui Bălcescu:

— Asta-i îndrăzneală. Vorbeşte acum în numele „Frăţiei”, unde nu a fost admis decât acum câteva săptămâni.

Iritat, Eliade se opri iar din citit şi aşteptă până când sa făcu din nou linişte.

ă mă- „Fraţilor! Nimeni n-a putut avea de gând a vă răpi moşiile. Poporul Român voieşte ca săracii săteni, plugarii hrănitori ai oraşelor, care până acum au purtat toate greutăţile ţării prin munca lor şi care de atâtea veacuri au lucrat moşiile şi le-au îmbunătăţit şi au ' hrănit pe strămoşii voştri, să aibă şi ei drept la o părticică de pământ. Acea părticică şi acum este lăsată pentru hrana lor şi ţăranii plătesc pentru dânsa o arendă foarte împovărătoare de la Regulament încoace. Ei plătesc clacă, iobăgie, dijmă.”

Aci mitropolitul, ca să atragă luarea-aminte că Proclamaţia dă satisfacţie şi grupului care protesta, sublinie, apă-sând vorbele:

* In ediţia 13. ^^: „acoperit” (n. ed.).

— Asta aşa-i. Foarte bine zis. ^

Cei mai mulţi aprobară, unii gata să se lase convinşi, alţii erau convinşi de mai înainte. <

Eliade citi mai departe: I

Acum patria recunoscătoare către fraţii noşiri săteni a hotărât^ principiul şi a consfinţit prin jurăniânt să scape pe fratele său sătean de robia clăcii, a iobăgiei şi a dijmei, însă patria.”

Arăpilă întrerupse sec şi rosti aprig, şuierat, cu privirea scânteietoare:

— Ei, acum să vedem şi pe. însă'*.

Eliade îşi muşcă mustaţa şi aşteptă iar, apăsat, cu intenţie. Apoi citi mai departe: inşi patria, ca o mumă bună a tuturor, nu voieşte ca această măsură de înfrăţire să fie spre paguba proprietarilor; de aceea Guvernul provizoriu declară, ca să fie în cunoştinţa tuturor, atât a fraţilor săteni, cit şi a fraţilor proprietari, că deşi s-a hotărât şi s-a jurat sfinţenia principiului, însă până când nu se va aduna Obşteasca Adu-p nare Constituantă care să chibzuiască şi să hotărască cum se cuvine ca Stăpânirea să despăgubească pe proprietari pentru desfiinţarea drepturilor de care ei se bucurau până acuma.”\par

Bălcescu, deşi era hotărât să nu mai intervie în seara aceasta, izbucni iarăşi, întrebând cu pumnul întins plin de mânie: ^

— Ce vreţi dumneavoastră să spuneţi, domnule Eliade, că proprietarii trebuie să fie despăgubiţi pentru drepturile de care ei se bucurară până acum? Vreţi să spuneţi că vor fi „despăgubiţi' pentru că nu mai sunt vornici şi spătari? Că vor fi despăgubiţi pentru tot ceea ce a câştigat revoluţia II Chiar şi pentru aceea că nu vor mai avea dreptul să bată la scară şi să afume cu ax^dei ţărănimea? Şi cine-i va despă-|| gubi? O adunare de proprietari? Cum va fi aleasă? Ce înseamnă bâlbâiala asta revoluţionară în cel dintâi ceas al gu-ţi vernării noastre? – |

Eliade ridică din umeri, într-un gest de iritare, care ar fi vrut să spună: asta am zis eu?” Se mulţumi însă cu atât şi începu iar cititul: | „Până atunci, nu e drept, nici nu este iertat ca sătenii să înceteze de a răspunde proprietarilor sau arendaşilor de moşii de îndatoririle proprietăreşti, afară de acea infamă iobăgie. * ^

^jm_._

— Până acum poruncile astea sunt singura voastră mă-i-ră sigură, mârâi Arăpilă.

IEliade mai citi încă aproape un sfert de oră, dar nimeru iu-1 întrerupse. Bălcescu era din cale-afară de dezgustat. La armă, mitropolitul puse la vot ambele Proclamaţii, fără nici jn soi de comentariu.

Nu votară împotrivă decât trei inşi: Bălcescu, Magheru Hi Arăpilă, iar Voinescu II se abţinu, prefăcându-se neatent.

La propunerea lui Nicolae Golescu, înainte de ridicarea şedinţei, cei de faţă mai semnară un decret, dar acesta nu stârneşte nici o discuţie.

Decretul Nr. 23

În numele poporului Român ^Dreptate-FTăţie>*

Guvernul provizoriu hotărăşte:

1. Toţi amploaiaţii Statului vor purta cşarpe cu culorile naţionale fn vremea când se află în funcţii.

2. Membrii Guvernului provizoriu şi miniştrii vor purta eşarpe de la dreapta spre stânga.

3. Amploaiaţii Poliţiei vor purta eşarpa la mâna stingă, ceilalţi amploaiaţi o vor purta încinsă.,.” n

Plecând pe drum, în birjă cu Arăpilă, căci nu se putea merge pe jos, deoarece străzile erau ca nişte băltoace, iar din multe pivniţe oamenii tot mai scoteau apa înspumată cu doIniţele şi cazanele de tinichea, făcură o constatare ciudată. De unde, după cum aflaseră ei, la Craiova Tell ceruse să fie împroprietăriţi neîntârziat clăcaşii, prezentând chiar el un proiect de decret, dar se opusese Eliade, susţinut atunci de Magheru, şi numai aşa Eliade izbutise să facă să se dea uimitorul decret de la Craiova, prin care clăcaşii erau îndatoraţi să iasă la muncă pe moşiile boiereşti, dimpotrivă, la fedinţa de azi, Magheru s-a alăturat cu hotărâre la protestarea lor, a lui Bălcescu şi a lui Arăpilă, votând cu ei doi împotriva Proclamaţiei, în timp ce Tell s-a lăsat foarte uşor convins de mitropolit şi de Eliade. Au convenit însă amândoi că nu pierd la schimb.

SAFTA CEA NEAGRA CROIEŞTE CU CiRBACIUL

Luând cunoştinţă de Proclamaţia către „fraţii săteni”, cun şi de cea către „fraţii” proprietari de moşii, administratorii de judeţe au înţeles ce au de făcut şi încă de joi, mai ales în satele cele mai apropiate de Bucureşti, poruncile au pornit severe, ca dorobanţii să scoată fără întârziere lumea la muncă pe ogoarele boiereşti.

La Vadu Rău, oamenii abia sfârşiseră cu strânsul snopiloi de pe pogoanele lor şi se pregăteau să-l treiere cu cele câteva perechi de cai care se găseau în sat, căci în douăzeci de ani cam sărăciseră de vite şi îndeosebi nu aveau cai, când vineri, încă de cu noapte, fură treziţi în pocnet de harapnice. Logofeţii boiereşti, şi mai ales Buim. acu, însoţiţi de câte patru dorobanţi călări, sculau lumea să meargă la seceră pe lanurile arendaşului. Oamenilor nu le venea să-şi creadă ochilor şi urechilor. Celor mai mulţi parcă li se frânse deodată şira spinării. Mitru Chibuc, lung şi uscat, îşi luă inima în dinţi şi începu să strige în poiana lăscrucii, unde se adunaseră nechemaţi, ca să se sfătuiască, pe malul de doi-trei paşi, care cobora de la porţile caselor spre Gârloagă:

— Nu mergem. Costituţia a şters claca!

Dar o lovitură de bici îi plesni faţa şi lăsă pe ea o dungă vânătă. Buimacu ieşise călare de după casa lui Duţa Căciidă-mare şi sc oprise nevăzut lângă ei:

~ Vreţi Costituţie, ai? Uite Costituţie. Şi iar îl pocni.

Oamenii, neavând ce să facă, ieşiră iarăşi, încă din zorii zilei, la munca lor de robi, aşa cum fusese de cându-i lumea. La capătul laiaului, unde se opriră să răsufle, Ion Fii'u se uită

U ocha rotunzi, sticloşi, duşi în fundul capului, la Toma şi ămtea i se încreţi şi mai mult.

— Ei, frate Tomo, nu scăparăm dă clacă nici dă data ita. Şi rămase cu privirea pii^onită în pământ.

Toma, la început, nu mai putea de ruşine fată de oamenii „ care, se chema, îşi zicea el în gând, că ii păcălise, mai ales A în batjocură fu dus şi el la cules de spice cu copiii, dar pe irmă se îndârji iar:

— Ei, n-am scăpat acum. o să scăpăm peste o lună.

> să vedeţi voi, Frate-său, Ion, iar îl privi amărât şi nedumerit, cu un; îmbet greu, care nu se vedea de subt mustaţa căzută şi ume-ită de scuipat.

— Peste o lună, mă?

— Peste o lună, peste două. o să scăpăm noi dă claca lată. Numai să nu mai fim atât dă bicisnici.

Vorbea Toma, dar numai el ştia ce era în inim. a lui de ruginea îndurată.

Când soarele era de trei suliţe pc cer, doi dintre dorobanţi plecară spre alte moşii.

Pe la prânzul cel mic, ca să îmbuce ceva şi să hodinească > ţâră, alde Firu şi vecinii lor s-au tras spre marginea drumului cel mare, deşi era o postată de mers până să ajungă la el, dar aveau acolo carele şi vitele dejugate, la umbra unui frasin mare şi umbros, lângă un puţ cu cumpănă, căci intraseră cu secera în lanurile boiereşti, în zori, din jos de sat, spre Mărunţişu. Carul îl păzise Luţa, fetiţa de cinci ani acum, a lui Codan, un năpârstoc de fată, neastâmpărată ca un căţeluş, care-şi cam făcea de cap cu tată-său, dar ştia de frica Saftei, ică ea nu glumea. în grija ei rămăsese şi Tricuţ. băieţelul de un an şi opt luni. Pe iaiba rară de lângă trunchiul scoi-ţos al copacului aştcrnuserâ un ştergar şi pe el pusese Safta de-ale ¦brii pentru toată lumea. Dumicau cuminţi, mişcând fălcile îndelungă vreme, ca să simtă mai bine gustul mălaiului făcut la ţest, al brânzei care începuse sa se încreţească în sare şi al cepii. Erau acum cam mulţi: Codan, Toma, Ion, cu celc două fete ale lui, gineri-su Vasile Ţurc*ă, nepoţica de cinci ani şi băieţelul care începuse să umble şi să vorbească binişor.

Safta singură nu se opi^ o clipă locului. Luase pe lan, la câţiva paşi de ea, şi fetiţa cea mică de tot, pe Ionica, într-o cop&ioaiă, că nu putea s-o lase aci la căruţă, fiindcă era depai-te. Ca să-i fie la îndemână, o punea acolo, subt un măr

320 pădureţ, cam fără umbră, chiar lângă locul de seceră. O ţine în copaie de frica popândăilor şi a gângăniilor de tot soiul căci de la nenorocirea cu celălalt copil al lui Codan ea nmai avea inima să lase copiii închişi în casă când ieşeau 1; muncă. O adusese acum şi pe ea, fireşte, aci lângă puţul dt la drum. Ducea copaia când pe umăr, când în creştetul capu lui, ţinând-o cu o singură mână. Aci, după ce aşternuse şi dup-: ce scosese apă, ea lăsase bărbaţii să mănânce şi spălase pio dui, îi schimbase scutecul şi-i da să sugă. Oamenii erau frânt de oboseală şi abia îşi clătiseră ochii năpădiţi de năduşeaU şi praf. Pe când Safta, în cămaşă prăfuită, de pânză şi cu vil-nicul negru dinainte, întindea braţele, goale şi călite, căci ' mânecile i se adunaseră spre umeri, scoţând încă o ciutură de apă, Ion băgă de seamă şi spuse cu un soi de mirare:

— Măi Tomo, ţie nu ţi se pare că femeia asta s-a împlinit binişor? Dă când o ştiu io avea braţele subţiri şi uscate ca dă băieţoi. Hă. Ce zici?

— Ehei, s-a împlinit d-a binelea, răspunse Toma, căutând să-şi scoată de la spate un spic de grâu, pe care neastâmpărata de Luta i-1 vârâse subt cămaşă, mânioasă, fiindcă el îi prinsese năsucul între două degete, ameninţând-o că i-1 fură. S-a împlinit binişor. mă lo^ne, da' tu nu vezi că a început să semene cu răposatu tată-su, cu Miai?

— Ce să spui, seamănă pă zi ce trece cu Miai, da' vezi că Miai era bărbat frumos.

— Păi, uite că şi Safta s-a făcut frumoasă, nu vezi unchiule? se amestecă în vprbă Lisaveta, care-şi căuta loc să 3e aşeze ca un câine, fiindcă hatul era cam gloduros, la umbra frasinului. S-a făcut frumoasă. Dacă unchiu Miai era aşa, 3ra frumos, nici vorbă.

Era adevărat. De când căzuse peste ea, la douăzeci şi şase de ani, norocul neaşteptat al măritişului, ea, pe care toţi o vedeau îmbătrânită, singură şi înăcrită din pricina urâţeniei, Înflorise toată în două veri. Nu mai avea cearcănele orbitelor osoase şi golul nărilor care-i dădeau, împreună cu oasele obrajilor uscaţi şi fruntea streaşină ieşită, acel cap de mort care cam speria lumea. I se împliniseră pleoapele şi ochii negri i se făcuseră veseli şi luminoşi; oriunde era în chipul ei un os şi o uscăciune, se întregise şi se rotunjise ceva. Fruntea, nemaicăzând în gol ca o streaşină, părea acum numai netedă şi rotundă, buzele i se făcuseră mai cărnoase, fălcile care jos. la ureche, făceau un uşor coltuc ca al lui taică-su, prinseseră

330 I

( î <

) rt gri

IC şi aveau acum ceva cu adevărat femeiesc în ele, nările ţeau un freamăt de sânge şi acopereau mai mult, dar nasul It aducea cu acel plisc de vultur care înfiora femeile. Nu ai era bolnăvicioasă şi, fără să se îngraşe, trupul ei nu-şi ai arăta deloc oasele.

Nemaipomenit era că de unde până la douăzeci şi cinci a ani părul i se cam uscase şi încărunţise pe iri rolo, i îum se făcuse iar negru şi lucios tot.

— Hei, mă Codane, te aleseşi şi cu nevastă frumoasă şi! ¦ femeie harnică. Ai avut ochi bun, mă, spuse Lisaveta, j

1 îndu-şi mâinile subt cap, drept căpătâi, pe un muşuroi de| mânt la umbra frasinului, că se vedea şi ea ruptă de obo-; – ală. Ce-i făcuşi, mă băiete, dă să schimbă aşa?

Vasile Turcă, bărbatul Lisavetei, strigă de la puţ, dc unde stepta să scoată apă ca să adape boii:

— Hei, ce-i făcu? Mai întrebi şi tu. Ce vrei? A dat ata fată. care se usca bătrâna. dă ce ştii tu. Şi acum e lilta. Şi-şi turnă şi el o ciutură de apă în cap, ca să se ră-j ească.

Cerul dogoritor şi senin, deasupra, era, în zare, greu de' ies între pulberea nemişcată şi ceaţă. Ion nu se lungise, stă' ^'imai rezemat dc trunchiul frasinului, sprijinit cu cotul în-0 mogâldeaţă de pământ lutos, care se ivea din troscotu” ca un petic râios.

— Spui prostii, mă Vasile. Nu e aia ce crezi tu, mă. Sân' piii, mă. O femeie care rodeşte să hrăneşte odată cu rodu mă, că i să dezleagă sângele, care vezi tu. merge în toi U'upu, care. de! musteşte apoi ca para pârguită, vezi tu. ton vorbea greu când vrea să spuie prea mult.

Toţi se uitau acum la Safta, care, rezemată de tulpin. '^'asinului, potrivea între buzele copilaşului ţâţa doldora, fu. arie, cu floarea neagră de care el întindea apoi lacom. E. auzise tot ce spuneau ei, dar se prefăcea că nu aude. Ca tot deauna era furioasă când i se pomenea de tată-său şi sr îmbufna. Dacă avea poate chipul şi iuţeala la faptă a lui Miai. Safta avea şi inima lui Toma, dar mai ales avea cugetul drept şi hărnicia de bou a lui Ion. Din câte auzise ea, socotea Ci' tată-său fusese cam prea fluşturatoc şi îl dispreţuia.

De la o vreme, Toma, cai^e sta pe crucea carului lângă boi dejugaţi, că de cătrănit ce era nu mai asculta nimic, se ridici dintr-o dată, nemailuând în seajnă nici ghiduşiile Luţei, ş. spuse hotărât:

I ie

— Frate Ioane, io plec la Bucureşti, plec năpristan Boierii ăia ai mei m-au făcut dă ruşine rău.,. Mă duc să A ce gânduri au, în ce ape să scaldă. Şi începu să adune traistă, la loc, ce rămăsese din mălai şi două cepe. Luă codirişca de îndemnat boiL

— De, mă Tomo, io ce să zic? Am crezut şi io ca pros că boieru nu mai e boier. Da' ce vrei? Ei cu ale lor. i oropsiţii, cu ale noastre. Cum să stea să-şi puie ei obra|i^ pentru opincă? I^yj

Ion îşi ridică sprâncenele căzute parcă peste ochii cenui şi dădu din cap încet, ca o vită, rumegându-şi gândul. i

Toma se scutură de pulbere, mai trase o duşcă de a] rece din botă.

— Mă duc. Că tot nu sunt dă cine ştie ce folos, aşa, ia_ina, la secera asta.

Se făcu nevăzut, cu traista în băţ şi băţul pe umăr, î tarlaua de porumb de peste drum, că dorobanţii tocmai îr cepuseră să caute călare oamenii, zorindu-i să-şi înceapă iL munca istovitoare subt soarele care' acum cădea parcă îl creştetul capului arzând pielea ca focul.

Safta strânse şi ea ce era de strâns, îi mai spuse încă o dat' Lutei să vadă de băieţel ca de ochii din cap, îşi puse copăit pe umăr şi porniră spre mărul pădureţ.

Bărbaţii retezau din nou, cu secera, femeile legau în urmi lor snopii. îi usturau ochii pe toţi, le sângerau picioarele în-scorţoşate de drumurile de primăvară şi vară şi uneori s (clătinau buimaci, dar dorobanţii şi logofeţii, călări şi ei, li dădeau târcoale, de nu-î slăbeau o clipă.

Într-o vreme Safta auzi copilul plângând şi se îndreptă! spre mărul pădureţ, să vadă ce-i cu biata făptură, dar dorobanţul îi ţinu calea cu caluL ||B

— Hei, tu, unde te duci? |

— Păi, n-auzi, bre, că-mi plânge copilu? Nu vezi că l-AR r ajuns iar soarele şi-i arde ochii? Im

— Hei, umbli să-ţi faci dă lucru pă lângă copil. Lasă-L în pace. Aşa plâng copiii! Nu-i nimic. înapoi, n-auzi! >|M Leagă snopii ăia, că ai rămas în urmă, şi pocni cu gârbaciul, aşa. In gol, de fudulie. [^

Femeia se întoarse cu inima arsă nu numai de arşiţa amar-; da nică a soarelui: du

— Ăştia-s câini, soro, nu oameni! îi spuse, chipurile, ca igj*o mângâie Lisaveta, ai cărei copii rămăseseră cu IMaria, ^aaică-sa, acasă, că bătrâna era cam bolnavă.

— Aş. zici tu câini, fă. Da' unii câini stau şi păzesc copiii.

— Qgj/'eto; ăştia nu sunt câini, sunt fiai'e.

, oj Vreme de o jumătate de ceas a tot încercat să meargă ra^a pom, căci fetiţa acum nu mai plângea, ci o ducea înti'-un el de orăcăit uscat, de i se sfâşia ininia femeii. Dar doroban-j.nl cu gârbaciul o trimitea mereu înapoL Deodată lăsă totul se îndreptă din nou spre mărul pădureţ, mai mult alergând, ^^ăsi fetiţa cu ochii roşii de soare, dar vânătă de atâta plâns, ^FJ: u roiuri de muşte în jurul gurii şi năpădită toată de furnici.

3e vede că biata de ea, înfometată când o alăptese lângă puţ, fărjâupsese prea lacomă, căci mai târziu văi^sase şi era plină pe surita şi bărbie de lapte scurs, brânzit. Din pricina asta, mai ales, o chinuiseră tot timpul muştele. Safta îşi turnă în palmă ulciorul cu apă şi începu să-i şteargă feţişoara boţită, când văzu venind în goana calului, din nou, pe dorobanţul îjie adineauri.

— Grijania mă-ti dă muiere afurisită, tot nu te-ai lăsat, hai?

Avea o mustaţă cu fir mic, dar lăţită şi întoarsă în jos după faţa lui de dulău îngăietănat.

— Nu vezi, omule, că să prăpădeşte copCu în soare?

— Ţi s-a făcut ţie dă trândăvie, puturoase. Că voi nu sunteţi oameni să înţelegeţi. Sunteţi porci şi trebuie să tot stea omu cu biciu pă voi.

Aci Safta simţi că i se încleştează fălcile de furie, dar mormăi numai scrâşnit:

— Porc a fost tac-tu, când a tăbărât asupra mă-tii dă te-a făcut, cum te-a făcut. neom!

Dorobanţul rămase o clipă încremenit, ca şi când n-ar fi auzit bine şi deodată i se urcă sângele la cap şi începu să răcnească:

— Pastele şi dumnezeii mă-tii, cu cine vorbeşti tu aşa, Ifă? Şi o plesni scurt cu gâi'baciul. Nu o nimeri în plin, căci ea făcu un pas spre cal, iar ^rbadul îi arse numai umărul, pe care i-1 însâng<„iă uşor, dar în aceeaşi clipă femeia H prinse de harapnicul împletit şi i-1 smuci pe neaşteptate din mână. Era în ea toată furia în toc.1 Iul de eodjr^ şi, dnd aduse gârbaciul. II plesni M

Na. paşti. Na. dumnr urU t„ „ o fiară. I faţi, când ea aduM a doua oara gârbaciul. & dat. izbi numa, calul care o rupw la fugă într-o parte Dorob. u„ţul 11 ntoarse şi. e pregătea sl scoată pistolul când ea îl ple”l „ treia oară. pe el, peste obrai, şi calul, peste ochi. Murgul a” smuci din nou şi începu s„ fugă înnebunit pe hat. In timpul cesta, oamenii alergau peste câmp din toate părţile spre efti * ^TA '„i'*'*.”îrbaciul lingă ea, i-şi luase fetiţa M| braţe. Cmd dorobanţul putu să se întoarcă din nou, era mulţi de'^în^„*” ^^^^ 'P*^*' P” î. f 'r2*' ta”ewnnâ să dai In om^ stăpmiru. Ocna părăsită te mănâncă. |

Ea. punând mâna pe gârbad, se pregăti să-l plesneascT iucririlc ^”co'^Jurmdu-i, căutară să potolească

Moş Guri* ciânnă din cap şi-şi roti privirea în jurul oprindu-ŞIH> asupra lui Vasile Peştefript, ca omul care lucrurile de demult.

— Amarnic neam dc oamciu au mai t'usl m aide. a^tla. Ce zici, bre Vasile?

— Şi mai sunt, răspunse Peştefript. a^czuiause m c. dorobanţului. In timp ce mulţimea pornise cu Safta în miji”.

Seara, fără s-o ştie nimeni, femela dormi cu copiii la popa gheorghe, care o ascunse într-un şopron. Era destul de fJrită! că vara mai toată lumea din sat dormea He ohinoi '^r^^T subt cer.

Toma, după ce se făcuse nuvazut pun tarlaua de porumb, o luă o bucată de vreme prin lunca Argeşului, apoi ieşi din nou la drumul cel mare de ţară. Era arşiţă şi năduşise de s” făcuse apă, dar de mânie nu mai simţea nimic. Mergea întins j

ÎE

Văzu, tot drumu] până la Bucureşti, că pretutindeni lanurile boiereşti sunt împănate cu bărbaţi, femei şi copii, care muncesc la seceră, cu câte doi-trei dorobanţi călări pe fiece moşie. Fusese bolnav în ultimele zile, dar parcă nici nu ştiuse, căci dospea în el bucuria de cele întâmplate la Bucureşti. Acum, vestea proastă de ieri, oboseala, boala îl răzbiseră şi picioarele îi erau grele. îl durea tot trupul. Ceru unor săteni să-i dea să bea apă din botă şi apoi se aşeză mai la umbră, ca să aţipească puţin, căci prea se sculase de dimineaţă şi mai avea încă mult de călcat cu piciorul. De mâncat îi fu se| ruşine să ceară, că-şi sf irşise merindea şi îi venea greu să le arate cum a fost cu plecarea lui pe furiş. îşi spuse că va 1.1 mânca la Bucureşti, la fiu-său, că noră-sa o avea ea prin! QI casă ceva de îmbucat acolo. Oricum, către seară tot va ajunge, taf m tt nJRCL ŞI-NAuTVTftUL UÂOJI PALAT DOMIIDa

I I

De o săptămâna de când revolxiţia s-a aşezat In „Palal de ţeremonie”, curtea lui a devenit tactul a două bresle foar deosebite între ele, dar amândouă în căutare de vad bun pej tru meşteşugul lor. S-au mutat aci birjarii din faţa Clubuli nobililor de la Casa TorSk, şi ţiganii, lustruitorii de panţo şi de iminei, cam de pretutindeni. Ştiut fiind că nimeni di lumea bună nu poate merge pe jos, birjarii pândesc ac< du-te-vino de la palat în oraş şi din oraş la palat al tutu celor care au nevoie de noii miniştri. Când boierul cu redir gotă şi pălărie înaltă şi tare, cu streaşină mică, face un sem uşor cu degetul, trei trăsuri pornesc deodată din mijloct maidanului spre el, căci nu toţi birjarii păzesc orânduiala dlj^ a se aşeza îndărătul celor veniţi mai înainte, ca să-şi aşteptk rândul la muşterii. A vrut Vornicia să-i gonească, fiindcă uneori curtea e mocirlă, plină de bălegar, dar până la urmă n-: ^ avut ce face, pentru că nici boierii noi – mai toţi – nu voi să meargă pe jos, mai mult de doi-trei paşi. Vin Insă acun la palat, de când cu egalitatea asta nouă, şi mulţi mărginaşilj mai înstăriţi, cu cămaşă de pânză albă, pieptar negru, nădragi găietănaţi şi cizme ori iminei. Vin de departe, de pn mahalalele prăfuroase în aceste zile însorite, albi de pulbere^ de parcă ar fi umblat prin cenuşă. Mulţi se mulţumesc să scoată din buzunarul adânc al nădragilor o basma cât toate zilele; şi cu piciorul pe ^ bornele de piatră sau chiar pe laxv| ţurile care le leagă, se scutură cu grijă, dar şi mai mulţi sJ lasă vrând-nevrând şterşi pe încălţăminte, în mers, de câtJ doi-trei ţigănuşi odată, aruncându-le câte o para acolo, pe care e aproape să se încingă bătaie în lege.

^ Ia ediţia 1933. greşeală de tipar: ^de' (n. ed).

dintre orie cfU oune taomimm palatul acert.

iruL avea pretenţia aA i se qnxni curte; numai fiincl (fia: dinspre Podu Mofoioaâei frtnA la Vomide, adi^

0, sutA de paşi, cu borne de piatri legate cu lanţuri ^ r de vreo rece felioare puse pe itâlpi verzi de un staâ ^ i sA ajungă pânĂ la ele cu scĂrita lui dusA pe umeri

—. icut cAci tot aşa i ae spunea, deşi de la o vreme lum iMa de aeu fuacserA Înlocuite aci ou lĂmpi de petrol

Acum, In dimineaţa asta de sunbAtA, atât de inaoritA, toţi ifAnufii, şi odatĂ cu ei toţi vânzătorii, cu tablale pline de adele ori de cireşi şi vişini, ca şi cei doi braga^i obi^ aau adunat In jurul a doi boieri, care din mijlocul r ^, ¦K şi mAfioarA cu mâinile palatu] cu atâta luare-a? de Sprcft ar vrra K5-1 cumpere. Sunt Gh^rche Niţ*^^! %lom

^^¦ipineanu, miniştri amândoi. Cel di^ nea la şe-

^^Kţa de dimineaţă a guvernului iscA, pe la biseric^

^Hkaolanu, II văzuse pornind, de la şedinţA, pe lonj

^^ppineanu, care locuia pe lingă Cişmigiu. IJboier -^ Wfm maior în armatA la Înfiinţarea ei, apoi col, iost xn* ¦fular fruntaş al Adunării Obşteşti, bogat pe vremuri, dt 1 H|i dUBCse vestea, Irxsurat cu o Diideav^A. IntmieiKond 3! reunA cu Eliade al „Filarmonic adcvAr prea

^JlUa în evghenie ca să se mai poată teme Lk^x pirn^ -lA, UUnblând pe jos. Dealtfel, fusese vreo câţiva ani la L*^. v^. a şi la Paria şi ştia că acolo ducii şi marchizii se plimbS -^^-^ea P'^pa Jos şi cA nimeni nu găseşte aceasta lipsit de d, iej Niţescu îl salutA şl coborî ríín rnT'^n<î'„ţ r^r*^rfurt^ %-laCovAi'Aşeaac A pInA la palat.

Pe drum începuse Intre ei o discuţie chiar cu privire H loast palat, pe care omul de gust, tălAtotit prin atrAir 11 gAscă, mai ales privit dinspre biserica Kretzuleacu lipsit dai^^ orice interes. Gheorghi^ Niţcacu se mira, cAd, apunea al, c rilfaoacuse un dascăl grec care pretindea cA ar fi o clAdirr Ui ¦tu neoclasic, cu coloane şl faostro arcuite. Ion Câmpineant Ctmbi condescendent, ca un doctor lângĂ un bolnav naiv, cAci un om care prtnzise la Londra In tovărăşia lordului Dudle/şj luaese cu el la teatru nu putea rid< lahote. 4ar aa olari M-t arate pe loc colegului sAu din mmisier de ce au poate fi vorba de un stil oarecare şi mai puţin un stil neoclasic Aerul do şcolar cu rair” Niţescu, un bĂrbat fnalt cu barba neagră ş<ii vlrspArţitA In douA, şi de obicei rigid în iAptura lui, 11 urnvaorbindu-i cuvintele, il fAoea nrapuaA pUboere marelui b<M<v lâbei'al, cAd primclr ^odirte ale guverr.'^'vf ^*^ niXS7

I I seră o mare amărăciune în sufletul Iui. Nu mai era del ascultat, el, omul atât dc popular acum zece-doisprezece ai când îi cântau lăutarii cântecul în toată ţara, chemând p porul: „Aideţi, fraţi, la Mărgineanu, să scăpăm pe Câmf neanu”. Arestat de guvernul imperial al Vienei la Lug< fusese predat lui Alecu Ghica, şi acesta, speriat de populai tatea lui, de opozant curajos, şi văzând în el un rival, prete] dent la tron, îl ţinuse doi ani la închisoarea de la mânăstire Mărgineni şi apoi la Plumbuita. E drept că, iertat de vod nu mai fusese de atunci încoace opozantul îndârjit de m înainte. Nu mai era din cel de altădată decât numele; îşi ca cheltuise, cu necazurile şi călătoriile, şi averea.

Fusese foarte supărat când descoperise că membrii, Fi. ţiei„ făcuseră să izbucnească revoluţia fără să-l cheme şi {el alături de ei, şi că întâiul minister revoluţionar, cel c vineri seara, nu cuprindea şi numele lui, căci, fireşte, nu-dădea scama că popviâaritatea lui e un mit dispărut. Fu 5 schimb foarte mulţumit când Pavlicioni, însoţit de Hagi Ci şi State Dobrovici, îl sculă luni la trei noaptea ca să-i spuj că marea negustorime are încredere într-un mare boier at de luminat şi că această negustorime vede în el o pavn*^ împotriva anarhiei şi „mai ales împotriva celor care vor se atingă şi de proprietate, în sfârşit, că ei nu primesc i vern fără marele bărbat liberal Ion Câmpineanu, Când văi că această negustorime chiar izbutise să-l impuie ca miniştri fu încântat şi o clipă crezu că steaua lui se va ridica iarăş De la întâia şedinţă înţelese însă că una e să fii membru t ministerului şi alta membru al guvernului, fiindcă acesta în truchipa forţa politică a revoluţiei. încercase de vreo dou^ ori, în această şedinţă, să ia cuvântul cu ocoluri oratorice dar văzu că nu e ascultat, că mai ales Bălcescu şi Arapii; îl priveau nemulţumiţi şi bănuitori. înţelese că este tot ii afară de spiritul conducător al revoluţiei şi se hotărî să nţ^ mai participe la şedinţe până când nu se întoarce Eliade. Nic acum nu avea de gând să vie, căci ieri îl aşteptase zadamf pe Eliade, care se scuzase că nu poate veni, dar preciza c. va vizita azi. Când l-a întâlnit Niţescu, el nu plecase ca să u parte la şedinţa> cum socotise acesta, ci ca să-şi facă obici nuita plimbare prin Cişmigiu. Se lăsase dus, fără să vre anume, spre palat, şi mai ales se lasă prins în discuţia despn arhitectura acestui edificiu. Preţuit acum un deceniu şi ma bine drept cel mai de seamă orator al ţăiii era acum bucure* că poate uimi fie şi un singur auditor cu vraja cuvântului ş

I el ( ari ire; dl lâi ur

) Uii

:) găţia cunoştinţelor sale, dacă membrii guvernului socot că î pot lipsi de talentul său. îi făcea nespus de bine luarea-îSjminte cu care Niţescu îi urmărea expunerea, sorbindu-i arcă vorbele, mirându-se cu naivitate din când în când.

Pe nesimţite, ocolind palatul ca să i-1 arate mai bine, junseră în mijlocul curţii neîmprejmuite, dându-i mereu lă-luriri cu gesturi elocvente.) da| – Negreşit, dumneavoastră, stimate domnule coleg, aveţi reptate: acele şase coloane la etaj ale corpului din mijloc. Smintesc de coloanele templelor antichităţii, dar amintesc. şa cum o femeie slută aminteşte de una frumoasă numai iindcă stau pe aceeaşi uliţă. Amintesc numai. altfel ele sunt ot atât de meschine ca şi urâtul balcon de fier care le sus-ine. Tot mijlocul acestei clădiri este cu un pas mai în faţă,: a un frontispiciu, dar poate fi vorba oare de un frontispiciu idevărat? Poţi să spui că aceste jumătăţi de coloană tăiată n lungul ei, lipite de zid cu tencuială, au ceva comun cu ninunatele coloane ale Atenei oi^i ale Spartei?

Ochii lui mari, negri se opreau întrebători asupra supusului ascultător, învăluindu-1 cu un fel de dezolare, iar mâi-aile înmănuşate şi ridicate cu palmele moi în di^eptul umeri-' ^lor spuneau: „Asta e. îmi pare rău că trebuie să vă supăr.” m realitate, Niţescu nu era supărat deloc, dar oratorul socotea că asta face frumoasă impresie asupra celor ce se adunaseră în jurul lor şi continuă;

— Şi apoi, spune-mi, rogu-te, că eu nu înţeleg, ce rost au. ce a vrut arhitectul să arate punând un brâu de tencuială să alerge de-a lungul clădirii, legând între ele laturile de sus ale pervazelor ferestrelor, iar alt brâu să le lege pe cele de jos, brâu paralel cu brâul făcut de ciubucul care arată despărţirea etajului de parter? Spune-mi, te rog, ce a vrut să arate?

Glasul lui se înălţa muzical, căci lumea se aduna tot mai numeroasă în jurul lor, amintindu-i de succesele de la tribuna Adunării Obşteşti, de acum un deceniu şi mai bine. Vorbea cu gesturi controlate, elegante, potrivite cu redingota lui neagră, croită fără cusur la Londra, iar mâna înmănuşată descria arabescuri aeriene explicative, asemeni oratorilor de la Westminster.

— Şi asta nu-i nimic. Dar iată că ferestrele au deasupra, un fel de rozete de stuc, nu? Dar dacă te uiţi bine nu sunt rozete, căci nu sunt chiar rotunde, ci sunt mai curând lunguieţe şi retezate jos, de par numai nişte arcade caraghioase i gf

I rei lipite dcasiapra ferestrelor. A, de-ar fi fost arcade adevăraljjl aşa cum pretinde stilul neoclasic, ar fi fost cu totul altceva! H| Ar fi fost o suită elegantă de jumătăţi de arcuri, într-adev. rlpi frumoase.

Aci, mâna sa grăsuţă, îmbrăcată în mănuşă de piele CÎ Suedia, descrise în aer, cu arătătorul întins, nişte elegante i caligrafice bucle, mai întâi cinci sus şi apoi nouă jos, negi jind restul, căci apendicele clădirii prelungite spre Cişrnigi avea ferestrele simple. Văzând că, ştimiţi de această discxl^^ ţie teatrală în aer liber, se apropiau Costache Filipescu Ir Aristia, care coborâseră împreună din caretă, marele boic| liberal repetă caligi^afâa lui aeriană, însoţind-o de un sur condescendent şi puniiidu-i punct cu o competentă ridicar din um. eri.

— Ar fi fost poate frumos, dar dân păcate arhitectul s-mulţumât cu aceste false rozete pe care le-a lipit pe nişi pereţi de cazarmă. Şi uite sus acel fronton triunghiular p care Gheorghe Bibescu şi-a pus orgolios stema dinastiei c voia s-o întemeieze ca domn ales – şi aci glasul Iui Ion Cim pineanu căpătă o şuierătoare ironie -'ce se socotea, spum izbuteşte el oare să transforme aceşti pereţi într-o faţadă Mai ales cu acest peron sărăcăcios, abia ridicat pe cele cine trepte ale lui? Nu, nu. E ceva făi'ă cap şi coadă.

— E atât de adevăiat ce spui, dragă vere, îl întrerups aprobându-1 Costache Filipescu, încât în cei douăzeci şi cine de ani de când s-a construit palatul acesta, i s-a schimbat d trei ori intrarea. La început a fost de-a dreptul de pe Podi Mogoşoaiei, pe urmă a fost acolo unde e încăput-ată spre Cişmigiu, şi, după cum vedeţi, de când Alexandru Ghica l-a făcu piilat domnesc, intrarea este aceea pe care o vedem, pvh curtea asta care e mai curând un maidan.

Ion Câmpineanu, col ce fusese un atât de ax^aţos şi boga ofiţer In oştirea română, cel ce surâsese diplomatic stând d” vorbă cu lordul Palmerston primul ministru al Angliei, în toarse spre vărul sau ochii negri, turtindu-şi bărbia de ui guler alb, corect (iar nu cu colţuri ascuţite în sus ca aie tine

* Henry John Temple Palmerston (17S4-1865), om politic englez cu vederi conservatoare. Priin-ministru în anii 1855-1858 şi 1859- 1865. Cunstai3t în susţinerea principiului integrităţii Imperiului otoman în sud-estul Europei, Henry Palmerston a susţinut politica aces^ tuia de asuprire a popoarelor din Balcani. Faţă dc revoluţia din 1^48 iar mai târziu de Unirea Principatelor Române, a manifestat o atitudine ostila (n. ed, K di ta ol

R; a: ţi Pi

I r

¦ntului). ŞI O BARBUT* CU FIRE CĂRUNTE, MĂTĂSOASE, CARE ABIA RFRRUNDCA PALOAREA PIELII ALINATE. DIN ÎNCHISOARE RĂMĂSESE CU ¦ISTURIMI ULCEROASE ALE STOMACULUI ŞI FAŢA II CĂPĂTA<4E DIN PRI RLINA DURERILOR DIN PRIMĂVARĂ ŞI DIN TOAUNNĂ O GIIMASĂ PE CARE IJ|REU O DEOSEBEAU CEI DIN JURUL LUI DE UN ZÂMBET SCEPTIC, şl PLBRE STĂRUIA ŞI ACUM, CÂND LUNA IUNIE II POTOLEA ORICE SUFERINŢA.

— DACĂ-ML DAŢI VOIE Eă CONTINUI, RĂSPUNZLND ONORATUL” BTKLRU COLEG, DOMNULUI NIŢESCU, V-AŞ MAI POFTI SĂ BĂGAŢI DE ITOAMA DL DE IEFTINĂ ŞI DE SĂRĂCĂCIOASĂ ESTE DECORAŢIA ACESTUI ¦IDIFIDU, MAI ALES DIN PRIDNA MATERIALULUI PROST DIN CARE E LLNCRAL

¦F ÎNTR-ADEVĂR, DE LA CORNIŞA ALCĂTUITĂ DIN DOUĂ CIUBUCE DE ¦HUC PARALELE, DEPĂRTATE CAM DE UN COT ÎNTRE ELE, CARE ÎNCON ¦FURAU CLĂDIREA SUS SUBT ACOPERIŞUL PARCĂ RETEZAT ŞI PÂNĂ LA IPFIITRATCLE SĂPATE CU LINIA ÎN TENCUIALA SPĂLĂCIT CENUŞIE A PE-¦REŢLLOR (VRÂND, CHIPURILE, SĂ IMITE PIATRA) ŞI PÂNĂ LA BRÂUL LU-Hfertt ÎN CIUBUC ŞI EL, CARE ARĂTA ÎN AFARĂ ARTICULAREA ETAJULUI ¦cu PARTERUL, TOTUL ERA GROSOLAN ŞI DE MÂNTUIALĂ.

B_ AUDITORIUL ORATORULUI ÎNCĂ MAI SPORI, C'? E CÂND SĂ ¦L) OARE DIN CALEAŞCA CEI TREI FRAŢI. ŞTEFAN, NICOLAE ^^I Alex. AN-^Mru GOLESCU, VĂZÂND LUMEA ADUNATĂ ŞI ÎN mij'OCUL I

¦QMPINEANU, DESENÂND CU DEGETUL ÎN AER RAZELE DE LIR liHCUIALĂ, CARE DUBLAU ARCURILE FERESTRELOR, SE APROPIAI a, I D HŢURIOŞI. CA SĂ NU-I SUPERE PE CEI CARE VÂNDUSERĂ PALATUL, STA^ ¦TULUL, ACUM ŞAISPREZECE ANI, ION CÂMPINEANU ÎNTOARSE DINTR-O HDATĂ, ELEGANT, FRAZA, CA O ACOLADĂ RĂSUCITĂ ÎNTR-UN SCRIS CALLIGRAFIE:

H – ŞI TOTUŞI, DOMNILOR, ACI, ACUM DOUĂZED DE ANI

H ACESTUI EDIFICIU S-AU ŢINUT ŞEDINŢELE ACELEI „SOCIETĂŢI. c

¦ DIN CARE AVEA SĂ IASĂ BRUMA DE CULTURĂ PE CARE O -v^iii AS-

¦ TĂZI. AD L-AM AUZIT EU PE DINICU GOLESCU VORBIND C ^ r^^cr^

¦ DESPRE STAREA DE ÎNAPOIERE A PĂŢI IEI NOASTRE.

¦ ŞI BUCUROS DE AUDITORIU, ÎNCEPU SĂ-ŞI DEPENE AMINTIRILE, H PE CARE MAI ALES ŞTEFAN GOLESCU, CEL CARE ÎN FEBRUARIE 1832 HABŢINUSE „IERTAREA VÂI'STEI”, CA SĂ POATĂ VINDE STATULUI DUPF. H BIOARTEA PĂRINTELUI SĂU ACEST PALAT, LE ASCULTA CU ÎNDUIOŞARE.

B – ÎMI SPUNEA NENEA ALECU – ALECU FILIPESCU VULPE, VREA ^¦1 SPUNĂ ION CÂMPINEANU – CĂ ATUND, ÎN 1815, CÂND BANUL ¦YNADU GOLESCU, BUNICUL DUMNEAVOASTRĂ, A VĂZUT GATA CLĂDIREA STA, CARE PE VREMEA ACEEA, CU CELE DOUĂZED ŞI CÂND DE ODĂ şi SALOANE ALE D, ERA CEA MAI MARE DIN BUCUREŞTI, L-A ÎNTREBA; PE FIUL SĂU CRUDNDU-SE;

¦, Dinicule, socotit-ai tu câtă ceară îţi trebuie ca să lum. nezî hai'dughia asta? Şi la ce-ţi foloseşte de o făcuşi atât o. mare. aci la marginea oraşului?'* Că pe atunci aci era marg-nea Bucureştiului, adică la bariera de îi zice Putu cu Zale. î sus nu mai erau decât câteva binale, dincolo de metecul Epiî copiei. Ghica şi-a început palatul mai târziu. Marele vornic slăvilul dumneavoastră părinte, era un bărbat în toată fire; când, după ce s-a întors din călătoria lui în străinătate, pri '826 mi se pare, dacă nu o fi cumva prin '827. ne-a chemsi pe toţi cei care doream să se schimbe starea de ticăloşie Ţării Româneşti aci, în salonul de jos, că atunci intrarea er pe Podu Mogoşoaiei, ne-a citit un fel de statute şi ne-a pu să jurăm pe ele că nu vom afla odihnă până când nu vor duce ţelurile „Societăţii literare” la îndeplinire. Aci s-a pu la cale scoaterea unei foi în limba românească, fiindcă pân atunci nu fusese niciuna. A dat mai târziu tot sprijinul săi colegului nostru de azi Eliade, ca să scoată peste trei an Curierul românesc, a pus la cale prefacerea şcolii de la Sfanţi Sava în Colegiul naţional. Asta a înfăptuit-o Kisseleff în '32 căci el n-a apucat să-l vadă, fiindcă pieri răpus de holeră Plănuise de asemeni întemeierea unui Teatru Naţional. Da. Aci, noi câţiva ne-am învrednicit să-i împlinim gândul, înfî-înţând în '33 Filarmonica”, la care dumneata, Aristia. a jucat un rol atât de strălucit. Ar mai fi vrut marele vornî< Dinicu Golescu să vadă şcoli normale şi de celelalte în fiec judeţ, dar asta nu s-a împlinit încă, aşa cum nu i s-au îm plinit nici alte dorinţi pe care ni le-a lăsat nouă cu limbă d' moarte să le înfăptuim, şi va trebui să le înfăptuim acu, cânc ţara e condusă de un guvern revoluţionar. Eu nu pot uit^ ceasurile când am ascultat, aci în salonul de jos, alături di care el făcuse o librărie şi un cazinou pentru cititul ziareloi sosite din străinătate, aci zic, am ascultat eu Gramatica Umhi romăneştiy scrisă şi citită de colegul nostru, domnul Eliade. aci a citit din gramatica asta scrisă de el şi unchiul dumneal voastră, marele vornic lordache Golescu, tatăl focosului no^ tru Arăpilă, cum am auzit atâtea tălmiăciri pe limba noastră din elineşte şi franţuzeşte, dar mai ales aci a citit Dinicu Golescu însuşi multe capitole din îndurerata lui carte despre călătoria pe care o făcuse prin Europa în anii '24. '25, '28. Asemenea lucruri nu se pot uita.

Sfârşi cu braţele şi mâânile înmănuşate încrucişate pe piept, cu toate că soarele începuse să ardă vestind o zi dogoritoare, §i glasul lui se prefăcuse pe nesimţite amar şi îndurerat. De

I tr

I ti

I i de la început vrusese să întoarcă într-un compliment cri-ica de cunoscător într-ale artei pe care o făcuse palatului, DANA la urmă amărăciunea îl birui, iar spusele lui erau mai „nuli o mustrare adresată celor patru fraţi Goleşti că il ţin n umbră în guvern, când ei ar putea fi alături de el, care era iPontinuatorul lui Dinicu Golescu. întox^sătura despre „foco-^; ul nostru Arăpilă” era de-a dreptul un atac ironic împotriva iripei stingi a conducerii revoluţionare, Bălcescu-Alecu Go-H^scu, în care vedea el un fel de duşmani personali, căci ştia ^? ă ei nu numai că nu-1 simpatizau, bănuindu-1 că e ambiţios. ^i doreşte să ajungă pe tronul ţării, dar se şi opuseseră in-Irării lui în minister, cu toate că era unchiul iui Ion Ghica, Iie care amândoi îl iubeau. Numai stăruinţa mitropolitului şi marei ncgustorimi îl impusese şi numai sentimentul de, f. ra^ ietate” al lui Brătianu şi Costache Rosetti il ajutase să se menţină. înţelesese de aceea din cele dinţii zile că el trebuie să fie veriga dintre marea negustorime şi boierii fruntaşi ai ţării, căci incă de pe acum această negustorime se dovedise puternică şi hotărâtoare.

Vrând să-i facă plăcere, Niţescu îl întrebă pe Ion Câmpineanu cu un respect dinadins exagerat, pronunţând cu stân-găcie cuvântul „domnule”, căci era ispitit să-i spuie arhon boierule”:

— Credeţi, domnule, că noi n-am putea construi edificii care să aibă stil şi să bucure pe privitori? Avem noi oare arhitecţi care să poată izbuti asemenea lucrări?

Se grăbi să răspundă Nicolae Golescu, care, ca toţi cei de faţă, fusese prins de această discuţie slobodă:

— Cu neputinţă. Ce ştiu arhitecţii noştri?

— Nici Melic? întrebă Niţescu jucând mereu comedia şcolarului modest.

Aci răspunse, scandalizat, Aristia:

— Aş. de unde. arcul acela de la Filaret de pe Câmpia Libertăţii, despre care el pretinde că l-a făcut în stil neogotic. se potriveşte acolo ca nuca în perete. Neoclasic frumos mi se pare palatul lui Ghica de la Tei.

Aşteptau însă toţi părerea lui Ion Câmpineanu, căci reputaţia lui de om de gust şi călătorit era copleşitoare. El nu răspunse însă numaidecât, căci ştia de la tribună ce efect puternic au răspunsurile aşteptate. Scoase ceasul mare de aur înflorat de la jiletcă, îi desfăcu îngândurat capacul, dar nu cili ora.

Goi

Melic a auzit şi el de moda zilei şi vrea să facă şi îLOi neogotic. Asta vor romanticii, cum li se zice de Ic vreme. Dar noi avem un artist adevărat – pe arhiteci Orăscu K Mi-a ai'ătat într-o zi multe planuri şi desene de-i lui, căci stăm ades de vorbă despre artă. Ei bine, dacă i s-da sprijin şi mijloace, el ar clădi lucrări minunate în s neoclasic adevărat. Acum citi ora şi spuse ironic; Dar, doiţJ nilor, v-am ţinut prea mult de vorbă şi mi se pare că ij| întârziat de la şedinţa de azi a guvernului. Pe urmă, ştergih du-şi fruntea de năduşeală cu o batistă albă, mare şi br dată, adăugă ironic: O să se supere pe dumneavoastl domnul Bălcescu.

Era în această ironie şi o intenţie de intrigă, fiindcă sir. ţâse chiar din cea dintâi şedinţă că miniştrii ascultau cai iritaţi mustrările pe care li le făcea Bălcescu, e drept fS^să pronunţe nici un nume, că se pierde timpul atât de p ţios al celor dintâi zile de revoluţie.

— Dar dumneata nu vii nici astăzi la şedinţa guver; lui? îl întrebă mirat Ştefan Golescu.

Ion Câmpineanu ridică şi mai sus pălăiia înaltă, pe cai o scosese ca să-i salute, despăi-ţindu-se de ei.

— Nu poci veni. am primit cu plăcere să vă dau spri jinul meu, făcând parte din acest minister al dumneavoastri dar sunt în Constituţia pe care vreţi s-o impuneţi ţării două trei puncte pe care eu nu mă pot angaja să le apăr.

Vorbi ca un protector al guvernului, apoi salută din noi şi SC îndreptă, printre casa lui Wachman şi grajdurile de zid spre Cişmigiu. în gândul lui smâdea, că ştia că în nici ui caz şedinţa nu va începe înainte de venii^ea lui Eliade, şi erj sigur că Eliade va trece mai înlâi pe acasă pe la el cătr< orele zece şi jumătate, aşa cum fusese vorba între ei.

Sentinela din faţa gheretei, postată lângă treptele îngustului peron, încremeni cu arma pe umăr, dând onoiTil mic miniştrilor care inti”au. Uşa cu pez^văz şi cercevele de fier

^ Alexandru Orăscu (1817-1394), arhitect, considerat ca ultiimJ reprezentant de prestigiu al stilului clasic la noi. Di: pă absolvirea studiilor de specialitate în Gcrnaania (München, 1844) şi Franţa (Paria, 1847), la revenirea în ţară a funcţionat un timp ca profesor de geometrie descriptivă la Colegiul, 3f. Sava”, In perioada revoluţiei del la 1048 a fost numit arhitect al oraşului Bucureşti (n. ed.).

Ipsiie cafeniu dădea mai latti tntMin vestibul nu mai mare cit peronul, dar cu trei uşi care rtepundeau spre sala mare jos. Iama, din pricina viscolului, nu se intra decil pe uşa a dreapta, ca să nu răzbată crivăţul dinspre răsărit-miază-„pte. Acum era cald, şi toate cele trei uşi, şi ele im podóte bogat cu motive „empire„, care nu se prea vedeau însă rpricină că vestibulul era mereu într-un fel de obaciarl-Le, sunt deschise. Sala însăşi schimba vederea dintr-o datA, ci, dacă pe dinafară palatul părea o cazarmă aşezată între eva maidane, în schimb interiorul era mai mult decât în-rcat Ştiindu-se domn numit pe viaţă, Alecu Ghica îşi spule că ţara are nevoie de un palat domnesc, că tronul ţării i mai poate fi purtat în braşoveancă de la o locuinţă parii-Iară a domnitorului la alta. îşi opri deci ochii asupra casei „Ieştilor, în care, după ce o cumpărase, administraţia lui aaelcff instalase mai toate departamentele ţării, făcând din o curte administrativă (dar mai fusese în cei trei ani şi sârmă şi spital). Fusese aţâţat în ambiţia lui de Gheorghe bescu, care, după ce se însurase cu îutiia nevastă, Zoe, atât bogata moştenitoare a Brancovenilor. mobilase palatul dc bt Mitropolie cu mobilă „empire”, cu belşug de aurărie şi îtase. (um nu se mai pomenise în ţară, căci îşi vedea şi el Ica deschisă spre tion şi ştia ce înseamnă, în societatea în re trăia, „să sperii lumea”. După ce făcu reparaţii destul de perficiale clădirii pe dinafară, Ghica a comandat pentru aproape patruzeci de mii de lei mobilă „empire” de la casa „ JLevy et Worms, Rué de Choiseul, Paris*, de care, fiind deplin mulţumit, avea să-i rămână client statornic, sorind comanda. E drept că o parte din mobila aceasta a plătit-o el paraonal şi a şi luatK) cu el când n-a mai fo.st în scaunul lomniet.

Odată adusă mobila, domnitorul băgă de seamă că ea nu mai potriveşte cu interiorul unei case care a slujit drept administraţie a menzilului şi spital. Şi atunci prefăcu numai interiorul cotpului principal al palatului, căci lunga aripă cu care fusese încăputat spre Cişmigiu rămăsese aproape ne-achinibatä. Făcu lucrurile bine, potrivit ambiţiilor lui, fără să ae uite la cheltuieli şi mai ales după gustul femeii care-i robise inima, contessa van Süchteln.

Kepotrivirea asta, dintre un exterior sărăcăcios şi acest bdşufţ de strălucire interioară al caselor boiereşti, sta să fie una dinU^e caracteristicile veacului în acest întins oraş de pe malul Dâmboţei, şi ca este remarcată de către mai toţi călăr

I torli străini. In mijlocul acestui mare târg, cu uliţele lui, ce mai multe înguste şi prăfuroase, nu era nici o frumuseţe ol ştească, nu existau monumente, nici parcuri, nici edificii ca dinale. în afară de unele biserici, lăsate şi ele în părăsir' nu era nimic gândit slobod spre desfătarea poporului însus de care nu se sinchisea nimeni. în schimb interioarele era încărcate cu splendori domestice pentru îmbuibarea cele câţiv^a inşi care le locuiau.

Faptul că îndeobşte călătorii străini se arătau uneori îr cântaţi tocmai de contrastele pe care le întâlneau la tot pasu că erau zăpăciţi de pitorescul mulţimii care forfotea pe Iun gile poduri încărcate cu prăvălii pline de bunătăţi şi mărfur de lux, că frumuseţea femeilor din popor era atât dc izbitoar„ nu schimba nimic din nedreptatea strigătoare la cer a neorân-duirii sociale. Iubitori de pitoresc cu orice preţ (mai ale când erau şi pictori) în schiţele cu care-şi sporeau albumel (| de călătorie, aceşti străini, după ce căutau îndelung, zugrăveau dinadins tocmai ceea ce era neobicinuit (dar pitoresc) câte o vânzătoare de flori ori de porumbiel fierbinte, pestriţa într-un adevărat port naţional, cu maramă de borangic, cu galbeni la gât şi altiţe cu fir de aur, iar dintre bărbaţi preferau din acelaşi motiv surugiii în straie albe şi roşii, cu ciorchini de găietane negre, cu căciuli dintr-un miel întreg şi harapf nice, dacă nu pe vânzătorii de peşte care pun somnii şi crapii lunecoşi în coşniţa slujnicelor, neapărat rumeni toţi, cu mustaţa ca vrabia, îmbrăcaţi cu cămăşi albe de in, cu ilice şi iţari înzorzonaţi ca la nuntă, surâzători anume, ca să arate că nu le pasă dacă sunt nevoiţi să dea la curăţătorie în fiece zi câte un rând de straie atât de împodobite, care, şi atunci, costau totuşi mai mult decât o sută de ocale de peşte. E greu de spus deci că aceste albume de călătorii înfăţişează realitatea şi au vreo valoare documentară. Cunoaşterea unui popor nu merge niciodată de la aspectele exterioare ale existenţei lui, ci de la cunoaşterea orânduirii lui sociale, a literaturii şi artei lui, care nu se pot afla dintr-o plimbare cu trăsura, şi la care nu ajungi fără să cunoşti limba acestui popor. Ce a putut să cunoască din starea clăcaşilor români în 1843 pictorul Doussault care a desenat „după natură” splendoarea re-^

* Charles Doussault, desenator, pictor şi litograf francez din prima jumătate a sec. al XlX-lca. Un dublu interes, documentar şi artistic, prezintă pentru noi Album moldovalaque, imprimat la Paris, în care Ch. Doussault înfăţişează diverse aspecte pitoreşti din oraşe şi sate vizitate în ţările române (n, ed.).

>tiei dată de Bibescu în salonul de sus al acestui palat, în saloanele lui Barbu Ştirbei, fratele sau, în palatul de pe oidu Mogoşoaiei, colţ cu uliţa Tirgoviştei, în cinstea prinţu-: arl Albert al Prusiei? El şi alţii la fel cu el au desenat şi au.ir (e: tat în acuarelă saloanele încărcate de imense oglinzi au-uj. c, cu pereţii îmbrăcaţi în stofe mătăsoase, îmbibate şi ele TM aur, policandrcle cu zeci şi zeci de luminări de ceară par-îlolmată. ale căror lumini erau însutite de girandole de cristal, É; ferestre ascunse de draperii somptuoase de damasc de dia, capitonate cu fular de mătase franţuzească, cu zeci zeci de sfeşnice aurite cu câte trei ori cinci braţe fixate pe

Iireţi, cu tavanele lucrate în casete adânci. în aceste saloane, pussault a fixat în schiţele sale, oprindu-i din mişcarea ame-Ibare a dansului, pe ofiţerii în uniforme pe talie, cu pantaloni ire plesnesc pe trup, încărcaţi cu ctiorchini de epoleţi, cu cea-răzărie, ledunci şi fireturi subţiri, i-a arătat eleganţi pe tigrii îmbrăcaţi după moda europeană, în fracuri lipite pe 'upurile lungi, guler întors din croială, jabouri albe de mă-ise, ori gulere englezeşti cu cravate înnodate ca bobocii de – andafir alb, cu pantalonii întinşi po picior de bentiţa petre-Hută pe subt pantofi de lac, le-a înfăţişat pozând pe femeile K.nere cu rochii de tafta şi voal de Lyon, strânse pe talie şi Birgi în jos, ori puse pe demodate panere, cu umerii rotunzi ^ i goi, în culcuşul lor de dantelă, cu pieptănături strânse spre eafă, dar întoarse peste tâmple, cu adaus de zulufi, după um bătrâioarele lor demodate poartă pe cap o arhitectură luitoare de bucle (mai toate false, fireşte). Lumea asta vorbeşte numai franţuzeşte, aşa că vizitatorul străin şi pictorul mator de pitoresc se simt ca la ei acasă. Giuvaiericale de aur i pietre preţioase, coliere de perle arată musafirilor bogă-iile fabuloase ale ţării, cu un milion de clăcaşi, în zdrenţe el mai adesea, mai mult nemâncaţi, puşi cu gârbaciul la munci frele, istovitoare. Te-ai crede la Paris”, este refrenul pe

1: are îl cânta uimiţi, până în zorii zilei, în aceste nopţi albe, rare se leagă unele de altele ca o chermesă fără sfârşit. E nai frumos chiar ca la Paris, fiindcă în saloanele acestea vezi ^rin colţuri şi unele figuri de bătrâni boieri, îmbrăcaţi pe. ste interie de pambriu cu binişuri de moar alb, căptuşite cu blană îe cacom ori de biber. Poartă pe cap câte un cauc de caşmir ^¦ntărit cu flori de mătase şi sunt solemni în singurătatea lor, ^P: a nişte arhierei lumeşti şi, iar, nu se află la Paris lachei care; ă treacă, purtând tablalele încărcate de îngheţată şi şampanie, ^in miraculos de albe straie arnăuţeşti, cu găietane negre. Pre-

347 lungită U nesfârşit tn o^nzQc paralele ale săllt Iun ttd, cu luxul ci, esté pentru mai totindGréa Ţ&rii Rom&neştt toţi musafirii străini

Cei 312.536 (trei tute d> ne mii când sute trei

^ şase de lei) cheltuiţi tn cea ai&i mare parte pentru pr cerea interiorului, fără să Intre aci mobilierul, nu fura tuieli de pomană. După vestibulul pardosit cu mozaic de câţi mici de granit în două culori, prin care se intra în de joa, căreia unii îi tic hol, după moda franţuzească (c nu le vine să-i spună tindă), Începeau semnele bogăţiei. Mfl jos sala e pardosită cu lespezi de piatră bine închegată. XI|I|Ş de stejar, din dreapta, ca şi cea din stânga, sunt Încadrate pervaz de lemn cu ciubucărie, lat de o palmă, cu colt jumătate aurite IntrQ chenare împletite. Uşa din dreapta în sala de aşteptare, care a rămas şi acum cu acelaşi rost, cea din stânga, In odaia care a devenit anticamera cabinetu lui TelL

Acesta are intrarea şi prin micul culoar care porneşte la stânga de la piciorul scării celei mari, dar pe aci se urcă pm o treaptă. Dincolo de cabinetul lui Tell, e cabinetul şefuM ŞtabuluL Peretele din fund, în care se taie scara cea maifl ce duce spre etaj, e îmbrăcat, ca şi laturile scării, ce ptlfl la jumătate nu are rampă, în stuc marmurean, cu vine negifl cioase şi albăstrii, iar sus, acest perete poartă un brâu, caV cornişe Întoarsă, ce se prelungeşte jur-împrejurul sălii şi chiar pe culoarul din dreapta, închis acum, înspre sală, cu o uşă la fel cu aceea a odăii de aşteptare. Scara cea mare însăşi e de marmură albă, depăşind, cu cele două trepte dintâi, într-o parte şi alta, peretele. E păzită, în dreapta şi în stânga. de doi lei din lemn de nuc, în picioare, auriţi în întregime, care se sprijină fiecare, ca şi cum ar vrea să se urce pe el, de trunchiul răsucit al unui lampadar de bronz cu cinci ramur de sfeşnice. Plafonul acestei tinde mari este cu grinzi apa rente de stejar, care-şi păstrează culoarea şi peste care alearg flori mărunte de bronz, iar cimpul dintre grinzi este acoperit cu motive de frunze late, poleite. De la ynijlocul ei, unde e o mică platformă de odihnă tot de marmură, scara se desface In două braţe, care apoi urcă întors spre vestibulul etajului. De sus din tavan coboară deasupra acestei platforme un policandru cu trei rânduri de lumini în cercuri din ce în ce mai pentru musafiri. Acum. în afară de cele trei odăi care au fost prefăcute în locuinţe pentru Maghoru, Teli şi Pleşoianu, M restul este ocupat de serviciile guvernului. ^JUP

Cea dintâi dintre aceste odăi de pe culoar, pe dreapta, este o odaie în care mitropolitul se odihneşte înainte de şedinţă, căci are un divan empire' cu tăblii de nuc arcuite în afară. O ramură de coridor, la stânga, duce la patru odăi în caro lucrează cei patru secretari ai guvernului. Toate uşile de la aceste camere sunt cu un singur canat, însă este dublat, aşa că fiecare dintre camere are întâi un vestibul lat de un pas între cele două uşi.

Sala tronului, întinsă cât era de lat corpul din mijloc al palatului, cu cinci ferestre mari până jos, fiind în acelaşi timp şi uşi spre urâtul balcon de fier, este cea mai împodobită, printr-o decoraţiune. empire” copiată după apartamentul lui Napoleon din palatul Tuilleriilor. Tronul, în stânga, fusese subt un baldachin în formă ele cort de catifea roşie şi înălţat pe un piedestal de trei trepte, îmbrăcat şi el în stofă roşie, tivită jos în aur. Cele două aripi mari care se desfăceau ca să se vadă scaunul domnesc sunt acum strânse căci, plecând, Bi-bescu, din mândrie sau poate din speranţa că se va întoarce, a luat cu el acest tron şi locul e gol. l

Cele două şedinţe de ieri ale guvernului s-au ţinut dinadins în odăile din stânga, de jos, după dorinţa lui Eliade, căci prin ferestrele mari ale acestor odăi vecinii şi trecătorii puteau să vadă înlăuntru., Să vadă poporul cum lucrează guvernul, spunea el într-un acces de romantism revoluţionar. N-avem ce căuta în acea sală a tronului în care se află simbolul vechii stăpâniri.„ Când au înţeles despre ce e vorba, fraţii Goleşti l-au lămurit că Bibescu şi-a luat tronul cu el şi atunci a primit să se mute şedinţele în sala aceasta, mai ales că jos nici nu era loc destul. „

Ca de obicei, sala cea mare„, cum i se zicea acum, e plin” de lume, căci la şedinţele guvernului iau parte nu numail membrii lui şi miniştrii, ci şi funcţionarii superiori, împreunM cu tot felul de musafiri. I

Rămân uneori la şedinţă şi conducătorii numeroaseloi* deputăţii„, care vin din toate colţurile ţării, să complimen-teze” guvernul revoluţionar. în asemenea condiţii fireşte că nu se lucrează mare lucru. Mai ales aceste nesfârşite dis cursuri de felicitări, cu flori şi cântece, îi scot pe Bălcescu şt ăpilă din sărite. Pierderea de timp e cu atât mai primej-Dasă, cu cât şoapte de tot soiul vin de pretutindeni, că, proletarii, în fierbere, urzesc aproape pe faţă împotriva revotiei. Acum, de pildă, în timp cc guvernul nici n-a început idinţa de azi, proprietarii ţin şi ei o întrunire la Clubul

Î'oprietarilor„, înfiinţat chiar ieri, în sala „Momolo„, de peste um de biserica Sărindar. I se pare de neînchipuit lui Băl-seu că guvernul a putut încuviinţa o astfel de adunare reac-Dnară şi agresivă, dar a stăruit Eliade, care a avut de partea ii şi sentimentalismul verbos al Iui Costache A. Rosetti. Nu jmai atât, dar ca să li se arate proprietarilor că revoluţia nu i va face cu silnicie, se stăruie mereu asupra lozincii: Urăsc rania, mă tem de anarhie', pe care Eliade, cu principiul IU de guvernământ denumit, mişcare-regeneraţie', vrea s-o ¦nună guvernului. Sunt mereu reluate şi celelalte lozinci.0 lui: Nici nedreptate celor mulţi, nici silnicie celor puni”, ori, „folos pentru toţi, cu paguba nimănui' şi altele, tiu toţi că Eliade, pe care-1 aşteaptă la şedinţă, e dus la ~i Câmpineanu ca să discute această problemă a proprietăţii, lai mult, rugat de membrii guvernului, Magheru, al cărui uvânt serios socot ei că inspiră încredere proprietarilor, s-a us azi, sâmbătă 19 iunie, la, Momolo” să-i liniştească în ceea e priveşte intenţiile guvernului cu privire la articolul trei-prezece din. Constituţia de la Islaz„, de vreme ce Procla-aaţia, de la 16 iunie” încă nu i-a potolit, după cât se pare.

I s-a încredinţat această sarcină aseară, după ce o delegaţie [e cinci inşi venise să vestească guvernul că propa*ietarii au: onstituit acest, Club al proprietarilor„, şi anunţase că a loua zi, sâmbătă, clubul lor va ţine adunarea la, Momolo”.

Bălcescu, întărâtat de îndrăzneala lor, i-a invitat să lase) cerere în scris pentru încuviinţarea clubului, mai întâi, şi ipoi a adunării proiectate. Să vie a doua zi după rezultat. Răspunsul lor a părut cam tulbure atunci, dar s-a lămurit bine 1 doua zi, prin cele ce au urmat.

— Bine, domnilor, vom reveni şi mâine. Vom reveni mai mulţi. Şi toţi cinci salutară pe rând, foarte afectat şi detaşat, 2a să aibă o scuză în forul lor interior că salută un astfel de guvern.

Tocmai fiindcă au rămas atât de încurcaţi, miniştrii, la propunerea Iui Eliade, au însărcinat pe Magheru să se ducă a doua zi la întrunirea „Clubului proprietarilor”, a cărui

II adunare simţeau că nu au destulă putere şi poate nici volnrf sinceră s-o împiedice.

Fostul comandir de panduri, straşnic bărbat în putere^ vârstei, înalt, voinic, cu părul lung pe spate, retezat la ceafi (cum îl poartă poeţii şi unii revoluţionari, ca şi BălcesciŞ dealtfel), cu ochii negri mari şi mustaţă moale, îmbrăcat cu ub spenţer de pânză gălbuie în loc de redingotă, tocmai intra ii sala zgomotoasă de la etaj, unde aveau loc de obicei baluri j mascate, dar care acum era ticsită de oameni înfierbântaţi,. _ % când un orator năduşit din pricina căldurii, îmbrăcat euroll e peneşte, cam scurt şi gras, cu fracul de culoarea tutunului, j se bătea cu pumnul în piept:

— Mai am câteva cuvinte şi închei. Care va să zică, nera să să ştie că vom apăra cu piepturile noastre dreptul sfânt al proprietăţii. Orice atingere a ei va ridica proprietă-rimea din întreaga ţară ca un singur om. Marea revoluţie a franţujilor n-a îndrăznit să se atingă de proprietate, şi vom îngădui noi să se facă acest lucru de către o haită de derbedei?

Mai încurca el istoria, dar sala urla aţâţată. Zeci de pumni se ridicau ameninţători, fracuri, jachete şi giubele fluturau în vânt, câteva Lşlicuri, ca nişte căldări întoarse, parcă stau să explodeze. Magheru, ajungând la tribună, vorbeşte ceva cu preşedintele adunării, care se ridică şi vesteşte:

— Vă anunţ că guvernul a trimis aci pe un membru al său, pe căpitanul Magheru, ca să ia cunoştinţă de dorinţele noastre.

I se răspunse cu urlete sălbatice:

— Nu ne trebuie guvern. N-are ce căuta aci., Magheru face totuşi semn că vrea să vorbească. Cu greţj se face puţină linişte.

— Am fost şi eu de părere că nu se poate sta de vorbă cu dumneavoastră într-o astfel de adunare. Am venit aci ni>' mai fiindcă am fost delegat să viu şi vreau să vă spui ceefi ce am fost îndatorat să vă spui.

Urletele nu mai contenesc:

— Nu ne trebuie. Jos cu guvernul desculţilor. La ocnă ct tâlharii! Moai'te golanilor!

Magheru se întoarce să vadă cine strigă. Sala se îndârjeştf mai rău. Se năpustesc toţi spre Maghez^u. Scaune şi bastoam se ridică asupra lui. Se pare că va fi lovit în cap şi sfâşiat îr câteva clipe. Unul tocmai a ridicat scaunul în spatele lui. El

352 J

I sare urmărea cu coada ochiului, se dft un pfts înapoi, se peşte de perete şi-şi sccmte sabia, ^dta să lovească. Cei din rtndul întU se dau înapoi speriaţi. Cei din fund îi împing însă ^in nou spre Magheru, înghesuindu-sc unii într-alţii. Fostul. comandir se simte căzut într-o capcană, pierdut. Ce poate face >! cu sabia împotriva atâtor turbaţi? Poate tăia o mină, două. – oate despica o faţă, i s-a întâmplat să reteze şi un cap, dar Ipstea nu se pot face toate într-o singură clipită. Cer cât de klt timp, şi în vremea asta poate fi lovit r^i prins pe la spate. Wmte răceala morţii! ngheţându-l. în fiecare sfert de clipă aşteaptă un scaun repezit în capul lui dintr-o latură a sălii. Vede în jur, ca în visurile înfricoşătoare ale copilăriei, numai capete hidoase strâmbându-se la el. Ca fiarele în cuşcă, dacă na va îndrăzni, vor îndrăzni toate. Dar nu îndrăzneşte nimeni. Ceea ce i-a îngheţat pe toţi e tocmai spaima morţii <i care se citeşte pe faţa lui ca de ceară negricioasă. O ^spaimă rece, care se ţpoate întoarce dintr^o dată, căci ei simt că el s-a hotărât să moară, şi deci de aci poate ieşi sfârşituJ oricăruia. Acest oricare însă nu se clinteşte. Faima celui care răspuns pe Căţui, celui care a luptat la Siseşti, a celui care la Craiova a eliberat guvernul îi paralizează. Cât e de înalt şi voinic nu poate fi ucis. Toţi simt că a intrat în el o tărie nepământească. Acuma Magheru, cu sabia ridicată, strigă li-'„îştit, dar pătrunzător, ca o poruncă de comandir:

— Toată lumea la o parte! Să se facă drum pină la uşă! Numaidecât mustaţa atât de blândă de obicei i s-a zburlit ca dinţii unui lup. Arăta cu sabia Întinsă: La doi paşi în lături, aţi înţeles?

Într-o tăcere îngheţată se face loc, o cărare dreaptă prin mulţimea pestriţă, până la uşă. E o mare încleştare. El pleacă încet, pândind cu ochiul înapoi vreun scaun care ar putea să-i fie aruncat din spate, dominându-i pe toţi cu statura şi cu privirea ageră. Merge încet, ca îmblânzitorii cu furca în mână într-o cuşcă cu fiare, care nu-1 mai ascultă şi sunt gata să-J sfâşie dacă iuţeşte pasul.

PAjuns afară, trece cu pasul mare prin faţa prăvăliilor luxoase, încă necunoscut, fiindcă nu e decât de câteva zile în m Bucureşti, deşi eşarfa l-ar putea trăda, mai ales că Podu Mo-^ goşoaiei este înţesat de prieteni şi de gură-cască. Vede pe Mf cei îngrămădiţi în faţa bornelor cu lanţuri, ca să privească pe

— Un om tnlre oameni, voi. XX cei ce intră în palat, şi mai ales delegaţiile venite din toate colţurile ţării, în porturi atât de diferite şi uneori atât de ciudate, sumedenie de curioşi. Supărat că împotriva voinţei luij i s-a dat însărcinare atât de fără rost, ţiu se duce la Consiliu, ci taie curtea dintre clădirile administrative, spre Vornicie, unde vi'ca sa ^^t> fn/a nnume e Gvardia Naţionala,.

În sala cea mare, aştcptându-1 pe Eliade ca să se înceapi şedinţa, oamenii au devenit nerăbdători, iar discuţiile, ca ^i râsetele, au devenit mai nervoase. Sunt risipiţi în grupuri; unii au ieşit şi pe urâtul balcon de fier (trecut în, ofisul„ lui Alexandru Chica ca punct deosebit: 517 lei cherarului pentru balcon”). Singurul care rămâne senin şi politicos la ne-sfirşit este Gheorghe Niţescu. Explicaţiile lui Ion Câmpineanu despre lipsa de stil a palatului i-au deschis pofta şi a izbutii să stârnească în Costache Filipescu, care a fost un bun stu* dcnt la Paris, pofta de a-i da lămuriri acum despre stiluF „empire”, îmbibat de antichitate, al sălii tronului. La drept vorbind, date fiind complicaţiile decoraţiei empire”, prea mult nu ştia nici Costache Filipescu, deşi vizitase de câteva ori sălile de la TuiUcries şi chiar de la Malmaison, de pe care a fost copiată, prin alegere de model şi de motive, decoraţia palatului şi mai ales această sală a tronului.

Tavanul ei are grinzi în afară, groase de două palme în lăţime şi alte două în adâncimc, care dau naştere la trei dreptunghiuri paralele, pe când la toate cele patru colţuri, alte grinzi, acestea din tencuială, alcătuiesc casete, pe al căror câmp adâncit sunt pictaţi tritoni verzui. Toate grinzile sunt împodobite cu muchii numeroase, lucrate în ciubucărie şi bronzate din belşug. Ciorchini de struguri de lemn aurit, prea puţin stilizaţi, aleargă ca nişte ghirlande de-a lungul grinzilor şi se desfoaie în frunze mari. aurite, care coboară pe pereţi până la chenarul tapetului de brocard roşu, însemnat cu fulgere aurii. Aceste chenare au şi ele o arhitectură bogată de motive liniare în relief, lucrate în ciubucărie. Mai complicate decât ale intrărilor de până acum, aproape monumentale în bogăţia lor, sunt-pervazele late şi groase în care sunt încadrate cele cinci uşi ale sălii, trei care vin din vestibul şi două care duc în fosta sală de biliard, unde e acum cabinetul lui Eliade. Uşa din dreapta tronului, fiind o uşă mascată, e acoperită toată cu catifea roşie brodată şi ca cu figuri în relief

354 le aceeaşi culoare. Pervazul acesta, la fel la toate uşile, este ilcătuit de fiecare parte dintr-un pilastru de lemn roşcat de nahon, lat cât un trup, cu caneluri de coloană antică, ale căror nuchii sunt aurite. Acest pilastru este întovărăşit, în stânga; i în dreapta lui, de două colonete, înguste numai de câteva iegete, care sunt însă mult mai scoase în relief decât marginea lui. Arhitrava orizontală este pusă imediat deasupra uşii şi este cu totul la fel cu pilaştrii, sprijinită fiind pe capitelurile lor în formă de sfincşi auriţi şi terminată la cele două capete ale ei cu învălătuciri aurite. De cum intri în sală te izbeşte soba monumentală de ceramică alb-albăstrie, aşezată în latura din dreapta, între uşi. E atât de mare, fiindcă trebuie să încălzească o sală vastă cu cinci uşi, ferestre la balcon, spre miazănoapte. Pe un soclu de un lat de palmă e aşezat un trunchi dreptunghiular, împărţit în plăci pătrate, cu legătura atât de fină, că e aproape invizibilă, fiecare placă fiind la rândul ei o mică piramidă orizontală cu bază pătrată şi cu cinci-şase trepte late cât unghia, până în vârf. Deasupra trunchiului e aşezat un paralelipiped, tot alb, cu semne albăstiii, având baza mai mică, dar fiind mai înalt decât trunchiul. E, la rândul său. împărţit şi el de plăci în pătrate, care cresc fiecare într-o mică piramidă cu tăieturi orizontale. Numai muchiile cele mari sunt rotunde, iar sus acest mic edificiu are un acoperiş cu streaşină şi muchii arcuite care îi dau un aer de pagodă de faianţă alta-albăstrie. înspre sală soba înfăţişează un fel de fals şemineu, cu grătar jos, unde se împinge jera-B ticul spre sobă, mai mult pentru decor, iar focul se făcea în sobă prin camera vecină, unde sunt cele câteva uşiţe-capace, de fontă bine lustruita şi poleită, de par de argint. Soba a fost făcută de un meşter de la Kiev, adus cu câţiva ani mai înainte de Kisseleff şi care rămase apoi în ţară, şi uneşte în decoraţia ei un aspect de carapace de faianţă aibă cu fire albăstrii, cu o arhitectură foarte bogată. Dar nu mai e aşa cum a făcut-o el. A mai fost întregită şi după gustul altora. De paisprezece ani, de când muzeul Luvrului din Paris a achiziţionat Venusa găsită în 1820 la Milo, un fel de nebunie a cuprins lumea şi pe cei care au fost la Paris îndeosebi. Acum cele patru colţuri muchii ale sobei de la registrul paralelipipedului în sus, adică de la jumătate, sunt dublate de câte o Venusă de Milo şi toate patru fac oficiul de cariatide aproximative acoperişului ţuguiat al sobii.

Ceea ce sporeşte impresia de fast şi mai mult este somptuozitatea draperiilor încrucişate, făcute din damasc roşu de ai

Pcrsia. căptuşite cu fular de mătase, molton garnisit cu gazolină maiásoasá (cum le numise prospectul), cu peí-dele albe,? i} dantelate, en guipure'Galeriile sunt rotunde, aui'ite şi cu o margine proprie de draperie de un lat de palmă. Şnururi groase, împletite cu ciucuri mari de bronz sunt acolo pentiii ţe ca draperiile să fie atârnate apoi în falduri de o parte şi de în alta. Mai trebuie arătat că de sus, din tavanul cu grinzi au-? i râţe şi casete, atârnă două policandre, dar azi, cu toată bogan ţia celor cinci braţe ai'cuite, aurite şi ele, şi puilând fiecare k rf câte trei rânduri de ceşcuţe de alamă pentru luminări ca şi a ¦ girandoleior cristaline menite să dea un aspect de feerie în ' jurul lor, în dimineaţa asta vie de iunie ^ trec aproape neobservate.

În sală, acum când au venit mai toţi cei aşteptaţi, Rosetti şi Alecu Goloscu-Albu, cel mai mic dintre cei patru feciori ai lui Dinicu Golescu, numit aşa ca să-1 deosebească lumea de Alecu Golescu-Negru, pentru prieteni Arăpilă, discută aprig. S-au adunat aproape douăzeci de inşi. A sosit şi mitropolitul, care însă aşteaptă în odaia cu divan cu tăblii arcuite şi pei'dcle verzi de lingă sala cea mare, intre cei de faţă lăjninând numai secretarul său, Zossima, un bărbat înalt, uscat, cu fruntea încreţită şi umerii fracului mereu murdari de mătreaţă. Poartă o barbă lungă, castanie, despărţită în două. Ştie să povestească anecdote şi s-a făcut cerc în jurul lui. Stă rezemat cu cotul de o consolă, gest foarte obicinuit în această vreme la bărl>a'i în saloane. Se pare că rostul acestor mescioare cu picioare înalte, mai bine zis jumătăţi d4, mai: ă, lipite de perele, nu este numai să se puie pe ele ceasornice mai mari, aurite şi înzorzonate, vase cu flori ori sfeşnice cu braţe graţioase, ci să slujească drept tribună bărbaţilor în frac, care în timpul seratei „fac consola”, aşa cum marile doamne „fac canapeaua', adică, aşezate pe o canapea fastuoasă în colţ, îngăduie ca persoanele prezente să vie pe rând să le prezii: ite omagiile lor.

Eliade tot întârzie, dar intră Dimitrie Florescu, flăcăian-diul negricios şi sprâncenat, care aduce vestea că la, Mo-rnolo” era să iasă bucluc mare, că proprietarii au vrut să-1 ucidă pe Magheru, care nu a putut ieşi decât luptând cu sabia. Tot oraşul nu mai vorbeşte decât de asta. După ce au ascultat îngrămădiţi în jurul lui cele întâmplate, s-au împrăştiat iar pe grupuri, unii prin colţurile sălii, pe lângă consolele cu oglinzi deasupra, pe lângă soba alb-albăstrie, în timp ce

* în ediţia 1955, greşeală de tipar: iulie” (n. ed.), iltii s-au adunat în capul celălalt al mesei mari de mahon, Hn care insă acum nu se văd, de subt faţa de postav roşu, iecât cele şase picioare, ornamentate cu capete de lei care le oăzesc. Rezemătoare tot de capete de lei, pentru sprijinit braţele, au şi scaunele de mahon cu spate foarte înalt, de pai împletit, pe care este fixat un buchet mare de trandafiri de aur în jumătate relief, de cai^e bineînţeles nu se poate rezema nimeni, căci buchetul cu frunzele lui întoarse vine tocmai între umeri. Noroc că jos fundul este din perne de atlas roşu.

Bălcescu se întrerupe din lucru şi se uită dinadins la cea-^sornic, pentru ca să-şi arate nemulţumirea că şedinţa gu-fP vernului încă n-a început. Clatină din cap, plin de amărăciune, către ArăpUă, care alături de el copiază pe curat o ciornă de propunere.

— Arăpilă, oamenii aceştia nu-şi dau seama că fiecare ceas pierdut e o primejdie mai mult pentru revoluţie. Ah, blestematul de taifas turcesc o să ne împotmolească înainte de a fi izbutit să o luăm din loc!

— Vezi, frate, că îl aşteaptă pe Eliade.

— De ce? Fără Eliade nu se poate începe? Tu nu vezi ^ ' că nu e decât un pretext ca să-şi prelungească taifasul?

De data asta nu mai fu glumă şi taifas, ci aproape ceartă în capul celălalt al mesei, căci începutul de discuţie dintre Rosetti şi Golescu-Albu se înteţi râu de tot. Venise vorba despre înfiinţarea, SocieLăţii studenţilor români din Pax'is„ în martie 1846, la care luaseră amândoi parte, dar nu se înţelegeau asupra câtorva date. Rosetti spunea că ideea a luat naştere într-o seară la cafeneaua Régence”, iar Gk) lescu-Albu spunea că aceasta s-a întâmplat în sala de şah la Tortoni, pe hoilevardul cel mare. De fapt, numai amănuntul jocului de şah le era comun amândorura, dar aci se arată o altă deosebire, căci Golescu-Albu susţine că Ion Ghica juca şah cu Cos-taforu, pe când Rosetti pretinde că niciodată Costaforu n-a ştiut să joace şah.

— Frate, pentru numele lui Dumnezeu, greşeşti. Eu mi-aduc aminte că jucau lancu Ghica şi Vârnav. Mi-aduc aminte ca acum că noi îi zoream să termine mai repede, ca să începem aşezarea statutelor.

Dar cel mai mic dintre Goleşti se încăpăţâna să susţie că lancu Ghica juca şah cu Costaforu:

— Parcă îi văz şi acum pe amândoi la masa de marmurr; de la. Régence”. Costaforu, cu faţa încruntată, îşi frământ; între degete barba, că nu ştia dacă să facă schimb de ca^ sau nu.

Aci Rosetti izbucni triumfător:

— Ei, vezi că te înşeli? Costaforu avea atunci drept nament capilar numai mustaţă; în anul acela, în 1846, purta barbă. Dealtfel, cred că el nici n-a fost de faţă în ziu-aceea.

Atunci izbucni Co^iache Filipescu:

— Dar ce fel de martori oculari sunteţi dumneavoasu. care nu mai ştiţi exact ce s-a petrecut acum doi ani? Într-o bună zi o să scrieţi poate istoria înfiinţării „Societăţii denţilor români din Paris”, dumneavoastră care sunteţi într* întemeietorii ei. Vai de istorie, săraca, dacă aşa o scriu nv torii oculari.

— Memoria poate să-1 înşele pe om, convem, împăcuuior acum, Rosetti. Mai ales dacă nu-şi notează faptele imedia şi caută să-şi aducă aminte mai târziu. Dar e foarte simplu. Din 1844 eu notez zilnic evenimentele de seamă într-un caiet de note intime. Frate Alexandre, mâine lămurim şi această chestiune. |

— Nu mă interesează ce ai scris dumneata în notiţele duJ mitale intime, îi răspunse întărâtat Albu. Asta te obligă nuJ mai pe dumneata. în ceea ce mă priveşte, eu îmi aduc perfecr de bine aminte că era la „Regence” şi că Ion Ghica juca ^ah cu Costaforu. Eu nu crez în notele dumitale „zilnice”.

Din capul celălalt al mesei, Arăpilă îşi dădu şi el părerea:

— Sunt şi eu de părerea vărului Alecu că „memoriile*, „jurnalele„ şi „notele intime„ n-au cine ştie ce valoare ca adevăr, în ziua în care a căzut Bastilia, fapt care avea să-i ducă familia la ghilotină şi se transforma Franţa în republică, regele Ludovic al XVI-lea a notat în jurnalul lui intim numaij atât: „14 iulie 1789. nimic deosebit„. „

Arăpilă nu avea de unde să ştie că nici în „nQtele lui intime” Rosetti nu vorbea nicăieri despre această şedinţă, ia) amănuntele pe care le da despre întemeierea societăţii erau foarte vagi şi întâmplătoare, notele sale intime având mai mult un iz moral şi personal, cam de felul acesta: „Astăzi se să-vârşi numărul cel fericit, numărul doi. Astăzi ieşii din vârsta mea. De acum s-au sfârşit toate”, sau peste două zile într-altă parte: Nimic alt, în toată această lume nu mă poate mulţumi, nu mă poate face să nu plâng ceasurile trecute decâl

358 I rei lucruri: a fi cu o femeie ce iubesc şi mă iubeşte, a face ¦ ersuri bune, sau a dormi mult şi bine. Femeia nu mă iubeşte, ^ei'suri nu ştiu să fac, nu poci şi nu am vreme să dorm.”

Discuţia între cei din capul mesei continuă încă şi mai nverşunată despre valoarea datelor furnizate de memoria nartorilor oculari. despre incertitudinea istoriei. |N – Foarte interesant, ce să spui, şi foarte just ce spuneţi dumneavoastră, se amestecă în discuţie şi Zossima, dar istoria nu se scrie numai pe baza amintirilor personale, ci şi pe baza documentelor materiale, mai ales grăiesc actele păstrate. Aci ea este la largul ei.

Dar juvenilul Golescu-Albu era de neînduplecat. ^ Cu părul castaniu dat într-o parte peste ureche şi mustăcioara lungă lăsată peste gură până la ciocul cam ciufulit, gesticula dârz, acum îndârjit chiar împotriva istoriei însăşi, ca ştiinţă.

Găsi iar sprijin tot la vărul său Arăpilă, care clătina din cap, aprobându-1 cu un soi de melancolică părere de rău.

— Are dreptate vărul Alecu. Ce înseamnă şi actele astea scrise! Mai întâi că le scriu tot oamenii. în al doilea rând, ori-cât d6 multe s-ar pune, pe hârtie, tot sunt prea puţine ca să poată afla adevărul. Uite, eu stau şi mă întreb: ce va şti viitorul despre aceste şedinţe ale noastre? Noi stăm şi discutăm aci ore întregi, dar secretarul şedinţei, care e şi el om, nu notează decât două-trei pagini, pe când dacă s-ar scrie tot ce se spune, ar trebui să se scrie o carte întreagă despre fiecare şedinţă. Actele pe care le dă afară guvernul ca aprobate de majoritate se iscălesc numai de doi-trei inşi. Mă in^ treb, oare ce va şti istoria despre noi?

Costache Filipescu găsi că e un bun prilej să-1 întărite pe Bălcescu, şi cum se înţepau uneori cu destulă acreală, îl arătă cu un gest atât de teatral că din greşeală răsturnă şi împrăştie pe jos un teanc de hârtii, pus alături pe colţul m. esei.

— Domnii mei, văz că v-aţi năpustit asupra istoriei şi nu-i nimeni s-o apere. Mai văz că avem aci de faţă pe cel mai mare istoric al nostru. Ce zic? Un geniu, aşa cum pretinde Costache Negri, care tace în capul celălalt al mesei şi mâzgăleşte hârtie, prefăcându-se că nu aude, ca să nu fie nevoit să ia apărarea istoriei.

Vorbele lui Costache Filipescu aveau în ele iz de glumă prietenească, chiar afectuoasă. Dealtfel, nu numai Costache Negri vede în tânărul istoric o făgăduială a geniului, ci foarte mulţi alţi intelectuali. Numai că înţelesul cuvântului geniu e la ei, ca de obicei, foarte schimbător şi condiţionat. E un fel

359 de floare la ureche care nu spune mare lucru şi nu ar^a-jează la nimic. El e limitat totdeauna de porst^ana celui carv vorbeşte şi tâlcul lui este următorul: X este un genivi, adică ceva în felul meu, dai' mai puţin. Ceea ce îngreiii: discuţiile în şedinţele guvernului ei”a ca într-un fel toţi cei de faţă gin-dtau aşa, condiţionaţi de accastă limită absoluta a eului. Asta însemna ci zâmbetul afectuos al lui Costache Filipescu, do-nunţându-1 tandru pe Bălcescu şi obligându-1 să-şi spună părerea.

Nicolac Golescu spuse în şoaptă şi nu fără răutate:

— Nu-1 mai zgândăriţi, că iar vă moralizează.

Bălcescu, îngândurat, privi lung, ca o ameninţare glumeaţă, pe prietenul său şi-i spuse zâmbind numai din c”1t.: l gurii:

— N-avea nici o grijă, amicul meu. Istoria nu se sinchiseşte de atacurile domniilor-voastre. Ea ştie ce ştie şi nu sc sperie de asemenea observaţii numai pe sfert întemeiate.

— Ce vrei să spui, Bălcescu? Vrei să spui că arc dreptate Alecu-Albu când susţine că nu putem pune baze pe amă-nunturile istorice? Au oare eşti de pâi'ere că nici nu trebuie să ne ocupăm de ele?

Bălcescu lăsă pana din mină, îşi încrucit^a braţele pe piept şi spuse cu glasul subţiat într-o ironie tăioasă:

— Acum eu ce poci a vă zice? Mă întreb şi eu ce importanţă are faptul că amicul nostru Costaforu purta sau n^ purta barba în 1846? Ce importanţă are faptul că şedinţJ de aşezare a „Societăţii studenţilor români din Paris” ^ s-J făcut la „Regence” şi nu la „Tortoni”? Eu gândesc că estf

^ La 1 ianuarie 1847, N, Bălcescu ţinuse o cuvântare la „Adunarea studenţilor români*' (al cărei preşedinte era Ion Ghica) în incinta Bim bliotecii Române de la Paris (cf. Cornelia Bodea, Pagini inedite dim opera lui Nicolae BălcescUy în Studii, nr. 3, 19G9, p. 499-515). în varii anului 1C46 (iulie-august), N. Bălcescu adresase un apel nesemnat că-i tre câteva personalităţi influente în Ţara Românească spre a veni îtt sprijinul trimiterii la studii superioare a tinerilor înzestraţi, printre acestea numărându-se Elisabeta Ştirbei, I. Bibescu, I. Bâlăceanul, Ro-xandra Roscavanu, Al. Sturdza Miclăuşanul, N, Ghica-Comănesca, G. Bariţ. Textul apelului a fost următorul: „Trebuinţa ce au românij de oameni învăţaţi între dânşii este deobşte simţită. Din nenorocire, şcoalele noastre nu pot a cultiva desăvârşit duhul tinerimii, şi ea S! >re a-şi completa studiele, este nevoită să alerge Ia reputatele universităţi ale Europei luminate. Lipsa însă a mijloacelor pecuniari-creşte la noi pe cei mai mult tineri a lua acest drum, şi astfel ma. Éuulte talente, cari, cultivându-se, ar fi putut fi patriei de un marci ajutor, se strâng nefolositoare. Aceste consideraţii au îndemnat p”' studenţii români din Paris a întocmi o societate pentru ţinerea în str^ sermaart că această societate s-a infiiaţat, că şi-a ales un co-itct, că a întreţinut doi bursieri din ţara la Pai^is şi că a scos dare de seamă peste un an despre activitatea d. Dar asta o glumă. Aţi vorbit şi asupra Revoluţiei franţuzeşti. Ce tportanţă ai^e că Ludovic al XVl-lea nu şi-a dat seama ce însemnat căderea Bastiliei? Istoria nu-şi va însuşi însem-¦pea lui din acea zi: „nimic deosebit”. Apoi asupra Revo-fliţiei franţuzeşti, cei care au trăit evenimentele ei dau ştiii ibiective, cele mai capricioase şi mai contradictoare amâ-ante. A însemnat fiecare ce a fost în stare să vază. Nu ve-; ce afirmaţiune a unui contemporan este un adevăi^ istoric. tu toate acestea noi ştim că Revoluţia franţuzească însăşi a xistat şi ştim chiar foarte multe lucrui'i adevăi'ate asupra ei, oamenii în parte pot să se înşele, dar toţi la un loc se înşeală Î greu. Se înşeală uneori chiar şi atunci, dar oricum mult jnai rar şi totdeauna rămâne slobodă calea spre îndreptare. Jineânţeles, actele şi documenturile sunt supuse interpretării, tstfel ele sunt doai^ oarecare amari, mte care nu au cine ştie le însemnătate.

— Cum, amăruntele nu au importanţă? întrebă scanKlializat Alecu-Albu. Cum poţi a spune asta, frate?

— Uite, omule, amăruntele sunt negreşit interesante, căci |eie îmbogăţesc cunoaştei^ea noastră despre evenimente. Dar Însemnătatea lor cât priveşte noima evenimentelor, însăşi, jputem a spune că e mai mică.

— Cum, oare nu e bine să cunoaştem amăruntele întâm-^plărilor istorice?! se miră iar feciorul lui Dinicu Golescu.

— Dar, frate, eu n-am spus asta. Dimpotrivă, este foarte bine să le cunoaştem, dar dacă nu le putem cunoaşte. nu le

Bicunoaştem, şi pace. Ele au mai ales însemnătate când sunt sin-dâBI ra nătate spre acest scop. a unor tineri înzestraţi cu studii pregătitoare şi cu un talent dovedit. Buna opinie de care vă bucuraţi, domnul meu, M patria noastră, dorinţa ce aţi dovedit pentru cultivarea naţiei, au 'idemnat această societate ca să vă roage să fiţi unul din protectorii ei şi să binevoiţi a îndemna pe compatrioţi a subscrie la aceasta societate, al cărei scop nu poate să fie decât bine lăudat de obşte. Societatea crede că această dovadă de adâncă stimă şi încredere ce vă dă lúe, va fi primita cu bunătate şi bucurie din partea d-voastră” (ci Anul ea, ^' 1848, I, p. 19. şi N. Dălccsru. Opere, IV, Editura Academiei, Bucureşti, uüi-j 1964, p. 6:;).

Am reprodus textul accsiui apeL aflat în Arhiva Ion GUicli, şi cu scop filologic. Cunoaşterea atât a documentelor oficiale redactate de N. Bălcescu, dai^ mai ales a unor astfel de adrese şi corespondenţa i-au slujit lui Camil Petrescu în reconstituirea momentului, dar şi ca replicile eroului să fie cât mai apropiate de limbajul epocii ii: ¦

^urul izvor, când nu cunoaştem întregul eveniment, ci nuvca il un ecou asupra lui. Atunci amăruntul este baza cunoaşter^„^^ aoastre până aflăm ce a fost evenimentul însuşi. Rămâne fat” „ tul că e cu putinţă ca totuşi să fi fost tocmai pe dos. Ce puţei 1 face? Atunci însă când acest eveniment, cum este, de pild Revoluţia franţuzească, este cunoscut în întregul lui, ei bin amăruntele oricât de interesante subt anume aspect au m puţină însemnătate, căci după părerea mea întregul dă ad var amăruntelor şi nu dimpotrivă. H

— Alors, dites-moi, cum cunoaştem întregul? întrebă şi râzând strepezit, neîncrezător, Costache Filipescu. ^

— Am să spui acilea că întregul îl cunoaştem cu adevăr numai atunci când cunoaştem legile de schimbare ale soci taţii omeneşti şi adevărurile statornice asupra sufletului om nesc. învăţatul porneşte adesea şi de la frunză, ca să afle de pre ce copac e vorba, dar el, ca să ştie ceva cu adevărat asup pădurii, trebuie să cunoască mai întâi care e felul de a fi. speţiei acelui copac. Dacă eu ridic de jos o frunză şi vă spii|j^'i: ă aceasta este o frunză de moşmon, nu aflaţi nimic despi moşmon, decât că are astfel de frunze, ca asta din faţa dui-neavoastră, şi încă e cu putinţă ca să aibă mai multe feli! de frunze, după cum e cazul cu atâţi copaci. Altceva, di: n-aţi văzut moşmoane, nimic. întrucât priveşte acum teara fratelui Arăpilă că nimeni nu va şti vreodată ce am discu la aceste şedinţe şi cum a fost revoluţia noastră, eu îi spui ix poate fi liniştit. într-o zi se vor cunoaşte legile societăţii on-leşti, se va cunoaşte tot mai bine şi sufletul omenesc şi atu]: i revoluţia noastră va înfăţişa destul material ca să fie cun^. – oută în întregul ei, iar atunci când va fi cunoscută în întregii ei va fi cu putinţă să se osebească şi amăruntele adevăn|| ie cele neadevărate, chiar dacă asta va contrazice cumva le anii martori oculari, sau unele documente scrise.

— Nu mă dumiresc eu? întrebă acum Nicolae Gole;: u răsfirând cu tâlc degetele mâinii stingi. Cum să nu aibă h-oortanţă amărunturile pe care le aflăm despice evenimer? St alors.

Bălcescu îşi ieşi din sărite:

— Nu este chiar aşa. m-aţi înţeles greşit. AmăruntJe ideverife de întreg au foarte multă însemnătate. Ele la rân-ul. or iluminează şi întăresc întregul. Dar ce importanţă re 'aptul că, de pildă, dumneata eşti uneori când Nicolae (o-lescu, când Niculae Golescu, când Nicu Golescu, după înt: jnsp Ş i j

¦ l t I

¦ iva

|rc şi după gustul acelui ce te numeşte? La fel aş zice!) re mine!

ya tăcut. S-a aşezat parcă fără să vrea istovit de oboseala, loc, de parcă ar fi cărat pietre. Suferea. Cele ce i; >c6L erau totul. Deasupra nu era decât puţin lucru, ca acele plante la care rodul cel preţios e în pământ, deasu-fiind doar buruiana şi florile. Dedesubt e, la c^” rhinul cinilt) r şi ale rizoamelor plesnind de bogăţia. jIuí, site de apăsarea humei, sortite să-şi prefacă uneori ro-acesta necules în putreziciune, în otravă, pentru ele in-^le. Acolo c arderea şi mântuirea.

Cu toată truda pe care şi-o dăduse ca să vorbească linişti* llcescu vădea o nemulţumire şi o adâncă stingherire. Vorbek ^uratice ale lui Costache Filipescu căzuseră în adâncimi tul-ari, nebănuite de acesta, pe care le tulburase şi mai mult nlcescu nu putea uita nici o clipă vocaţia lui de istoric, cum rostul istoriei, care vede just cauzele răului, în izbăvirea iiân. De ani de zile el tot amâna lucrul celor două 1 ui. A.i'rie pe care le socotea rostul vieţii sale, pe care ştia fâiă greş atât de scurtă. Amândouă priveau proble-primordiale din viaţa poporului rom'n Una se ocupn e un moment culminant al istoriei rom; de domnia In Hihăi Viteazul, şi i-ar fi dat prilej să-şi arate părerile despr >t trocului românesc, alta, despre străfundurile sociale al poporului, era să fie o cercetare a stării de robie în care s ^ăsesc plugarii români şi i-ar fi dat prilejul să tragă invăţă-linlc temeinice pentru structura viitoare a ţării lui. Din are publicase până atunci numai cile un fragment. Şovăia MU mereu aşezarea pe o muncă hotărâtă pentru rcdac-^ca lor, căci i se părea că îi lipseşte informaţia şi posibili-llfttea de a verifica atâtea amănunte. Ştia bine că este stăpân pe material în în (r (^gul lui, că are o vedere justă a nodului de pixibleme care se cerea dezlegat, dar ii era teamă că acesie lucrări ar putea suferi şi nu ar putea convinge cum a dorii el, din lipsa di informaţie. Despre starea plugarilor român avea putinţa să consulte o serie de documente ale trecutului, care-i căzuseră în mână, dar bănuia că ar mai putea def ooperi încă multe altele, dacă ai avea răgaz, şi nu se îndoi că In viitor cercetătorii vor fi mult mai norocoşi de*cât pute. sA fie el într-o capitală de ţară mică, unde nu se aflau, 5;< putea spune, nici biblioteci, niei învăţământ. nici arhive. Ir ^oa ce priveşte istoria domniei lui Mihai Viteazul, cercetas-multe biblioteci arhive, în cele douăzeci de luni cât stă

I tuse în străinătate, dar era un subiect necunoscut foruri străine, de care nu se ocupase mai nimeni, materialul era 1 prăştiat şi greu de adunat. Nu era mulţumit de ceea ce găs şi nutrea o vagă nădejde că va mai putea să aibă încă tiiB pentru cercetări. Amândouă aceste lucrări ar fi putut fi piL lej de realizări mari, dar dacă era nemulţumit şi suferea L! Q era din pricină că, dându-şi seama de adevărul de ncclir al vederilor lui în acest subiect şi ştiind că ele i-ar fi în {duit, într-o ţară cu materialul sistematizat înaintea lui de L cercetători de documente, să treacă dintr-o dată la lucrar^ sinteză, fără riscul inexactităţilor de amănunt, se vedea ne^ să scrie cum scrie acum, pripit, neatent la condei şi fără|| gazul de a-şi şlefui fraza, pe care o dorea avântată, dar sărind dincolo de gândul lui. Ştia că în ochii pedanţilor, îns înflorirea frazei e un semn de necompetenta, sporită peni ei de neprecizia unor surse şi de folosirea, pentru ei oribiă^ pentru el temeinic îndreptăţită, a unor date din materia^ legendelor. Această obsesie de stafii a amănuntelor îi tulbi'a nopţile, îşi simţea vocaţia de istoric greu stânjenită. îi r'a acum ciudă pe acest Alecu Golescu-Albu, care punea atâa preţ pe ele şi îl neliniştea Costache Filipescu, iubitor de iei zvârlite la întâmplare, care era gata acum să tăgăduiască <ji pricina acestor fleacuri istoria însăşi. Poate însă că două i-tâmplări chiar din această vreme l-ar fi putut întări în, i-decata lui şi i-ar fi adus liniştea de care avea nevoie, día le-cu: fi cunoscut. Nu demult un medic german, expatriaţii Batavia, pe nume lulius Robert Mayer, necunoscut de i-meni, a trimis marilor publicaţii de ştiinţă a matematicii ş a mecanicii din Germania, conduse de unii dintre cei mai Ie seamă savanţi ai timpului, un memoriu în care formula, pd-tru întâia dată, unul dintre principiile primordiale ale me^-nicii, şi anume „întâiul principiu al termo-dinamicii”, nuiit şi principiul conservării energiei. Marile reviste de matena-tică şi mecanică au refuzat să publice acest memoriu. Iluş erudiţi ai amănuntului au socotit că acest principiu est-prostie, fiindcă expunerea lui era argumentată cu unele dte şi calcule greşite. Şi n-au avut dreptate. I-ar fi folosit milt, fără îndoială, în judecata stărilor sociale, găsind în ea întăite unele vederi ale lui şi o mică broşură publicată chiar aitil acesta, în luna februarie, de doi germani, de asemenea a-patriaţi şi ei, şi intitulată Maniiestul comunist.

Tnfre timp, lingă soba de teracotă alburie cu semne albas-* iscă o nouă discuţie intre Rosetti, Costache Bălcescu, jirc a venit fi el, Grădi^teanu şi Boliiac, căci este vorba să Wî alcătuiască o comisie subt conducerea Iui Cezar Boliiac, lire va proceda numaidecât la eliberarea ţiganilor. Poetul ar Irca ca decretul „să treacă” chiar în şedinţa de azi a guvernu-i'u Ar dori de asemeni ca eliberarea să se facă fără nici o lapăgubire, în mod automat, dar el ştie că la aceasta se opun parte din membrii guvernului, care socot că prin acest fapt ar aduce o atingere a principiului „sfânt” al proprietăţii, şi lirctind să se hotărască o despăgubire de câţiva galbeni de

Ifâecare cap de ţigan eliberat. Grădişteanu e foarte încurcat. Ilar Boliiac clocoteşte de furie şi din altă piicină: î – După cât ştiu eu, unii proprietari, dacă vor fi siliţi să-i hloboade pe ţigani. îi vor goni din curţile lor goi, ca la naş-iNfre. subt motiv că îmbrăcămintea şi ţoalele ţiganilor sunt date de ei. Dar atunci pe ce au muncit aceşti oameni o viaţă |intrcagă? Asta-i creştinism? Barba pătrată, răsfirată, scalpare scântci. Bălcescu, la masa cea mare, scrie înfrigurat, tăind mereu cu creionul, sfătuindu-se cu Arăpilă, care priveşte paginile scrise peste umărul lui. Pregătesc şi ei un decret, la care ţin indcH) sebi, pentru înfiinţarea posturilor de comisaii revoluţio 1

Gheorghe NiţcsCu şi Aristia, care stătuseră de voibă îa balcon, văzură intrând în curte caleaşca în care era Eliade! ţk li vestiră pe ceilalţi.

Poetul care era şi acum însoţit de cumnatul său Nicolae exandrescu şi de o altă rudă, Andronic, ca de doi aghiotanţi, coborî înfăşurat într-o mare pelerină albă, pe care o purta Ş”te redingota cen deşi era într^ săptămâna de călduri di şi urcă, salutat i pmmnhxl Era tâmbitor, foarte satisfăcut entimentul că i-a dat lui Ion Câmpineanu, omul care pul vorbea despre prietenii lui politici de la Londra, o m WEttik d parlamentarism,

~ Vi li nimici oare i „mt al proprie

MMit fostul tribun al Adunam Ul Vă daţi c: a3 tnseamnă asta? Şt schidcvi yovanarhia?

Avta timI

— Eu respect proprietatea tot atât de mult ca şi dumnc voastră, domnule. Cunoaşteţi prinţipiile mele: „Folos obştei|t-il dar pagubă nimănui”.

— Atunci de ce nu. vă opriţi de pe povârnişul pe care; pornit? De ce nu luaţi măsuri pentru asigurarea propriei rilor, care sunt speiiaţi şi s-ar putea deda la unele acte de vi lentă? a întrebat plin de amărăciune, mângâindu-şi nerv bărbuţa căruntă, tunsă scurt, prietenul lordului Dudley.

— Ştiţi ceva în această privinţă? Glasul lui Eliade ti mura puţin, cu toată sonoritatea lui obicinuită, şi simţi ci stringc gulerul cămăşii cu colţuri albe prea mari. Se preg teste ceva? Se gândi cu spaimă la ameninţarea de ieri^ adunarea de azi de la, Momolo”. Sunteţi membru al ¦ nişterului şi aveţi datoria să ne spuneţi tot ce ştiţi. 1

Ion Câmpineanu îşi ţuguie buzele în semn de indiferen! arătând că pe el l-ar lăsa rece asemena întâmplări:

— Nu ştiu nimic, dar nu voi veni la şedinţa guvernai până când nu se va spune în mod răspicat că proprietatea a fi respectată.

Aci fu punctul gingaş al răspunsului biruitor dat de fru. tasul guvernului:

— Vă répétez că eu respect proprietatea ca şi dumnci-voastră, domnule, dar aci o hotărâre definitivă nu poate Iu înti^-un fel sau într-allul, decât Adunanţa Constituantă, CL*e se va întruni la toamnă. Noi suntem un Guvern vremeLi-cesc, dar un guvern constituţional. Constituţional, înţelegei chiar dacă această Constituţie nu e decât un proiect de dec: î iscălit de fostul domnitor.

Îşi pusese pelerina albă pe umeri, în timp ce Câmpinea u rămăsese pur şi simplu ţintuit locului de acest răspuns, ere era într-adevăr o lecţie de formalism parlamentar.

În vestibulul palatului Eliade se întâlni cu colonelul Oa-bescu, îmbrăcat cu toate zorzoanele aurite de ţinută de p-radă, cu coiful lui cel mare pe cap.

— Nu mergeţi sus la şedinţă, domnule colonel? 1-a înt:2-bat mirat.

— După cum ştiţi, domnule, ux^mează ca la ceasurle douăsprezece, ofiţerii din garnizoană, în frunte cu şeful 05i-rii, să prezinte şi ei, la rândul lor, complimentări guvernulii. Au venit toţi, şi eu mai rămâi, domnule, jos, ca să pregătm ostăşeşte lucrurile. _,. _^ e i mil

? a Vi íruD mea ^ luí car lela* eget leen

Se salutară foarte ceremonios, şi Eliade urcă, subt privi-le celor din sala de jos, scara albă de marmură păzită de doi n de lemn bronzat ridicaţi pe picioarele dinapoi.

Când a apărut după atâta aşteptare în pervazul lat şi ncărcat de ciubucărie aurită al uşii de sus, cu pelerina alba scusit desfăcută la piept cu cotul stâng, ca să atârne numai „e umeri, aşa cum atârnau cabaniţele de hermină ale voie-/ozilor, cu fruntea sus, cu ochii verzi pe jumătate închişi şi u mustaţa mică, mătăsoasă, înţepenită sever, urmat la doi iaşi de cele două rubedenii ca de o suită, peste toate feţele trecu un zâmbet de iritare şi de ironie.

— Mă iertaţi, domnilor, dar ştiţi că am întârziat din dorinţa de a reface armonia din Guvernul nostru vremelnicesc. Dacă vrem ca ţara să fie unită, atunci trebuie să fim noi mai întâi uniţi, noi, guvernul.

Prin uşa mascată de lingă baldachinul gol al tronului se ivi, cu camilafca neagră tivită cu aur, mitropolitul Neofit, căruia i se spusese de către ofiţerul de gardă că a venit Eliade. Aproape pe urmele lui Eliade venise cu caleaşca însă şi Ion Câmpineanu, care intrase pe uşa dinspre Cişmigiu şi se instalase în cabinetul lui Costache A. Rosetti, spunând ţî-nărului Costache Florescu, care era dejurnă ca ofiţer al Gvardiei, şi-1 anunţase că guvernul s-a adunat, că el va intra mai târziu în sala de şedinţe.

lean, cai

Ode le p; întn iSLir il os; nul 3gă

ŞEDINŢA GUVEKNULUI VREMELNICESC

Peste câteva clipe, Eliade vesteşte, potrivindu-şi zgomc tos scaunul, începerea şedinţei cu o autoritate care crede c i se cuvine, apoi se ridică şi cu încuviinţarea mitropolituli spune solemn:

— în fiecare zi, înainte de orice cuvânt spus, să mulţi mim providenţei, să ne întoarcem faţa spre angelul libei taţii şi al frăţietăţii şi tot guvernul în picioare să salutăn

S-au ridicat în picioare toţi, se reculeg câteva clipe, ap se aşează, dar înainte ca preşedintele să spună ceva, Arăpi se întoarce furios către ceilalţi: I

— Mai bine să lucraţi, că de nu, vă răstoarnă reacţie nării. Fuga lui Bibescu la Braşov i-a speriat, căci văd că r; mân singuri; dar nu i-a dezarmat.|

Rosetti, care se aşezase, se ridică solemn, cu barba || vânt, cu ochii verzi uşor bulbucaţi: ||

— Să mă ierte scumpul şi gloriosul meu frate Golescf dar, deşi împreună cu fratele Brătianu mi-am dat astăi iarăşi demisia, ţin să vă spui că sunt şi eu de părerea fratei i nostru Heliade. ţ

Nicolae Golescu, care a venit în costum de vânătoai găseşte că are dreptate şi-1 încurajează: j

— Spune, spune, frate Rosetti. Şi Rosetti continuă, crescând cu gestul larg: |

— Nu uitaţi, domnilor, că am făcut cea mai măreaţă r^ voluţie de pe pământ, din lumea întreagă, din istorie. Euroja întreagă ne admiră înmărmurită, extaziată, fraţilor, hotărî ă să ia exemplu de la noi.

Bălcescu, pe care aceste discursuri şi laude de sine tl scot din sărite, caută să se stăpânească totuşi, dar priviră îi ax^de: – ~ m

} i

— Nu vă supăraţi, fraţilor, dor dacă tot VOTbixn şl nu cram, nr prăbuşim. In coca ce priveşte părerea exprimat fratele Roeetti, socot şi eu că o răsturnare politică aţi* uo p fără ca o picătură de sânge să se fi vărsat, este ' fSr^ A'Mplu In istorie, dar tot meritul este al poporului man, care a ccrut-o cu atâta energie, încât a speriat pe cei I care altfel s-ar fi împotrivit şi s-ar fi ajuns la vărsare d^ itniiţe. Dacă Europa ne admiră sau nu, aşa cum crede fratele Rosetti, nu putem a şti însă până nu va sosi la Viena fratek Dumitru Brătianu sau până nu va ajunge la Paris fratek Alecu Golescu, pe care vreţi să-1 trimiteţi acolo, ca sa arat<^ Oe vrem şi 9A caute sprijin. Dumnealui – uite-1 – încă nici ft-a plecat. Mari isprăvi nu am prea făcut, peAtru că roi în loc să lucrăm, ne ţinem de discursuri, de festivităţu I licităm mereu şi ne odihnim de prea multă fericire politică.

Inima cuprinzătoare a lui Rosetti e neîmpăcată şi revine plină de căldură, cu braţul drept îndoit, cu palma întinsă, cu degetele lipite:

— Să mă ierte colegul nostru Bălcescu, dar e o nedreptate strigătoare Ia cer să fie acuzat guvernul şi ministerul de lipsă de activitate. Într-o săptămână de când suntem la conducere, am şi decretat unele măsuri care nu pot fi trecute cu vederea. Chiar la propunerea dumisale, am decretat tricolorul ca steag naţional şi am oficializat lozinca „drep-tate-frăţie*. Am desfiinţat rangurile boiereşti, am hotărât libertatea tiparului şi a cuvântului, am înfiinţat Gvardia Naţională. Atunci, în faţa unei activităţi fără pereche în istorie, stau şi mă întreb: are dreptate colegul Bălcescu?

Dar cel întrebat îl întrerupse tăios, scurt:

— Am. şi continuă apoi, îndurerat, în timp ce Rosetti rămâne ţeapăn şi nedumerit, cu mâinile încrucişate la piept, Într-o aşteptare retorică: In împrejurările grele In care avem de înfăptuit revoluţia – revoluţia adevărată, întreagă, singura care s-ar putea menţine aci, aşa cum ne găsim înconjuraţi de trei împărăţii despotice, ce nu aşteaptă decât să Intervie cu armele în ţară – nu ne poate fi îngăduit să ne Jucăm cu jumătăţile de măsură; să pierdem un timp preţios cu dezbateri teoretice, să discutăm interminabil orice fleac de propunere. Ne ti'ebuie, înainte de toate, un program urgent de lucrări esenţiale, hotărâtoare pentru soarta revoluţiei, şi pe care să le ducem la îndeplinire f5r5 <^ov5âr'^, CU toate mijloacele de care dispozară.

ştefan Golescu întreabă, iritat de această lecţie de guvernare:

— Şi care sunt după dumneata punctele acestui program? ^

Bălcescu tace câteva clipe. Toţi ochii se aţintesc asu|fl lui. Vocea, care în convorbirile familiare grăbite arată ui uşor cusur de vorbire, anume tendinţa de a înlocui, dar tM mai uneori, pe ş cu s, iar pentru adunările în aer liber nu (destul de puternică, devine copleşitoare prin intensitatea în aceste dezbateri închise. Apare caldă, răspicată, tulbur^ toare, lăsând să răzbată prin ea accentele inteligenţei. mina tăind energic în spaţiu, începe să enumere:

— Ţara aşteaptă de la noi convocarea urgentă a u. Constituante, care să fie'votată de toţi românii majori.

Nicolae Golescu îşi mingile bărbuţa sur-roşcată şi toarce ochii spre Eliade, să vadă dacă e de aceeaşi parerai

— Ei, asta nu e atât de simplu.

Eliade aprobă rezerva lui Nicolae Golescu cu un gest mâinii, care ar spune: evident.

Bălcescu continuă însă, tot mai dârz, închizând şi deschi zând, ca într-o punctuaţie, pumnul mâinii drepte:

— Ţărănimea aşteaptă de la noi, aşa cum i-am pro: în Proclamaţie, la punctul 13, să o scăpăm de clacă, sa împroprietărim. Şi aci vocea lui se ridică arzătoare: Acc^ lucru trebuie făcut numaidecât, chiar înainte de convoca: ' Constituantei.

Mitropolitul, în fruntea mesei, cu cârja bătută în rut alături, se întoarce uimit în stânga şi în dreapta, ca să fie gur că are martori:

— Cum? Cum? înainte de Constituantă? Asta l|| se poate. Va zice lumea că simtem comunişti. Ne prăbuşim.

A găsit ecou şi e în Consiliu o rumoare de aprobări mm murate. Dar Bălcescu îi întoarce pe toţi la locul argumenta lui cu o vibrantă convingere, ţinându-i subt puterea int^. genţei lui, ca subt o spadă: i|

— Dimpotrivă, devenim o putere de neînvins, fiindci ne vom sprijini pe un milion de piepturi. Ş

— Un milion de piepturi goale, fără arme, nu pot rezist nici măcar unui regiment adevărat, e de părere Teli, şi cau) şi el aprobări în stânga şi în dreapta. |

Autorul Puterii armate la români n priveşte de jos | sus, cu ochii lui uşor oblici, arzători, sprijinit cu amândali mâinile pe masă. m m a o fne esiK indr' caun

— Atârnă numai de noi ca să organizăm aceste piepturi, &ă le înarmăm. Apoi se îndreaptă brusc şi rosteşte răspicat: Vă propui ca acum, pe loc, să numiţi pe colegul nostru Gheoghe Magheru căpitan general al armatei neregulate şi al Gvardiei Naţionale'! Aşteptă neclintit răspunsul lor.

Propunerea produce multă surprindere; Tell ridică din umeri mirat, căci toate privirile s-au aţintit asupra lui, căci, după părerea lor, în el vrea să lovească Bălcescu.

— Dar ce, n-avem armată? De ce ar fi nevoie de altceva?

— N-am încredere în această armată şi în comandanţii ei. Afirmaţia lui este primită cu gesturi de uimire iritată, căci de obicei toţi vorbesc mereu despre brava noastră armată” când e vorba de cele trei regimente de linie. Căpitanul general Magheru să ridice ţara întreagă, începând deocamdată cu pandurii din Oltenia. în şase luni, într-un an, să ne dea armata populară pe care să ne întemeiem statul, cu care să-1 apărăm de duşmanii dinlăuntru şi din afară.

— Dar deocamdată ţărănimea nici nu e cu noi toată, spune molatic, dar sonor, Eliade, crezând că răspunsul lui e fără replică. Şi continuă, surâzând bonom, punând jos tocul pe care-1 ţinea în mână: Ei, uite că ţăranii nu sunt cu noi.

Dar rămâne cu totul surprins când vede că Bălcescu e şi el de aceeaşi părere:

— Şi au dreptate, fiindcă nici n-am făcut încă nimic pentru ei. Fiindcă această ţărănime nici nu ştie ce vrem. Fiindcă e subt înrâurirea calomniilor reacţiunii. Tocmai de aceea propui ca să decretăm pe loc numirea unor comisari speciali', câte doi de fiecare judeţ.

Eliade se ridică aproape cutremurat. încrucişează mâinile pe piept, ca o statuie a întrebării:

— Cum?' Ca în Revoluţia franţuzească? Dar ce, suntem iacobini? Să facem şi cluburi, atunci?

— Trebuie să facem tot ce stă în puterile noastre ca să răspândim revoluţia, să chemăm la viaţă slobodă straturile cele mai adinei ale poporului. Numai în ziua în care plugarul va cunoaşte şi va înţelege revoluţia va vedea că ea îi dă lui, celui oropsit, ceea ce niciodată nu i-a fost dat de nici o stăpânire, se va face lumină în mintea lui şi îşi va lega soarta de a noastră. Nu ne va rămâne atunci decât să-i înarmăm pe clăcaşi şi ei vor fi sprijinul nostru cel mai sigur, singurul nostru sprijin adevărat. Treaba asta de lămurire a poporului trebuie făcută de comisarii aleşi de noi. Aceşti comisari cată să fie înflârăraţi de ideea revoluţiei şi de aceea să fie „

¦ I aleşi dintre cei mai inimo^ji cauzaşi, iar cuvântul kwr trehxi să poarte focul revoluţiei de Ia sat Ia sat, până în colţui cele mai d^-părtate ale ţârii. Bfilcescu vorbea cu o înflacj rare aprigă, speriat puţin la gândul că? ^ar putea ca mini. trii să nu inţelcagă nece^atâtea propagăiii neîntârziate a voluţici şi dincolo do marginile Bucureştilor ori deşale ai^^ oraşe din ţară. După gândul lui, mai ales satele trebuiaa l| ia asupra lor, ducându-le mai drpa! – te, la izbânda depHf*! cele două mari ţeluri: libertatea poporului şi independe naţională.

— Dar ace^li comisan revoluţionari trebuie să fie pi. nu? întreba iritat Costache Filipescu. De unde vom atâţia bani? Avem atâtea nevoi grabnice de împlinit îmu. U} Li acestor comisari! *l

Atunci se ridică plin de elan Rosetti:

— Domnule, sunt de părere şi eu că banii ne trehui pentru alte nevoi mni grabnice; dar ar fi o injurie peniii aceşti comisari să spunem că ei vor cere să fie plătiţi penţii munca pe care o vor depune întru luminarea ţării. Ei mi face orice sacrificiu şi vor refuza orice sumă ce Ii s-ar oieife punându-se cu totul în slujba ţării, cu toată fiinţa k>r. ^'

Bălcescu avu un surâs străpezit de minie. Mai ales tervenţia lui Rosetti, în care el văzu o încercm*e de a zada” nici numirea comisarilor, îl scoase din sărite, ||

— Fratele Rosetti poate să fie liniştit. Comisarii pe c îi vom numi noi, dintre cei mai luminaţi cauzaşi, nu vor dintre cei care să caute foloase personale ori să se ale” cumva cu vreun câştig de pe urma muncii lor. Va trebui îf* să li se asigure, fiindcă mulţi dintre ei sunt oameni fără nituri, măcar cheltuielile cu drumul prin sate.

Costache Filipescu întrebă puţin cam întărâtat; ^mm

— Şi la cât socotiţi dunmeavoasírá că s-ar putea nm aceste cheltuieli? |

— Nu ştiu, ban cu ban, la cât se vor ridica aceste cm tuieli, dar ştiu că fără trimiterea de comisari – şi să 1 uitaţi asta – fai-ă trimiterea lor cu foi revoluţionare la tai zadarnic am mai făcut revoluţia!

— Dar ministrul finanţelor ţi-a arătat, frat^, că Vis! ria statului e aproape goală şi că avem alte multe ne^ împlinit mai înainte, exclamă cu bai^ba bălaie în vânt Roüci

Atunci Arăpilă, care tăcuse tot timpul, urmărind cu pi virea încruntată aceasta discuţie despre comissuii revolut^ nări, se ridică, înconjură masa şi veni mânios spre Ro&ett

— Asctdtă, frate, fă şi dumneata o socoteală băbească, trăsură costă pe zi douăzeci de lei. Timp de treizeci de zile

|Mita face şase sute de lei. Să zicem cinci sute de lei. Să pu-^Bcm cinci comisari de fiecare judeţ, asta face nouăzeci de jfcomisari pentru toată ţara. Prin urmare, ne trebuie patru-Uzecf şi cinci de mii de Iei p>e lună, vreo mie trei sute de gal-iJbeni, în sfârşit, în două luni, până la Adunanţa Constituantei, ti zicem patru mii cinci sute de galbeni în totul. Oare nu merită revoluţia noastră să jertfim pentru ea patru mii cinci ititj ^^^^ galbeni? Şi aci se întoarse spre Costache Fili-V peacu: Cum, frate, în fiece zi ies bani din Vistierie pentru. felurite cestiuni şi dumneata nu găseşti bani necesari pentru propaganţii revoluţiei?

Nimeni nu răspunse nimic. Se făcu o tăcere încurcată. Adevărul este că în afară de Arăpilă, Magheru şi de Costache Filipescu însuşi, toţi vedeau în stăruinţa lui Bălcescu de a se numi comisari revoluţionari, care să meargă să străbată satele, o încercare a lui de a-şi face popularitate. Costache Fi-lipescu era cu ochii lipiţi de cifre şi nu înţelegea însemnătatea comisarilor. Unii ca Eliade şi Câmpineanu se cutremurau numai la pomenirea numelui de „comisar”, care le amintea de Revoluţia franceză.

Eliade, care se arătase în cursul anilor puia la revoluţie vm polemist înverşunat şi abil, dovedind în numeroasele lui certuri de tot soiul o stăpânire a limbii româneşti cum nu o arăta nici pe departe în operele lui cu pretenţii filosofice, cunoştea puterea tăioasă a cuvântului şi ideea comisarilor îl Înspăimânta. Il întrebă pe Bălcescu, dar gândul lui era să-i mobilizeze pe ceilalţi împotriva numirii comisarilor:

— Cum? Vreţi cu adevărat să facem şi noi ca în Revoluţia franţuzească? Să facem cum au făcut ei atunci?

— Da, aşa cum s-a făcut atunci. Vom face fără întârziere şi cluburi, ca să lămurim ţara. Aceşti comisari vor merge în judeţele respective, vor străbate satele şi oraşele adunând poporul, lămurindu-1, anunţând măsurile bune pe care le vom lua, luând ei pe loc măsuri de îndreptare.

Mitropolitul îşi ridică autoritar camilafca, cu margini aurite şi pune mina pe cârja cu capetele de câine, din aur bătut cu rubine şi smaralde, care e sprijinită de spătarul unui jilţ, alături.

— Cu ce puteri?

Toţi cei de faţă aşteaptă încordaţi răspunsul. Bălcescu îl priveşte în ochi, hotărât: tUHJ

— Cu puterile pe care ni le vom acorda noi, din încredinţarea poporului.

Răspunsul a căzut ca o piatră grea în baltă.

Cu toate că Arăpilă vorbeşte şi el cu multă căldură, ce-rând să se numească, neapărat şi fără întirzieie, comisarii pe care îi cere Bălcescu, tăcerea rămâne de gheaţă.

Un vornicel intră şi merge către Eliade, căruia îi spuni la ureche că afară, în curte, este o deputăţie de săteni dir districtul Buzău, în frunte cu un preot, care vor să complimentcze guvernul.

Într-adevăr, popa Neagu de la Buzău, căci el e, a făcu roată cu oamenii lui în curtea palatului, încurajându-i, câc bieţilor săteni li s-au tăiat picioarele la gândul că merg u faţa guvernului.

Eliade se ridică onctuos, uitând do periculoasa mtreruper a dezbaterilor. j., o -

— Fraţilor, o deputaţiune de săteni dm judeţul Buza vrea să feliciteze Guvernul vremelnicesc. Socot că o puţei. primi, nu-i aşa?

Scos din sărite, Bălcescu ridică glasul:

— Iar deputăţii? Iar salutări? Iar felicitări? Eliade stăruie cu o voce duioasă, potrivită cu mustall lui moale, ondulată, cu chica lui de diacon, care vrea a placă:

— Socot că nu putem jigni pe dulcii noştri fra^i iiaLe.| neprimindu-i. Au venit de atât de departe.

Cei mai mulţi îl aprobă binevoitori, cu mclinan din cai

— Fără îndoială. ii primim. e de părere, grăbit, Roseţi Eliade se întoarse atunci spre vornicel şi ii porunceşt sonor: ir 4i

— Să fie conduşi, ca de obicei, prin intrarea dm latl.

Apoi pe scara cea mare.;

BOIFRII nFDESUBT

I i

Într-o zi, cu câţiva ani mai înainte, pictorul ungur Bara-bâs care a cunoscut cu un ochi foarte viu Bucureştii, a 'nit să-1 viziteze pe Costache Cantacuzino, căci plănuia să-i facă portretul. Acasă, chiar în aceeaşi seară, el a scris nişte însemnări în care arăta cum se înfăţişa o reuniune boierească acasă la marele vornic paia în vremea aceea.

Vizilându-1, de-abia ne-am putut ţine râsul. Intrând în laia lui, unde am văzut vreo zece boieri fumând din nişt* ciubuce lungi, însă şezând fiecare cu cilindrele în cap şi cu aripile fracului tăvălite*pe duşumelele odăii. Cantacuzino ' suşl şedea pe canapea, însă celorlalţi boieri le venea mai urne să stea pe podea, cu picioarele încrucişate. Se bea dintr-un singur pahar. Se lua şerbet cu o singură Unguriţă pentru toată lumea.”.

Nu chiar la fel arată astăzi salonul marelui vornic Lenş cărui casă de pe Podu Mogoşoaiei, cu câţiva paşi mai su Hp casa lui Alecu Vulpe, lot în mahalaua Manca Brutaru, < ia dintre cele mai cunoscute în Bucureşti. Are saloan” ari, care dau uncie într-allele, mobilate după moda europeană, căci familiii Lenş se pretinde de origine franceză, Linch.

Salonul cel mare, care are patru canapele cu câte o mă sută şi două fotolii alături, în fiece colţ, e plin de lume care a încercat să joace cărţi, dar nu are răbdare, încât mai toţi ' Miklos Barabâs (1810-1898), picfbr, desenator şi ilust'- * -ghiar. care a cultivat deopotrivă pictura de gen şi portretul.: fi 1833 a locuit la Bucureşti, executând cu mijloace academi^aaie iXi verso portrete (printre acestea fiind al generalul o suită de stampe cu certitudine cunoscute de Camil P*…, i s-au sculat şi câte doi-trei şuşotesc neliniştiţi şi nerăbdători. De jucat cărţi, joacă ei mai în fiece zi, că nu prea au ce face Joacă de năduf.

Pe uliţe nu prea au curajul să se plimbe, căci te poţi aştepta la orice din partea mojicilor, şi acum n-au nici o putere. Se întâlnesc unii cu alţii, îşi trec cu nădejde toate zvonurile, numai să fie potrivite cu ceea ce ar dori ei să se în tâmple. Acum ştiu toţi că la „Momolo” s-au adunat proprie tarii şi că se pregăteşte ceva grav. Chiar Costache Cantacu zâno, Alecu Vulpe, Bâl-Ceaurescu şi maiorul Lăcusteanu singurii care joacă, sunt cu gândul la pândă în altă parte. îi sfârşit, a venit cineva. Jocul se înti-erupe. Maiorul Lăcus teanu este chemat afară. Se scoală de la joc, iese, dar se în toaice după câteva clipe, anunţând:

— Colonelul Odobescu vrea să vă vorbească!

Se ridică toţi uitându-şi rangurile şi ighemoniconul^ Un aşteaptă aproape tremurlnd de tulburaţi ce sunt.

Odobescu intră în uniforma lui cu coif şi ledunci şti^ălt citoare, se opreşte scurt, milităreşte şi, în loc de bună ziu; dă uşor din cap, apoi tace puţin, privindu-i sever, ca să aih autoritate, şi în sfârşit întreabă:

— Domniile-voastre sunteţi gata? Adaugă cu glasul lii sonor, uşor înfiorat: A sosit ceasul.

Îi răspunde Băl-Ceaurescu cu tonul omului al cărui cvânt are greutate:

— Cinci sute de proprietari sunt adunaţi în sai „Momolo”.

Proprietari şi boieri de rnâna a doua ar trebui să spun, căci niciunul dintre boierii din protipendadă nu s-au dti, fireşte, la adunai'e, căci nu le îngăduia ighemoniconul.

Vulpe, bătrân, chinuit de surpătura lui, rânjeşte totti vesel, chicotind:

— Cu învoirea guvernului. ha-ha-ha!

Odobescu anunţă marţial, sigur de el, pentru ca ei „i simtă cine are rolul conducător în această hotărâtoafe operaţie:

— La noi toate măsurile sunt luate. Viu de la palat ji mă întorc numaidecât la palat. Se întoarce apoi spi-e LăciH tcanu, dându-i milităreşte ordin: Vii cu mine. Mergi în tii-sura mea, cax'e aşteaptă după colţ. ^

37G

(Cantacuzino îşi pi'ivcşto mâinile, căci incă mai e îngii->r at, şi îşi turteşte buzrlr nedumerit: – rieofit cr face?

Mitropolitul e de partea noastră. Aseară am avut o „^jonvorbirc hotărâtoare cu el.

logofăt, liniştit acum, îl petrece spre uşă, unde iii |i a minai, oarecum în numele tuturor, căci el se simte şef. ie- – S: i fir ru nr^vor ' ou üIq-aM

Jiu [cu

Sli >UQÍ iotu ( ci I iloâl [nil!

CE-A FOST MAI DISPARTE I ŞiDINŢA Ol VFRMM I

VREMELNIC ISC

Când vomicelul cu iţari şi ilic găietănat l-a vestit pe pi Neagu că pot sa intre şi apoi a luat-o înainte ca să le ar drumul, sătenii, în straie de sărbătoare, cu t 4 grâu în braţe, au prins să urce cele câteva trepte uic pe nului, pătrund uimiţi în sala de jos, apoi urcă treptele marmură spre catul de sus, îngroziţi de oglinzi. Când au trat după arătarea celui cnre-i călăuzea în sala de şedli au îngheţat pe loc. |

Eliade şi-a pus pe umeri falnica Iul pelt rină albă şl teaptă să se concentreze atenţia tuturor istă peler albă îi dă iluzia, pa: că e azi cel dinlii om în Ţara] mânească. E un fel de uniformă de Cezar local, mai mult teatru, îndeosebi când îşi ridică bărbia ca să-şi ara* „f bine desenat, pe când mustaţa moale şl părul pur li ceafă amintrcp rnult şi de pnr+nl atât de Iubit.

Bălcescu. – i şi chiar: nu „îMrâr di

2ut pelerina şi privesc iritaţi, dar su şi gestul teatral al colegului lor, care s-a legaţie. Popa Neagu, care e în fruntea depu Într-un anteriu pământiu de mohair. după lc mitropolitului, ia cuvântul, adrcfiindu-se însă lui Eliade e vădit impresionat de mantia lui albă: i

— Cinstit guvern, îngăduiţi-ne şi noul.1 ilMIor omi siţilor de până acum, să vă spun*>m dou; i moşeşti. V-am adus aceste flon mp ca ele sa i* i legea cea nouă ce aţi dat. Ia dm mina unui sătean lit”ái|r buchet de rosmarin, maci '

Eliade. V-am adus şi acest s\u237?<j-^ um. ^^ u.?n. ea rodească truda voastră spre bin ^ * ' T > r? î-sătean un snop de grâu copt şi lui Hh'm Curţi. Icrtaţi-ne de îndrăzneală.

rum au Ui nv

V lai Bl, uLă trhi liade, |a

CuviiM^. * iUi L iminţi, ncobicinuit de simple în asem^^noa jrejurări, tulbură adânc pe cei de faţă. Eliade, care era în picioare, tuşeşte ca să-şi dreagă glasul jnl se facă ascultat, apoi vorbeşte solemn:

V i săteni, când providenţa sublimă şi-a coborât ochii jjpra nimicniciei noastre şi ne-a turnat în sânge harul ei, li ne-am zis: Nimic pentru noi, totul pentru poporul ro-in, pentru aceşti arhangheli care sunt fraţii noştri satrni P, 5lro<! nv scos din sărite, îi taie scurt discursul, r< nplitate sănătoasă cu care a vorbit popa de ţară:

— Să tiain. li aţi săteni. Mergeţi sănătoşi acasă şi aş-pta^^ acolo, pe noi sau pe oamenii noştri, pe care vi-i „j Fata cu bai'bă castanie a popii şi feţele trudite ale sătenilor înfloresc într-un larg surâs, nevinovat, ca desprins trup.

El – Vă mulţumim, fraţilor, vă aşteptăm bucuroşi. spune ¦Ti* um, că greul a trecut, ţăranul popă.

H^i>aiLwii i (s mergând de-a-ndărătelea în straiele lor de ^^Mttoare. fericiţi că au văzut minunea cea mare. gn^M-^H^^'. -^T'ii R'^mnnosti, P (cu îl pufni râsul când îl văzu pe Gheorghe

HBescu scoţând iară să-şi dea seama, ca să se şteargă de nă-^^Beală, o batistă mare, albă, şi înnodată de trei ori la colţ. ^P^titrebă apoi oarecum în şoaptă

^L|hVăz că ai înnodat azi doar Uci pupi! Nujiiui. di. a ^^¦Init? Şi cu privirea mucalită, văzând fâstâceala şi graba ¦IPcare acesta îşi ascundea batista, adăugă: Ai grijă, o să-ţi ¦neargâ prost, mai ales că azi e sâmbătă şi sâmbătă sunt trei Heasuri re1(

H In sfârşit, Niţescu asigurându-se că n-a fost văzut de mi-¦ ropolit se linişti, dar Arăpilă caie băgase de seamă intim-^¦3larea ii şopti zeflemitor:

— Apoi chiar că ţi-ar fi mers prost, amice, daca u-ar 'vâznt Noofit Şi rulmrn r cn Im noduri ar

— PiperiHţia de a face nod la basma ori la batistă când îi

¦Plea omului un popă în cale era foarte răspândită, dar cele ^¦frei noduri nu însemnau că Niţescu întâlnise trei p<-”pi, căci ^1 toate ti* i erau, şi asta o ştia vsingur, numai pentru mitro-¦polit. îngheţase când la întâia şedinţă a Consi i îşi dete ^şe: M n. ^ ^ ^ îiiUlni în fiece zi pe Neofit. Aiu. uiai zicalei

I I

„pPMI cnNre mare, că dracul e ^ -rea şi el fM trei noduri deodată să conjure piaza rea. Dealtfel, il mwt chiar ieri tot pe ' ă spunând acru lui Costache FiCpear ^Ce vrei să iasă dii. r – re în f popi iUecu Gafeactt gluu. ioc, i ^ ^i^idi in^: ^; iai că axi sTmbAtâ.

Eliade ii „mireşte hxmg cu priwiraa pe săteni, apoi dezbracă nuuitaua albft, oftenft ca andricioacv căci a inţt Ci vorbele lui Bălcescu au mers la inima driagaţiei:

— I-ai cam repezit puţin pe bunii noştri fraţi sitP scumpe Bălcescule. Lor le face atâta plăcere să vină şi cum lucrăm.

Bălcescu il priveşte drept, ncrvoa:

— Cum? Să vază cum lucrăm?

— Desigur, să wie s4 ne vază cum hicrăm aci frăt*>^ memlMii guvernului, miniştri, secretari şi prieteni lao' cu uşile deschise. Căci nu avem nimic de ascuns. Desch cu intenţie uşa cu două canaturi de Ia balcon, miroase fior teatral şi priveşte pe fereastră. Cu vara asta diun; „iască!

Bălcescu ar vrea să răspimdâ aspru, dar se reţine seif fiindcă în această clipă a intrat Magheru, care, dealtfel „ foarte aşteptat; şi toţi se răsucesc pe scaune ca săîn faţă.

— Ei, ce veşti ne aduce stimatul nostru coleg de Ia ail narea proprietarilor? Ce-au spus când au auzit lămurii guvernului?

Cel care l-a întrebat e tot Eliude, întors pe trei sfert do la fereastră.

Spătos, înalt şi foarte mlădios, dealtfel, Magheru se deşte în clipa dintâi să-şi formuleze impresia într-o înjiP tură oltenească neaoşă, la adresa proprietarilor, dar fiii' socoate că. oricum, se află într-o şedinţă oficiali, se iUk să uite că a fost pua de colegii săi într-o situaţie neroad; se mulţumeşte să Ie spună, aşezându-se pe scaunul liber Ia dreapta mitropolitului:

— Presupuneţi că nu m-aţi trmus. şx diicula Ucparte alte cestiuni.

— N-au fost mulţumiţi de lămuririle noastre? iiui mirat Eliade.

Magheru, întărâtat de nairitatea teatrală a poetul rv^. iU.'n^p-fn să-M încreţească uşor fruntea într-o privir* aie ialtâ nori

Ji surâs glumeţ, dând un răspuns care pare confuz pentru j. i de faţă:

— Mai rău,.

— Adică?

— Vă rog să nu mai stăruiţi, ca nu poci să vă reproduc n părerile proprietarilor despre membrii guvernului, fiindcă acă aţi lua oficial cunoştinţă despre ele, ar trebui să-i pi'O-3caţi în duel de la om la om fâecai'e dinti'e dumneavoastră iU să găsiţi mijloacele să-i treziţi, arătându-le că sunteţi Dnducâtorii ţării. Ceea ce se pare însă că nu vreţi cu tot înadinsuL. Aşa că Vă rog să vă continuaţi, uitând, dezba-îrile.

În această clipă se aud paşi sonori pe sală şi apare mai itâi Odol: >escu, care intră marţial, jucându-şi coada de cal a >ifului. Se opreşte milităros în apropierea mesei şi rosteşte ^^Dlemn:

— Fraţilor şi onoraţi colegi. ofiţerii Regimentului III, are se găsesc azi în garnizoană, doresc să vă prezinte şi, ei i rândul lor salutul şi felicităiile lor. Vă cer Îngăduinţa

¦^ă-i primiţi chiai' acum.

Bălcescu face un gest de om scos din s? irite. snn Cei mai mulţi ştiu că încă de aseară Odobescu-rugase pe d, doţi membrii guvernului să fie prezenţi azi la prânz, fiindcă 1 ai rea să vie cu ofiţerimra să-i. complimenteze” şi ea, astfel ă hotăi-îrea nu poate fi schimbată.

_ Dar. n-ar fi mai bine oare la sflrşitul ^<-dint”î? slă-uririuieşte totuşi Bălcescu, Eliade care s-a şi dus grăbit să-şi îmbrace mantia albă, însă de altă părere: _ De bună seamă că vom primi numaidecât, fraţilor, pe 5Psublimii ofiţeri ai bravei noastre armate. înjur; Nicolae Golescu împreună cu ceilalţi s-au ridicat şi infuna árese plini de gravitate: sile} – Da, negreşit că da.

oada Colonelul, marţial, i<? se în pi'ag şi poÂLc^lc ceremonios: iberi _ i^^^^Yi, domnilor.

^. Ofiţerii în mundire strânse pe corp, încărcaţi de ceapra-(tm): uri aurite, cu chipiile negre înalte, dar cu viziere mici şi le-; jate pe subt băibi, intră pe rând, se opresc milităreşte şi, când fântrţj se spune numele, salută scoţând sabia:

— Colonelul Solomon. maion.il Lăcusteanu. Tn3: on>l r! ^V: erchez. apoi anunţă global: ofiţerii batalionului 3.

Aceştia scot şi ei săbiile toţi odată. Membrii guvernul se găsesc aşezaţi la masa cea mare de nuc lustruit, acoperi cu brocart roşu ca de obicei: în fund, în capul mesei, n tropolitul Neofit; în stânga lui: Rosetti, Hagi Curţi, Arăpi Bălcescu şi Teli; în dreapta mitropolitului: Magheru, Ştef Golescu, Nicolae Golescu, apoi Eliade, care a rămas în fa După ce salută, Solomon trece cu sabia la umăr cam în sp tele lui Eliade. Lăcusteanu în spatele lui Bălcescu, iar o lalţi ofiţeri în spatele câte unui ministru. Nimănui nu-i pf totuşi ciudată această desfăşurare ceremonioasă. îşi înc' puie fără îndoială, că aşa sunt pompele ofiţereşti. Când vine rândul lui Odobescu, acesta ia în mod nespus de fir*^ un pistol, pe care-1 scosese din tocul lui, de la centura Io tenentului Boboc şi întinzându-1 spre cei din faţă, strice răspicat:

— In numele proprietarilor, vă arestuiesc. Apoi numi-decât, brutal, cu o voce aspră, cu un ton de vulgaritate zonă: La perete cu ei. La perete cu ei.

Miniştrii au rămas mai toţi uluiţi. S-a făcut un golg faţa lor şi ei privesc încremeniţi săbiile îndreptate spre ' Teli singur a vrut să scoată sabia, dar Odobescu i-a pns mâna cu stânga lui şi i-a pus revolverul în tâmplă.

Arăpilă, după câteva clipe de uluire, izbucneşte sarcast* în numele proprietarilor? Hohoteşte, arătându-şi.

tr-un rânjet dinţii albi în faţa neagră. Hai, mai spune o dai

Nicolae Golescu îşi dă seama că, asemeni mitropolituii el nu e păzit şi, cum se găseşte în dreptul uşii, ţâşnc afară. Din câţiva paşi este pe scara unde începe să coboa liniştit, cu sânge rece, ca să nu dea de bănuit. Când ajuge pe peron strigă caleaşca care-1 aştepta în cui^te. Nu-1 uriă-reşte nimeni, fiindcă în sală cei arestaţi s-au dezmetici şi încep să apostrofeze pe cei care-i brutalizează, provocândun început de învălmăşeală.

Magheru simte o sudoare rece de-a lungul tâmplcDr. Luat aşa prin surprizidere nu mai e în stare să facă nici un gest. Asta e firea lui. S-a înmuiat ca o cârpă. E furios p el însuşi, că e atât de neprevăzător. în două ceasuri a căzu în două capcane. Lasă, cu privirea aiurea, pe locotenentul (er-nat să-i ia sabia. Nu face niciodată încercări fără rost, fote care n-au defel sorţi de izbândă.

În timp ce ofiţerii împing pe cei arestaţi spre fund, î) re o cameră vecină, Lăcusteanu l-a oprit în loc pe Bălcesc şi ă la el, sfârâind de mânie cu ochii în fierbere, cu mustaţa liită ca o lăcustă neagră:

— Ţi-am spus, bestie, că o să ne mai întâlnim.

ţJI Bălcescu, care trecea spre fund cu braţele încrucişate, se oarse liniştit spre el:

— Şi o să ne mai întâlnim încă.

Odobescu dă o poruncă scurtă către un ofiţer care-1 pă-pe Rosetti:

— Cernat, condu pe domnul Rosetti la un loc cu ceilalţi, oi caută numaidecât sigiliul de stat. Vezi la secretarul >inescu II ^

Rosetti, pe al cărui umăr pusese mâna energic ofiţerul, striji întoarce totuşi cu barba în vânt: l9 – Istoria ne e martoră. Ruşine. Ruşine.

Solomon îl întrerupe brutal, soldăţeşte:

— Ţine-ţi gura.

Eliade nu pricepe nimic şi invocă angelic:

— în numele atotputernicului, care ştie ce e în cone'iinţa noastră. Dar în această clipă Lăcusteanu, care lăsase pe Bălcescu, ' întoarce brusc şi vine la Eliade ca un turbat, îl ia de gujT, îl zguduie:

— Taci, tâlharule, că te omor şi te învăţ ea să mai dai teca f

— o reclamaţii. Scoate una din buzunar şi i-o arată: Uite-o!

^' ite-o! Ai intenţia a ne aduce la mizerie, ameninţând pro-rietarii a rămâne muritori de foame, arendaşii nemaiplă-i nd arenda.

Odobescu, care căutase tot timpul prin hârtiile de pe jt iasă şi nu găsise, îi dă ordin:

— Dă-1 Cornescului pe tâlharul ăsta şi lasă că-i judecăm >e toţi pe urmă. Du-te repede la, Momolo” să vii cu pro-lel-rietarii aici să formăm guvernul. Vezi să treci mai întâi pe _i a Lenş. Ia caleaşca mea. Nu întârzia deloc.? ^ Cornescu îl împinge din umeri, cu asprime, pe Eliade, ^^'pi^e odaia de la uliţă, în care răspunde sala unde au fost ^'achişi cei arestaţi, jk^ N-au trecut decât câteva minute. Magheru, care începuse m mmaidecât să gândească iar şi căuta o ieşire din această mgll ^ în ediţia 1955, greşeală de tipar: „Voinescu I” (n. cd.).

il idioată înfundătură, judecă liniştit situaţia. Apoi, pe nei teptate, smulge sabia lui Cornescu, care trecea neprevăzăt pe lângă el şi strigă, năpustindu-se spre ofiţerul care erai dreptul uşii şi pe care-1 luă aproape în braţe, zviilincM în lături: g

— Ticăloşilor, trădătorilor! „

Odobescu a pvis mâna pe pistol, dar nu poate trage, d Magheru se apără cu cel pe care l-a înşfăcat.

Iese de-a-ndăratelea, luptând cu doi ofiţeri care au să asupra lui, dar sunt vădit uluiţi de atâta îndrăzneală. Pe mai e atacat şi de alţii, dar înaintează lipit de perete, cunoaşte că are obicinuinţa de a lupta de la un pas şi. încredere în sabia lui. Vede că nu mai poate ieşi din pA| şi se îndreaptă spre cei doi panduri ai lui, care-s de paza' de obicei la odaia de locuit, căci el şi cu Tell, fiind fără c: în Bucureşti, locuiesc la palat. Aceştia au văzut, au înţe şi au deschis la timp o uşă, apoi sar în ajutorul căpitanul general. Intră toţi trei cu spatele luptând şi se închid act”. Solomon sare prea târziu, aleargă pe sală cu sabia scoasa^ urlă către ofiţeri, care vin cu săbiile mofluze după el: ^

— Ce-aţi făcut? V-a scăpat Magheru. Boboc, întăre garda. Tunurile în bătaie.

Polcovnicul, turbat de mânie, va încerca, o jumătate 1 ceas, împreună cu ofiţerii lui, să intre, fără să poată, pt cei trei baricadaţi şi înarmaţi cu puşti şi pistoale, din cr această locuinţă a lui Magheru avea destule. Până la un renunţă, şuieră dintr-un ţignal, face un semn şi vine o gr de soldaţi, dintre care patru se aşează sentinele la uşă. < alţi soldaţi formează un cordon care barează calea mulţuJB din ce în ce mai numeroasă, altfel liniştită, numai foil (curioasă.

Toate măsurile, şi astea neroade, luate de Solomon acim nu pot repara prostiile făcute de conspiratori când au lă-tiuit atacul. Odobescu, convins însă că totul s-a terminal se propteşte solid pe picioare în faţa mitropolitului:

— Binecuvântează, preasfinte. scăparăm ţara de ri-mânali.

În clipa aceea Rosetti apare iar în pragul camerei uide au fost îngrămădiţi cei arestaţi, fără să se închidă uşa c barba în vânt, cu părul vâlvoi:

— Noi criminali? Noi care am făcut cea mai sublima roluţie fără să vărsăm o picătură de sânge?

¦tíüolonelul, furios, ia şi trânteşte una din săbiile rămase ^raiasă.

I – Criminali care vreţi să călcaţi în picioare ceea ce are liul mai bun, proprietatea. ' *1 Mitropolitul nu e totuşi liniştit, deşi lui i se pare că cele Limpíate sunt destul de bine făcute:

— Aţi dat de veste proprietarilor? Să nu ne pomenim c cu desculţii peste noi.

— Vin marii boieri numaidecât aci să alcătuim guver-xL Lăcusteanu va aduce aci pe proprietari, neîntârziat. Să palia vă fie teamă de golani. Avem două companii afară cu ¦noniţie de război.

Mitropolitul se aşează la masă, lipind neliniştit, fără să [r'ea, mâinile palmă de palmă, ca într-o rugăciune.

— Nu-s de ajuns. Cu puştile astea. ştii, pina se încarcă doua oară. le zdrobesc tâlharii capetele cu ciomegele Ia: >ldaţi. Mai bine să scriem fără întârziere consulatelor promotoare după ajutor grabnic.

— „^^^ ^ putem face negreşit, până constituini guver-^. ul, e de părere şi Odobescu.

mm Trece astfel aproape un ceas, şi mitropolitul, mereu ne-F”iniştit, se gândeşte că situaţia e destul de încurcată. Iar când I peían veşti de afară că lumea a început să se adune în faţa pali caiatului, motivele de nelinişte au sporit. Un incident petrecut lurDicum câteva clipe aruncă pe mitropolit în apele spaintei. I se teuiiduce anume la cunoştinţă că fiul vornicului lordache Flo-j (e-jcu, negriciosul frate al Luxiţei Florescu, Costache, ca să ^ţjjjjiu fie arestat, căci era în serviciul Gvardiei Naţionale la iLjPalat şi văzând că toate intrările sunt păzite, a sărit de la Kj3alconul dinspre Podu Mogoşoaiei jos, peste mulţime. Au Jalergat soldaţii cu baionetele să-1 prindă, să-1 aresteze, dar ^W^pri^. ntorii, înmărmuriţi de curajul lui, l-au scos din mâinile lor. au p Totuşi mulţim. ea rămâne abia călduţă şi Odobescu siniţe ünat, asta. Ca să-i facă puţin curaj mitz^opolitului, strigă tare către jH-jcăpitanul Caragea: de c – Ei, au să vază craii de jos că nu-i de glumit. Caragea, 1^ du pe Tell, între soldaţi pe jos, la arest la cazarmă, de unde ^^nu-1 mai scoate nici dracuL Auzi? între soldaţi pe jos.” Tell e scos din odaia celorlalţi, înconjurat de o grupă de opt soldaţi, cu spăngile la puşti. E în capul gol şi fără sabie, Ai galben ca de Ceară, barba mică îi acoperă numai un sfert din

25 ~ Un om între oameni, voi. II ît obraji în jos şi mustaţa frumoasă îi e acum răvăşită. E de moarte în înfăţişare. Când apare pe îngustul peron c intrare, între soldaţii de pază, se opreşte clipind din och parcă nu vede bine. Dar când escorta coboară prima tre; Aristia, care izbutise să iasă şi se afla jos în grup, cu aî cu Mihăileanu, Mavromati, Apoloni şi alţii, care încerca şi nu putuseră să intre în palat, strigă puternic, cu glasul din scenele de tragedie:

— Tell, înapoi.

Tot grupul lor începe să strige atunci:

— Tell, înapoi. Tell, înapoi. ţgi

Se au.? i deodată mulţimea murmurând, ba ţâşniră şi strigăte, legănându-sfi:„Tell, înapoi”. Aceste strigăte, ai singuratice, durasei'ă cam un sfert de ceas, dar căpiţa Caragea nu se sperie atât de cele auzite, cât de hotărârea nitftt pe care o ghici neclintită, în privirile celor mulţi. înţeleis^Ac nu va putea trece şi dădu poruncă în şoaptă soldaţilor oprească, apoi puse mâna pe umărul lui Tell, ca să-i arai: trebuie să se întoarcă.

Când căpitanul Caragea veni şi îi raportă că nu se pa trece fiindcă norodul e în număr mare, Odobescu zgudu; furie ieşi în ^ balcon şi aruncă o privire sfidătoare cele jos. Dar mulţimea rămase neclintită şi mută. El privi l'e lele palatului, apărate de cordonul de soldaţi care-1 îr: oii joară, şi socoti că totuşi le e peste putinţă celor de jci răzbată sus, Se întoarse către căpitanul Caragea care vaisj după el;

— Suntem, cum s-ar zice, asediaţi.,. Hei. Un foc deri' duri şi limpezeşte totul.

Mitropolitul, îngrijorat, l-a urmărit tot timpul cu pri^ iscodindu-i cutele frunţii şi privirea. Acum il întreati vocea moale:

— Atunci, ce facem?

Odobescu ar vrea să spună că e foarte simplu, că v; po| runci să tragă în mulţime, dar simte şi el că nu e tocmaiaş

— Dacă am arăta că nu-i arestuit Guvernul vremâlni cesc? îngână din nou mitropolitul. Să le spunem că afosf numai o mică modificare.

Ideea lui Neofit nu i se pare prea rea lui Odobescil lumia urmelor, dacă i s-ar face şi lui loc în Guvernul p|”|

^ ia ediţia 1955, greşeai? de tipar: „din' (n. ed.).

38G

E (le eli, ai' u, ca să nu rămâie numai un băgător de seamă, apoi cu torul celor mai puţini nebuni, cum zice el, ar putea cu pul să aducă toată apa la moara lui.

— Să încercăm, părinte, şi cum zici dumneata. Sunt aduşi în sala cu pâlpâiri de brocart roşu, în lumina iezii, Tell şi Eliade. Bălcescu, chemat, refuzase să vie, şi caJ^el Arăpilă. Vine de asemenea Ion Câmpineanu. Mitropo-il ia cuvânlul şi începe un discurs împăciuitor, dar Teli, e văzuse poporul adunat în faţa palatului, îl întrerupe în d neaşteptat: jj – Nu poci să stau de vorbă nici o clipă cu dumneavoastră timp sunt în stare de arest.

Odobescu îşi muşcă buza şi porunceşte să i se aducă sabia i eşarfa.

e. ali Urmează o lungă discuţie, mai mult un soi de târguiala. piiaină la urmă se ajunge la formula unui guveini cu mitropo-^ anuul, Odobescu şi Câmpineanu, care să lucreze împreună cu lese'Chiul minister. în ultima clipă, când să iasă pe balcon, Tell să opreşte din mers în mijlocul sălii şi le spune:; aie – Credeţi că veţi potoli poporul proclamându-vă şefi ai „avernului? Vă înşelaţi. Uite, eu merg pe balcon,. pp^ – Se va potoli numaidecât, dacă dumneata ori Eliade jduif muntati noul guvern.

vitj Tell se crispa şi Eliade şovăi o clipă. Apoi ieşiră, eî doi

1 injiai întâi, urmaţi de Odobescu, şi după el Ion Câmpineanu.

2 jos Tell proclamă noul guvern, dar vorbele lui fură acoperite e veiu huiduieli nesfârşite. Câmpineanu se făcu la faţă alb ca arul, dimpotrivă, Odobescu parcă ar fi înghiţit jeratic. Se; je^^toarseră în sala cea mare în urletele furioase ale lui) dobescu: privi.

— Am să-i împuşc ca pe câini. Ca pe cââni. S-au mai rcabr^^^t multe ieşiri biruitoare şi din cetăţi mai asediate decât untem noi în acest palat.

În timpul acesta, pe scările dinlăuntru] clădirii o o învăl-* -^, ^năşeală de nedescris, funcţionarii prinşi acolo amestecin-s ^ ^? 3u-se cu ofiţerii.

¦rem *' „ cá a

Fiind plecat înainte ca să se adune lumea în curtea cu') escuborne legate cu lanţuri, Lăcusteanu a ajuns la timp la sala lul pr, Momolo”, ca să-i vestească pe proprietari să vie la palat^

3C7

IISL

SE RIDICA PENTRU A DOUA OARA BUCUREŞTII-^

|l TJn ucenic ştirb, slăbuţ şi cu părul ici, colo căzut de bube intrase în goană în magazia cea lungă, ţipând printre pile cu saramură

— Nea Licsandrec'C. nea Lic^andiece, au aresluil ga-E un boier care strigă în curte. Au arestuit gubernii. /. ndru Hergă ajuta ca de obicei la scoaterea pieilor rsp/>frele de saramură, care şiroiau în mocirlele din: ^bă de bunăvoie, căci el ca meşter n-avea astfel r nu-1 lăsa inima să privească atunci când iiiiciiu istoviţi trăgând, lunecând şi iar trăgând dm i ca să scoată din groapă pielea grea ca |^ înd ar

Pie ea, câtă v n”; omenea 1 în V am bo] o] el cu o mână f/icea treabă cât 1 lucrătorii îl socoteau frate de, uiândrindn ' u el, pe când Fan la magazia u era mai al dr” linoa la starea lui de meşter.

indru nuzi larmă şi în curte; lăsă] i Şl ala, bre oam au it

Aşa strigă un boi mijlocul an r”'- mr*^t^n^l ^trââTS 7rr^di

Afară r,: ă, toţi! Boierul din curte era Şte^nn Turnnvitu, fratele lui L rpfesor şi tl Costache F) ă ce sărise de pe fe

^aslra palatului, alergase gilimd de-a dreptul Ia şcoală Sever, dându-i de veste despre cele întâmplate ia ^^ali! Trimişi de profesorul ardelean, dascălii se răspândiiă in' '-^ ca să scoală lumea pe uliţă.

i pi iril [ilK

— SĂriţi. fraţilor, că au arestuit (iul vremelnk striga mereu Şt^an Turnavitu în curtea lâbăcăriei

— Damian. Damian. Mitrule. începu sA urla Li< c.a. Hai, fugiţi la clopotu Mitropoliei. Hai repede.

De pe toate uşile magaziilor năvăleau oamenii tn c.

{i izmene, ude şl zdrrntTTTtr” plini r? p mazga. rtr n. lrul nâ< n curând fnr; l aduna lintrt

— Miţi Mitrule, ai luat cheia da la magazia cu pt tile? Teică. Unde-i Teică?

' i şi Damian se spă' iproşcindu-so pe Xaţâ la iiiuuiic de a-şi pune pe ei eaiuaşile şi izmenele mai cm cu care umblau pe uliţe şi înainte de a-şi fi încălţat îmi Cel întrebat spuse r! rM^înt rh^in Ini FfMnni” T' irl nnSlW el, destul de mirat. J r. /lică, aleargă şi în celelalte tăbăcAiii. adtt-i pAfl aci. tn timp cc se spăla şi el la jgheabul puţuli a rneSj nu se oprea o clipă. La topoare, fraţilor. At care n-a puşti, luaţi cuţitoaiele dă curăţit pieile. I

Atunci se ivi din prăvălie Pană Dobrovici, ca de otat In cămaşa înflorată cu amici, cu nădragi de mohair şi în t puci începu să strige la el:

— Ce. aţi înnebunit? Cum ui. >aii lucrul ziua. u aoiU mare? Licsandre, ce-i asta?

— Au arestuit guvernu, jupâne, n-ai auzit.st destul de acru Licsandru, stropindu-şi faţa cu apă din < cui celor doţân palme, mare la el ca o căldare. Ei, drăcia cului, n-ai IU arestuit guvernu?

— Ei şi ce dacă l-au a. iba voastră? diţi-vă de lucru.

Pe când taică-său, State Dobrovici, era un partizan hol al r (i măiginit în graniţele intereselor tagmeU

Pana Douio^ are datorită averii părinteşti se înhăv cu o seamă de l ' petrecăreţi ai boierilor din protipen (ll| t '¦:<i'; ~rr”'MM! i. ^iei şi ţi-t^sarise de bucirit' c^nrl a|| stat.

De 1^ magazia cu materiale din fundul curţii venrnM ac oameni cu puşti, iar pe de alte prag jxgau poare şi cuţitoaie.

Un lucrător Înalt, cu mărul lui Adam colţos şi cu ir iată, se scăi pină în cap şi, privindu-şi căin|| ^ Uiuciivic iivgre de sărat ură şi noroi, inuebă nedumeriţi!

1^ Uva l. itsandro, cum o sa mcigem a^^a: Cu zuicnlde ba pă noi? Sci mergem întii acasă să luăm alte albi-I pă noi.

— Mă Trişcă, mă. trebuie să doborâm mni întâi lilha-Aia care au arestuit guvcrnu. IPăi cum naiba? Aşa cum ne aflăm? Io ziceam.

— Nu e timp dă aşteptai, mă. Io zic aşa: care aveţ. kte aci la fabrica, schimbali-vă, care nu, mergeţi şi aşa.

— Mergem, nea Licsandre, mergem! strigă un bătriiov lolit rău li” faţă, de-i semăna şi ea cu zdrenţele de pe el, cu Iii numai cr* turi, vânos încă; râdea, trecându-şi degetek în barba rară şi sură; Mergem aşa. şi-i doborâm cu pu-irea dă argăseală.

L Licsandru rise şi el de năstruşnicul gând al tabacului. Peste *eun sfert de ceas veni şi Axente Sever. Fu bucuros că-i de adunaţi, gata să alerge la palat, dar fu de părere că nici I atâta grabă nu e nevoie, ci să lase oamenii sa se spele şi Be mai schimb (Măsură cu privirea un tabac mai zdren-ros şi-i spuse lui Licsandru:

— Dă-mi mie cinci oameni de-ai dumitale, frate, nădăj-licsc să vă aducem noi ceva cămf şi şi opinci.

Se duse cu oamenii prin Dobroteasa şi pe la bariera Vita-dui unde ştia nişte prăvălii cu tot soiul de marfă de îm-răcăminte şi încălţăminte; opincării, pinzarli, abag (TIi cu fiibune. Mai toţi micii negustori de pe aci erau trup şi suflet „itru revoluţie, şi aflând ce s-a întâmplat, după cc se sfătui oată bariera câteva clipe, dădură sumedenie de cârnaţi, „imene şi opinci, care sosiră la timp la tăbăcăric.

Axente Sever n-a venit cu ele, ci se dusese la altă fabrică, „Iar trimisese vorbă lui Licsandru să aştepte lini*; ^! envint de. el, ca nu e nevoie să se pxipcasca.

'„'^lirau iogrămădiţi în curtea cât un bărăgan, ciad se ivi poattá Gligore Hergă de la Piatra, aproape alergând, su-fiind cam greu, căci era prea mar (^ ca să tină atâta goană. Sosise în ajun în Bucureşti, la frate-său. că tot aşteptase zadarnic să treacă pe la ei revoluţia de la Islaz, Nu-l mai rabiase inima şi venise s-o vadă cu ochii lui pe cea din Bucureşti.

Li ml Când îl văzu de departe pe frate-său, care era cu capul §i camfcu umerii peste mulţime, îi strigă din fugă: eritj

— Se ridică norodu, Licsandre. Se ridică norodu. ce faceţi? bis

— Bine că venişi, neică, taman vream să trimit pe cineLu să te cheme. O să avem dă furcă azi. vlr

Oamenii se uitau cu un fel de mirare înspăimântată acest al doilea uriaş care venea în mijlocul lor, al treilea câi se gândeau la familia lui Licsandru, la Licsandra pe care ştiau mai, mai cât cei doi fraţi de voinică.

De la sala Momolo”, Lăcusteanu a plecat – înjurând gura mare pe proprietarii în care-şi pusese speranţele] toate de boier de rangul doi – întins spre Ipcul unde ştiai sunt adunaţi marele ban Alecu Filipescu-Vulpe, logofăt Cantacuzino şi ceilalţi, adică la bătrânul Lenş, în frumoa lui casă de pe Podu Mogoşoaiei, din mahalaua Manea Brutar

Se urcă într-o birjă şi, ocolind pe din jos de temeliile care se înalţă zi de zi teatrul, pe după biserica Kretzules< ieşi pe uliţa Luterană în sus, până pe Podu Mogoşoaiei. Cî birja a intrat în curte la Lenş, sări înainte ca ea să oprească, împinse zgomotos uşile şi strigă:

— Colonelul Odobescu vă pofteşte la palat* să alcăti guvernul. I

Vulpe, care a uitat de surpătura, se scoală grăbit. I

— Acuşi, acuşi. Şi se întoarce către Cantacuzino: î repede, că ne-o ia Furtună înainte. E mort după căirr. – f cămie.

Cantacuzino îşi potriveşte tulburat redingota, destul e îngustă, gulerul cam ţeapăn.

— Mi se pare că, din păcate, la căimăcămie se gânde; e| şi Odobescu, în micul ceardac, până trag caleştile lor la scară, marle| logofăt îl întreabă scurt pe tânărul Lenş:

— Ai Proclamaţia către ţară? Arzul către sultan îl Lenş scoate surâzând Proclamaţia şi scrisoarea plină le| ploconeli către sultan:

— Uită-le! Le-am scris aşa cum mi-aţi spus aseară. Dar când să iasă pe Podu Mogoşoaiei, înghesuiala e rî de mare, birjele şi caretele merg în aşa neorânduială, î. celei trei căleşti ale lor se încurcă. Leneş pune mâna în cefs vizitiului:

Dobitocule, fă-ţi loc! Fă-ţi loc, că te împuşc] ve f ac m i

Abia ajung până Cişmeaua Roşie, dar mai departe spre^ iserica Albă nu pot trece. Ocolesc la dreapta, spre biserica luterană. C: nd ajung aci, iar ie încurcă drumul carele cara în de la piaţă, din jurul bisericii Kretzulescu, căci azi e îmbăta, zi de târg. Ti^ebuie să aştepte să treacă trei braşo-^énce încărcate cu zarzavat rămas nevândut, care le taie jreoi calea. Cu o săptămână înainte, im ţărănoi care ar fi ¦jncurcat cu carul lui drumul unei căleşti boiereşti ar fi fo^ ~) lesnit de vizitiul acesteia cu biciul, să-i sângereze faţa. Dar gkicum e greu, e revoluţie. Pierd aici aproape un ceas, că îa ^'aţa palatului e mare îmbulzeală de curioşi, deocamdată. ^ în clipa asta începe să sune puternic, într-o dungă, clo-B [) otul cel mare al Mitropoliei. Boierii se sperie şi stăruie „Imereu, izbutind s-o ia la stânga.

— Dar nu pot ajunge mai ^departe de poarta casei baş-boierului lordache Filipescu. Dru-wjmul spre Podu Mogoşoai-ei este iar închis acum de mulţimea t^care înconjoară din toate părţile palatul. Alături, pe Podu Mo-; l^lgoşoaiei e casa cea mare a lui Cantacuzino. Se-îndreaptă pe îlâos într-acolo, măcar să se pună la adăpost. Hi intime timp, poporul bucureştean începuse să se mişte de-a binelea.

J ^Acasă la Ana Ipătescu, cu care unii cred că are legătură li de „rudenie, Nicu Golescu sosise în goana cailor, căci ca de fctfobâoei caleaşca lui îl aştepta în curtea palatului. Ocolise pe I Batiste spre mahalaua Caimatei, sărise din trăsură şi intrase jbl d în fugă în curtea cu boltă de viţă, la marchiza din mijloc, tunde locuia Nicolae Ipătescu. eşi – Ana. totul e pierdirt. Guvernul a fost arestuit Se Odobescu şi Solomon. Am crezut în prima clipă că putem face ceva. Dar e de prisos. Oraşul nu se mişcă! Dar, înfrigurat, aci el se înseM. Oraşul se mişca, dar se mişca încet, e drept.

Femeia cu ochii mari, obosiţi de obicei, care este în stare să se aprindă într-o clipă, ca aburii explozivi, îşi muşcă buza de jos şi îi pune liniştită mâna pe braţ. Ar vrea să-1 vadă mai întâi liniştit pe omul acesta care suflă greu şi are privirea rătăcită.

— Totul poate fi recâştâgat. Linişteşte-te puţin, apoi fugi repede la Axente Sever. ¦ – Mi-e teamă că e prea t-îrziu, Ana.,. Trebuie să mergem m. la consulat.

Îl m iceâ m

TOCMAI IN CLIPA ACEEA SE AUDE VUIETUL ADINE, IMENS” TALIE, AL CLOPOTULUI CEL MARC

— ASCULTA, ASTA E CHIAI CCLUPA LUI, NU PO^it AXENTE SEVER A şi AFLAT DE BUNA SEAMFT.

DAR NICOLAE GOLESCU ÎNCĂ NU POATE ASCULTA LINIŞTI DESFĂCUT LEGĂTURA DE LA GIT, CA SA RĂSUFLE TN VOIE: ^ ANA, CE VA FI 7 CE NE FACEM?

IQ OCHII MARI AI TINEREI femei PUPILE O FLACĂRA, IAR P&RV! EI CRANIU, GREU, ARC TN EL REFLEXE DE JERATIC

IL ARESTUIM PE ODOBESCU, U ZYLRLIM în ICI] ADLT& li SOLDTHON. ASTA VOM FACE.

NICOLAD GOLESCU ASCULTĂ ŞI NU PRICEPE. ASTEA I sr nnr TI^ CRURI DE NEAJUNS, CA TN VIS.

— DAR ACUM 7 CE FACEM IN CLIPA ASTA, ANA 7

— MERGEM LA PALAT. O CREDE NEBUNĂ, DAR VEDE CĂ PUNE PE UMERI UN BARIZ 4|

MĂTASE SPUMOASĂ, NEAGRĂ. ARC IN EA CEVA DLNTR-O DALIE MART GREA, FUMURIE. ^

— AI CALEAŞCA JOS? „ GOLESCU RIDICĂ DIN UMERI ŞI DĂ DIN CAP AFIRMATIV, INTR-ILI

GEST CONTRADICTORIU, CĂCI NU MAI C STĂPÂN PO EL ÎNSUŞI.

CÂNG AJUNG LA POARTA CU ULUCI, DE STINGHII, EA SMULGE stal r. UL TRICOLOR, CARE DE O SĂPTĂMÂHĂ STRĂJUIA ACOLO, BIRUITOR.

— CAUTĂ-ŢI O BIRJĂ, IASĂ-MI MIC CALEAŞCA, ŞI MERGI REPED LA AXENTE SEVER, TREBUIE SĂ TE VEZI CU EL NEÎNTÂRZIAT. AFLĂ MĂSURI AU LUAT. TREBUIE SĂ VIE CU TABACII CIT MAI CURTND.

EL A OPRIT NEDUMERIT O BIIJĂ, DAR ÎNAINTE DE A SE URCA, AUD VOCEA PĂTRUNZĂTOARE A TINEREI FEMEI, CARE FÂLFÂIC IN CALEAŞC STEAGUL CĂTRE UN GRUP DC TRECĂTORI.

— LA PALAT. LA PALAT.

EI ÎNTORC CAPUL DUPĂ EA u VĂD PÂNĂ depai te, lu picioui IN CALEAŞCA, ŢINÂND STEAGUL CU BRAŢUL ÎNTINS. ALŢI ŞI ALŢI TRED TORI O priv4”C UIMIŢI, NU AU ÎNŢELES LIMPEDE DESPRE CE E VORB DAR CÂND AUD IAR CLOPOTUL CEL MARE, PRICEP CĂ SE PETREC LUCRU NEOBICINUITE.

IN DEALU MITROPOLIEI, TRECÂND PRIN DOSUL PALATULUI 1” BIBESCU, DAMIAN, MITRU TABACU ŞI CU ALŢI CINCI FLRTAŢI D< LOR INTRASERĂ ÎNCĂ DE ACUM O JUMĂTĂŢI* DE ORĂ TN ÎNGRĂDI CU ZĂBRELE A CLOPOTULUI CEL MARE, CA hA-1 TRAGĂ. UN CĂJU-POTCAP PĂMÂNTIU, CU VIŢIOANE DE PĂR PĂIOS PESTE URECHI, ^I, ^^ GOSE LA EI FURIOS, CU br-nteU. son cf-r

3iM

— Nu să poate să trageţi clopotul fără voie dă la cănÎUarie. Mitru nu e om să se împiedice de un călugăr cu viţioa-ele ieşite din potcapul tras peste urechi.

— La o parte, părinte. că au arestuit boierii guvernu!

— Da' ce, dumneavoastră nu înţelegeţi că nu e voie? ti călugărul furios dăduse să ia din mâna lui Damian frân-; hia cea groasă.

Acesta îi pusese mâna cealaltă în piept:

— La o parte, părinte, la o parte, că daca nu, zbori şi (umneata la vale după potcap! Căci, de smucitură, potcapul Icăzuse şi se rostogolise la vale.

' Şi clopotul vuia mereu, rar, gros, imens, adânc, umplând ^ *u fiinţa lui văzduhul. Fu un fior prelung şi greu care cu-oraşul de la un capăt la altul.

¦^Atunci se ivi din vale, dinspre biserica Sfântu Nicolae din HUţănie, o ceată de ţigani în frtmte cu Filaret Mustea, care fusese alaltăieri slobozit din temniţă printr-o poruncă nein-ziată a lui Boliiac. Trecură porţile mici de lemn lângă sche-g||iiiria de bârne a clopotului şi începură să se roage de Mitru, care smucea răsucindu-se de una din frânghii:

— Lăsaţi-mă şi pă mine, oameni buni, să trag clopotul ăsta ca să-1 auză şi robii care au fost. Să-1 auză şi ţiganii mei.

— Lasă, neîculifă, că-1 aud ei şi cum îl tragem noi, îi spuse Mitru râzând.

— Nu, nu, îl aude altfel când oi trage-şi io dă frânghie. CĂ io am fost la ognă, să-1 auză, să viş să lupte pentru ca SĂ nu mai fim iar robi. Săsă umple inima dă mânie în ei.

Pretutindeni lumea iese la porţi şi treptat uliţele şi podurile sunt înţesate de trecători, care vor să ştie ce s-a întâmplat.

li W * de-a idirei Axente Sever aflase despre arestarea guvernului de la ^ tânărul Costache Florescu, cel care sărise de pe balconul paIlatului şi de acolo venise întins la el, la şcoală. El vestise prin Ştefan Turnavitu pe Licsandru Hergă să-şi adune oamenii şi să-şi trimită echipa la clopotul Mitropoliei, apoi se 395 dusese el însuşi să vadă în ce chip au mers lucrurile cu tabacii, întors acasă, îi găsi pe Dorcea, Scarlat Turnavitu şi DeivosPe cel dintâi il trimise să ridice calfele de măcelări Când sosi Nicolae Golescu, dascălul greoi era plecat aproape un sfert de ceas. Se linişti văzând zorul celor do ai şi lui Deivos şi Scarlat birja lui, ca Turnavitu sa ajun mc: i jpede, în goană, la Obor, la Tudor Fărşerot îndemne să vie negreşit cu negustorâmca de la bai; a. gului din Afară.

Birja lor se întâlni în di'um cu trăsura în care Ana în tescu, în i>icioare, cu steagul In mină, cu faţa aprinsa, ^ bătea străzile Bucureştilor strigând mereu:

— Săriţi, că au arestuit guvernul. La palat. La p.

Cele două trăsuri se opriră o clipă una lângă alta * vos îi putu spune că Nicolae Golescu a ajuns ^l ver, că Dorcea a plecat să ridice calfele d* Scaune. Apoi trăsurile porniră mai departe, fiecare pe al uli^ă.

di]

Acum trăsura Anei Ipătescu aleargă pe Podu Calicilor! ft sus. Unde vede pilcuri mai mari de oameni ieşiţi în uliţă, &k se întoarce şi îi îndeamnă atrigând: |

— La palat. La palat.

Apar şi uTiele feţe boiereşti pe la ferestre şi în sacnn-U, apar negustori şi vânzători în pragul prăvăliilor, pe caic ÎS închid apoi numaidecât.

— La palat. Reacţioni-ini a. i aru^ua. Liu/c/i.! riu. Glasul i^a obosit şi i s-a uscat cerul gurii.

E miezuLzilei şi cerul dogoreşte. Lumea scoasă pe la poai'U clopotul Mitropoliei'şi de zvonurile de la vecin la vecâr parcă o aşteaptă. Un mămular o petrece cu ochii şi se i: i cătră vecinul Iui:

— Vezi, Tri^că? D-aia sună clopotu Mitropoliei. Ha şi noi.

Când a ajuns în Obor, Dfeivos a găsit ca la cinci sute D) o^. m-ni adunaţi pe maidanul din faţa prăvăliei Fărşerotului I) „ cum auziseră clopotul Mitrc^oliei, căruia îi răspundeai raereu cele de la Sfântu loan Moşi, puseseră obloane la prâ

/ălii şi se adunaseră în faţa prăvăliei căldărarulni. Numai că [el, încăpăţânat şi morocănos, nu vrea să se mişte, şi pace. 2ă el nu merge să dea ochi iar cu huiduma de Ulumea'nu şi: u acsizai'ii lui Deivos 1-a lămurit însă numaidecât că acum a lată rău, că a fost „arestuit” tot guvernul, că Axente Sever îi trimite vorbă să vie negreşit cu ai lui la palat. Şi aşa s-a pus în mişcai^e negustorirnea oboreană. Au plecat cam cinci 'sute de inşi. Au luat în lung Podu Târguiui din Afară, căci.au ocolit pe la Sfântu Gheorghe, alt drum de-a dreptul spre palat nemaifiind, şi nu puteau încurca oamenii pe uliţe întortocheate, înfundate. Mergea încruntat moşneagul în frunte. Alături de el păşea cu faţa conabie ginerele lui, Tase chiristigiul, fâlfâind steagul tricolor. Prin dreptul bisericii Sfinţilor se făcuseră poate două mii de oameni. Au luat-o pe uliţa Lipscanilor şi de acolo pe Podu Mogoşoaiei, strigând mereu: „Moarte vânzătorilor”, „La paiaaat.” e c

Printre Scaunele de măcelărie din Piaţa Mare, trecând în goană podişca de peste Bucureştioara, goneşte o caleaşca împrăştiind mulţimea de cumpărători. In picioare, ' sprijinită de steagul tricolor. Ana Ipătescu strigă cu o voce caldă, pătrunzătoare:

— La palat, fraţilor. cu topoarele^., cu cuţitele. că reacţionarii au arestuit guvernu, Ifk Măcelarii sc opresc, se întorc spre ea. Un flăcău cu ochii albaştri şi mustaţa băţoasă, ca paiul, nu pricepe. Strigă după ea:

— Cum l-au arestuit? Cine?

Dar caleaşca şi-a făcut iar loc şi Ana Ipătescu nu are timp să dea lămuriri. Strigă numai în treacăt:

— La palat, la palat, cu topoarele.

Zane şi Bolintineanu, care veneau dinspre cafeneaua turcească de l-îngă Dâmboviţa, s-au agăţat de scările caleştii, în dreapta şi în stânga ei.

Ana Ipătescu a trecut pe podul de piatră spre Domniţa Bălaşa, apoi a ocolit pe lângă biserica Antim, tot în goana trăsurii, tot cu steagul înălţat, chemând poporul la luptă, A răguşit. îi e gura parcă arsă. Trece Dâmboviţa pe podul Cilibiului, la Mihai-Vodă. Aluat de la una dinti'e femeile, care, chircite jos, vând vişine lângă parmalâcul podului de lemn, o cană de vişine. Le gustă, carnea e acrişoară şi dulce;

I gustă şi cei doi prieteni, Bolintineanu şi Zane, în timp ce vizitiul aşteaptă să-şi facă loc printre căleşti şi căruţe. Freamătă de nerăbdare. La capătul podului sunt fel de fel de vânzători. Câţiva îmbrăcaţi cu nădragi de şiac şi cu pieptare tot de şiac. îi cunoaşte: sunt din Ciorogârla, fac şi negustorie. Au căruţele de felul boaitelor, cu dricul înalt şi deasupra pusă încă un fel de colivie de lemn cât toată căruţa. Aduc la piaţă păsări de vânzare.

— Unde sunt ai voştri? Lăsaţi marfa în paza unuia, a femeilor, şi veniţi la palat. Au arestuit ciocoii guvernul! le strigă Bolintineanu care îi cunoaşte, căci sunt de pe la el de-acasă.

Oamenii au înţeles. A rămas să păzească cele cinci boaite cu dricul înalt, cu boii dejugaţi, un bărbat pletos, cu o căciu* liţă ca o jumătate de potcap şi câteva femei.

S-a făcut loc şi trăsura urcă acum râpa către mânăstirea Sfântu loan de lângă casa cea mare a,. banului bătrân”. E sâmbătă şi prăvăliile de la uliţă, ale mânăstirii, sunt pline de muşterii. Nişte flăcăi, cu cămăşile lungi, de pânză cu râuri de arnici, lăsate peste izmenele lungi ca nişte burlane, încinşi cu bete cu mărgele peste cămăşi, încearcă pălării mari cât roata plugului, la o prăvălie. Când s-a oprit trăsura şi femeia frumoasă a început să cheme lumea, s-o îndemne, au alergat cei dintâi.

— Haideţi cu toţii la palat. Ticăloşii dc reacţionari arestuit guvernul.

— Hei, d-aia sună aşa clopotu Mitropoliei. se dumireşte negustorul.

Într-o clipă s-au adunat în jurul trăsurii alţii şi alţii. Vân-zătorii au ridicat marfa de pe şatre, au închis în grabă obloanele prăvăliilor şi sc duc şi ei după trăsura cu steag. (

— Jupâne, noi am plecat.

Iată, sunt acum câteva sule dc oameni în jurul femeii tinere care ţine steagul întins. Părul i s-a desprins, faţa, înflorită de arşiţă şi mânie, îi dă o frumuseţe nepământească.

De aci, caleaşca nu mai poate merge decât la pas. Dinspre viranoaua cea marc, unde a fost Hanul lui Constantin, vin zeci şi sute de oameni. Dealtfel, de pe toate uliţele unde a picat în goană chemarea ei sc adună oamenii spre palat ca singole spre inimă, umplând Podu Mogoşoaiei.

Cei treizeci de paşi până la mânăsth'ea Zlătari îi face trăsura greu, chiar mergând la pas. Prăvăliile zarafilor din jurul ei sunt închise. Negustorii aşteaptă cu zeci de steaguri în

398 ai ir

J faţa caselor cam dărăpănate, cu două caturi, care înconjoară biserica şi sunt, ca şi la mânăstirea de peste drum, proprietatea ei. Pornesc toţi, bărbaţi, femei, copii, după trăsura înecată parcă în mulţime şi dusă de ea ca de o apă. Pornesc şi iaurgiii, şi vânzătorii de cireşe, şi turcii cu braga rece. Chipurile, unii gândesc că se poate face vânzare bună cu asemenea prilejuri. Nu, nu-ţi^fură marfa. Nu e timp s-o fure, că se vinde repede.

Mulţimea curge revărsată în sus pe Podu Mogoşoaiei. Ră-mân încet în urmă, pe stânga, casa Dârvari, galbenă ca şo-franul, după ea – înapoia prăvăliilor mici de la uliţă şi despărţită de ele prin borne cu lanţuri, în fund – casa baronului Meitani, bancherul cămătar; pe dreapta, lasă casele FiliIpeştilor, biserica Doamnei, casa din colţ a lui Greceanu, şi peste drum de ea casele Corbenilor. Au ajuns la biserica Sărindari. E mare, veche şi cam dărăpănată. Peste drum de ea s^nt casele lui Slătineanu, cu cofetăria, prăvăliile şi sala ^ de bal. De la ferestrele de sus ale casei mari, de care se ^ apropie, casa lui Mihalache Ghica, unde au locuit vreo tr^i h domnitori, priveşte lumea ciucure, în jurul nepoatei lui, Calli Uopi Ghic-a, „logovâpera”, sora lui Băl-Ceaui^escu, gura rea ^ a Bucureştilor, nelipsită din sacnacsiu, în asemenea împre-fjurări. De la casa Cocorăscu, de pe stânga, alte zeci de privi-' tori. Nimeni nu mai poate rămâne locului, căci e târât de valurile mulţimii. Sunt acum mii şi mii de oameni. Au trecut de casa joasă şi mare cu grădină a Oteteleşeanului, ai^endaşul ocnelor de sare. Au ajuns din urmă ceata nesfârşită a obore-nilor, care aşteaptă să-şi facă loc, dar până atunci au năvălit acum pe binaua Teatrului Naţional, care e în construcţie.

— Ghiţă, săi la cărămizi. că sunt bune. Şi tu, mă, n-auzi, Cristache? Născătoarea ta. ia cărămizi! ^

Acum iau şi alţii, iau mai toţi. Cel care-i îndeamnă pe ai lui e finul şi nepotul căldărarului, cel cu cap de şobolan, brutarul Trică. Nici n-a avut timp să se scuture de făină. Ginerii şi feciorii caută să-1 apere pe Tudor să nu-1 strivească mulţimea.

Cărămizile le-au luat degeaba. Dincolo de biserica Kre-tzuleSCu nu mai poate trece nimeni. Podu Mogoşoaiei e plin, plină e şi curtea cea mare ca un maidan dintre Palatul Administrativ şi Vornicie, casa galbenă ca dovleacul.

Pe capra trăsurii în care e Ana Ipătescu s-au suit totuşi vreo doi oboreni, Tase chiristigiul cu steagul şi, fireşte, Trică. Brutarul s-a aşezat la spate cu două cărămizi la subsuoară ca DOUĂ PLIFRF. AR msd VREA şi SE URCE UN fUcfiu CU O PATA R ca O ARSURI ÎNTR-UN OBRFIZ FNUNOA CA DE FATA, care DEASUPRA CAPULUI O BARDL DE TEALAR, DE ASERACNT UN L! R: ^VR* GRAS, mustâcic35, B&LAN, CU SURTIK DE MOUHAIR, CARE FLUV DEASUPRA CAPUJUÎ O CÂRPD ROŞIE, CĂ N-A AVUT AUCC ^ Tp4fo3cu FÂLFĂIE MEREU STEAGUL TRICOLOR ŞT CEI DE PE CA ^

Loc. LOC. FACEŢI loc. VINE STEAGU. VINE stta: G: I, DAR U SE FACE LOC. NU POATE sl TREACĂ INSĂ DECÂT TRI AURA. CEILALŢI CARE ORMATS CALEAŞCA, SPUNÂND cft SUNT CU SUTE ŞI SUTE, RIMIN ÎN URM*. ÎNTRE HOTELUL LUI BROFL şi TEME TEATRULUI NAŢIONAL. S-A RIDICAT DEASUPRA MULŢIMII UN B; i<.

PENTRU NUMELE PREASFÂNTUÂUI, OAMENI BUNI, FACEŢI^N* LOC, CĂ IO AM MAI OMORÂT UN BOIER. SĂ SCĂPAM GUBEMU, CĂ R EL NE-A SCĂPAT PĂ NOI, ŢÂŢFANII, DIN ROBIE. CĂ ROBI AR

UN SFERT DE CEAS I-A TREBUIT ÎNE! IPĂTC^U ŞI-CELOR O ^ ise INŞI, CARE-I DES<^ID DRUMUL, „A AJUNGĂ IN CURTEA MĂJ^. NITĂ CU BORNE ŞI LANŢURI, CARE E '^^^-'ry n MARE I

LUME ŞI ÎN SUS PÂNĂ LA METOCUL t, i. CN^A)

XINO E TOATĂ ÎNCONJURATĂ DE MULŢIME, ŞT L„OI” AU Y (

SĂ ALCĂTUIASCĂ GUVERNUL, PRIVESC DEOCAMDATĂ de FLI FCRESTN DC LA CATUL DE SXIS.

ĂTAAC ^^rr [ŞI CI. r^^tl T

M! ^^ ^î-A FĂCUT LOC, PRIN i SĂ RĂZBEASCĂ ^

Ti TC OCUPAT DE SOLDA UMCLE LA I

TME POZIŢIE DE TRA;! N FAŢA LOR E UN GOL CA UIUIE U diu U {d SUNT OAR I

ATRU. PRINŢ!

AI. SC DE PAZN. i. _ ^jusc la.

PC LIŞI ÎN ŞAPT

ANI DE MILITĂRIE II PARALIZEAZĂ. Slii ÎNCRUCIŞATE PT

PIEP; Ă EL SUNT TÂRGOVEŢI ţi FEMEI, A LUTTL ÎMPINS PLNĂ im şk UN NIOMULAR CU MOSOARE DE AŢĂ ŞI PANGLLCUŢE. IATĂ CĂ AN<j IPĂTESCU URCĂ PRIMELE TREPTE. OSTAŞII ÎŞI ÎNDREAPTĂ ARMEI ^^'^ EA. MULŢIMEA PARCĂ SE DEZMETICEŞTE, DAR E TOT RECE.

— DAŢI IUREŞ, FRAŢILOR, SĂ oâi^'rln^ ftM^rrritfî 1?' restuit ticS'oşii DE REACŢIONAIi

^ar nu se mişcă nimeni. S-a întors iar r pre mulţime, cobori! două trepte din cele pe care s-a uixat, şi privirea ei >^ a departe.

jCum puteţi să priviţi cu braţele încrucişate? Nu e nici lini amină de când subt Dealu Filaretului douăzeci de mii fMi. i'; i aţi jurat să apăraţi Constituţia cu viaţa voastră, L: um priviţi liniştiţi cum vi-o răpesc douăzeci de ticăloşi?

Îfrânge de durere, ochii mari strălucesc de patimă şi du-e, e înl are continuă şi necontenit privirea ei cut/'^ totul iu. uţimea care o urmăreşte uimită şi mută. Co-Lfă iar tn ' Vine lângă cei din faţă: Cum puteţi sta? Ah, en – ndră că sunt româncă. îi curgeau lacrimi obraji. Oamenii însă au parcă ochii îngheţaţi. Ea tresare ignată: Şi acum?

Se urcă iar pe trepte, voinică, sprintenă, mlădioasă. îşi mh3, privirea cu dispreţ peste ei toţi, de la dreapta spre iga.

— Şi acum, pe câmpul libertăţii voastre pasc iar râmă-5 'aptele crud, vitejia voastră s-a şi trezit de marţi îfe: _i-i^ata.

4 Prin drc

; 1 bl: alicii Caimatei trece o mare ceată de flă-piele, cu Cite„ două cuţite mari în tecile lor ale cniar în fote. In mâini „au satire şi topoare. Vin iuci/al Bucureştioarei, de la Scaunele de dincolo de p: ' ^

— ge cu pasiil lui greoi, cu ceafa bălană, c; ^.- jstantin Dorcea.

: n papuci şi cămaşa înflorată cu arnici lămu-0 vecl: -u săi. toţi gabroveni, cu şalvari găietănaţi c.

¦ eţi băieţii din Scaune. Noi le vindem cuţitele şi săDi apoi nevesti-sii: Chiv* ate-mi repede cu cuiig de fier. Şi strigă după cti am Scaune, care: uai ocolesc pe subt duzii cei mari, de la colţul maidanului,. r – ' acuşi, vin şi io, fraţilor.

j^-i. gă cărămidăriile de la Car^-^'^-^ra, tabacii, care veneau E pe uliţa Colţei, cu Axente S. în frunte, s-au întâlnit U flăcăii din Scaune. Să tot fie împreună şase-şapte sute. Pe e lături sunt cu topoare şi puşti Licsandru Hergă, Mitru şi) amian, care au lăsat pe Fănică Teică la clopotul cel mare.

¦I

Sunt parcă puţini, dar Axente Sever socoate că ăştia su nădejdea revoluţiei.

— Dacă soldaţii trag? întrebă profesorul Dorcea, car gâfâie de căldură, gras cum e, polrivindu-şi pasul cu al 1 Axente. Ce facei: o.?

Dax' acesta se miră, cu fruntea lui înaltă, ascetică:

— Apoi, frate, ei au, după câte ştiu eu, vreo patru-cin (sute de oameni, dară, pmule, tot ce pot să tragă sunt cin^ sute de focuri că, pricepi tu, nu mai pot să încarce a doui oară puştile lor, că n-o să le dăm timp. Dacă omoară cin sute dintre noi, ăilalţi o să-i culce în tină şi or să-i calce picioare. c: miile astea de oameni ce-or păzi?

S-au suit pe borne şi stau ca nişte cocostârci într-un pi- ^ '„^ cior Telegescu, Bolintineanu, căpitanul Teologu, Nită Ma- ^^'^ gheru, cam la patruzeci-cincizeci de paşi de intrarea palatu-lOi. Tocmai lângă Vornicie, pe o grămadă de moloz, sunt Bol |. lâac, arhimandritul loasaf Snagoveanu, popa Dumitru, Staţi Dobrovici cu fiul său Pană, profesorul Vasile Maiorescu, dornici măcar să privească, dacă nu pot răzbi mai în faţă! / în timp ce era cu spatele spre intrare. Ana Ipătescu veH”^iti^ că toată lumea priveşte deasupra ei spre o fereastră, um se pare că s-a ivit cineva. Coboară şi ea treptele, ca să va< mai bine. La fereastră sunt Eliade şi Odobescu. Coloneii care se vede că doreşte mai întâi să împace poporul, înainfl^l de orice propunere, se apleacă pe fereastră şi strigă lui Sol (iH mon, care era între soldaţii lui pe peronul palatului: J^M

— Solomon, la stânga! mj^E

— Şi eu? întreba polcovnicul nedumerit. W^E

— Şi dumneata. 1^1 Mai mult nu se poate auzi, căci mulţimea a început huiduiciscă din nou. Se aude doar un strigăt pe deasupra hul^J

¦igat pe aeasupi duielilor, venit tocmai dinspre Vornicie, aşa de crăpat, de parcă s-ar fi spart o tobă şi toţi au întors capetele spre e].

— Trădătorule. ne-ai vândut iar. Te-ai dat cu golanii, cu desculţii. Ptiu. ptiu. şi scuipa parcă şi cu mâna, apoi iai ameninţa cu pumnul strâns pe Odobescu. ţi

Atâta îndrăzneală uimi lumea, care întoarse capul spre ce ce strigase. Era jnaiorul Lăcusteanu, care nu mai putea răzbi în palat.

Telegescu, când îl văzu lămurit, îl recunoscu şi strigă; re pe i ruto

Puneţi mâna pc ticălosul aia. puneţi mina pc cl. Şl să-şi facă loc într-acolo. Dar ca bun cunoscător al lo-li, Lăcusteanu izbuti să ajungă îndată după grajduri^ şi „aşa pe o mică poartă lângă buserica Luterană. Telegescu Jsc lăsă însă şi-1 ajunse împreună cu alţii, intre care şi Ion tianu, care privea şi el de lângă Vornicie. Lăcu. steanu, raz-i lingă biserica Luterană, tocmai se urcase într-o birjă, ^ însă nu putea să-şi facă loc. Mulţimea se ţinea după el. imb de furie, se apăra cu sabia scoasă. Un tinăr slab, cu chile mari, încercă să i-o prindă, însă maiorul o smuci idu-i degotele. Telegescu îi trânti doi pumni în cap nau-du-1 o clipă şi puţind astfel să-i prindă sabia de garda, mai sărit vreo câţiva tineri, fraţii Florescu, Ion Bălăceanu on Brătianu i-a prins cealaUă mină; au pornit cu el spre rnicia oraşului, dar ocolind pc la Cişmeaua Roşie, în timp Telegescu s-a întors iar în curtea palatului, în dreptul locuinţei maiorului, pe Podu Mogoşoaiei, au it însă cu puştile întinse cei doi soldaţi care făceau de scriu la el acasă, şi'l-au scăpat.

Întors în sala cea mare din nou. unde-l aştepta îngrijc„rat tropolitul şi ofiţerii lui, colonelul Odobescu nu spuse o rbă şi începu să se plimbe cu paşi care zguduiau podeaua, ezuse că, odată puterea cucerită cu soldaţii, va avea lângă ascultător cum fusese din timpuri uitate, şi norodul. Strân-a dinţii de i se vedeau muşchii puternici ai fălcilor cu două lemotoace în obrajii mari, palizi, şi i se strâmba mustaţa >antă. Se întreba frământat care va fi dezlegarea. Un fior ce îl pătrunse ca un mucegai umed.,. Se lasă cu moarte”, i spuse de câteva ori în gând. repetându-şi o vorbă din răz-) i. Ştia că toată lumea îi pândeşte privirea, că ofiţerii aş-aptă hotărârea lui. Dar nai vedea nimic de făcut, decât o zistenţă disperată. îşi dădu seama că începe, o luptă pcviaţă pe moaite.

Afară lumea parcă obosise din nou. Trecuse de mult de lămiază şi soarele dogorea puternic, străbătând şi mai supă-Titor prin unii nori albicioşi care treceau din când în când a acoperindu-l. Soldaţii stau neihişcaţi la mar^iaca poi* şi în jurul palatului, cu armele parcă înţepenite în Ana Ipătescu fierbe de mânie, văzând mulţimea întâi de'privirile aspre ale soldaţilor, de mâinile lor încleştate arme.

— Fraţilor. Vremea trece. Gândiţi-vă că prinşii sus. în mâna trădătorilor. Aşteaptă sus fraţii noştri, brii Guvernului provizoriu. Bălcescu, Alecu Golescu, ^cru. Apoi întreabă, arătând cu un soi de strâmbături silă şi mânie, puştile întinse: Ah, vă sperie acum puştile adj întoarse spre voi? îi priveşte pe cei mulţi cu o îndârjită rere, cu un fel de deznădejde întoarsă şi glasul ei înfiol Dar nu au despoţii atâtea puşti ca să poată doborî pe t^ti însetaţi de libertate.,.

Mulţimea ascultă încremenită, căzută parcă în gol. rodul e ca o mitralie încărcată, gata să explodeze. îi lips parcă numai scintela începătoare, izbitura care aprinde ca

Ana Ipătescu îşi loveşte privirea de un bărbat tânăr, b legat, care stă cu mâinile încrucişate la piept, deasupra u brâu lat în care sunt înfipte două pistoale. E Simion al Fi lui, de la Zăvoiu Dihorului, în portul lui de arnăut de paz^ la Eforie. A fost cu revoluţia, a bătut, el, toba libertăţii Vadu Rău, dar acum e altceva. Şi-a tot spus că fraţii lui sun de partea ceastălaltă, dar, hotărât, şapte ani de militărie i intrat în sânge şi când îi vede aci pe foştii lui ofiţeri, pe lâr care, când trece pe uliţă, simte un fior, nu mai are voii: Sunt ofiţerii lui, nu se poate. Stă aşa băţos, cu nasul maro vânt. Ana Ipătescu vine spre el şi-1 întreabă brusc, prin: prindere, cu glasul obosit, uşor îngroşat:

— Dumneata ce eşti?

Simion nu pricepe şi răspunde fudul:

— Paznic dă noapte la Eforie. ^ Ea îl măsoară cu un rânjet amar, cu ochii ei frumoşi iplm de scântei: 1||

— Te întrebam dacă eşti bărbat sau mămăligă. Lumea râde. Simion se întoarce întărâtat, să vadă CÂB râde, dar în clipa asta ea îi smulge unul din pistoale. Constată zăpăcit, ruşinat, cu necaz:

— Eee. Mi-ai luat pistolu? Lumea iar râde de necazul lui; el se întoarce din nou'ş mai întărâtat. Trică brutarul se înalţă în vârf ul picioarelor şi | turteşte pe la spate, cu o palmă, fesul alb de arnăut. Lume? râde şi mai tare. Ana Ipătescu i-a smuls, în această clipă, cii^

I f caută furios, pe cei ce râd, şi al doilea pistol, lăsându-1 nac în râs'^tele mulţimii Ap^i îl întreabă, cu acelaşi dez-t amar:

— La cc-ţi foloseşte dacă nu le ţii în slujba poporului? Cine e mai uimit însă e Trică bn. iţarul, care descoperă arnăutul ăsta fudul pe unterofitirul Sin al Firului, cel a nenorocit-o pe cumnata lui. Măria mic? Nu-1 mai slă-ijte din ochi, hotărât să-1 dea pe mâna oborcnilor. Ana Ipn^'^'î^n riHirn deasupra capului pistolul din dro^jn^a. jf (liid pc e moale cu ţeava în j^s

— Fratj'or, daţi iureş să eliberăm guvernuL,. Moarte vân-1'orilor!

Muttinr a, după Voia bună de adineauri, s-a mai dezghe-se aud strigăte de îndemn:

— Jos cu tâlharii. Să mergem, fm^r- ' Se înmrajează unii pe alţii, întăni.

rgem! Moarte vânzătorilor! In timpu! acesta, ca un riu umflat de ploi. care se revnrsă tabacii şi flăcăii din Scaun< i, iiu^i ca puşti, pistoale, topoare, cufue iaic, sau^^^ pară în mulţime, despicând-o furtun^ sandru Hergă, Mitru, Damian, L:'. wo. c c. a 4'fl^r, H. Toma şi ţiganul scos de la ocnă, Mustea, care V^^-^ e tăiat copacii în pădure, învălmăşiţi cu lolescu, Axente Sever, Dorcea şi alţii răzbesc şi r i r ' toţi cei care de.1 ui^iişor. Nicu Golescu, c^re s-a oameni h ^ -'-cfă arătând fc

— bit cu toţii în faţă u^^”* când o vedo pp A cu o:

Ă Ci suni ii.,.1 aupă lălai lur, D.

— Ana, Ar. a, ce faci?

ara femeie se întoarce o clipă, apoi, ca un ^ Uitaşi, spune mai mult în şoaptă, dar cu 1

— Nu se află altă cale.

Mulţimea e acuma caldă, prinsa „tul; se strigă mereu Un to. – '. ^^urile: „Moarte vânzăturx.: Moarte tâlharilor.

/rr-^ ^.: tuţia. /' Tabacii şi calfele nu mai pot fi opriţi.

Ana Ipătescu vede asta şi înţelege că a sosit clipa. Cu tabacii înfierbântaţi nu'mai poate fi oprire. Totul durează câteva clipe Femeia cu plete negre acum îmbrăţişează cu privirea mulţimea şi înainte de a străbate printre soldaţi, cu pistolul din mâna dreaptă ridicat deasupra capului, strigă pâtrun zător:

— Aţi jurat! După mine! ^. Pentru libertate! Licsandru Hergă, cu făptura lui de uriaş, cu satirul mână, Toma Panduru, ' Damian Tabacu sunt cei dintâi cartl năvălesc după ea pe trepte. Sus, fraţilor 1

¦ ir) i, t dl oar r 'i r

I Ca

Se ieşi

Solomon făcuse cam din colţul palatului dinspre grajdur unde se refugiase, un semn către ofiţerul bondoc de pe peron: să se tragă. Şi o bubuitură, ruptă în bucăţi, plesneşt în urechi, zguduie văzduhul. Apoi e un iureş peste zidul puştilor, întâiul rând de năvălitori trecuse oarecum prin surprindere, armele descărcate doborând doar al doilea rând din mulţime. Când se risipeşte puţin fumul alb al puştilor, se văd ca. ^ prin ceaţă morţi şi răniţi pe trepte. E o crâncenă învălmăşeala '^^^1 Soldaţii sunt repede dezarmaţi de tabacii rămaşi afară. înlă-? ^n untru sunt acum şi urca treptele scării Ana Ipătescu, Licsan-^! ^^ dru Hergă, Damian, Teică şi între alţii Cătina, care a smuls5. ^^J o puşcă unui soldat, Scarlat Turnavitu, cofetarul Toma°|^J Gheorghe, care are o spangă, un sătean din Ciorogârla, TricăB^ brutarul, care se ţine de Simion, dar a pus mâna şi pe o P^ŞcăjHl pe care o scăpase din mâini un soldat lovit în cap de un satân^j şi încă alţi zece-doisprezece tabaci. Simion aleargă după AnilH Ipătescu, speriat că îşi poate pierde pistoalele. S-au oprit toa^H buluc în pragul sălii de consiliu, ameninţători. Apariţia lv^| i-a paralizat pe ofiţeri. Odobescu se înfioară şi are o clipă V^M gând să lupte; dar de afară se aud strigăte: mjk

— Moarte ucigaşilor! Moarte nemernicilor! ri Ana Ipătescu simte clipa şi, ca să evite o vărsare de sânglj I de prisos, îi opreşte pe cei din spatele ei, fără să întoarcă însrjcJ capul şi fără să mi^te pistolul ţintit asupra lui Odobescij^J

— Rămâneţi. îh prag. pe trepte.

S-au oprit cei cinci-şase alături de ea, care îl ţintuieşte şi cu privirea pe Odobescu. Are acum amândouă pistoaleL întinse spre pieptul lui, căci ştie că el hotărăşte viaţa ş moartea.

— Zvârle sabia, ticălosule! cuj Odobescu întreabă înfiorat, parcă năucit:; mas'

— Eu? *

Iíu poale continua, are o crispare de fiară q întregului e dintr-o dată gata să dezlănţuie lupta, dar iarăşi precăci simte apăsarea celor de afară. A auzit salva de inte, nu mai aude nimic acum şi înţelege că soldaţii au dezarmaţi: vede pistoalele întinse, puşca lui Cătina, tobele celor dinlăunti^u, se uită la ofiţeri, ei se uită la el, iind ce să facă, aşteptând hotărârea lili. El şovăie mereu, a asta e o vecinicic şi poate însemna vecinicia pentru [latina, care e un fel de dandy poet, strigă, cu puşca me-i întinsă către ofiţeri: ~ Zvârliţi săbiile, nemernicilor! ^ Se aud iar voci de afară, care ii înspăâniântă tot mai mult:

— Moai te ucigaşilor! Au tras în fraţii lor! Şi deodată Ana Ipătescu strigă, scoasă din săi-ite:

— Haide odată, ucigaşule! Ce vrei? Să curgă iar râuri sânge?

Odobescu se frânge învins, aruncă cu un dispreţ crâncen î^bia pe masă. Ofiţerii, când văd aceasta, îşi aruncă şi ei săpe masă. Oamenii de pe trepte năvălesc acum şi pun mâna l ei împingându-i spre peretele din funi jilginbrii guvernu-li au apărut înghesuiţi în uşa încăperii unde erau arestaţi. Nu (lu parcă ce să creadă. De afară vine un nou val de flăcăi <n Scaune şi săteni, care încep să-i lovească pe ofiţeri, stri-|nd furioşi:

— Moarte ucigaşilor!

Cătina îi opreşte, aşezându-sc între ei şi ofiţeri:

— Ucigaşii sunt arcstuiţi.

Cu sabia în mână, intră gata să lovească Magheru, dar ND îi vede pe ofiţeri înşfăcaţi de tabaci, se opreşte rezemat 2 usciorul uşii cu chenar de aur şi răsuflă adânc. Nu-i plac/enturâle stupide.

— Nu-i ucideţi, la judecată!

Simion care, grijuliu să nu-şi piiirdă pistoalele, se ţinuse îai de Ana Ipătescu şi trecuse cu întâiul val o întreabă, acum niştit, când vede că a rămas locului, nemişcată;

— Iţi mai trebuiesc pistoalele.?

Ea îl priveşte surâzând, dar istovită:

— Nu. Şi i le dă.

I se pare năzdrăvan omul ăsta care a înfruntat atacul doar u gândul la pistoalele lui. Cade pe un scaun, cu coatele pe lasa marc de nuc. îşi sprijină în mâini fericită şi istovită capul. Când Nicolae Golescu li mângâie tulburat şi fratern pâi rul, ea îi răspunde cu acelaşi surâs obosit.

Simion îşi cercetează fericit pistoalele şi cu ele ridicat^ aleargă şi el să păzească pe ofiţerii arestaţi, acum definitiv câţtigat de partea revoluţiei. Dar e ajuns de Trică brutarul, care l-a ţecunoscut, după ce i-a turtit fesul, aşa cum e acum, în straie de arnăut. L-a ajuns tocmai când escortează pe Odobescu, ca să fie şi el, împreună cu o echipă de tabaci, subt ochiuriui Axente Sever.

^ Mă fârtate, mă, născătoarea cui te-a făcut, mă, vino să te însori cu fata, că are casă, zestre şi ai un băiat, mă. îi pune spanga în piept. Se adună în juru lor oborenii care i-au încolţit pe Sunion ca nişte dulăi.

Licsandru Hergă cu satirul în mână îşi înfige mâna în umărul mitropolitului:

— Nelegiuitule, dă ce ţi-ai călcat jurământu? Ai călcat Constituţia pă care ai jurat pă Câmpia Filaretului.

Săteanul din Ciorogârla, cu umeri de obidit, cu camrr^' zdrenţuită ridică şi el toporul ameninţător. Se strigă din mulţimea care a intrat:

— La moarte! La moarte! Damian îl priveşte înmărmurit, îngheţat. Niciodată nu 4 văzut o faţă de arhiereu atât de aproape.

Mitropolitul, speriat, nu mai are picătură de sânge îo obraji.

— Iertaţi-mă, oameni buni. Am greşit, Licsandru Hergă îl zguduie puternic, de îi clatină camk lafca: M

— Cum să te iertăm? Ţi-ai călcat jurământu. In gej nunchi. 4

Mitropolitul-se îndoaie, şe lasă poate în genunchi, căci nu se vede subt anteriu şi giubea. Se simte pierdut:

Iertaţi-mă!

— Te-ai dat cu cei bogaţi, cu boierii, în loc să fii aşa cum a fost Hristos cu noi cei nevoiaşi! îi strigă, cu faţa vârâtă subt camilafca lui, săteanul uscat şi obidit. ^

— Nu mai fac. Voi sluji Constituţia. Şi aproape în ge? nunchi, îşi ţine mâinile drept pe crucea bătută în briliante, pe care o poartă cu colan de gât.

— Dacă jură din nou că va sluji Constituţia, oameni buni, 6ă-l iertăm, e de părere Ion Brătianu, care, din faţa Vorni lei.

i ui ii dm ceti c văzuse lupta şi pătrunderea în palat şi răzbise şi el cu ţki nou val, în sala Consiliului.

~ Vine de afară în fugă un tabac; îl caută, cu faţa lui bătk, pierită acum, pe Damian.

— Vino, frate, repede, moare Mitru, vrea să-ţi spuie ceva. Damian parcă s-a trezit de pe altă lume:

— Moare Mitru? E rănit greu? Ce s-a întâmplat?

— Au căzut aproape numai tabaci de-ai noştri, vino re-pamian trece prin vestibulul cel mare în fugă, iese pe isă. Treptele sunt stropite cu sânge. Toată curtea i se pare |ină de morţi şi răniţi. Sunt unii pe trepte, sunt alţii rosto-f) liti jos, sunt în curte. în jurul fiecăruia sunt femei care jâng, bărl- ^ti care privesc topiţi.!

— Mit ule. Mitrule. strigă Damian îngrozit.

Tabacux bălan îl trage de mână jos, spre colţul din stânga I treptelor. O femeie îmbrăcată cu o bluză de arnici roşu îi ^ne rănitului capul sprijinit. E Ilinca, zdrobită, încovoiată ^4 o bătrână. Ochii mari, negri ai rănitului prevestesc moar-Hp* S-au adâncit în cearcănele lor obicinuite şi au căpătat o ţâre umedă, liniştită, care e o împăcare cu veşnicia nean-ilui.

— Omule, frate, te doare? Unde eşti rănit?; Mitru, ca de la capătul lumii, zâmbeşte:

— Nu mă doare. dar îşi ridică încet pieptarul uşor în-' ngerat.pe care un tabac i 1-a şi scos şi 1-a pus întors peste ilocul trupului. Are pântecul spintecat, de i se văd vinete. estinele care stau să iasă. Şi iar zâmbeşte: Nu mă doare, simţ nimic, da' n-am putere. Am vrut să iau unui soldat flişca. să nu tragă. Mi-a înfipt spanga în burtă. Şi ochii ¦ lucesc liniştiţi, înrouraţi, de o inteligenţă nepământească.

Damian se cutremură. Nu pricepe cum poate să moară di om care vorbeşte atât de liniştit, atât de limpede şi cu fir. |lar nu pricepe nici cum mai poate trăi, măcar câteva clţpe, m om care are pântecele astfel sfâşiat, de se văd măruntaiele Un el. Nu ştie ce să spună. îşi simte gura încleştată. Faţa vi, oacheşă şi rotundă ca de dulău negru, se strâmba de lurere.

— Mitrule. şi nu poate spune mai mult, îl acoperă, in- 'Ttişor.

— Aibi grijă de nevastă-mea,. Aibi giijă de fetiţă.

— Ascultă, Mitrule, o să aibă grijă ide ele amândouă „f^nca, iar io voi munci pentru toată casa.

Acum Mitru nu mai vorbeşte. A închis ochii cu capul sprijinit în mina lui Damian.

În timp ce înlăuntru se înghesuie mulţimea împingându-|i pe arestaţi, iar aceştia sunt porniţi spre dreapta, şi în timp ce Solomon fuge pe poarta din dos a palatului, urmărit, el soldaţii lui, cu cărămizi şi lemne de la construcţia Teatrului Naţional în curte, lumea, care nu s-a retras, copleşită de priveliştea celor morţi şi prăbuşiţi pe trepte, se descoperă, în-cercând să-i recunoască, fără să-i atingă. Unele femei plâng îngenuncheate la căpătâiul morţilor. Curtea cât un bărăga' pare acum goală, e plină însă de lucruri pierdute în învălmăşeală: pălării, haine, papuci, anterie chiar.

În mijlocul celor care fuseseră arestaţi, care aşteptau acum în colţul lor mulţimea dezlănţuită, Bălcescu privea cu mâinild încrucişate pe piept. îi vede pe mitropolit aproape îngenun^ cheat, pe Odobescu şi ai lui fără săbii şi înţelege încă o datflj ce putere uriaşă e în popor. Coboară apoi scara cea mare însoţit de Arăpilă şi Nicolae Golescu, ca să vadă ce a fost In faţa peronului. Priveşte adine tulburat, păşind cu grija, cutremurat de această jertfă. întreabă încet, cu pietate; I ^ – Câţi or fi căzut? ¦

Nicolae Golescu măsoară cu ochii împăienjeniţi, umbriţi, treptele, curtea.

— Par să fie şase-şapte morţi. Dar sunt foarte mulţi răniţi greu. care au fost ridicaţi de ai lor. Nu trebuia sa fie mişcaţi din loc. Şi pleacă pe jos spre poartă: într-o jumătate de ceas mă întorc cu toţi doctorii din Bucureşti.

Bălcescu îşi trece cu o nesfârşită tristeţe privirea de la un căzut la altul şi, oprit acolo pe trepte, murmură, ca pentru el însuşi:

— în fiecare dintre ei a murit un prinţ neştiutor de sine însuşi.

În stingă lui, Mitru Tabacu arc o zvâcnitură, şi lângă el, gata de ajutur, se încordase Damian, care îi ridica uşor capuL Bălcescu a tresăiât şi s-a aplecat grabnic, îngenunchind cu nădejdea că poate fi de folos.

Dar nimic nu mai poate ajuta. Cel cu pântecele sfâşiat mai are o zvârcolue şi cade moale.

Damian 11 priveşte lung, îi închide, frânt de durere, pleoapele:

— A nuu'it şi el. Apoi ii lămureşte, abăluL, ca în şoaptă^ pe Bălcescu şi pe Alecu Golescu: Se numea Dumitrach^H Stoica. Era tabac de-ai noştri. Lumea îi spunea Mitru Ta^H

41Ü

1 cu. Arc ochii împăienjeniţi şi priveşte lung faţa mnr^, îgricioasă, fără sânge, cu gura strânsă subt mutjtaţa mică ^ ietenului lui.

Bălcescu a îngenuncheat, şi clin adâncul fiinţei lui îi şop-îşte, ca un ecou al tuturor gândurilor care îl fi amanta:

— Frate tabacule, ai murit pentru ca poporul român e liber. pentru ca istoria acestţări să fie alta. îi m'. şor fruntea: Ai. murit, dăruindu-te tot. dintr-o singu. a ată. Aşa cum o singură dală a murit ori* *re eroii pină azi. Mai mult decât 1' n-a f' ' 'a ac am nici un ndeliii.

În toi 1ă istoria. îl priveşl cu luare-aminte. 'a pomei i cineva despre tine, Dumitrache Stoica, după ce ei fi dus mâine la groapă? îşi frânge mâinile într-o uşoară irjsparc. Totul depinde de cum va izbuti revoluţia noastră. I) acă va Îirşi în ridicul, dacă va fi o revoluţie în glumă, tunci se va uita că aţi murit voi şapte. Vom şti atunci că l. ceastă revoluţie nu merita nici o jertfă. Se ridică brusc $i ipune apăsat, cu umerii încleştaţi: Dar nu va fi aşa!

Eliade, care şi-a găsit cu greu mantia albă şi a coborât cu ha pe umeri scara cea mare, apare acum pe îngustul peron, iriveşte adânc tulburat şi el pe cei căzuţi. Un mort, lungit pe „ singură treaptă, e la picioarele lui. Se uită lung la ochii care l-au dus în fundul capului. Ia mâna bătătoiită care a încercat |? sprijine tâmpla. Şi dintr-o dată spune cu o voce copleşi-oare:

— Se vor face funeralii naţionale acestor sublimi martiri Iii liberi.

PRIVEGHIUL flIORŢILOR CARE VEGHEAZĂ ffl

Pe la şapte seara, când se părea că ordinea s-a restabil niembrii guvernului se împrăştiară, rămâriând în palat num Magheru, Tell şi cei care nu aveau locuinţe în Bucureşti, pentru care se mobilaseră odăi de locuit, unele la catul înt aitele în stânga sus, unde era o mansardă. Eliade rămase asemeni la palat, mai ales că, după ce Tell, Nicolae Golesca şi el discutaseră cu mitropolitul, încă năucit de întâmplările de peste zi, se hotărâse o nouă şedinţă a guvernului, la ora nouă seara. Eliade se simţea mai liniştit aci în acest P^^^ţj (tm) în jurul căruia poporul ridicase trei rânduri de baricade, cl”^ să preîntâmpine vreo răbufnire a duşmanilor revoluţiei. Băl* cescu nu. ştia despre. această nouă şedinţă, căci rămăsese aproape un ceas în bii^oul lui, unde chemase pe arhitectul Orăscu şi pe pictorul Negulici ca să discute, cu ei despre funeraliile celor căzuţi pe treptele palatului. Deocamdată se hotărâse să se prefacă sala de jos din stânga, dinspre Podu Mogoşoaiei, într-un soi de capelă funebră, pentru ca să poată veni rudele să-şi vegheze morţii dupădatină. în mijlocul odăâi mari, îmbrăcată în negru toată, se aşezase un mare cenotaf, acoperit cu negru de asemeni, care deveni un catafalc atunci când cei şapte morţi fură aşezaţi în coşciuge de lemn, care abia prinseseră pe ele vopseaua galbenă. Douăzeci de sfeşnice mari de argint, aduse de la Mitropolie, ardeau la capetele şi picioarele celor din coşciuge, care mai întâi fuseseră scăldaţi şi îmbrăcaţi de către câteva bătrâne în două odăi din fund, unde fuseseră duşi, şi aduşi de acolo, pe o năsălie, luată de la biserica Boteanului. Numaidecât sicriile se um-pluseră de mănunchiuri mici de flori, aduse de rude, care aşteptau pe trepte în curte, căci erau vreo patruzeci-cincizeci de bătrâni şi bătrâne, şi mai ales femei cu copii.

Mitru era în al treilea coşciug aşezat cu capul chiar în |eptul ferestrei care da înspre Podu Mogoşoaiei. Pe trepte. îmbrăcate în negru, la căpătâiul lui, îngenunchease Gher-lina, cu basma şi fustă neagră, dar cu o bluză albastră de meie nevoiaşă. Din cât era de slabă de felul ei, era azi şi ai slabă, cu obrajii încă mai traşi, de i se măriseră cearcă-Ble vinete ale ochilor. Parcă atunci când îl găsise în curte plânsese toate lacrimile, * şi acum privea moale, buimacă, turi de fetiţa ei, care, cu toate că avea acum opt ani, In-a din când în când speriată, nedumerită, acelaşi lucru:

— Mamă, tăicuţu dacă-i mort nu mai vine niciodată să.?

La car: ^ ochii Gherghinei sc împăienjeneau de lacrimi şi jcepea şi i tremure falca subţire de jos.

' Cu tOc e că nu era îngăduit în noaptea asta decât rudelor propiate să vie înlăuntru, iar ceilalţi să aştepte în curte, dnca înf Inse cu frumuseţea ei răzvrătită, şi totuşi sfioasă, fcrunca şi acum veghea în picioare lângă sfeşnicul aproape ît ea de înalt, atât de plânsă, parcă de pe altă lume, de n-a. agat de seamă că era să i se aprindă caierul părului de la luminare care se îndoise, căci luminările erau prea des >use şi, deşi nu-erau subţiri, se topeau una de căldura, ce-eilalte.

^ De obicei morţii sunt bociţi cu anume tânguiri, de când umea, dar aci femeile văzând că nimeni încă nu boceşte, „ sim-iflind că e altceva, socoteau că nu o fi poate îngăduit şi atunci >ufereau şi mai mult, căci aveau timp să se gândească, şi toate 3rau cu obrajii şiroaie de lacrimi, cu chipurile schimonosite, îtrâmbe de truda pe care şi-o dădeau să nu plângă. Liniştea ista apăsătoare, Jlângă şapte coşciuge deschise, cu şapte chi-ouri de morţi unul lângă altul, în timp ce înserarea se lăsa încet, era mai greu de îndurat decât orice.

Gherghina mângâia mâna, de pe acum fără sânge, vânătă a soţului ei şi ar fi vrut să-i vorbească. Nu găsi decât un singur lucru să-i spuie, clătinând din cap, într-o şoaptă care cutremura pe cei care o auzeau:

— Ştii tu, Mitrule. când m-ai luat în braţe. şi m-ai scos din casă.?

Ea vrea să-i amintească mortului că acum patru ani, când a leşinat de spaimă, în ziua. de Blagoveştenie, din pricină că el se certase cu ai ei, el o luase în braţe şi o dusese în altă casă, numai a lor.

Panait Stoica, fratele lui Mitru, a umblat ca un nebuni toată noaptea să-1 prindă pe Solomon ca să-1 judece pentnj cutezanţa lui de a fi tras în norod. El văzuse morţi şi răniţi căzuţi, dar nu-i văzuse de aproape, ci în învălmăşeală, nu mai intrase în palat, ci pornise după el pe ulifi, printre acei care urmăreau pas cu pas companiile lui Solomon până la Agie, de acolo la cazarma nouă, de unde acesta ridicase tunurile, apoi la cazarma veche, unde găsise şi celelalte şase companii şi unde polcovnicul, scund, fălcos şi înspăimântat, socotind că de pune mulţimea mâna pe el îl sfâşie, se pregătea să reziste cu disperare unui asediu pe care-1 prevedea crâncen.

Furia poporului era sălbatică, strigătele de „moarte uci gaşilor” înfiorau uliţele, iar în jurul cazarmei creştea vuietul răzbunării. Solomon izbutise să ia cu el, venind, un preot de

Ini la Sfinţii Apostoli şi-i puse pe soldaţu lui să-i jure că voii muri cu el. Cum o parte pregetau, el, răguşit, cu ochii ieşiţii! ^ din cap, le arăta că nu trebuie să creadă cumva că va fi vre- 1 -1 unul iertat, după ce au descărcat puştile, că de se vor preda Mm vor fi toţi făcuţi bucăţi, căci mulţimea va fi neîndurătoare H şi necruţătoare. Soldaţii erau albi de spaimă şi hotărâţi să se W apere. De trei ceasuri dura acest asediu. Erau ceasurile h'^ aproape zece şi treptat întunericul învclluise oraşul, după o uu. înserare lină şi plăcută pentru cei care nu erau în fierberea istovitoare a morţii. Atunci fusese chemat repede la palat, de Ilinca, Panait Stoica, să vadă pe frate-său.

De teama unui nou măcel, guvernul trimise pe înserat pe mitropolitul Neofit cu careta să făgăduiască lui Solomon iertarea, dacă se va preda. Odată cu mitropolitul mersese la cazarmă şi Aristia, acum colonel în Gvardia Naţională, cu un număr de gvardişti tineri înarmaţi cu puşti şi săbii. So-j|jl lomon îngădui numai mitropolitului să intre singur în ca-^| zarma iluminată de facle. în curte avu loc între ci un arzător dialog:

— în numele lui Dumnezeu, domnule polcovnic, cruţă norodul de un nou măcel. îţi făgăduiesc din partea guvernului iertarea pentru cele întâmplate.

Deşi era destul dc gros la trup, colonelul slăbise parcă de spaimă. Deznădejdea îi dădea un curaj înverşunat.

414 î

Slgl

Âir pul 'de nil în i

IPreasfinte, mie mi-mi trebuie vorbe. Vreau să ştiu Şpoate guvernul. Mulţimea mă va sfâşia dacă voi depune rmele. Cum poate guvernul să-mi – chezăşuiască viaţa.?

— Este la poartă Costache Aristia, care-i colonel în GvarÎ, cu douăzeci de gvardişti. Are să te ducă într-un loc se-t şi păzit.

— Nu-mi trebuie nici un loc secret şi păzit, căci nu sunt tat de caraghios să crez că Aristia şi ciracii lui mă vor putea para de furia poporului.

Mitropolitul, care era istovit, căci trecuse şi el prin aceeaşi încercări de la prânz până la căderea serii, se îndreptă ătre o laviţă şi se aşeză pe ea. Părea că nu mai poate răsu-la. Cu greutate îi spuse, după un timp de căutare zadarnică;) olcovniciilui care venise după d şi aştepta în picioare:

— Eu nu înţeleg ce vrei dumneata.

; Solomon nu avea nici o încredere în mitropolit, căci ştia W popon 1 nu-1 ascultă, dar şovăia să-i spuie asta: 1^ – Vreau un paşaport să poci părăsi, fără întârziere, ţara. „ – Dacă guvernul îţi făgăduieşte iertarea, fără îndoială ţi va da numaidecât şi paşaportul cerut.

— Cine îmi e chezaş pentru asta?

— Eu.

— Nu vă supăraţi, înaltpreasfinte, nu crez că veţi fi ascultat. Vă sărut smerit dreapta, dar din nenorocir-e ăsta e adevărul. Nu vă ascultă norodul. spuse sfâşiat.

Mitropolitul parcă nici nu avu timp să bage de seamă necuviinţa colonelului, injuria care i se aduce. Văzuse altele şi, mai amarnice în această zi, care nu se mai sfârşea:

— Ţi-am spus că vin în numele guvernului. EHade şi Tell m-au autorizat anume să vorbesc în numele lor, poţi fi deci sigur.

— Am văzut azi câtă trecere au aceşti domni la norod.; Am văzut cum sc cutremura văzduhul de huiduieli. N-am nevoie de chezăşia lor. Un singur om îmi poate azi scăpa viaţa de furia poporului. Nicoiae Bălcescu. Aduceţi-mi aci cuvântul lui, atât, cuvântul lui, şi împreună cu ostaşii mei depunem îndată armele şi vă predăm tunurile. Nu mă pot încrede decât în cuvântul lui Bălcescu.

Pentru întâia oară mitropolitul simţi un fior de alt fel decât cele ce îndurase în cursul zilei şi în acelaşi timp o pornire de ură înverşunată. Ca mai toţi membrii guvernului, în afară de Arăpilă, Magheru, poate Costache Filipescu şi yoinescu II, el il nesocotea pe Bălcescu, iar numele şi-tinere-:

415 ' ţea lui îl iritau, căci se simţea stingherit de inteligenţa de arzătoarea lui argumentare în consiliile ministeriale. R plicile lui agere îi speriau şi, neînţelegând patriotismul omi^ lui, vedeau în dârzenia lui doar o vanitate juvenilă şi aroganţă cărturărească. Ei între ei, membrii guvernul ca să-şi pomădeze amorul propriu, ca să înghită mai uş unele îngenuncheri în faţa acestei neînduplecate inteligenţe, încercau să bagatelizeze, prin simularea indiferenţei ori a bonomiei, personalitatea vie a tânărului secretar; să arat„ că tot ce spune el nu le prea face impresie unor oameni ei, care au văzut şi ştiu multe. Se prefăceau că nu văd i propunerile lui nimic deosebit, chiar când le încuviinţau, în asta un fel de supremă abilitate fahariotă, dospită de secnT în preajma Patriarhiei (care era în inima Paharului), isc, de toanele padişahilor, greu de îndurat de cei supuşi lor. Ni nu fusese nevoie să se înţeleagă între ei anume ca să s poarte în acelaşi fel cu Bălcescu, căci se simţiseră uşor un pe alţii, se înţeleseseră fără cuvinte şi se confirmaseră pri adaptare aceloraşi ifose de superioritate faţă de el. în dou săptămâni un fel de conspiraţie a bagatelizării se stabilise î sânul guvernului când era vorba de Bălcescu, şi, dealtmin terea, avea să dăinuie în tot cursul puţinilor ani pe car”: îi mai avea de trăit, ba chiar şi după moartea lui, căci aii de încâlcite sunt meandrele vanităţii jignite, încât e prohab că „ei sfârşeau prin a se convinge pe ei înşişi. Aveau, dealt^^^ un argument intim hotărâtor. Bălcescu era sincer, deci, d. legea logicii, era un naiv. Fiind un naiv, nu putea, fi d' mai prost ca cei căre nu erau sinceri cu el. Junghiul pe car nţise mitropolitul era deci un junghi îndurat în'trufia 1 de autoritate supremă. împrejurările supraomeneşti, pe c acum el şi guvernul nu le mai puteau controla, restabileau – „'ovarul, acea realitate pe care ei o tăgăduiau, complici unuM. altui, măsluind în esenţa ei istoria pe care o trăiau. în n'^astă seară, în care suflul uciderii cutreiera uliţele şi în.

a oraşul într-un imens priveghi funebru, un om prins îqfl capcana spaimelor şi trezit în deznădejdea morţii avea reH v^laţia adevărului şi nu-şi putea îngădui să mai joace nid un fel de comedie. Solomon ştia ca singura forţă între el şi moarte este, în noaptea asta, numai Bălcescu.

— Eu nu înţeleg ce chezăşie îmi ceri dumneata. Ce înseamnă asta, cuvântul lui Bălcescu.?

— Iertaţi-mă, preasfinte, dar mi se pare că v-am spus destul de lămurit. Vreau chezăşia lui Bălcescu. Este astăzi

IPl

Ji ăin e-, d us, izî fta'ă singurul bm ascultat de norod. O vorbă a lui în iptea asta poate să dea foc Bucureştilor. sau poate să ituie oameni de la moarte.

Mitropolitul fu cuprins de un soi de furie acră şi începu şi scuture fata şi mâna de parca s-ar fi apărat de viespj, TU pe care Solomon îl văzu limpede, căci de la faclş: ^ -e ardeau în curte veneau fâşii de lumină care scădeau diâl nd în când şi creşteau pe neaşteptat-

— Nu înţeleg de, ce tot dai d > „BP^cu Bălcescu. llcescu nu e nici măcar membru plii ioav secretar…

— Păruită-te dincolo ' gaiuux'uo. eazcir' vei: elege ca astă-seară Bălcescu t. e singura putere. ^ucu^^. şti. ^Dac. norodul află că Bălcescu v-ca^să fim slobozi, unei se a retrage şi ne va lăsa în libertate. Vreau să ştiu lică el a Vost de faţă. şi dacă a aprobat hotărârea guvpr-blvi.

^Vi' r:; tul, care fierbea, mâi înghiţi încă o dată'Cupa 11 c nusă a umilinţei, minţind, deşi ştia bine că Bălcescu nu ': se5e de faţă şi nu luase parte nici la redactarea pfocesu-Jii-verbal al şedinţei, dar când ai intrat pe făgaşul minciunilor, nu are nici un sens să te mai, împiedici de fleacuri. Vă-iflind că numai cuvântul lui Bălcescu îl poate face pe Solomon iliă se predea, ca să scurteze această discuţie, care-i otrăvea [îngele, minţi până la capăt:

— Ascultă, polcovnice, nu mi s-a părut că e nevoie să-ţi pui, dar, iată, Bălcescu, dorind să cruţe poporul de o nouă părsare de sânge, m-a luat deoparte şi mi-a declarat: Spu. ^ he-i neapărat lui Solomon că doresc să nu se mai întâmple o louă vărsare de sânge şi ca atare promâte-i şi din partea nea libertatea dacă se predă”.

1 Minciuna era limpede. Omul care se socotea ceva nespus ne mare, un prinţ al biseiicii, era silit în mod brutal să re-l: unoască adevărul, să renunţe la orice zadarnică amăgire de >ine, să se încovoaie îngenuncheat în el însuşi. I – Puteţi să spuneţi norodului asta. acum? Cum s-ar fi putut opri Neofit? ' – Bineînţels că da.

Solomon şovăi iar, încercând să-şi arate îndoiala faţă de UN răspunâ^prea grabnic şi prea sigur de el. ' – Numai să vă crează că spuneţi adevărul!

Pe-urmă îşi zise că e de prisos şi chemă doi soldaţi cu făclii, lâl întovărăşi pe mitropolit până la poartă, rămânând înlăun-

— Un om între oameni, voi. n imlillljl

(ni tru şi lăsându-1 pe el să iasă şi să se urce în caleaşca d” 6hisă. îl auzi vorbind din caleaşca; stătea în picioare şi i|| tindea mâna moale ca şi când ar i'i binecuvântat:

— Oameni buni, Bălcescu, dorind să cruţe norodul p nouă vărsare de sânge, a făgăduit polcovnicului Solomoij Că-i chezăşuieşte viaţa dacă predă numaidecât armele re^ montului său şi tunurile. Polcovnicul a primit aceasta! va preda, acum chiar, cazarma colonelului Aristia, din Gv3 dia Naţională, urmând ca el să fie transportat apoi subt păzi la Palatul Administrativ, unde urmează să fie judecat îniirgt preună cu Odobescu. Văzând în tăcerea oamenilor o aproBL;! bare, mitropolitul stărui: Vă rog, deci, să vă împrăştiaţi numaidecât, ca să se liniştească toată lumea. Făcu semnul binecuvântării şi coborî din caleaşca, sprijinit de secretarul său, Zossima. 1 în curte, Solomon, care ascultase cu inima îngheţată, | primi furios, urlând cu capul încins.

— Ai spus, părinte, că Bălcescu mi-a făgăduit liberta*^ şi un paşaport, iar mulţimii i-ai spus că voi fi arestuit şi j. decât. N-a fost vorba aşa. Nu voi preda nimic. Vă ro, să părăsiţi curtea cazărmii acum, pe loc, fără întârziere.

Mitropolitul îi spuse cu o voce blinda, însă cu ochii c păţi: '.

— Aşa ţi-a făgăduit Bălcescu. Dar cum vrei să ieşi de aci fără pază? Vrei să te omoare lumea cu pietre? Ari^ tc va duce într-un loc sigur, şi acolo vei fi liber. Asta e ca-vântul lui Bălcescu.

Peste un sfert de oră, după ce mulţimea se împrăş' polcovnicul Solomon ieşi pe poarta din dos a cazărmii s, câmpul Dudescului, escortat de cei douăzeci de gvardi comandaţi do Aristia.

Intre timp, Panait Stoica, căutat şi vestit de Ilinca, secată de lacrimi, că frate-său a fost străpuns cu spanga, sc desprinsese dintre cei din jurul cazărmii şi alergase la palat, unde văzu pe Mitru aşezat în sicriu. Fu cuprins de o durere şi o furie fără margini şi începu să strige la Damian că o asemenea nelegiuire e strigătoare la cer, că nu se lasă până ce nu-1 ucide cu mâna lui pe Solomon, „ca să vază şi copiii lui ce înseamnă să rămâie fără tată”, cum rămăsese fetiţa lui frate-său. Şi alţi tabaci, rude de-ai celor ucişi, începură

I jtrige mânioşi şi împreună cu Licsandru Hergă, cu Damian, Li Teică şi allii porniră înapoi, spre cazarma veche. Pe drum i9 nlâlniră cu cete diii mulţimea care venea chiar de acolo.1 are le povestiră cele întâmplate. Damian, care vorbea atât je-ar şi atât de puţin, izbucni mânios:

— Nu crez că-^ adevărat. Nu poate să fie adevărat.; d îl cunosc pe domnu Bălcescu. El nu putea să ierte pe c| care au tras în norodu care luptă pentru ca să fie slobod şl; ă aibă o pâine. Aici e o minciună. Vă spui eu, e o minei nă. Unde e acum Solomon?

T Se mai opriseră şi alte cete în jurul lor. Erau ca la vreo aă sute de inşi. Unii, care neau dinspre Mihai-Vodă, iseră că l-au văzut pe Solomon dus între puşti, dar când., ^ întrebai pe gvardişti unde-l duc. ei n-au vrut să spună.: sandru Hergă se încruntă şi, dând într-o parte cu mâna un mo' ^. oguţ care se vârâse ' ^ ei, le arătă că au fost jelaţi; ~ ^

— Fra; lor. vor să-1 scoată afară din oraş. ca să-1 facă ipat. Aideţi să-1 prindem la barieră.

Se auziră strigăte de mânie şi toţi începură să strige: ^a barieră! La barieră!„ Erau pe Podu Mogoşoaiei, ncoace de casa Corbenilor. Se împărţiră pe loc în vreo zece „te şi porniră grabnic fiecare ceată spre o barieră, ' jurân-a-se toţi să-1 ucidă cu mâna lor, dacă-1 prind cumva. Alerai strigând moarte ucigaşilor” şi fiecare ceată sporea me-; u pe drum spre bariera către care pornise.

Aristia se îndreptă, cu Solomon între gvardişti, mai întâi) t spre Podu Calicilor, înspre bariera Bragadirului, dar vă-nd mişcarea de pe uliţă înţelese numaidecât că nu va putea ece. Se întoarseră şi, ocolind prin zăvoaiele Dâmboviţei, în-ercară să iasă prin bariera de la Grozăveşti, dar şi acolo un vardist trimis în recunoaştere le spuse că tabacii ajunseseră lai înainte şi că la barieră era sumedenie de lume care-1 şteaptă ca să-1 prindă şi să-1 rupă în bucăţi. Era o lună mare, lină, uşor înmuiată într-o parte, care lumina ca ziua uliţele i înnegrea tare umbrele copacilor, arătând un cei: înalt cu tele palide. Lumina parcă un alt tărâm decât cel cunoscut >amenilor. Căci, peste acoperişuri, coborâte din slavă, cu-reierau îndârjite stihiile morţii. Când Solomon înţelese că e lăituit ca o fiară şi că oriîncotro se îndreaptă îl pândeşte i îi taie calea moartea, se înţepeni locului de groază şi spuse; câncind că nu măi poate să meargă. Răsuflă, vlăguit, doar nteva clipe, căci văzură venind, acum din urma lor, o ceată

DC OAMENI CARE PUTEAU FI CEI CARE-1 CĂUTAU. NOROC CĂ K MINA UNU EI VĂZUI^RĂ CFEATA MAI DE DEPARTE, PESTE mak ŞL MAI a ES CĂ PE URMĂ DRUMUL OCOLEA DUPĂ O GRĂDINĂ POMI D^I ÎNALŢI. ARISTIA Î, I ASCUNSE TOT GRUPUL D^PĂ CU GRAJD DAR FĂRĂ OGRADĂ. O FIERBINŢEALĂ MOLEŞITOAR. I-N. SE LUI SOLOMON PICIOARELE DE N” Io MAI PUTLL MIŞC. ATÂTA DURERE Ş. ATÂTA DEZNĂDEJD. PTURA LUI, c4 ADS IA iî SFÂŞIAT DE RMIÂ. ÎNTREBAREA LUI NU MAI AVEA PIC DE URT f rfur-Mn 1? ^ ' „^”^ „ PORUNCIT FOC DE. >

DUN N MULŢIME CUM AI PUTUT FACE asU? ŞTII CĂ SUNT ŞAPTE

VORBELE LUI ARISTIA NICI MĂCAR O MUSTRARE, ri NUMAI NED”.

1. ^l*'„] ^”. ÎNMĂRMURIT, SIMŢIND TOTUŞI, CĂD NU-I VED A FAŢĂ, DOAR DUPĂ GLAS, MILA LUI ARISTIA. LI VENEA SĂ-i C IN GENUNCHI, RECUNOSCĂTOR PENTRU ÎNTÂILE VORBE DE MILĂ CARE LE AUZEA DUPĂ ŞASE CEASURI DE AMENINŢĂRI CU MOARL

K„Zi^”^! ^' ^„^/^^^ '„I-A LUAT DUMNEZEU MINŢII NUMAI ODOBESCU, DE CARE ASCULTAM CA UN NETOT M-a T notv CE VREAI SĂ FAC? UN OSTAŞ TREBUIE SĂ AS^LTC

SCAPĂ-MĂ. NU ŞTIU CE A FOST CU MINE. ÎNDURĂ-TE şi SC PĂ-MĂ. ÎŞI APLECASE faţa SPRE BRAŢUL LUI ARIATIA, PE CARE PRMSESE ŞI I-L STNNGEA CU PUTERE.

AC^TA SIMŢI PICĂTURI FIERBINŢI PICURÂNDU-I PE DOSI NU ŞI^ ÎNCREMENI CÂTEVA CLIPE PE GÂNDURI AR FI VRUT SA 8fătuia”: Ă, SĂ ÎNTREBE PE CINEVA CE SĂ FACĂ. NU MAI PUT. INDURA DEZNĂDEJDEA OMULUI CARE GEMEA ÎN ÎNTUNERIC. II GHIC

PE TINERII DIN ESCORTĂ, OBOSIŢI DE ACESTE PEREGRINĂRI spr BARIERE, DAR ÎŞI SPUSE CĂ NU POATE SĂ LASE OMUL PE CARE-1 AVE ÎN PAZĂ SFÂŞIAT DE MULŢIME. SE HOTĂRÎ SĂ MEARGĂ SPRE BARIE CEA MAI OPUSĂ, SPRE PANTELIMON, IAR ACOLO SĂ ÎNCERCE SĂ TREA” NEAPĂRAT. SOCOTI CĂ E MAI BINE SĂ-L DUCĂ DEOCAMDATĂ LA V LUI, SĂ-I DEA APĂ DE BĂUT ŞI CEVA DE MÂNCARE; SĂ SE ODI NEASCĂ PUŢIN TOATĂ LUMEA, CĂCI ERA MIEZUL NOPŢII, PINĂ DU CÂNTATUL COCOŞILOR A DOUA OARĂ, CÂND VA FI POATE mai u<or TFTIAT ORA#UL DINTR-O MARGINE ÎNTR-ALTA.

PE LA 7. RO SEARA, ARĂPILĂ, TULBUI^. MÂNIOS, ÎL CĂUTA, TREBÂND ale PĂRŢILE, PE BĂLCESCU, FĂRĂ SĂ-I POATĂ DA URMĂ, DTŞI I SE SPUIETE CĂ ESTE ÎN CUPIINSUL PALATULUI.

^^ra nicăieri: nici cu arhitectul Orăscu, aşa cum îl şliou ^¦in odaia lui de secretar, nici la Vornicie, unde i se spu-H|că ar putea fi. La urmă află că a plecat cu o calează şi ¦ lui că s-a dxxn acasă să mănânce. Sfe hotărî şă-1 caute ¦I

„5. Dar când să iasă din curtea palatului, plină de lume, se ni cu o birjă care t6cmai intra şi se opri în dreptul eî,: i M 1 (cunoscu în întuneric pe Ţâţa.

Iicu nu-i acasă? E numaidecât nevoie qe ^ x guvernului, care a începui Ţâţa abia putea vorbi. Era i rc, mistuită de toate chinui te de

^ipuia j; Wagm ' ') stache, după ce i i care

Cu toate că 1 ia

I izbi rşi î, căci îi spunea:'ătase că to'ul s-a st arestat, e *ăr l&ura are 1 paj^.

Lc^e ior,, ca nu ico^i. te în nici I veni mai t: ^iu, ea TOT nu se linişti. Némaiputínd inia, venise să-1 vadă cu ochii ei? i ncM-^ î ită 1 nu-1; Aflând că şi Alecu Golescu il < să

Ue unde e, abia mai putu îngăima câtcvă cuvinte fără şir, (^runsă de un fior Ia gândul că a fost minţită^^ (I-a întâmplat ceva. Ii veni rău. In lumina ce vcüv-a p^ xc-eslrele mari de la numeroasele sfeşnice care ^ Veiâeău ar-tnd în odaia îmbrăcată în negru, cu cele şaplc coşciuge, arăpilă îi zări o clipă obrajii albi ca vaiul înainte ca să-i „dă capul moale pe marginea dreaptă a Sări din aâleaşca lui şi îi sprijini umerii. In aceeaşi clipă un bătrân, lupă cit se părea o rudă a vreunuia dintre cei ucişi, văzând? tâmplarea şi auzind despre cine e vorba, îi spuse lui Ară-ală că ştie el că Bălcescu s-a dus cu o caleaşca sa aducă pe nevasta, lehuză de şase zile, a unui tabac dintre cei aflaţi A sicrie şi că e departe, dincolo de Dobroteasa, dar că acum tt^buie să se întoarcă, Ţâţa, care pu avusese decât o clipă

BÍ leşin, se linişti numaidecât. Spuse că vrea să-1 aştepte, şi unei Alecu Golescu o ajută să coboare din birja

Curtea era plină de lume din popor care aştepu, cci mai mulţi rude şi prieteni cu cei ucişi. Privind din curte odaia cu coşciugele care se vedeau lămurit prin ferestrele deschise, întiT atâtea sfeşnice încărcate de luminări care ardeau, şi apoi tot Palatul Administrativ, cu sala de consiliu, ale cărei ferestre mari erau şi ele luminate din plin, cum erau şi' alte zeci de ferestre la cele două rânduri, Alecu Golescu îşi zise înfiorat că întregul edificiu pare în noapte un imens nolaf funebru. Pe feţele sutelor de bărbaţi şi femei ca aşteptau în curte şi în întuneric jucau răsfrângerea de lumiij trecute prin geamuri şi le arătau cumplit de încleştate. Ari pilă ştia că toate intrările palatului sunt păzite cu straşnici şi. că în subsplul lui este adusă o companie de pază, căci s aflase că mulţimea din curte veghea ca Odobescu să nu fi scos cumva din palat şi plănuia ca după miezul nopţii să í urce să-1 ucidă.

Dealtfel, nu era vorba numai de paza Iui Odobesci Spaima intrase şi în mulţi membri şi guvernului, care p de o piarte se temeau de un atac disperat, dat în timpu nopţii de forţele reacţionare şi de năimiţii lor, iar pe d altă parte sé temeaii tot atât de mult de o năvală peste e a poporului descătuşat. Pentru orice întâmplare, se ridica seră baficade de jur împrejur şi fuseseră aduse cele dou companii venite cu Pleşoianu, din Oltenia, care în caz d primejdie să apere palatul. în cabinetul lui Nicolae Golesci de la Vornicie era, acum chiar, o discuţie foarte aprins între el şi Voineşcu I, şeful Ştabului şi al Dejurstfei dec Pentru a treia oară în astă-seară, ministrul, năpădit de ce reri şi plângeri din partea boierimii, îi cerea coloneluh să-i mai dea încă vreo câteva pichete de pază pentru unele curţi şi familii speriate. Obţinuse cu multă greutate, până la ceasul acesta, aproape efectivul unei companii, dar acuJ Voineşcu I se arăta neînduplecat. 1 rE cu neputinţă, domnule ministru, cu neputinţă. Î

— Dar dumneata, coloneje, înţelegi că eu nu-mi poa. c; a răspunderea atâtor vieţi omeneşti? m

Şi sporindu-şi încă ifosele lui obicinuite, Nicolae Golesci vrea să-1 facă pe şeful Ştabului să simtă pe cine are în fat să afle că în momente grele se dovedesc oamenii.

— Dar de unde să dau, domnule ministru? Dumn^ voastră ştiţi bine că în afară de cele două companii care fa paza palatului, mai avem alte vreo două risipite în diferita fosturi în oraş. în afară de ceea ce mi-aţi cerut dumnea-l voastră, a trebuit să trimit pichete de pază la locuinţele! ofiţerilor ca să le apăr familiile şir locuinţele, foarte ame” liinţate în noaptea asta. Numai la casa lui Odobescu, de la| Grădina Icoanei, avem, ascunse în spatele grajdurilor, J comandă de cincizeci de soldaţi. La fel la Solomon şi Im alţii. Pentru ofiţerii de cin mai mic, tot ce-a. m putut face ^ fost să le îngădui să-şi aducă familiile la cazarmă. Dar veI ti că aceste cazărmi trebuiesc păzite şi ele. Nu poci să ¦ u ultimele rezerve.

— Colonele, e singura rugăminte pe care ţi-o mai fac. I i-mi un pâlc de zece-doisprezece soldaţi, dar comandaţi ' un ofiţer.'., să meargă să păzească palatul de la Tei. A: nit la mine, cu ochii în lacrimi, frângându-şi mâinile, bei-dea Scarlat Ghica: n-am putut să-1 liniştesc. Spune că j^amna Maria e greu bolnava de o săptămână, iar nevastă-sa a noua lună stă să nască din ceas în ceas. Nu poci pă-j fsi palatul. Fraţii lui sunt plecaţi toţi, unii la moşii, iar-? izadea Grigore la Braşov. Alte rude se gândesc că e mai ne cu slujitorii pe câre-i au să-şi păzească mai curând ave-_ le proprii. La Tei se pare că n-au nici oameni de încredere. e rog fo î'te mult fă ceva.; K i item lăsa, înnebunite de^ paimă, p* soţia şi pe nora lui Grigore Ghica-voievod. Tri-lite dois zece oameni acolo.

Auzin că e vorba despre Maria Doamna, colonelul se nbună: \par

— Do muie ministru, este tot ceea ce mai poci face. j 'ă rog, respingeţi orice altă cerere. şi salută scurt, nervos,! adreptându-se spre uşă.

În prag, Golescu îl opri.

— Dar de ce nu faceţi măcar nişte caraule puternice!: are să cutreiere oraşul în timpul nopţii?

— Şi ce să facă? Mai ales dacă întâlnesc cete mari dej abaci şi calfe? Socoti dumneata că mai trag soldaţii, aflaţi n grupuri mici, în cineva, când i-au văzut aseară pe Solo-non şi pe ofiţerii lui fugăriţi pe uliţele ofkşului? Aci făcu^ an pas înapoi ca să-i şoptească şi în lumina lămpii cu gaz, ^ faţa îi apăru lividă. Domnule ministru, eu nia întreb azi! dacă şi în formaţii întregi, de companie par exemple, sol-i daţii vor mai trage. Dusese mâna la piept şi frământa fura-jera de ofiţer al Ştabului.

— Cum, colonele, acolo am ajuns? Nu vor mai executa^ Isoldaţii ordinele primite? întrebă Golescu speriat. '

— Poate. cine ştie. vor trage., în alcătuiri mari, dej pildă dacă ar fi regimentul întreg adunat şi bine ţinut în mână. Da. vor executa ordinele ofiţerilor, dar altfel nu ne putem bizui pe soldaţi. Şi colonelul ridică din umeri îngrijorat, arătând totodată astfel că nu e el de vină.

I – Şi atunci, în noaptea asta. ce facem? Ni s-a adus la ştiinţă că umblă zvonuri în şoaptă că la noapte va fi O baie de sânge.

iiiiim

— Mâine vom vedea ce vom putea face, dar în noaptej Ap asta nu e nimic de făcut. Ştiu şi eu că mulţi nu dorm acasă. J 'ă ^

— Lăsăm capitala în voia soartei o noapte întreagă! ţat

— Ce putem face? Să fim bucuroşi că avem în mini em palatul şi cazărmile. j

— Dar nu e numai norodul mânios, colonele, mai sura! St şi răufăcătorii care bântuie mahalalele. Cum să lăsăm ora-; şui pradă făcătorilor de rele?

— în noaptea asta fiecare să stea închis în casă.

— Asta e tot ce putem face şi noi, dealtminteri. Aşa, închişi în palat. închişi în cazărmi. Se pregăti să plece şi adăugă arătând că n-a uitat: într-un ceas grupa de soldaţi va fi la Tei! Salută cu eleganţa lui obicinuită şi vru să iasă pe uşă.

Golescu, speriat de spusele colonelului că soldaţii nu vor. mai trage, îi puse mâna pe umăr, oprindu-1 din nou.

— Ştii, colonele, că locotenentul Deivos a plecat cu ştirea şi cu porunca mea să aducă înapoi la* Bucureşti compania de pompieri? Socot că va sosi chiar în cursul nopţii. Crez că pe ea ne putem bizui. M-am mirat mult că a fost scoasă din oraş fără ştirea mea.

— Aseară, adică ieri, vineri, căpitanul Gorduceanu, comandantul ei – ştiţi, nepotul marelui logofăt – făcând o inspecţie companiei, a găsit-o lipsită de spirit ostăşesc. I-a dat ordin să se pregătească şi, azi de dimineaţă, a pornit în fruntea ei călare, ca să facă exerciţii de tabără două zile şi două nopţi, la Săftica. Dar de ce credeţi că vă puteţi bizui pe aceşti pompieri? spuse colonelul cu un fel de dispreţ distins.

— Sunt acolo ofiţeri de încredere, Zăgănescu, sublocotenentul Dincă Bălşoiu. Şi pe urmă, dacă se dă cumva focf^^J' palatului?

— A rămas, chiar la porunca mea, în Bucureşti, sublocotenentul Dănescu, cu pichetul de serviciu. Şi de data asta Voineşcu ieşi, înclină hotărât şi milităros bustul rigid, du-când mâna la chipiu.

Golescu trecu sala şi din pragul altei odăi îl pofti pe beizadea Scarlat Ghica, un bărbat înalt, dar încovoiat, cam în jur de patruzeci de ani, care părea năsos, fiindcă era foarte slab, cu mustaţa rară. Acesta, care aştepta neliniştit, îl întrebă cu sufletul la gură:

— Ei, s-a făcut?

Nicolae Golescu clătină din cap afirmativ, fericit de a fi făcut acest serviciu omului atât de speriat.

adm drui

Aprozii şi slujbaşii care mai erau pe sală în noaptea târzâe ă uimiţi văzând un cavaf cu fotă de piele dinainte şi în-; at cu iminei groşi, strângând cam pleoştit amândouă mâi-3 ministrului.

e a

Ştiind că trebuie să vie pe jos, căci în caleaşca ar fi fost

Ilt mai primejdios, Scarlat Ghica îşi pusese pe el hanţe cizmar de rând şi îşi smolise faţa. Nicolae Golescu de-abia recunoscuse. Şi acum încă îl privea nedumerit.

— Aşa. până ajungeţi acasă, prinţule. vă soseşte şi cc mda de soldaţi. Dar nu poftiţi '^'^-r n le-c.? a, sau un cal, dacă vreţi să n

— îţi mulţumesc, îţi mulţur cn- ^. ^- r- ^ ¦ nr'ote: ier, MON TRES CHER AVII). Am am nit. Ars de groază, de grija celor de: Scarlat Ghica spunea ¦ în caleaşca ori c|l. iară îndoială oprit, a luase c cl niciunul dintre cei doi-trei oameni de încrede, pe Cc. a se putea bizui, ca să nu slăbească paza celor) uă femei rămase acasă. în prag îi mai mulţumi o dată lui olescu: Nici în mormânt n-am să uit binele pe care mi ai făcut. îţi voi fi recunoscător*ca un câine.

Plecă pe jos, pe uliţe, care păreau pustii pentru vecinicie. ici o lumină nu se mai zărea dincolo de metecul Episco-ei; toate ferestrele erau oarbe. Singură lumina lunii rălda oraşul bântuit de spaimele morţii. Mergea repede, căci; ^e-á lungul uliţei se putea vedea departe. Când i se părea i se iveşte ceva, se dădea după vreun gard, după copaci.) ar fiece cotitură a drumului, întunecată, era legată de pri-lejdii, _^ între timp sosi şi caleaşca cu care plecase Bălcescu şi ducea acum pe nevasta tabacului ucis. întârziase, fiindcă rumul fusese foarte lung, dincolo de Dobroteasa înspre/iţan, pe uliţe întortocheate, ocolind ici-colo zăvoaiele Dâmboviţei. Mahalaua aceasta de dincolo de barieră, în care lo-uiau cei mai nevoiaşi dintre tabaci, era o încâlcitură de co-ioabe, cele mai multe fără acoperiş adevărat, ci cu cârpituri iin te miri ce, adunate paixă din gunoaie. Cúrtela în care fu dus de unchiul lăuzei era lungă şi îngustă, străjuită de o parte şi de alta de odăiţe, unele mici ca nişte chilii de schimnici, altele ca nişte carcere de temniţe, iar unele abia mai şei mari decât nişte coteţe. Nu era vorba de vreo casă, cu vărat, căci mai toate odăiţele astea fuseseră lipite unele Jf^ altele dc către un negustor, lacom de câştig, din partea lociiF' lui, care sc pomenise stăpânul unui maidan din apropiereî tăbăcăriilor, la care cei mai mulţi dintre chiriaşi erau mun-' câtori salahori, zilicri, care nu erau greu de înlocuit cu nişU meşteri sau calfe specializate. într-o viaţă de om, uneo^l^^ chiar două. aceşti oameni bătuţi de nevoi, cu istovitoaq^ greutăţi familiare, căci erau numeroşi laolaltă, nu izbutiseijr^l^ să aibă nimic al lor, în afară de un pat cu rogojină pe pentru toată familia, şi o strachină cu câteva linguri de lemfl!„^' în sfârşit numai acele mizere lucruri pe care le are orici'^, osândit la temniţă. Necazurile vieţii lor erau aşa de marffc^^^ că ei se găseau veşnic în întârziere cu împăcarea lor, încâl lipsurile se îngrămădeau, sporite necontenit, în loc să scadă, şi astfel vremea îi îngropa fără nădejde, Bălcescu abia putu| trece prin liota dc moşnegi, femei şi copii, toţi speriaţi d^| ^ nenorocirea a cărei veste le sosise către seară, căci căzuser doi tabaci din această curte, iar soţia unuia putuse să aler^ la palat în grabă. Femeile, rude ori numai vecine, bociser să li se rupă inima, până ce le tulburară şi pe ele fierbere stârnită de venirea unui asemenea boier în curtea lor, acuni seara. El află că bărbaţii în stare să lupte puseseră mâna P% ce găsiseră şi alergaseră cu ceilalţi toţi să scape guvernul d arestare. „Să scape guvernul de arestare, ei, la care nu gândeşte nimeni.„, murmură Bălcescu îngrozit, vorbind c sine însuşi, scrâşnind din dinţi.,. Nu e oare loc de clădit 1 cuinţe omeneşti în acest oraş care-i jumătate maidane grădini, şi nu e lemn şi cărămidă în ţara asta? Atunci dc c atâla ticăloşie?”

Erau, fără un copac între ele, vreo trei uliţe, la fel c asta, înghesuite una într-alta, ca un fel de, ţigănie'î această uliţă îngustă, în aceste caşi^^e peticite, duhul morţii care plutea peste oraş, îşi înfipsese anume gheara, despicân' lumea asta nevoiaşă, care abia se mai mişca, buimăcită d trăsnetul întâmplării.

Câteva vecine o urcară pe femeia care era moale, topit de durere şi nu-şi dădea seama de nimic. Născuse abia joi dimineaţa, era tânără de tot; se luase cu flăcăul ei abia * din vara trecută. O vecină îi aduse învăluit într-o ţoală cop,. ^ pilaşul născut abia de câteva zile. ^ n.

— Ia-1, fă, şi pă iei, să-1 vază pă taică-su măcar mort. ţări ~ Cum o să-1 vază, sărăcuţu de iei, că încă nici n-a făcu^ i, îl căina o vecină legată la cap cu o basma. Bietul Efti-î, nici nu şi-a văzut copilu ca lumea. Era în trăsură şi unchiul ei, un bătrân cu faţa ţepoasă, izdată, îmbrăcat ca un târgoveţ nevoiaş. El fusese cel care/orbise lui Bălcescu despre suferinţa femeii şi îl dusese lă acolo. Ea era foarte tânără, micuţă, istovită la faţă de, _yterea de pe urma căreia nu se ridicase bine din pat, il. aie, cu buze subţiri şi ochii negri subt pleoapele albe tare eimbate. Ţâţa, care îşi venise cu totul în fire_când îşi văzu iţele, o sprijini împreună cu bătrânul pe trepte, până în aia în care bărbatul ei, semăn înd cu ea ca un frate, dar cu sele feţei mai tari, era aşezai în al cincilea sicriu.

joi

Arăpilc ii sili pe Bălcescu urce trepjele în fugă.

— De înd te caut. Vino^iurnaidecât.

— De ce n-ai venit şedinţa vernului?

— Pă ă nici nu am ştiut de ea. M-am gândit la altele. Ajunse oeră în capul scării de la rî-ndul de sus.

— Hai. Vino să vezi ce prostii fac. Sunt nişte cri-linali.

Şedinţa era în toi şi foarte agitată. Pe feţele tuturor celor a faţă se putea citi zbuciumul zilei încă neîncheiate. Băl-Ucu află uluit că s-a iscălit o Proclamaţie a guvernului care, a să liniştească pe proprietari, declară inactual punctul 13 în „Constituţia de la Islaz” şi arată că numai Adunarea) bştească va putea hotărî ceva în această privmţă, fireşte tunci când va fi convocată. Bălcescu văzu în asta semnul că uvernul nu uita spaima prin care trecuse. I se dete Proclamaţia, pe care o citi cu dezgust, copleşit încă de vedenule (lorţii din odăile de jos.

„In numele poporului Român <^Dreptate-Frăţie*

Domnilor proprietari!

Fiindcă mulţi din dumneavoastră au tălmăcit sau au înţeles rău l-oclamaţiile guvernului, el şi acum vă asigurează că nu se va atinge limic dintr-ale proprietăţii, până nu se va aduna, va chibzui şi va hoărî Obşteasca Adunare.”.

A iscălit toată lumea, afară de Arăpilă, şi e bucuros a întârziat şi deci nu mai e obligat să iscălească şi el cu mî lui, deşi – potrivit regulilor „Frăţiei” – este obligat să solidar cu hotărârile maiorităţii.

Acum, parcă n-ar fi fost de ajuns atâta laşitate, se dactă şi o altă proclamaţie, prin care sătenii sunt energic şi tuiţi să nu mai asculte după unii şi după alţii şi să nu umble forfota pe la oraş şi prin capitală, ci să se întoarcă moşiile boiereşti, ca să-şi îndeplinească vechile obligaţii, rămân bucatele pe câmp:

¦ „în numele poporului Român <^Dreptate~F raţie Guvernul provizoriu fllivei către toţi locuitorii ţării de prin sate „act so

Totodată vi s-a făcut cunoscut că mântuirea ce vi s-a vestit n^l ^ poate fi în paguba nimănui fie oricine va fi. prin urmare. vi s-a poţlâb runcit ca, pentru munca câmpului din anu acesta, să vă împliniţii pi toate datoriile voastre către proprietari şi arendaşii lor, tot aşa dup* cum le-aţi împlinit şi până acum.

Totdeodată vi se scrie ca să vă liniştiţi pe la satele şi casele voastre şi să vă vedeţi de munca câmpului, căci trepădarea pe la oraşej ori încetarea de la munca câmpului, va aduce scumpete şi foamej asupra ţării şi rău vouă şi nouă tuturor.”

Din cea dintâi clipă Bălcescu protestă cu îndârjire. PreJ mult sunt îndemnaţi sătenii să fie şi mai departe robi. Ta||at^ ce izbuti fu să se renunţe la unele ordine represive şi textJ să rămână doar la ameninţări vagi. în timp ce se face îndrepl tarea pe proiectuLde Proclamaţie, Eliade nemulţumit se prii veste lung cu mitropolitul şi cu Tell. Liniştea creează un goli stânjenitor în şedinţă, întrerupt de glasul amar al li Bălcescu:

— Astfel răsplăteşte Guvernul provizoriu eroismul şi credinţanaţiei care l-a mântuit de la pieire, ori măcar de viaţa de temniţă? E bine să se ştie asta. Vorbise aproape strigând din cadrul unei ferestre, unde se afla împreuna cu Arăpilă, nu pentru că era o zăpuşeală care apăsa răsuflarea, căci ei nici nu-şi mai dădeau seama de asta, ci pentru că simţeau nevoia să se ferească din silă de ceilalţi.

— Ăştia sunt oamenii, ce vrei? Sunt bolnavi de împăciuire, murmură Arăpilă cu braţele încrucişate pe piept.

I dai seama, Alecule, că în chipul acesta proprietarii in, după ce au fost zdrobiţi de popor, ceea ce au vrut să impuie cu bestialitate, asasinând poporul? îşi luă frun-în mâinile cu degetele subţiri, ca şi când l-ar fi durut ca-apoi mototoli îndâi'jit ciucurele aurit al draperiei. Revo-to s-a pierdut pe drum. Fără punctul 13 nu e revoluţie. Dar între timp – cu şiretenie şi grabă – se trecuse la tarea altei publicaţii, prin care guvernul nu numai că r sa să aresteze pe Odobescu, dar publica şi o justificare ^unii lui, absolvindu-1 în mod curios de orice vină. Nu-u protestând furios şi înfruntându-1 pe Rosetti – redacto-L Proclamaţiei – Bălcescu a p ilut să intercaleze în text o scizare, care arăta că nu e 'rba acolo de argumentele vernului. ci de acelea propiii ale lui Odobescu. Fraza era Imătoarc înainte de modificare: Şi d. Odobescu, orbit acel mi' f: de dragostea ţării, 'runceşte să vie două roate oldaţâcu care aresta mădularn guvernului.” iVeniali la fereastră amândoi spre Rosetti, şi în picioare, llcescu a trebuit să bată cu pumnul în masă, să-1 ia aproape piept pv redactor.

— Dar dumneata nu te ruşinezi că în timp ce şapte oa-eni, care au luptat cinstit şi eroic pentru o cauză pe care I o proclamăm sfântă, zac astă-seară între luminări aprinse, thnâinile pe piept, plânşi de cei care au pierdut totul, pier-idu-i pe ei, că în timp ce alţi zece, şi poate mai mulţi, zac înecaţi, pe patul de spital, singura p^reocupare pe care o 'eţi este să scăpaţi pe asasini de pedeapsă, chiar cu preţul itjocoririi celor jertfiţi.? Cetăţene Rosetti, unde crezi dum-? ata – şi cu dumneata mai sunt şi alţii, sunteţi dumnea-) astră toţi cei care nu vă daţi seama de nimic, nu pricepeţi mic – vă întreb, unde credeţi că a fost „dragostea ţării': cel care înţelegea să asasineze pe cei mai buni fii ai na-numai ca să-şi ajungă ambiţiile lui criminale, să-şi îra- ) setea lui de putere, sau la victimele lui care au dăiuit i*lul fără să ceară nimic? Şi nu vă cade pana din mână, dez-ijstată şi ea, când mai îndrăzniţi să scrieţi că,. vă jurăm încă dată să murim până la unul pentru voi, precum voi astăzi luriţi pentru noi'*? Eu nu văz decât o batjocură sfruntată, e vreme ce nu numai că umblaţi să-i cocoloşiţi pe ucigaşi, i sunteţi la un pas de a le îndreptăţi fapta î Ştiu ce angaja-lent mi-am luat cândva, în sinul „Frăţiei'. Poci să las să fiu icălit pe un asemenea act ruşinos, dar ţiu să ştiţi, acum în lipa asta, şi ceea ce gândesc despre, această ispravă a unui

I guvern revoluţionar, care s-a înstrăinat de odată sorocul socotelilor şi eu nu văz ce istoriei,.

naţie veţi

: va vel răspun

¦ ^ m

Se făcu iar un gol, care arăta toată încurcătura celor de faţă. Mitropolitul îşi frământa mâinile în mânecile largi şji făcu semn că-1 supără o luminare care se înmuiase. Bălcescij, se triniise iar în jilţul dintre cele două ferestre. în capul m&j sei, Eliade privea slinjenit nişte hârtii răvăşite în faţa lu^ stând strâmb în jilţ, ca să arate că nu ia notă de insultă. Unu lângă altul, spre colţul mesei, cei doi Goleşti erau foarte în! curcaţi. Arăpilă bătea furios din degete în masă. Se frămânţi întrebându-sc dacă e sau nu clipa să declare odată lichidaţii! angajamentele comitetului. „Frăţiei”, jurământul de solida ritate cu majoritatea în hotărâii. pe care-1 făcuseră cândva.

— Eu sunt de părere că trebuie să intercalăm un cuvânţi sau două. piin care să arătăm că justificarea dragostei de ţară. astfel scrisă, e chiar a colonelului Odobescu, zise, în sfârşit. Ştefan Golescu, care luase între timp în mână textul de pe masă şi-1 cerceta. Uite, crez că fraza ar trebui să sune aşa: Şi d. Odobescu, orbit în acel minut de dragostea ţării, după cum zice.'„, va să zică adăugăm, după cum zice” şi sublinio cu vocea arcuită pasajul propus. porunceşte” şi mai departe.

Răsuflară uşuraţi. Rosetti citi apoi mai departe concept propus. Era mereu în acelaşi de confuzie;

^., D. polcovnic Odobescu şi Solomon. deşi este deosebire rna^ între greşelile dumnealor, se puseră subt arest şi se vor da în judef-cată; tot asemenea şi d. maior Lăcusteanu.”

Arătară o mare grijă apoi, la încheiere, ca să se risipea orice teamă a ucigaşilor că ar putea fi condamnaţi la moai gdică un avertisment dat celor de jos, din faţa palatului, care nu voiau să se împrăştie încă, la această oră târzie din noapte, Sali a cetelor ce treceau pe Podu Mogoşoaiei şi strigau din când în când prelungit: Moarte ucigaşilor!„.'., Moarte vai^ zătorilor!” I în finalul Proclamaţiei sale, guvernul vru să excludă diJ capul locului pedeapsa capitală. 1 „Iar cât pentru cei ce au greşit vi sc mai spune că s-au dnt subt judecată, aducându-vă aminte că aţi jurat toţi în Câmpul Libertăţii că

43ţl_ ele, ur' ipi^a cu moartea nu mai este 91 că Hrâstos a ZIS pfne, că nu ^liu cc fac*”.

bălcescu, chemat apoi să iscălească, se ridică parcă bolnav pe scaunul cu spătar înalt. Cu un vădit dezgust, car a

1 costă solidaritatea revoluţionară, îşi mâzgăli semnătura xnlnula şe<iinţei.

*Lra unu din noapte şi după un răstimp de tr

W nişte strigăte mai stăruitoare şi mai învei, TSCOS din fire şi exclamă intjirâtat: ¦ Dai. nu au de fiind să m^' asta?

Aceştia sunt, domnule m vernului, cei care

Xpiedicaţ pe Odobescu să d ii4. nabct intre senti mă, CEI care v-au N dat sa i locul în guver „ l^EACU; M privindu-l în '

Eq<.i. c, le sunt r^tc „¦'^^

LELE. RIÁITRO) cum. Av m ner u-şr funţa prm ami!

_ u obrajii óupiJ, grăi cutremuiai;

^^^W'^ ' un lucru: astă-seară umbla R^'

Iu Oi. d om e hăituit ca o fiară, cic; iptura. dumnezeu. Nu e bine.

Ion Câinpineanu, care se trăsese într-un colţ, 0' ^ irul vâlvoi, pentru întâia dată poate, de ani de ZII: a dc o el' ganţă de parlamentar englez, le atrase îngrij mrea-aminte:

Nu trebuie lăsat norodul să miroasă sânge cald. 1 olomon e sfjiriat în bucăţi în noapl u inlrrvine cu o hotărâre dc fier, niiuic uUi. a '^i^orul îşi va cere în fiece zi porţia lui de sânge ^ r.i. nd decât credeţi va veni şi rândul dumne^voa. > iuţi cele ce s-au întâmplat în revoluţia Îi^anţuzilor. In noapk asta pe uliţele oraşului care răsună de strigăte (moarte!„ se hotărăşte dacă intrăm întrec baie de sânge, ou acem rev.”! ra cuminte pe care am d (u1t-o. Nu uitaţi nici lipă că si:; cle cere sânge.

' >olitul, foarte tulburat, ca luai luvi cci ul la^a, învii; i t 1.

— A spu6-o şi domnul nostru Lmo., Cine tragj '*abia, de sabie va pieri ^

1 bălcescu îi ascultase înmărmurit, neş^”*^^ r. -^ rrM.d: V apoi îi întrebă simplu, eind ei nu ^ ^ el

— vŞi cine a tras sabia? Cine a vjnplut treptele pala de sânge cald? Sânge care, la ceasul ăsta, încă nici nu a spălat din curte cum se cuvine!

Aşteptă îndelung, dar nimeni nu răspunse. Toţi parcă aveau cugetele trase în ţeapă. Deodată Eliade, cai^e toată seara m. ocnise în el însuşi, ochii în cearcăne, cu obrajii traşi, nu se mai putu stăpâni izbucni ridicând mâinile deasupra capului:

— Cum vreţi să se liniştească poporul când înşişi MC brii guvernului il aţâţă şi îl îndeamnă la o răzbunare sa geroasă?

Toţi se priviră nedumeriţi şi tulburaţi, neînţelegând cine ţinteşte Eliade. Gheorghe Nitpscu. ministrul obştescul control de stat, întrebă timid;

— Care membru al guvernului? Ce vreţi să spun. Atunci Eliade se întoarse de-a dreptul către Bălcescu

— Aţi putea spune, stimate coleg, cine v-a autorizat organizaţi o capelă funerară chiar în cuprinsul Palatul Administrativ, aici unde au loc lucrările guvernului, în pun tul cel mai umhlat al capitalei?

Bălcescu răspunse liniştit, privindu-1 de jos în sus:

— Aici au căzut, pentru cucerirea acestui palat, în (ei au încercat să intre ca să ne libereze. Am socotit cL meni dintre noi nu va avea nimic de zis dacă îi voi ajuta pătrundă în acest palat. măcar morţi.

Toţi se priviră tăcuţi, înfioraţi. Eliade, înfrânt, scăzu gl sul şi spuse înmuiat de tot:

~ Poate că ar fi fost mai cuminte ca trupurile acest eroi să fie lăsate familiilor lor, ca ele să le facă toate cel cuvenite după datinele creştineşti.

— Au fost împlinite toate cele cuvenite, după orinduial creştinească. Doi preoţi vor ceti pe rând, începând de la mi zul nopţii, rugăciuni pentru odihna sufletelor lor; părinţel arhimandrit loasaf Snagoveanu şi preotul Dumitru Geor-gescu. Părintele Radu Şapcă, urmând să sosească mâine Bucureşti, va fi negreşit şi cuxnoşia-sa printre cei ce vor vârşi sfânta slujbă.

Eliade nu fu tocmai mulţumit: ^|

— Bine. Dealtfel, slujba lor funerară o vom hotărî nolp| aci, căci neîndoios că vom face acestor scumpi martiri fun ralii măreţe, cum nu s-au văzut în Bucureşti. Aş fi să te mai înti'cb încă un lucru: Ştii bine că în saloanele jos se poate vedea foarte bine din curtea palatului, că ce

^ate vedea la fel de bine de pe Podu Mogoşoaiei, chiar când ergi pe jos, nu mai vorbesc de cei care trec în trăsuri. Ei ine, te. întreb, stimate coleg, de ce ai lăsat ferestrele mari itşboperite, cu luminile aprinse înlăuntru, de se vede cata-âcul deopotrivă din cur-te, ca şi de pe Podu Mogoşoaiei.? Hi socoti că vederea celor ucişi va stârni în fiece clipă mî-ia poporului şi-1 va aţâţa la o cumplită răzbunare, care ar Oece peste capetele noastre, şi că ne putem aştepta din clipă clipă la o năvală deznădăjduită în cuprinsul palatului? ^sta ai urmărit?

I Bălcescu răspunse sec, parcă mirat că Eliade nu ştia cest lucru:

— Nu se pot închide ferestrele unei camere funebre în-0 noapte de vară, când sunt şapte trupuri la un loc, care

|) t începe să se descompună.

— Aşa o fi. Dai^ dacă ne întrebai şi pe noi, frate, îndulci 1? apelativul, atunci poate că ai fi fost de părerea noastră, mume că nu era nevoie de aceste mari perdele negre, că negrul nu este culoarea cea mai potrivită pentru aceşti-eroi; ci ibul, căci nu în perdelele morţii trebuie să-i învăluim, ci în perdelele gloriei, ca să fie o pildă memorabilă pentru generaţiile care vor veni! Eu văz altfel înmormântarea de mâine ¦ cât cum se fac înmormântările obicinuite. Va trebui să L^cem mâine o apoteoză a eroismului, toată în alb. Nu va trebui să plângă nimeni.

Bălcescu îl întrerupse, căci îi era teamă de' frazele pronunţate prea sonor ale poetului, deşi propunerea lui i se păru totuşi îndreptăţită şi frumoasă. Vedea însă cu oroare toate aceste compătimiri platonice, acum după ce se dăduseră Proclamaţiile odioase, care nu ascundeau decât golul sufletesc al celor care refiozau să facă dreptate clăcaşilor:

— Veţi face mâine cum veţi voi şi cum veţi hotărî. Eu îi cunosc pe aceşti bărbaţi cai'e s-au jertfit pentru patrie şi pentru libertate. Erau înainte de toate oameni, cu toate durerile şi bucuriile omeneşti. In urma lor nu rămân fraze fru^ moaşe, ci rămân mamele, soţiile şi copiii lor. Pentru că ştiu ce au lăsat ei în urmă, mie mi se pare şi mai măreaţă fapta lor. Mâine veţi hotărî dumneavoastră înşivă ce veţi crede de cuviinţă. Şi dacă vreţi să vă spui drept, sunt şi eu de părere că priveghiul funebru din noaptea asta e bine să se prefacă mâine într-o apoteoză albă ca şi gloria acestor eroi. Aci am încredere în talentul poetului Eliade Rădulescu.

4 W

CONSILIUL HOIÂRF TFL TEUTE IMEDIAT UNIILT MTI RMTIUOR DE A DOUA ZI. DEALTFEL, ACEASTĂ DI^UŢIC NU DÜRFT ELIADE ÎŞI ARFTTFT VEDEREA IUI RAAI IN AMĂNUNŢIME.

HASRI CURŢI FU DE PĂREREA CI AR FI BINE SA FLE ÎNTREBAT i. IIMARBAŞA ORAACU. IAR CONSILIUL APROBA 9! HOTĂRÎ CA CUA^!”A-1 CHEME MÂINE ^i 1 r^*^ nrhî*ootMl on^M': I cm RIITE AMANUNTELI.

L: AINTE DA ITFIR^ITUL ŞEDINŢEI, TEIL CERU CUVTNTUL C* AI F” PROPUNERE, DAR BĂLCESCU m ÎNTOARSE BRUAC APRE ARAPIL FI II SPUSE CU AMARACIUNR 1

— EU PLECA ACASĂ. L uc^^UI, c prea MUIT peiu.

PRN'^Mrrri DE IN. I ÎN nrrr i să ÎMPACE r X ||

# 1 RE ÎAR DE PAFTI

FITNDCA ACEASTA < APERE CONSTITUŢIA ŞI-FT CĂLCAT T UI. MERUÂ aA

CONCEDIATA, NU SA FIE ÎNAINTATA; ICŞI pe LISA.

^'ÂND ERA ÎN PRAG, ARĂPI* – ' ÎGÂNDU,,) Î CA VINE 9} CL-

— PLECI?! HMMNEAT?„ AVRUÂO? Df” RE? Răn A-I ONREASCA LE Qc

ÎU, MA DUC ŞL EU ACASĂ. AXI S-A VĂRSAT ATÂTA SÂNGE ŞI NU PRK; tp DE ce. i DE CE E IN^PIEDICAT POPORUL SA SE MINLUIE DE romu IU I PACINK? CITI INŞI AU INTERES SĂ FIE ALTFEL? DE CE SA AIT TAŞCA GUVERNUL, DE CE SA SE STĂVILEASCĂ DREAPTA MINIE A PORULUI CHIAR CU AMENINŢAREA UNEI UCIDERI în MI^A şi F DREPT AU ACEŞTIA SA VERSE LÂNGE CA SĂ-^I AP^ INTERESE? LĂSAŢI-MĂ SĂ MA GINDE.^ ODŢTIA MEA, POATE VOI GĂSI RĂSPUNS LA TOATE ASTT PRIVI CU OCHU IN RERAŢI, PE RÂND PE FIECARE, ŞI IEŞI IN vc:„UUULUL CEL MAR” G TIND SĂ-1 AJUNGĂ PE BĂLCESCU. 1

CEI CARE RĂMASERĂ IN SALA laoi

STOFĂ REŞIE, RIDICARĂ NEDUMERIŢI DIN UMERI, RĂSPUI.^

DOAR PRIN GESTURI UNUL ALTUIA, CA ŞI CÂND AR FL soms f>Mmn' SĂ-I MAI ÎNŢELEAGĂ”*, APOI CITIRĂ DECRETUL [OFIŢERILOR.

PE DRUM, MULT DUPĂ MIEZUL NOŢ TŞCA VOMII

CARE-I DUCEA ACASĂ, PE T, DAR IN

Imil

^tt^fi At iâpil& erau i (au să

Mmate dr mirosul sălcii j totul abătuţi.

— S-a isprăvit. Nu mai < ninuc d* fitcul rdin Iară.

— De ce Arăpilă?

— Crez că voi putea fi mai dc foi*. ^ lu iati. s i”M în Ac-cal. Cu oamenii de aci nu e nimic de făcut

Cum poţi să vorbeşti de plecare? ~ Tu cii'zi, Nicule, că se mai poate fa<. < „

— Trebuie să se poată!

— Nu ezi? Când nu suni [) cl! i”'iu. muiI lr. *duU' 1 sunt trădători, sunt poltroni.

— AU^aile. nu avem altă cale dc alc. ^ i. cluU. ' -

*am spu. s de atâtea ori. Trebuie să lăspindim revoluţia, s-^. *. >pagăm. şi s-o înarmăm. Dacă i/butim să facem tabâi. i la Râurc^ni, dacă focul credinţei în revoluţie cuprinde tat a. itunci nimic nu e pierdut. Vom reveni cit de curând. cu itâi prilej. în sfatul guvernului, stăruind asupi a punctului treisprezece. Vom face asta în fiecare şedinţă de aci încolo Dacă în vară izbutim să facem să se aleagă o Adunare Obască fără cens, cu votul tuturor bărbaţilor, guvernul aces: | (ie flecari fricoşi va fi înlăturat Ceea ce este neapărat d*. Itrebuinţă este ca tu să-ţi amâni. măcar cu câteva zile. ple earea la Piu-is. până trecem acele hopuri grele pe care ţi le-an. arătat. Şi VL i le enumera: a) punctul treisprezece: b);< '^ata populai'ă; c) legea electoială. Nu trebuie să mă IA: ^i

! gur!

Cocoşii cântau a doua oară. elinii oraşului se stârniseiâ din cine ştie ce şi-şi rJispundeau de la o mahala la alta. Praful se aşezase de tot şi noaptea era proaspătă şi răcoroasa ca într-un sat de munte. Ora:? alezat în câmpie, Bucureştii sufereau mult din pricina prafului, căci foarte puţine din uliţele sale erau podite. Biruia numai cu răcorit*”arele sale grădini, şi de aceea casele DV locuit au depărtişor de uliţe ca să nu le ajungă pulberea, şi de multe ori cu spatele la uliţe.

— Şi eu aş fi vrut lotuşi să plec. Mă r că nu ştiu nimic despre Luxită. despre c<^pil. Ulla ii pe urma apără de gând ca dc o albină.

Când ajunseră înspre casa luî Lenş, căci caleaşca* treb să lase întâi pe Alecu. Golescu, auziră pe Podu Mogoşoaiei sus un zgomot greoi de paşi. Vizitiul opri caleaşca. în spatele lor turlele bisericii luceau poleite subt lună. Se ivi după cotitură, din întuneric, compania de pompieri, în fruntea căreia mergea căpitanul Gorduceanu, urmat de locotenenţii^ Zăgănescu şi Deivos, călări toţi trei. în urma companiei, tot călare era sublocotenentul Dincă Bălşoiu, ca să încheie co-” Ioana. Toţi ştiau, de la Deivos, de sângeroasele întâmplări di Bucureşti şi, cu toată opunerea căpitsfnului, ascultaseră or dinul ministrului Trebilor din Lăuntru şi pox^niseră de 1 Săftica în marş grăbit spre palat.

Văzându-i pe cei doi secretari ai guvernului că pleacă, aşa, haihui, în noaptea asta acasă, în loc să doarmă la palat, Deivos se împotrivi cu hotărâre dorinţei lor de a merge nepăziţi şi îi înduplecă să înnopteze amândoi la Bălcescu, unde va rămâne cu ei Dincă şi o grupă de opt soldaţi. Sublocotenentul se şi sui în trăsură care o porni la pas, iar cei op| tal soldaţi, trudiţi de marşul greu, porniră după ea. Acasă Ţiţ care venise mai devreme de la palat, aşternu cu rufări proaspătă şi cealaltă sofa din odaia lui Bălcescu, făcu alt pa în odaia lui Barbu, pentru Dincă, şi ospăta soldaţii.

Înainte de a se culca, Arăpilă îi mai spuse cum a' fos arestat Solomon. Fusese o chestiune înverşunat discutată la începutul şedinţei, înainte de venirea lui Bălcescu. Astfe acesta află că plecând de la palat, cu trupa lui şi cele patn tunuri, urmărit cu cărămizi şi lemne de la binaua Teatrului Naţional, Solomon se închisese în cazarma infanteriei şi ame- ^ ninţa că face praf oraşul dacă se atinge cineva de el. |

— Şi tu crezi, Arăpilă, că se poate face praf Bucureştii cu nişte nenorocite de tunuri şi cu patru sute „de oameni, care după ce trag un foc cu puştile lor, nu le rămâne decât să le transforme în spăngi şi ciomege?

— Crez că ai dreptate. Dar guvernul s-a speriat. A trimis pe mitropolit să-1 implore să nu mai facă şi altă vărsare de sânge. A răspuns din dosul porţii că se potoleşte şi predă tu^ nurile numai dacă i se făgăduieşte un paşaport, iscălit d^ Bălcescu, şi o trăsură ca să poată trece graniţa.

— Iscălit de mine? Cum asta?

— Da, iscălit de tine. Pretindea că numai pe tine te ascultă astăzi poporul. Că altfel va fi sfâşiat pe pod.

? i li > I I

L'i

M cl fi”

: I.

f'I, i, „1 I

¦1 'VI

IM 'i r I

„ H ^ p ^1 n M i „4 n q, i

¦ 'i;!

— M

J -4. i b '\par

4 i^j r. l3 i

2' h* ^

I,? (1 ^1 *i

H: H ^ ¦ tí î

Í', 1) w H '1 f*! ' i M ^ H ' ni

— Iii i ij la ^ ' J! 3.

M ^ 1 ^' „ jj „1 li

^! a i „ ÍÍ ^ „ ';: ' ¦ 31 „il*

APOTEOZA CELOR IN ZDRENŢE

E adevărat că de cum se auziră împuşcăturile de la p: şi aflaseră din zvonurile înfierbântate că au fost peste o s de morţi şi de grav răniţi din rândurile poporului. – şi că d asemeni în rândurile ostaşilor, în afară de numeroşi solda răniţi, se găsesc şi zeci de morţi, dintre care doi ofiţeri r'^^ puşcaţi cu pistoalele, cei mai mulţi dintre marii boieri răm. în Bucureşti îşi spuseră că-i aşteaptă o noapte grea. înc pură să se caute unii pe alţii, mai ales cei care erau rude, să se adune în casele cu ziduri mai groase, unele ca de cetat înconjurate de curţi mari de acareturi, în care se aflau? de slujitori. Puseră străji la toate colţurile. Puţină lum. – dormk în noaptea aceea bântuită de duhul morţii. Nelini; lor e mare şi azi, a doua zi, şi tcmându-se că înmormânta. va putea prilejui acte de răzbunare, ei rămaseră mai dep: închişi în astfel de case şi curţi păzite cu spaimă.

O singură boieroaică, logofeteasa Calliopi Ghica, sora 1 Băl-Ceaurescu, femeie în puterea vârstei, de o energie dârz agresivă în vorbă şi în faptă – o porecliseră chiar ai ei, 1 govipera„ – ţinuse să vadă cu orice preţ înmormântarea car se pregătea celor ucişi de soldaţi şi îşi alesese casa lui, n (nea mare'„ – cum îi spuneau ei vornicului Mihalache Ghic^ fratele cel mai mare al lui Alexandru Ghica, adică palatiJ IN care locuiseră câţiva domnitori, între care şi Grigore Ghie J o clădire aflată între casa Slătineanu şi sala, Bossel” (carJ urma să fie inaugurată în toamnă), cu alte cuvinte, cam peste drum de casa şi grădina lui lancu Oteteleşeanu.

Era o femeie care, acum la cincizeci de ani, ar fi putut prea bine să treacă drept bărbat, aşa înaltă, uscăţivă, destul de osoasă, cu bărbia uşor întoars^ spre nasul drept, puternic^ cTim se arăta. Şi totuşi avea în înfăţişarea ei ceva care-i df un aer de feminitate. Părul îi fusese în tinereţe negru ca ' la corbului, mătăsos, mai* h. d csU ele cks, cum II a şi fratele ei Băl-Ccaurc uuplmi i iiic, aşa încât

Íicoperca limpíele şi îi mic: í „puntea. Cu vij'sta încărun-e, fruntea i se mai golise ce^. dar părul îi rămăsese tot f t de des. In loc să-1 poarte cărunt ca o lână sură, sau în: să şi-1 cănească, şireata Calliopi şi-1 albise de tot şi acum lumai că părea mult mai mătăsos, de parcă.sc amestecau fire uşoare de arginl. dar o şi întinerea (iarecum, ceea PU izbutesc niciodată femeile care-şi cănesc părul. îi mai rea feminitatea şi şiretenia de a vorbi celor din lumea ei,. ochii pe jumătate închişi ca de mioapa, ducând cu oare-re gratie la ochi lornionul. care însă nu avea decil sticle RĂ diopti'ii. Numai ca să mai ţie subt privirea ei. ca pe le obiecte, pe cei cu care vorbea. Pe de altă parte, fineţea subtilitatea ei de netăgăduit ii dădeau, când vrea. un ade-at farmec, ceva din frumuseţea unor şerpi veninoşi, cu,.re domina în aşa-zisa aristocraţie valahă. Era foarte temută X numai de toţi cei din protipendadă, bărbaţi şi femei, dar 'liar de lumc^a diplomatică, adică aceea a consulilor marilor cri. Astfel duşmănia ei cu doamna de Kotzebue era fcu-cutk de toţi şi alimentată cu tot felul de cancanuri. Era litiată după evghenie, suferea foarte mult că din neamul nu ieşise nici un domnitor şi se mângâia cu gândul că mă-u îşi luase un bai*bat care era nu numai mare logofăt, ci şi u şi nepot de domn, cu cincisprezece ani mai în vârstă ca II, numai ca să fie anunţată în saloane, ia princesse Ghica”, tiu considerabil, sporit mult de cei care erau la curent cu lealogiile şi de faptul că, fiind o Băl-Ceaurescu, era înru-â, fie numai şi după mamă, cu Cantacuzineştii. cu Mavro-daţii, vară cu Văcăreştii, Bălenii, Bărcăneştii, Goleştii, reştii, totodată, cu alte cuvinte, şi cu ce mai dăinuia, prin. ianţă numai, din Brâncoveni. Era şi imens de bogată pe easupra, căci moştenise o mare parte din averea care i s-ar cuvenit nepoatei ei, Frusinica. Nu renunţase, dealtfel, la indul că Hiistache. frate-său, ar mai putea fi domn în Ţara mânească. îşi putea îngădui, tocmai datorită averii ei laşe, să fie „logovipera'* temută a saloanelor bucureştene. ocea drept nemaipomenit de inteligentă, şi vorbele ei, aşa-ise de spirit, de fapt obrăznicii veninoase şi bârfeli grosolane, făceau în scurtă vreme înconjurul Bucureştilor şi une-: erau cunoscute şi la Constantinopol. La mers şi la îmbră-uinte căuta s-o imite pe Măria Antoaneta, aşa cum şi-o hipuia din reproducerile pe care le cunoscuse, fără să ţie „

I seama de moda zilei. Purta părul ei frumos, ridicat în^ arhitectură complicată şi susţinută cu tot felul de spelei de a gint, piepteni bătuţi cu pietre scumpe şi diademe. Din nel ricire pentru ea, maiestatea mersului şi a îmbrăcămintei e aproape caricaturizată, pentru că rochia ei, pornind înd obşte de la aceea a Măriei Antoaneta, era încărcată pr adaos cu tot ceea ce aduseseră modele succesive din prim jumătate a veacului: mâneci bufante, gulere ridicate de d telă scumpă, combinate cu decolteuri din vremea imperiul mascate de barizuri subţiri, patru-cinci rânduri de voia suprapuse rochiei, zorzoane, eşarfe şi chiar un şal de măta imens, pe care-1 purta câteva minute pe umeri şi pe car lăsa să cadă apoi cu un gest distins pe spatele canapelei. U mărise fazele revoluţiei cu sentimente felurite. La încep cu multă încântai-e, nerăbdătoare să-1 vadă scos din domni pe Bibescu şi mai ales pe rivala ei personală, Maricica*Doa na. Pe urmă, văzând că se încurcă lucrurile, că după Bib se proclamă un Guvern provizoriu şi că e vorba să li se ş*” bească moşiile, o cuprinsese o' adevărată turbare şi spun: de furie în saloanele bucureştene. Găsise porecle pentru; fruntaşii revoluţiei, iscodise şi aflase fel de fel de lucruri i time despre ei, umplea totul de bale veninoase.

Acum, în palatul lui nenea mare”, ascunsă după perdelele roşii, trase, ale sacnacsiuluî, ea aşteptă aproape când ceasuri la geam, privind forfoteala nemaipomenită de j de pe Pi^d, trăsuri de tot soiul, preoţi, ostaşi, negustori pilcuri de meseriaşi cu prapure îndoliate, care se îndrepta. înspre palat încă de la prânz. Erau şi mai mulţi cei care ve seră să privească, căci era şi duminică. De acolo de unde găsea, fiindcă Podu Mogoşoaiei făcea o uşoara încolăcitu ea putea vedea peste piaţa viitorului Teatru Naţional, ale că rui temelii erau puse, până înspre biserica Kretzulescu, d aproape până la palat. Cele mai multe case erau împodobit cu flori, steagui'i tricolore îndoliate, în afară de palatul care era ea, şi către şase ceasuri, când se mai răcori pi; căci era o zi cu seninul uscat şi dogoritoare, Podu Mogoşoai era înţesat de mii şi mii de oameni, iar r^spintiile care duceau la dreapta şi la stânga lăsau să se vadă că şi uliţele 1 terale erau la fel de înţesate. Nu toată lumea aflase că doliul celor morţi va fi alb, iar nu negru, şi astfel multe case aveau-ferestrele îmbrăcate în negru, de asemeni multă lume era îm^ bracata în negru, încât doliul fu mai curând amestec de alb şi negru.

Ieri”

SM|iopi tresări puţin ^i i hotărâţi în spatele e'. e nu p paşi ai oamenilor din cas eoarece a. L: ştia păşeau tot-mă sfios şi uşor ca stafiile. Se întoarse mirată şi, în în-ricul din salon, recunoscu pe un nepot al ei, îmbrăcat peneşte, vornicul Nicolae Băleanu, descendent din marea lie a Bălenilor, cai^e dăduse ţării în trei sute cincizeci ni o seamă de conducători de oşti şi de mari dregători, t, slab, cu nasul coroiat ca un plisc de vultur, cu nările d vădite, cu doi barbeţi mătăsoşi, el trecea drept unul re cei mai frumoşi bărbaţi din Bucureşti. Era unul dintre mai Înverşunaţi duşmani ai revoluţiei, şi cu toate că în a de toate zilele era mai potolit decât Gligofe, frate-său, aiise din ură îndrăzneţ până la inconştienţă. Calliopi îl ¦a foarte mult, deşi d6uă lucruri i se păreau de neîngă-la el. Mai întâi, boier din familia Bălenilor fiind, se apusă facă trei fabrici, una de ţesături la Târgovişte şi alte I în Bucureşti, şi în afară de asta umbla cu tot felul de m negustoreşti. în al doilea rând, era un devotat prietm jti Bibescu şi deci şi al Maiicichii Bibescu, pe cstre ^. logo-a-a” nu o putea suferi. Altfel era foarte măgulită, deşi O femeie curtată, că o preţuieşte un bărbat atât de iubit femei; astfel, vederea acestui straşnic nepot o bucura eauna şi mai ales o bucura acum.

— Am auzit că eşti aici, tanti Calliopi, că vrei să vezi „şarada. Şi am venit să-ţi ţiu de urât., îi sărută familiar a, dar nu rămase la geam, ci se duse în salonul întunecat, e un fecior îi aduse ciubuc şi cafele. După ora şase se auzi marş militar foarte viu şi oamenii Agiei începură să flu-pentru ca dorobanţii călăii să deschidă drumul cor te-ui.

^¦Veneau mai întâi breslele, fiecare în frunte cu stai^ostele u flancurile ei, în afară de sieagurile tricolore. Urma un lalion de infanterie şi un pluton din cavalerie foarte intonat cu ledunci şi ceaprazmi. Veneau apoi în odăjdii li”: ei, aihimandriţi şi sute de preoţi şi diaconi, dintre care li cădelniţau cu tămâie aprinsa, care Învăluia în nori albiS”ii cortegiul. Se desprindea dintre ei statura şi chipul de duc al preotului Radu Şapcă. După slujbaşii de seamă aî. ului veneau ofiţerii cai^e nu intrau în comanda trupei de nadă.

I Calliopi Ghica, cu trăsăturile ei aspre, bărbăteşti, privea runtată această desfăşurai'e care nu se mai văzuse în

BUCUREŞTI NICI LA ÎNMORMÂNTAREA FOŞTILOR DOMNITORI; MITA EA CARE VIXUSE VREO DOU* ALAIURI DE ACI^T FEL, RAMAM AMINTIREA TUTUROR: ÎNMORMÂNTAREA LUI MIH<U ŞUŢU IN I ŞI A LUI GT IRFIRE GHICA IN 1U34. FU DE ACEEA SCANDALIZAŢI ŞI TI VRUT SII BATĂ CU PUMNUL IN GEAM.

DUPĂ CC SE FĂCU UN GOL IN CORTEGIU LACU Uiu. nU, ZICĂ ŞTABULUI OSTĂŞESC CINTFT IAR UN MARŞ VIOL CA O APROP DE CÂMPUL DE LUPTĂ ŞI SE IVIRĂ TRT I CRUCI GALBENE, PE CARQ ŞTIA Cil se SCRIE CU LAC NEGRU NUMELE CELOR MORŢI. URM* CAPAC DV SICRIU, DAR MARE CIT TREI DIN CELO OBICINUI' DE PAT IU OAMENI IN ALB. DINTR-O DATA LA OCOLUL PODULUI 5k UN URIAŞ CAR SIMBOLIC, TOT IN ALB, TRAS DE OPT CAI IMBR&CA* EI IN ALB DIN CREŞTET PÂNĂ LA PĂMÂNT, DE NU II %V LASASERĂ BO/I dtTii (XRHII. IN TOTUL O URIAŞĂ ARĂTARE IN ALB. PC CAI AŞEZATĂ O PIRAMIDĂ TRUNCHIATĂ, ALBA ŞI EA, PE CARE ERN ZAT UN C<„>CIUG LAT DE TREI PAŞI, ÎMBRĂCAT ÎN MĂTASE TI 4 (IRIE ÎN CARE. ATUNCI CÂND TRECU PRIN DREPTUL EI, LOGOL PUTU SĂ VADĂ CĂ SE AFLAU TREI MORŢI CU CHIPURILE GALBE^ DESCOPERITE, ÎNVĂLUIŢI CU LAURI. LA CELE PATRU COL i RULUL, OANFTENIF ÎMBRĂCAŢI DE ASEMENI ÎN ALB. NEMR.^. IN| DEAU FALDURI DE MUSELIN ŞI GHIRLANDE DE FLORI DE LA UN LA ALTUL. VENEAU APOI DUPĂ ZECE PAŞI ALTE TREI CRUCI, ALT RWFL LAT, TRANDAFIRIU, ŞI PE URMĂ CA O ALTĂ VTDENII' DE ALB, I FUM DE TĂMÂIE, UN AL DOILEA CAR URIAŞ IMBRĂCIIT ÎN ALB, L DE OPT CAI ACOPERIŢI CU ALB. UN CAR CU TOTUL LA FEL CU C< ÎN CARE ERAU ALŢI TREI DINTRE CEI UCIŞI. URMA ÎNCET SINGURUL.0 NĂSĂLIE ÎMBRĂCATĂ ÎN ALB, PE CARE SE AFLA ULTIMUL COŞCI O'IRTAT PE UMERI DE TABACI.

VENEAU ÎNCET PE jos RUDT^L*' R.! or UCIŞI ŞI DUPĂ ELE ÎN RAR MEMBRII GUVERNULUI. Lo; ^ aşa ÎL CHEMĂ PE VORNK NICOLAE BĂLEANU ŞI-I CERU SĂ I-1 ARATE PE BĂLCESCU. ERA II TREILEA RÂND, GÂNDITOR, CU FAŢA PALIDĂ, ÎN CH („NARUL BĂI bii M NEGRE; PĂREA CĂ NU SE UITĂ LA NIMIC ŞI NU VEDE PE NIM' URMA GUVERNULUI VENEA COMANDA DIN GVARDIA NAŢIONALA, FRUNTE CU SCARLAT KRETZULESCU ŞI AJUTORUL SĂU, ' COSTA ARISTIA. AMÂNDOI ÎNTR-O UNIFORMĂ IMPROVIZATĂ. DUPĂ EI U BULZEAU SUMEDENIE DE OAMENI DIN POPOR IN RÂNDURI INTE?! PE CHIPURILE LOR ÎNCRUNTATE SE CITEA O MÂNIE FĂR^ MAR|j

CIMIOPI GHICA ÎNŢELESE CI AR FI FOST DESTUL < GI NTRU CA ACEASTĂ MULŢIME SĂ SE APRINDĂ CA UN 4|

PN F DE PUŞCA ŞI şi IZBUCNEASCĂ ÎNTR-O SÂNGEROASĂ RĂZBUNA RETIA^^ PALIDĂ” CU NASUL RECE, ŞI ASCUŢIT DE IU GEAM.

IEi, to-ai săturat, tăni i'- co văz? Îmi e că nu le-ai săturat, că m urând teperiat IMN” Calliopi tresări. Era intr ^evâr foai tulburată, căci tise acum mai mult decât oricând ce putere copleşitoare norodul despre care ai ei nu vorbeau decât cu dispreţul care vorbeau despre vite. Dar, vanitoasă, ţinu ¦ nu sc lL mai prejos decât nepotul ei.

Suntem noi slabi, Nicolachi, nu sunt ei tari. UAci poate că ai dreptate. Mi-e silă de bri-riir.'-a listră.

Dealu Mitropoliei, învăpăiat şi inoin^^^iat tot de soa-I9 care cobora mărit şi scăpata de dincolo de Cotroceni spre ăuleşti, alaiul funebru în alb fu întâmpinat de mitropolit lOdăjdii, înconjurat de alţi preoţi, scânteind de aur şi arii în apusul cu raze prelungi culcate. După slujba religi-A, Eliade ţinu o cuvântare, înaripată în fraze, dar care nu 1 toată decât o disperată încercare de apărare a vinovaţi-I. Suit într-lin car, pe piedestalul de bănci îmbrăcate şi în alb, pe care erau puse coşciugele, aureolat de Ir-' ndafirii ale asfinţitului, cu vocea sonoră şi restul ade încheie cu următoarele cuvinte: „Fraţilor români, câţi vă aflaţi de faţă şi din toată tarn, d^^ca Idinţa în Evanghelie este tare în noi, dacă credem că cei drepţi şi irlirli iartă pe ucigătorii lor; dacă Dumnezeul nostru a iertat pe ce pe cei ce-1 batjocoreau şi-i dau moartea; fraţilor, în aceste mi-|. e de durere, când ne despărţim de fraţii aceştia ce muriră pentru, cu lacrimrvă rog să facem şi noi ca răposaţii „ceştia, să facem |a a făcut Mântuitorul lumii, Chrâstos, să iertăm pe cei ce au co-ndat să se facă foc asupra fraţilor lor, să-i iertăm ca nişte ade-haţi creştini, ca să ne ierte şi pe noi Dumnezeu când vom fi îna-ea lui, c. i să arătăm lumii bărbăţia, înţelepciunea românilor şi malor gen' rozitate, ca să fim următori libertăţilor ce am proclamat, joare s-a desfiinţat pedeapsa cu moartea! /!

Şi ridicând uşor braţul încovoiat, aşa ca părinţii bisericii, [închipui un dialog cu poporul:

— Iertaţi, fraţilor, pe arestanţii voştri?'

— Ki uiţi să fie de moarte, iar nu şi de pedeapsa cuvenită.

— Iertare; fraţilor, evanghelică iertare şi iertare cu totul.

— Nu, nu, la ocnă pentru toată viaţa. – – Ocna e mai rea decât moartea.

— La mânăstire dar, ca să-şi vie la cunoştinţă.”, Sugerând o claustraţie monahală, Eliade îşi simţea ininll încărcată de groaza celor ce puteau să se întâmple. Treize! de mii de oameni erau ca un cer încărcat de toate puterilf trăsnetului, şi el simţea că în fiece clipă se pot dezlănţi haotic fulgere nimicitoare. Spaima întregului guver-n era al de mare, încât tot restul oştii^ii, al Gvardiei Naţionale, toţ| dorobanţii erau ţinuţi subt arme, ca în aşteptarea unui at; iminent. Odobescu era păzit cu grijă la palat, Lăcusteanu ei străjuit în casa lui Costache Kretzulescu, unde se refugiase Aristia, îmbrăcându-1 pe Solomon civil, izbutise să-1 ducă mănăstirea Cernica, unde era de asemeni păzit. Chiar bataJMta Honul venit la înmormântare era în acelaşi timp şi slaba gaj ranţie a unei linişti câştigate greu. Dealtfel, Eliade înghel când văzu că' după el se suie pe piedestal un bărbat înalt sprâncenat cu mustaţă neagi^ă, ca o lipitoare pe buză, târgove| după înfăţişare, care socoti că e nevoie să i se răspundă altfel oratorului decât îşi răspunsese el însuşi. Se vedea îl nemulţumise cu totul felul în care Eliade înţelegea să îi pace ceea ce era greu de împăcat.

— Apăi, domnilor dă sunteţi guvern, zic că dă să vor li liberi, iar încep a urzi cele ce au făcut, iar să mai varsă sânj şi dă vom pierde cauza, suntem^ răspunzători faţă dă cop| noştri.

Cerul întunecat se dezlănţui în mii de tunete, dar nu şi trăsnete. Poporul îşi detună cu vuiet mânia, dar scânteia c

* Colonelul Lăcusteanu în amintirile sale reface momentul preJ mergător arestării după tentativa eşuată în ziua de 19 iunie. îh drum spre palat, însoţit de Aristia şi „unul Apoloni, armaţi până în dinţi şl împănaţi cu pene la pălărie”, Lăcusteanu şi-a exprimat dorinţa să se oprească la Costache Kretzulescu acasă. Aici, ne spune colonelul insurgent, „uicându-mă sus, am rugat pe vară-mea Luta să-mi dea „ cameră să şez, căci nu aş voi să merg la palat (Kretzulescu nu en acasă).„ Şi urmează o suită de amănunte pitoreşti în legătură cu felu] îrt care a rămas, totuşi, în casa lui Kretzulescu unde „era straşnic interzis de a intra cineva la mine, nevasta sau copiii, nici chiai Kretzulescu, stăpânul casei; mâncau'e îmi trimetea vară-mca prii guardieni”. Textul integral îl vom reproduce în comentariul final amintirile colonelului Lăcusteanu fiind utilizate de romancier în ma multe pasfije ale naraţiunii (cf. Amintirile colonelului Lăciistcanu publicate şi adnotate de Radu Kretzulescu, Fundaţia pentru litera tură şi artă, 1935, Bucureşti, p.132-135) (n. ed.).

MHHHI^ttid urgia

MI mai mulţi membri ¦ t._

^niră títeva clipe in]. igirea a: îxii ^¦ar se socotiră fericiţi când primejd UEAA şi cerul se ^Bă iar.

leparte spre Cotroceni, roata uriaşa a soarelui roşu cădea t în gol şi treptat se mai reflecta, doar ca o privire ina-tn norii trandafirii, care-i străjuiau, înalţi Ia trei suuţe^ fea pe celalalt tárim.

2 tS? ^ ET

OSTAŞI m TOT ^nn I

, Luni către soară, Axento Sever zOroa în ^^„^fj^lf ^f^^f^^ dea gata nişte tabele şi note care i se cereau de la Eforia oalelor, ca astfel să poată pleca mai repede, caci de cu trimisese vorbă „pompierilor” să se afle negreşit la gurile cinci la locul ştiut. Vrea să se sfătuiască impreca ei ce 8â facă. i^entru ca să nu se mai întâmple ncnorocln emeni celei de la sfârşitul săptămânii. Era furios pe Tell, n neprevederoa căruia, zicea el, se întmip ase totul. Fa-n fată Scarlat Turnavitu pregătise şi el acelaşi fel de note >ntru Eforie. Mai priceput în asemenea labele şi formulau, irsisc^ mai repede şi acum îşi aştepta, alături la ma. sa accv Tttă de hârţoage, cum le spuneau oi. prietenul care, inaU şi. o”, era şi încăpăţânat pe deasupra. Cmd gândea ceva. ştailă în loc, până se potrivea totul cum trebuie.

— Apoi că, frate, spune-mi şi mie, rogu-te, ce fel de şef oştirii este-acela care se lasă arestuit de ofitcii? No, ca i) une-mi te rog. Mai p<:) menit-ai asemenea lipsa de int-li-lontă' Păi dacă el era cum musai să fie un şef al oştirii, cu ¦hâi în patru, n-ar fi fost de trebuinţă să-i elibereze poporul, n-ar fi pierit fraţii noştri tabaci. Musai să facem orm-lulala cuvenită şi aci, că aşa nu mai m. ^rt; e. Noi nu putem; oate oamenii loată ziua pe ^ită.

Scarlal Turnavilu <ra şi. de aceeaşi părere şi la fel se lândi ca. fi bine să stea U slat cu cei trei ofiţeri de pom-ieri, cu. re ei făceau un grup al lor în sânul „Frăţiei”. Muriţi anur, la pompieri de către cei care-i persecutau, ca sa – închic^ '. – a spre grad. le mai înalte, aceşti. pompieri' rau poau c. mai destoinici ofiţeri de rangul lor din o. ştire

— Facem noi paza Cm. inului vremelnicesc, daca alttel u se poate.

— Munci fii bun, mă rog dumitale, Turnavitule, du-te f – un om.

oameni, voi. U înainte, că şi eu voi veni neîntârziat, dar mai am o ţâră cu păcătoasele astea de hârţoage. Uite că acum apune soarele. Am întârziat al naibii.

La locul ştiut, la cârciuma dintre viile de la Vitan, veni seră mai devreme Deivos şi Dincă Bălşoiu, care aşteptau cu o cană albă cu vin dinainte, în magherniţa de scânduri din faţă, care slujea drept prăvălie. Era un fel de dugheană dărăpănată, cu două ferestre, o fostă cramă, căreia î se adăugase în faţă o şandrama şi se prefăcuse astfel într-o câi^ciumă săracă de mahala, unde se bea cu ţoiul ori cu cana. La fată, mai atârnau, în geamul prăfuit, covrigi galbeni şi uscaţi, vreo două hălci de pastrama încreţite de sare, cinci-şase cârnaţi turtiţi şi tari ca ghiudemul şi niş-te brânză chircită, pătată de muşte, uitată acolo de cine ştie când. De obicei, începând de prin mai, prietenii aceştia stăteau la masă în grădina din spatele cocioabei, subt un păr rotat, la o masă de umbrar, ţi lângă cuibarele găinilor, ascT.mşi în nişte tufe de corn şi gher-ghini ca de o perdea, dar azi plouase cu găleata şi încă mai picura din frunzişuri şi astfel rămăseseră în magherniţa din faţă, în timp ce în odaia de dincolo, că erau două de toate, cu tindă şi prispă lipită cu pământ, o nepoată a cârciumăresrf pregătea pe unul dintre paturi obicinuita masă scundă dj trei picioare, în timp ce afară subt un şopron, unde era pliti de vară, cârciumăreasa, ştiind pe cine are astă-seară, tăiase câţiva pui, pe care îi dichisea pentru frigare. Asemenea mu^ terii erau rari la o astfel de cârciumă şi veneau numai pentru că erau prieteni cu locotenentul Zâgănescu. Ai ofiţerului veneau, cum s-ar zice, cumetri cu alde Ciupitu câreiumarul, căci bătrânul Zâgănescu îl cununase şi îi botezase copiii. Pentru ei cârciumăreasa gătea anume, aprindea grătarul pentru pastrama şi cârnaţi, căuta tot lucruri proaspete, brânză de mai, „un vin păstrat în crama strimtă, unde nu încăpeau mai mutt de două-trei butoaie, căci mai mult nici nu aveau de păstr” fiindcă se vindea ca tulburel. I

Aproape o jumătate de ceas îşi bătu joc Deivos de poiJ pierie, pentru că fuseseră, duşi” de acel căpitan care nu mm dăduse de vreun an pe la companie şi habar n-avea de ma litărie. I

— Bine, mă Dincă, ce fel de brabete eşti tu, mă, de te-2^ lăsat prostit de zaharisitul ăla de Gorduceanu ca să scoateţi compania din oraş taman când ei pregăteau răstiu'uarea revoluţiei? Muică, muică, mă Dincă, faci Mehedinţul de rââ, _ mă! Ce să mai zic şi de Zâgănescu?

¦ m iDincă recunoaşte amărât. au iă-r^t du^î. D: ică ar fi lit ce se întâmpla, îl pierdf pe căpil pe di u/n şl vc u ns înapoi de la barieră. –., a cel pu|iii fiindcă acum. Când intră Scarlat Turnavitu în mapceiniia liu^imain v. e opaiţ care pilpâia, cei doi goliseră vr. > trei-patru c^uii şi 'beau acum despre femei. Deivos era oldeauna furios pe te. Dincă era totdeauna zâmbitor şi călduţ când vorbea de Icare dintre ele.

— Păi 'u, mă Dincă, ce să spui despre ele? Că vm după je ca vic: >pile după plinea unsă cu miere. Cât eşti de nerod nesimţitor, nici nu le simţi, mă, ţepile. Uitaţi-vă la el, aşa [idriu cum e are un noroc orb la muieri. E drept, ce mai i; olo şi încolo, că Deivos era păgubos la femei, şi pace.

— Asta cam aşa-i, ce să zic? întări sublocotenentul. înalt, |lan şi isteţ. Dincă era în faţa femeilor molatic, fără perso-llitate şi nepăsător. Nu poci să spui că nu se ţin toată ziua pă mine.

Cine, auzindu-1, ar fi zis că e un îngâmfat şi că se laudă fi greşit. Aşa era cum zicea. So ţineau femeile de el, şi Iau atât de multe, că orice ar fi spus era subt adevăr, deci nu tea fi învinuit că se laudă. Şi îngâmfat era şi mai puţin, lai curând se putea spune că rămânea fără luare-aminte în Iţa numeroaselor dovezi de plăcere pe care i le dădeau fe-eile atunci când se aflau în faţa lui. I se părea atât de firesc 1. le vadă ca nişte mieluşele în jurul lui, încât nu găsea de-c de ce ar putea fi mândru. Tocmai această condescendenţă olatică şi dulce făcea posibil acest soi de prietenie senzuala. Imul găsea totdeauna pusă masa oinundc se ducea, de aceea Iti prea avea poftă de mâncare niciodată şi mulţumea tot-pauna surâzător gazdei, mulţumindu-se să guste de ici, de ¦”lo. Pentru că avea ochi verzi catifelaţi şi dinţi de potco-lioară albă, asemeni femieilor, pentru că avea obrajii mari, [ascălii ăştia îşi cam băteau joc de el. într-o zi, înainte dc un lef, cum îi spuneau ei, contemplându-1 cum ora. cu falnicul Ixi coif de pompier fălos, căci venise de la şmotru de-a drep-il la m: să. ştefan Turnavi'i, dascăl şi el, rostise cu un fel e admi'; lie:

— Vi aţi-vă la el, e Pallas-Atena, ieşită cu coif cu tot în căpui lui Zevs.

Toţi râseră, găsind gluma potrivită, numai Dincă întor-|ea candid frumosul lui cap în toate părţile, căci nu prea pri-epuse ironia şi mai ales nu pricepea de ce e asemuit el cu fenjeie, cine o fi ^^a.

dl |sc

I tu, O!

— Ce-i aia Pallas şi cum naiba ai mai spus? Dascălii şi Deivos râdeau cu hohote. Axente Sever se gini să împace lucrurile:

— Apoi, frate Dincă, n-ai de ce să le superi. Daca mui^ rea asta era chipoasă, a. şa ea dumneata, era însă şi zeiţa in-ţelepciunii. Strămoşii noştri, romanii, îi ziceau Minerva. Aşi că vt'zi, că fiind vorba despre îiitelepciune, mai curând ar| avea dreptul să sc supoi'c ea.

Şi din nou fură liohote de râs. Axente Sever nu voia^ spună însă că Dincă e cumva prost, când îl ştiau toţi ca un oltean isteţ, „dat dracului”, cum se zicea, ci doar voia spună că e un om nechibzuit care făcea câte una boacănă, poat (* că nu-i prea plăeiisc nici ia şcoală, pe vremm'i, cartei Dar şi aci făptura lui Dincă era înşelătoare. Tot ceea ce făcfl| neaşteptat pentru ceilalţi cia, dimpotrivă, un lucru pregai d (el şi plănuit pentru nvicv întâmplare. Aşa fusese cu sd| părea din capcana lui Costache Chiorul şi aşa fusese d multe* altele. Era foarli* prevăzător şi foarte socotit.

D (^ dincolo veni şi-i pofti la mn. vd nepoata cârciumarului, o fată cu fata albă, molatică, nici frumoasii nici urâtă, cu trup plin şi sănătos, cu ochii neL; i i, dulci şi cam prea apropiaţi Măsuţa aşternută cu un ştergar alb, era ti'asă mai la mixrgi-nea palului. Deocamdată nu le pusese dinainte decât mamă liguţa şi un talger cu pastrama, care încă mai sfârâia musiul ei săi'at, tăiată felioare, şi cănite albe cu vin. Dei se lungi aşa cum îi plăcea lui pv pat. Scarlat Turnavitu aşeză şi el de cealaltă parte, dai' fără să se lungească: Dinei luă un scaun ţărănesc, care se găsea lângă fereastră.

Când ciocniră, ciocniră şi cu fata, dar băgară de seamă ^ ea n-are unde să şeadă. D (^ios o pofti să stea pe pat, el, lungit într-o rână, grăbindu-se să-i facă loc cuviincios, dându într-o parte. Fata îi mult urni râzând şi în modul cel mai fir se aşeză pe genunchii lui Dincă. care poi-că nici nu băgă seamă asta. şi-1 întrebă pe Sc; u-Iat Turnavitu când socoate va veni Axente. Dcâvos. se înnegri însă şi mai rău de ciud^ văzându-l pe Dincă ţinând atât de aiurea pe genunchi, de pard ai* fi ţinut o df) nită trupul acela tânăr pe care el l-ar fi siniţii înfiorat de căldura Iui aiomitoare. Se încărca iar de ură iOf potrix^a fem;'ilor.

— ITitaţi-vă la n^roada asta. în loc să stea pe pal lungea, stă strâmba pe genunchii nătărăului ăsta de Dincă V^'

— Aşa i-o fi plăcând fetei, domnule locotenent, spuse Csfială, ca totdeauna când era vorba despre femei, Tui^iavitLfc

1, cum ti

1 in: im] il.; r' 's

L Când îţi spui că c neroadă, ca toatp f^m ata. Hai sA b<m, asta nu r o dona, i

Dădu cănită pe gât şi sli furios, itáritase şi îl făcuse sentimental: ¦

ISă vie Chio. se. Aduccti-1 pe Cl|os< ad. nuiiaichc,; ă nu-i acasă. îl omor! ^. A^n^

— E aci. domnule ofiţer, unde draci, a fie? Ca fUm ce ti să trăiască. Aci mai pui din cân* m cia^i pentru el ceva Că afară de dun* afOastră şi dă n. bunu da Lic-Idru 1. ila. cinr-1 mai ascultă? Nici nu-1 mai priK um ciumi, că nu ştie cântece d-acum. Uite, mă duc Lă-1 cin I 1, spuse fata.

Pesie câtva timp sosi şi locotenentul Zăgănescu împreuna un bărbat slab, aproape uscat şi prea lung, Ştefan Turna-U, fratele mai mic al lui Scarlat. Era şi el chemat. Se imite lingă pat o ladă pe care se aşezară şi ei. Ştefan adu-e cu el şi MONITORIA ROMÁN, la care era acum un fol de re-htor-şef, cu noile proclamaţii ale Guvernului piovizoriu. irlat Turnavitu i-1 luă din mina şi le citi cu voce tare. Toţi rft mânioşi. La uimă, profesorul descoperi ceva care i se

Ini ciudat: „.

— Ia uitaţi, sunt aci şi nişte înaintări în armata, numai teri. De ce dracu să-i mai înainteze? Ce ispravă au făcut? Deivos întinse în grabă mina şi începu să citească eL Era vreo paisprezece ani în armată şi nu era decât locotenent, isese mai întâi câţiva ani la pompieri şi pe urmă, înlocuit olo cu locotenentul Zăgănescu, devi>nişe un fel de ofiţer i armamentul al Dejurstfei. I sc dăduse în primire, acolo igă Curtea Arsă, un fel de magazie în care erau vrcx) pa-U sule de puşti stricate, trimise la reparai. Le dregeau co zece lăcătuşi într-o fierărie abia mai mare dc-cit o pot-livârie.

Când sfârşi de citit lista sc încruntă şi mina îi căzu moale; perna cu faţă de pânză cu. w nici ro. şu dc la perete. Nu mai „ase o vorbă. Dincă luă N.^RNTOND de pe patul aşternut cu lacat dl cit şi se făcu?! i ti la faţă ca hârtia. Ştefan Turna-itu, dt' t venise pe drum >a locotenentul Zăgănescu, nu-i pusese U are MONITORUL în buzunar, căci nu ştiuse că-1, in-îTCsea/.; şi pe el asemenea înaintări. Locotenentul ceru să iţească. 1 singur încă o dată lista şinu mai spuse o vorbă.

Urm: un răstimp dc tăcere, apăsătoare, îiitreruptă în cele lin urn. de Dincă:

453 f

— Aşadar, ne ia înainte alt rând de ofiţeri mai tineri | ca noi.

— Ce vrei? mormăi locotenentul Zâgănescu, fără ca măcar să încrunte sprâncenele lui negre şi pline ca nişte lipitori. Suntem pompieri, noi nu suntem ostaşi.

— Păi tocmai de aceea ne-au mutat la pompieri, ca să ne scoată din oştire, clătină din cap cu amărăciune DcIvoSm, Ofiţer la pompieri înseamnă ofiţer la pensie.

— Şi ce băieţi buni avem aci la pompieri! Mă gândesc la bietul Dănescu. A rămas şi el sublocotenent. Şi mai sunt vreo doi, spuse locotenentul Zâgănescu, plimbându-se prin casă.

Deivos se strâmba şi luă cana furios de pe masă”

— Hai să bem. Popii m-au înşelat, muierile m-au înşelat, oştirea m-a înşelat. O să le plătesc într-o zi la toţi, să fie de pomină. N-o să rămân dator o leţcaie măcar. Nici popilor, nici muierilor, nici oştirii.

Scarlat Turnavitu nu mai scoase nici o vorbă. Era foarte îndurerat de necazul prietenilor săi. Lumina moale a opaiţului creştea şi scădea pe neaşteptate. ^

Când Axente Sever veni cu Dorcea pe la zece seara, odaia era plină de fum, căci locotenentul Zâgănescu, altfel foarte elegant, tuns cu grijă, cu bărbiţa neagră aproape frizată, fuma dintr-o lulea ţărănească Cheful era în toi, uitaseră de necazul înaintărilor şi ChioLve IX zicea mereu, lung, mormăit, lăsând apoi hangul cimpoiului să-1 tărăgănească suflarea în ison prelung. Când era prea chinuit de amintiri, Deivos îi lua vorbele şi le spunea aprig, aşa ca acum când, cu cana în mână, rezemat de perna de la perete, cânta răspicat, mistuit de furie, jucând doar cu mâinile:

Subt călcâiul cizmei mele Şade dracu şi-o muiere Şi mă-ndeamnă a face rele, Şi mă-nvaţă a face rele.

— Mă, să vă spui eu. Şi adăugă cântecului, care-1 răcorise parcă, o cugetare proprie: Muierea e calul draculuL, Asta e. Le cunosc pe toate., Sunt nişte târfe.

fill

BCARLAT Turnavitu suferea ca un martir ceas de

* ' se TOT vorbea despre femei. Mai a^ f^lui r – rta veninoasă şi oarbă a 1 i Deivo^i. e? v In mâini, chipul nepământesc al Tiu I UN strop din băltoaca! N care locot< r fteile. NU scotea O vorbă, fiindcă N ICI de apropiere între fata ATÂT de cu^ cai-e O iubea el şi celelalte femei.

>latic, *”roa] jând era vorB^respre femei:

—. mt î? Mie, sărăculele, nu miau ZUI rău NMmp.? bine ara avvit d. urma lor.

Dcivo rânji.

— Da. numai bme. D-aia eşti la pompieri.

— Ei, află că tot nu sunt supărat.

Sublocotenentul Dincă Bălşoiu fusese mutat la pompieri oidcă într-o seară de bal soţia colonelului, care îl vedea inia dală, uimită de frumuseţea lui, dănţuisc numai cu el, şi doua zi, vunind acasă cu locotenentul Zăgănescu, spre ui-frea lui, o găsi aşteptându-1 pc pat. Vru s-o sfătuiască să e cumipl'., dar nu fu chip s-o convingă. îi luase capul i mâini şi i”l săruta ca o bezmetică.

— Toată noaptea numai la gura ta m-am gândit. Aş fi Hiebunit dacă N-aş fi izbutit s-o sărut azi. Fie ce-o fi.

Dincă găsise că e mai curând nebună că a venit şi, ca să SC întâmple vreo nenorocire, plecă numaidecât cu Zâgă-*scu, şi nu se întoarse acasă decât când află că zănatcca a IBCAT. Se află în tot Bucuve^jtii fiindcă tot ea povestea în-mplarea la toată lumea, spunând că bărbatu-suu n-are de-% S-O lase dacă vi-ea. N-a lusat-o, dar a închis-o şase luni I mânăstii'e. Pe el, deşi se ştia că nu numai că nu era vinovat A nimic, dar chiar o îndemnase să se ducă acasă, mai>jle ipitar îl mutase la pomr* i 'vjnind că ofiţerii din o nerg în saloanele protij i^i că sublocotenentul m trebuie să ispitească cur Dincă nu se supără pe ŞiUlt c; să înainteze în ca. Uozofi<. Nici ea nu misupâ' a niciodată pe ferr

Ot vă:' ^du-se atât do iubit r. ia Uii u: u cum. secade, şi pace.

D (i s oftă prelungit şi scăzut, apoi strigă la Chiose să-i ftnte,;< Intccul lui'*, cântecul pentru care-1 îndopa cu fripturi şi turna mereu în cănită VIN i-ubiniu. Ei'a unul dintre acele nările boieioaice.

lorea nespus şi muncise 11 de ostaş. Spusese plin de

¦ît binele, sărăcuţa'. Nu mei nu se bucura cine ştie

I cântece de oraş cu care se trudea bietul Chioşc să le înv şi în care amesteca, după obiceiul lui, ale satului cu al< şului, şi până la urmă le cam nimerea.

Capul bătrânului, cât un pumn şi jumătate de-al lui, f barba căruntă şi cu obrajii scofâlciţi, rămase câteva aplecat pe umăr, cu privirea în gol, ca şi când ar fi ascu în ol însuşi: apoi începu cu un dor amar, tocat mărunt, silii şind fiece pereche de stihuri cu câte un „măi” uşor ca o che> mare tristă.

Uite-o zău, uite-o zău.

Parcă n-am iubit-o ieu. mâi. ^ il

Trece-acum pâ lingă mine.

Parcă nu mă vede bine. măi., Că-i luai fusta de tafta. Şi papuci dă catifea. măi.

Uite casa. uite poarta Unde ma aduse soarta. măi.

Aci Deivos îl întrerupse, scuturându-şi mâna păroasa uarbat oacheş, nerăbdător parcă. Chiose punea chiar în câni cele vesele o tristeţe îndepărtată, o oboseală de viaţă zăd; nicită. Acum chiar, dacă gândul era certăreţ şi jucăuş, zic^ rea era de o nespusă duioşie. Deivos îi luă viersul din gmri legănându-1 încă o dată, dar cu un iz amar, cu o deznădejdi înecaţjii în vin.

Uite casa, uite poarta Unde mă aduse soarta. măi.

Făstra totuşi în acel „măi', cu care se încheia fiecare distih ca o punctuaţie cântată o întorsătură înmuiată a glasului, o neSfârşită păreie de rău stăpânită bâi'băteşte.

Treptat insă, cu distihurile următoare, pe cai'e le zicer^ încă o dată, mai pătimaş, după ce le îngâna, cu o durere d unul singur, cimpoierul, Deivos se frângea şi el într-un su moale, ca o ciudă înduioşată

Uite-i nasul, uite-i gura, Uite-i şi cftutătura. cnăL.

Ofta uşor şi clatină din cap cu o durere strepezită morou „ ciuda, dar tot surâdea cu ochii neagri pe jumătate închişi, ropit de arătarea, în sinea lui, a vreunui < ca un tiilisi^u^ care nu-1 putea uita.

Cât să ţine da măreaţă Pcntru-n i>etic de negre

Zlmbea, parcă s-ar fi ^'adit la i copil prostănac şi funp: ^ r'ăluia trecutul cu gingăşie aiiicU*^^A

C-aşa strânsu-mi sta în braţe, Du n-o mai vedeam Ia faţa. mai.

Se răsucea în el, ars de amintiixdar surâsul moale şi-1 ăstra subt mustaţa neagră, tunsă.

Uite-o zău, uite-o zău.

Să uită la mine rău. măi.

Parcă n-am iubit-o icu. Parcă n-am iubil-o icu. mă.

¦'Biruit de cine ştie ce îndepăilate amintiri, şi el, bătrânul wose, avea faţa schimonosită şi i se prefirau lacrimi de-a ongul nasului, în barba rară.

Când îi văzu ochii umezi, Deivos se înfurie, scrâşnind din Unţi. De-abia se ţinea, şi el, ca să nu-i dea lacrimile şi se iHmba de silă.

— Uite, aşa era de mică, s-o ridici cu o mână. dar avea le dracu-n ca. îi plăceau dulciui'ile şi mă căuta prin buzunare, ŢMD veneam, ca un căţel. Eh, hai să vorbim despre altceva, î mi-e scârbă.

Şi iar bea şi iar cânta, pe când ceilalţi tăceau îngânduraţi.

—. într-o seară viu acasă.

Dar nu povesti mai departe. Iar se strâmbă de silă. Iar 'u cât p-aci să-i dea lacrimile.

În siitisCacţiilc dragostei, totul era uşor şi limpede pentru Dmcă şi totul era greu şi chior pentru dragostea aprigă a lui Deivos, niciodată împărtăşită.

În timp ce fata aducea talerele cu friptură pentru noii-venilî, Axente Sever, care nu pricepea nimic, întrebă din >chi pc Scarlat Turnavitu ce s-a întâmplat. Acesta ii spuse

ÎNCET la URECHE tărăşenia înaintărilor în armată. Axente SERŞM SE GÂNDI CĂ ei poate GREŞESC punând atâta preţ pe această CI| RIERĂ ofiţerească, dar oricum, toţi trei au chemare pentl^ asta şi pot fi dc folos patriei. Nu se poate goli oştirea DL ofiţerii buni subt pretextul că nu le e gândul decât la grade câştigate. Un guvern trebuie să ştie să folosească spre bineh poporului asemenea oameni. Se hotărî să se ducă a doua 9 negreşit la Bălcescu, să-i arate ce greşeală s-a Xacut. _^

Marţi de dimineaţă Palatul Administrativ răsuna de stri gate mânioase. Telegescu, în cabinetul lui loan Voinescu I îi cerca socoteală şefului Ştabului oştirii pentru chipul ¦ care se făcuseră înaintările în armată de către guvernul RM voluţionar. '

— Aţi fost armată de ciocoi şi aţi rămas annată ciocoi. Aţi lucrat voi între voi cu porţile închise. Şi ăzniţi să numiţi asta democraţie. Colonelul Voinescu, de obicei arogant şi cu maniere ue diplomat, în acelaşi timp, speriat de acest mod de a i se vorbi, căci aşa nu i se vorbise niciodată, se folosea acum numai de manierele diplomatice şi se făcea că nu bagă dgj seamă tonul ncobicinuit cu care era apostrofat. ^

— Cetăţene Telegescu. Vă rog să mă ascultaţi linişt. Trebuie să înţelegeţi că în cariera armelor se cere şi mu ştiinţă, multă carte, se cere disciplină. Nu oricine poai|| înainta în această carieră. Aici nu se admite întrei'upere

Ca mai toţi specialiştii, colonelul Voinescu voia să fac din Hieserie o castă, cu un fel de ritual al ei, cu legile proclamând anumite insuşiii ca esenţiale, cele pe care le ai| ei îndeosebi.

— Ce ştiinţă? Ce carte! Toţi proştii aceia pe cart. –, înahâtat nu ştiu nimic. îi cunosc pe toţi. Vai de săraca ţară, dacă vrea să fie mâncată de ei.

Tell, auzind aceste vociferări din cabinetul lui, care era alături, intră cu o mutră severă, autoritară, de jMroaspăt ge^ neral, făcându-se că nu-1 cunoaşte pe Telegescu.

— Ce e aci? De ce strigi, cetăţene? Ce doreşti?

Telegescu NU RĂSPUNSE nimic. Tell socoti CĂ 1-a intimid ÎN realitate, fostul parucic condamnat la ocnă era cu oclui Vântuiţi pe epoleţii şi galoanele lui nou-nouţe. Deşi Telegescu

Îúsese lui Voineşcu ce doreşte anume, ci protestase doar ncipiu împotriva înaintărilor de care luase cunoştinţă în colonelul se socoti abil, si:) unând liniştit şi perfid: Cetăţeanul Telegescu socoate că înainlăiilo p (făcut nu sunt democratice. E r îmulţumii din NOU. L.

care

: i dom-

|i-sa, ca fost pai^ucic, n-a fost primit irii şi înaintat!

Faţa negricioasă a lui Telegescu ap ri peste birou să pună mâna în gâtul c nekilai

— Ciocoiule, ţi-am spus asta? 1. ^răzneşti spui că lam cer ' eu să fiu primii ^^ă în cadrele ofiţ: erimii?

— Ai* aci, întrebă sinet ' il de data asta, Voi-”cu, aţi. aci ce doreşti, cetă. ¦

Tell, c ve înţelese cu dezamăgire că nu l-a intimidat nicî-ácum pc Telegescu, îşi văzu autoritatea în joc şi îşi aminti datr-o dată că fusese cândva coleg de regiment cu mâniosul ctăţean.

— Cetăţene Telegescu, de ce nu spuneţi limpede ce doriţi? I? ce sunteţi nemulţumit?

În clipa aceea intră în birou, cu autoritatea lui de secretar guvernului, Alecu Golescu, Arăpilă, întovărăşit de Axente ver, mai bine zis intra Alecu Golescu mai mult târându-I 3^AxerSever, care venise mai întâi în bii'oul lui Bălcescu, nde se găsea şi el, să se plângă de înaintările în armată itransigent şi îndrăzneţ în acţiunile m. ari, dascălul de la adu-Vodă era cuprins de sfiiciune când vorbea de-a dreptul l1 personalităţile cu oarecare suprafaţă, meritată ori nu. Şi lai ales avea un respect ardelenesc pentru oamenii mai în îrstă decât el. Se socotea prea tânăr, deşi împlinise de curând ouăzeci şi şapte de ani, şi mai ales apărea în el feciorul iobagi fugar de pe Mureş. Odată biruit acest complex fizic^ mul era cutezător şi de neînduplecat. Dealtfel, tot atât de in-âgnat era şi Alecu Golescu.

Tell, văzându-i intrând pe cei doi, socoti că a venit clipa a-şi recâştige autoritatea:

— Frate Telegescu, dacă nu ceri să fii primit din nou cadrele oştirii, atunci spune-ne de ce eşti nemulţumit?

— Aţi putea să-mi spuneţi şi mie ce fel de înaintări re-'uţionare sunt astea care continuă nedreptăţile făcute şi aşa iar pe de lături pe cei doi ostaşi revoluţionari. locóte-'>ejfttul Deivos şi sublocotenentul Dincă Bălşoiu? Sau un sub-Itocotenent ca Dănescu? în schimb aţi înaintat o liotă de

Cei doi, Alecu Golescu şi Axente Sever se priviră întrebători, căci nu pricepeau de unde aflase Telegescu de nedreptatea care se făcuse prietenilor lor. în realitate, acesta aflase despre înaintări din Moiiittmil român.

Tell, auzind că e vorba despre Deivos şi Dincă, păru că răsuflă uşurat şi întoarse impozanta-i făptură spre cei doi sosiţi luându-i parcă martori ai uşui'inţei cu care procedase Telegescu într-o chestiune care e foarte limpede, dar, e drept, numai pe înţelesul oamenilor pricepuţi.

— Vezi, frate Telegescule, acum eu înţeleg mânia dumitale de revoluţionar, dar trebuie să-ţi spui că priveşti lucrurile cam prea simplu. O armată revoluţionară nu e o armată de gloată, este tot o aâ'mată adevărată, pusă însă în slujba ţelurilor levoluţionare!

— Crezi dumneata că această armată de ciocoi va fi vreodată sincer şi cinstit în slujba poporului?

Alecu Golescu şi Axente Sever se tot priveau miraţi de această potrivire, care făcea ca ei să nimerească tocmai pe aceas^. ă discuţie. Arăpilă ii făcu semn însoţitorului său să aştepte.

Teil, care avusese discuţii cu Voinescu şi ceilalţi ofiţeri pe chestia asta, începu să vorbească liniştit, stăruind pedant în concepţia lui:

— Nu e o armată de ciocoi, frate Telegescule, este o armată de oameni care-şi cunosc meseria. Ofiţerii de azi trebuie să fie oameni de carte, să aibă meşteşugul de a comanda în sânge. Aste calităţi se cer de la un ofiţer.

— îşi cunosc ăştia meseria cum mă pricep eu la spiţerie! Ceea ce văz, însă, este că dumneavoastră, domnule general, vă prelaceti că nu ştiţi că dacă Deivos este ţinut de paisprezece ani în acelaşi grad li Dincă Bălşoiu a rămas sublocotenent bătrân şi el este fiindcă au fost oameni curajoşi şi au spus totdeauna cinstit ceea ce gândesc, şi asta n-a plăcut superiorilor lor. N-a plăcut domnului colonel Voinescu, care de zece ani face şi desface totul în oştire, şi dumneavoastră il păstraţi şi acum, ca şi cum poporul român s-ar pierde fără grozava dumisale pricepere. Vă sperie pe toţi cu ifosele sale de specialist, de parcă i-ar fi scris moaşa pe frunte de la naştere, fără mine nu se poate”.

Colonelul Voinescu tăcea cu un vag surâs, având aerul să spună că pe el nu-1 ating asemenea violenţe naive, dar TeB se mânie de-a binelea, mai ales că-i vorbea un fost ofiţer,

460 ine u e une ling i

L t tat^ pei ned

Iirc trebuise să părăsească oştirea tocmai din pricina nesu-inerii. Vorbi însă jucând p<* aluzii numai p^ ' cei doi

— Frate Telegescule, dumneata ar trcb. priccf Jală că oştire fără ascultarea suporio. fara sup-jncr* uă disciplină nu se pr) ate. O astfel de oştiri' (m h'aida, Ju este o armată demnă de numele asia Am; c. * sj-junerc, cere răbdare. Nu se poate fac„- cu ţâfnă i c: î'>ar. (. ingur mi-ai spus că Deivos şi Băl – „iu aveau obiceiul h iscute ordinele primite ^ ă facă ai mult de cap! ¦u asemJaca oameni armi. îu are (face.

Închi iase dintr-o dată acludent, definitiv şi apoi e întoa '^n brusc spre Ale' i Golescu, ca să cunne discuţia, onvins i a spus ultimul cuvânt:

— Doreşti să vorbeşti cu mine. frate Golescule, ori cu om nul colonel?

Arăpilă se încruntă şi răspunse scurt:

— Cu amândoi.

Tell ridică uşor braţele în semn că este la dispoziţia lui:

— Atunci fii bun şi spune-mi. nu te supăra că te-am nut să asişti la o discuţie fără interes.

— Ai să vezi, dimpotrivă, că are foarte mult interes. Jiţe. a venit la mine, să-mi arate că am groşii, fratele Axente Wer. Şi mie mi s-a părut că are dreptate.

Tell îl privi mirat, aşteptând totuşi să continuo.

— In care ccstiune?

— Păi tocmai despre Deivos şi Dincă Bălşoiu voiam să-ţi (vorbim şi noi. Nu ne-am putut închipui că nişte ostaşi 1(votaţi revoluţiei ar putea fi ţinuţi mai departe în nedrep-alea în care i-au ţinut oamenii vechiului regim, tiecindu-li iar alţii înainte.

— Nu e acum clipa să repaiăm astfel de nedieptăţi, şi Ipe urmă trebuie să vedem mai întii dacă ele sunt cu adevărat ti (dreptăţi şi dacă ele sc pot repara, răspunse proaspătul general ţâfnos.

— Cum să nu se repare?

— Păi, deh, o de văzul dacă aceşti doi prieteni ai noştri au cu adevărat însuşiii de ofiţeri superiori, căci dacă îşi reiau rândul în înaintare, vor fi pe calea care duce la cinuri su-perioaie. Vedeţi, nu putem introduce politica în armată. Şi aici Tell îşi aminti de ameninţările lui Voineşcu, de alaltăieri seară.

Aiăpilă avu însă un rânjel amar. Ca un ofiţer care s-a culcat sâmbătă maior şi s-a trezii duminică general -

COM aflA9 Il IPUKSE Tentnot CALLKYPL Ghici DUMINIRI P I PRFNZ, U mMá„ TRRAM UMHRLTA A PĂTATULUI ue TA TÍ (fl TORBA ci firaaa aa DE OBICRI ir LINGURI ti MOKRL <.ifo” – $1 ínainfM^ NUMAI DATORIIÁ REVOLUŢIEI, acum %a VOR Ir^rr POLITICĂ ÎN ARMATĂ„, U SCOANE bine DIN IAR-He ~ AM! ^A-ŢI SPUI o VORBĂ, FRATE. PE CÂND prmm ^VIRLI fi TNVFLŢÂM CARTE, am EVNOSCUT O FAMILIE RAM ARI^^TOI „ CK FELUL EL şl tan PRETENŢIOASĂ IN MORAL. DAR era MAI MORALI DTOITRE AL ti ERA O MĂTUŞĂ, C^IRV FUSAAE O POAMĂ In TINEREŢEA il CÂND AE MIRA CINERA CĂ TOCMAI EA VORTIEŞTE ATTT DEAPN^ MORA LÍTATE fi ESTE ATÂT DE CERTĂREAŢĂ CU CELELALTE fcmrl DIN FAM CONTESA SPUNEA AŞA pe ŞLEAU: ^JUNGE O CUNRĂ IN (ANU. NOASTRĂ.' AŞA CA EU XIC LĂSĂM MAI MOALE CU FRICA POLITICĂ. MAI ALES CĂ NKN NU E Torbw N^HTICA ĂLORN DINALN TEA NOASTRĂ. E VORBA DE OAMENII RE> OAMENI DE CAN

NOI AVEM NEVOIE, Ou tl DE N”>I. Uit STE ţk PĂRERET

FRATELUI AXENTE.

AXENTE, IRŢCRUNTAI Uc inimc, moiiuai cu uu? iii

— APOI, CĂ CHIAR aţa.

— PUTEAM SĂ NU FACEM ÎNAINTĂRI, IAR ARĂPILĂ, daci le^AM FĂCUT, TREBUIE şi LE FACEM CU CUGET REVOTUŢIOI DEMTTFEL, LA ACEŞTIA DOI, RU AŞ ADĂUGA ŞL PE cipManul TAOLINNJ CEL CARE A FOST ARESTAT CA LUPTĂ TASUFLEŢLT P^NTRA FVVOHIT Şi PE CL l-aţi LĂSAT DEOPARTE

TELL SE FLTĂPINI ACUM >I i. ^a >v EXPLIC.

— DACĂ AŢI FI RĂMAS a.; ORL Ja ŞEDINŢĂ, U<

FRATELE BĂLCESCU, AŞA CUM V*AM RUGAT, AŢI FI AFLAT ROSIUL tacm tor ÎNAINTĂRI. AM FO<„T OBHGAU %& CONSTITUIM UN TRIBUNA MARŢIAL. ACEST TRIBUNAL TREBUIE făcut dupi „NUMITA RAGUL OSTĂŞEFTI. TREBUIE PREZIDAT DE UN L în GRAD CU

BEACU ai SOLOMON, ASISTAT DE DOI iiia; JII DOI CĂPĂŢÂNI. L^U^ FĂCUT DECI PE PLEŞOLANU COLONEL. Aveţi CEVA DE ZIS? ACI INTERVENI TF^I^^SCI ram tftr? >„/^ N”t TIMPI. I

— DACĂ N-AR I P# el POTENT AĂ*L FACT ţi ŞI GENERAL, CĂ ŞTIU CE POUTE

— ÎMI PARE bina ci EŞTI şi DUMNEATA o dau DE PĂRVREI noastră. MITROPOLITUL şl UIADE, DIMPREUNĂ CU MEMTNII gu VERNULUI, AU SPUS CĂ ar F 1 NEDRT^PT CA PLEŞOIIMU SĂ DEVIE SUPERIORUL MEU ŞI ATUNCI MÎ-AU PROPUS GRADUL DE giMMral, P” rl-am a'< NTAT CU DESTULĂ GREUTATE.

VOINE&4. SE IN GÂND CU DISPREŢ, ADUCTNDU-şl AMINTT^ i. IIISCUŢIILE AVUTE, ŞI ZÂMBI OIAI ALAŞ DE TRUDA PE CARE şi-O DĂDT^J TTIL CA SĂ I SE FACĂ UITATĂ DA căire OFIŢERI ÎNAINTAREA ATÂT DI a co

— E un sincer revoluţionar, un pătimaş revoluţionar, nu mai încape voibă.

— Ei, şi socoti că nu e un om de stânga?

— Prea de stânga. Nu e bine nici aşa de stânga cu orice preţ. Robespierre a ştiut cc face când 1-a trimis pe Hébert la ghilotină.

A doua zi Tell, plictisii şi iritat, chemă în cabinetul lui pe Voinescu I.

— Colonele, mi-am adus aminte aseară că locotenentul Zăgănescu nu e decât locţiitor la et^manda roatei de pompieri.

— Da, îngâna Voinescu, titular e căpitanul. şi aci spuse încet un nume de fiu de mare boier. Acesta, după o ceartă cu Odobescu, fusese mutat, drept pedeapsă, la pompieri, dar nu se înfăţişa. se niciodată la comanda companiri, care rămase astfel în mâna vechiului locotenent.

— Numeşte-1 atunci în locul lui pe Zăgănescu. îl mai domolim şi pe Arăpilă ăla.

— Să-1 şi înaintăm, domnule general, că e cam întârziat în rang? Întrebă Voinescu afectând o supunere exagerată, ca să măgulească epoletul proaspăt al lui Tell.

— Nu, răspunse acesta scurt. Lasă-1 locotenent. I-ajungo. A doua zi apăru în Monitorul román ordinul pe armată prin care locotenentul Zăgănescu era numit comandant al roatei de * pompieri.

> In ediţia 1955: „pe* in. cd.).

DRUM SPRE FOCŞANI

La şedinţa de a doua zi (duminică), se anunţase că va fi iptrecei acvmi spre Constaniinopol Talâat-Effendi comi-irul tui' ¦ de seamă, care venea de Ia Iaşi. Cum cei mai mulţi lembri ai guvernului nu mai dorm noaptea de frica invaziei uterilor protectoare şi li se năzare că văd numai fesuri şi iciuli circasiene la tot pasul, Bălcescu fu rugat să-1 întâmpine X Focşani pe Talăat şi să facă împreună cu el drumul cu roaşca spre Bucureşti, explicându-i, cu „marafeturi” isto-ice, cum ziceau ei, că revoluţia este un drept istoric al oporului român, la care acesta n-a renunţat prin tratate şi apitulaţii. Să facă tot ce poate ca să câştige pe turc de partea ăuzaşilor. Cu milă şi dezgust privea Bălcescu la aceşti oa-leni care, ca să-şi facă puţin curaj, făceau glume de mânji. Marafeturi istorice„. Dar, până la urmă, primi. Simţea ne-'oia să facă un drum lung, ca să-şi mai adune gândurilo, să „adă limpede în jurul său. Luă cu el şi pe Toma, care venise mume să-1 vadă în ziua aceea acasă. îi arătase pandurul imărăciunea, durerea ţărănimii, care se văzuse înşelată încă) dată.

— S-a tras înapoi toată bucuria satelor. Ce vorbă-i aia,. *ă azi să facem claca ca şi până acum, dar că mâine să dăsfi-nţează? La târg, la Găeşti. într-o cârciumă, stă scris pă un perete: „Azi cu bani, mâine făi'ă bani”. Am înţeles. Mâine, /orba aia, la pastele cailor.

Ce i-ar fi putut explica Bălcescu? A ridicat din umeri. Va căuta dezlegarea pe drum. Se vor sfătui. Drumurile lungi l-au ajutat totdeauna să se adâncească în el însuşi, să descopere legături noi. Unele cărţi le-a scris cutreierând ţara în trăsură. Mai ţinu să ia cu^el şi pe Marin Serghiescu, pe care

* Talâat Effendi, comisar al înaltei Porţi în ţările romane (n. ed.).

vrea să-1 trimită spre Brăila, unde auzise că se găseşte pe o navă austriacă praf de puşcă de vânzare.

E mulţumit de plecarea lui mai ales guvernul, fiindcă acum va putea scoate afară, cum se zicea,. publicaţia către fraţii săteni„, în lipsa lui, dar iscălindu-1 şi pe el conform înţelegeria dintre membrii conducători ai „Frăţiei'*.

În ajun de Drăgaică nopţile sunt scurte, iar dimineţile luminoase de te ameţesc. De pe la trei, când abia mijesc zorile, oamenii se grăbesc spre lanuri, porniţi ca la drum lung în care, căci pogoanele lor sunt departe şi merg uneori tc>t neamul de la bărbaţi la neveste şi copii, cu ulcioare şi bote cu apă, cu bruma de merinde pe care o pot încropi pentru ziua întreagă, în ştergare. Tot aşa, de dimineaţă de lot pleacă la drum şi călătorii chibzuiţi, care nu vor să-i prindă căldurile năucitoare ale nămiezii în câmp, fără pic de umbră, năclăiţi de sudoare şi de praf. E mai bine ca, atunci când soarele loveşte în creştetul capului, carul sau trăsura să fie trase pentru un ceas, două undeva lângă vreun puţ cu ciutură şi cu umbră de copac, dacă nu se poate să se afle unul chiar lângă o margine de pădure, ca să laşi vitele ori caii să mai şi pască.

Droaşca în care călătorea Bălcescu era încăpătoare şi bine aşezată pe arcuri. Turcul o să fie mulţumit', îi spusese el cam în bătaie de joc Ţiţei, care nici nu mai dormise pregă-tindu-i cite unele de drum şi care il petrecu până la trăsura care aştepta de cum se crăpase de ziuă la poarta casei cu gard de şipci vopsit verde, ici-colo înnădit şi cam şters de ploi. Pe capră, lingă surugiu, era Toma, care nu vrea meargă înlăuntru.

Bălcescu fu din toată inima bucuros când îl ştiu cu căci îi plăcea să aibă tovarăş de drum un băi-bat atât de ini-” moş şi atât de cuviincios. Când îl poftise să meargă, omul s-A cam codit, căci nu se încumeta să călătw^ească alături de uof boier, dar până a doua zi s-a răzglndit, socotind că poate totuşi Bălcescu ai'e dreptate. Tot atât de multă plăcere îi fâeu şi Marin Serghiescu, pe care trăsură trecuse să-1 ia acasă. E cel mai vesel tovarăş de drum, măcar până la Buzău, căci de acolo se abate spre Dumitru Golescu, administratorul de la Brăila, ca să afle de la el mai de aproape ce e cu acele butoaie de praf de puşcă pe care vrea să le vândă o corabie

¦ iistriacă ancorată la Galaţi. îi mai întovărăşea un parucic, fire deocamdată mergea şi el în droaşcă, urmând ca de la bcşani să întovărăşească pe oaspete înapoi călare, ca ofâi i ordonanţă.

La început au întâlnit numai tarlale de poi. ui: J; u^^ din-olo dc Otopeni, cât vezi cu odiii, su ii nu. nai lanuri a^r:

13 grâu copt. Oameni întâlnesc deocan ala pur,; ai după >icei au început secera departe de d nv r<. aa; a. i î coboară la pas spre balt ime mu 1 do zor u un tuiig nor de e cu mâna streaşir m la pas, ocolind Totuşi sătenii ace e raze, e depa. eau n-e ari u au a

: iftichii ad (ic f.”,. nd droa. /ja sa ivv.'^tt: rubt ploaia – i arma ci, oamenii o piivesc cercelatori. bănuitori Caii méf-a şleaul şerpuitor după un pâlc Il nu fugiră ca de obicei; acum şi ei ca s-a petrecut ceva neobicinuit la Bucureşti ot aştc iptâ veşti noi

Se vedeau mai toţi, căci puţini aveau opinci şi unii numai e cele de scoarţă, cu picioarele goale, scorojite şi însângerate ie miriştea proaspătă, dar cei tineri, flăcăii şi fetele, căliţi e soare, cu gurile uscate, cu ochii tulburi de oboseală, erau <uşi cei mai mulţi voinici şi arătoşi în arderea tinereţii lor. i mai vârstnici în schimb, bărbaţi şi femei, erau istoviţi ainte de vreme de truda tară odihnă şi fără nădejde, dc 'Tcă i-ar fi supt ţarina. Bărbaţii erau cu bărbile ţepoase, cu untile osoase şi părul rărit, cu mâinile puternice parcă doar Ln vinele lor uscate şi întărite ca nişte vine de bou. Femeile au tot atât de scofâlcite la faţă, dar pe deasupra li se vedeau gurile strânse ca nişte pungi.

În sat erau mulţi bolnavi de friguri şi fuseseră lăsaţi la ¦rdeie cu copiii chinuiţi şi ei de muşte. Pe toţi de pe mirişt” mistuia arşiţa şi aveau mijlocul parcă rupt cu cleştele din icina încovoierii la seceră. Ei nu erau în veac cu civi-^uzaţia parfumată a boieroaicelor şi cu fracurile şi discursurile franţuzeşti ale boierilor. Erau rămaşi în urmă de Ia Éiceputul vremii, apăsaţi, zdrobiţi de cei care, deasupra, sus de tot, surâzători şi cu mofturi sim. andicoase, îşi trăgeau propria lor sevă din vlaga oamenilor aceştia prinşi de pământ ca rădăcinile. Conştiinţa realităţii sociale funcţiona ca un: ^is-tem de supape inverse, ca la maşinile astea noi cu aburi, dar mari cât toată ţara, care făcea să se uite orice legătură între ce e su;: şi ce e dedesubt.

Atunci când se deschidea o supapă, aia de sus, se vedea numai o lume căreia i se cuvenea ^i i se dădea totul Lumea

467 aceasta socotea că nu datoreşte nimănui nimic şi îşi afla tot soiul de merite tocmai pentru că era sus. Nimeni nu era stânjenit, fiindcă supapa cealaltă era închisă de parcă ar fi astupat alt tărâm. Nu se vedeau deloc clăcaşii asupriţi şi storşi de sevă, pentru ca să fie atâta lux sus. Dimpotrivă, când se deschidea supapa vederii de jos, se arăta numai o mulţime suferind amarnic ca un tărâm al de/nădejdii, fără să se ştie legătura cu cele de deasupra, nefiind îngăduit să se spună că dacă n-ar fi sus aşa cum e, n-ar fi jos atâta suferinţă.

— Nu e drept să mai fim scoşi la munci pă moşia boierului. Costituţia nu dă voie.

Cel care vorbea, Florea, un sătean amărât, cu umerii încovoiaţi subt cămaşa ferfeniţă, cu fruntea cheală şi mustaţa ca'o lipitoare, îşi puse puţin scuipat pe sângele care i se prelingea din laba piciorului, dintr-o înţepătură în mirişte.

— Dă unde ştii tu? îl întrebă ridicându-se din şale, cu greu. un bărbat cu umerii înguşti şi gâtul lung.

— Iaca, ştiu. Pă lângă Dunăre Costituţia a venit într-un sat. A văzut oameni aduşi cu dorobanţii la muncă. A spus: „Acasă'. Da' dorobanţii: „Păi ăştia sunt clăcaşi*', – „Dă acu încolc” iui mai sunt clăcaşi, a spus Costituţia. Toată lumea e slobodă.'^

Se opii din secerat şi un altul, îmbătrânit, spin, cu nenumărate creţuri subt ochi, cu gura pungă.

— Le-a dat şi pământ?

— Dă fiecare cap dă om zece pogoane. Spinul se scarpină în cap minunându-se:

— Auzi, fi-ate? Atunci s-o chemăm şi la noi în sat.

— Păi, că numai aşa. întări Florea. Altfel nu vine. Diseară pleacă cinci oameni din Periş, alţi şase dân Pucheni şi pleacă şi Druţu cu cinci oameni dân Săftica la Bucureşti, să aducă şi la ei Costituţia aia ca să-i mântuie dă clacă, să le dea pământ.

— Păi, noi ce facem?

Spânul îmbătrânit se uită în jurul lui şi spuse bombănind:

— Io zic să mergem şi noi.

Un bătrân mărunţel şi uscat, cu barba încâlcită, îi ziceau moş Bireacă. îi sfătui să nu se ducă:

— Măi, Costituţia să dă cu boierii şi ne lasă tot robi. Dar spânul stăruie biruit de foamea de pământ.

— Acu, io zic că moş Bireacă nu are dreptate, mă Flo-reo. Ar trebui să mergem, numai că, mă, dă mers e uşor, Bucureştii nu sunt cine ştie unde, vorba e unde te duci rşi dă unde iei şi tu un bot dă mămăligă, că am auzit nevoie să stai cinci-şase zile, şi pă urmă unde îţi pui noaptea?

— Ei şi tu, mă Gutuie! Nu vezi că suntem aproapo în ul verii? Omul doarme unde găseşte, şi pă lân^ă > cd la nevoie, iar dă mâncat mai găsim şl i m rimiăn la allu dincolo, cite un gogoloi dr u-ţnaii^â ncolo. <ă

|3ipă o să luăm d-acasă. Aşa fac oar mi om:; inrl< i. i am auzit că merg din to ^ părţik ^ r < > v i j o cu cl

— Ha idemr baie' Mva p; ica aia. Cică „Hwi ucurcşf i! ^ lai; ^a m iioşiii.

nu mai spi>roip >'-V., acâş! r inanzul mic,. eu hai'apniculÉr.„. f dorobanţi f) să va spula ui'mă şi dă c^'-au balul nev. ¦^i”1o Şi pocneşte^ deasupra capuMi 'aasa. de fudulie, ca să arate' şi atinge doar ne ji omului când vrea. i. Marin Sorghie. seu şi Toma mergeau pe jos, la i maintea trăsurii. Când ajunseră în drcplul pilcului ii, ncgri-arămii în bătaia nemiloasă a soai'elui^ se ^ră. Bălcescu. mânios şi îndurerat, întrebă pe dorobanţ;

— Ce-i asta? Ce cauţi dumneata aici? i Dorobanţul, răscopt de căldură, cu căciula în cap şi cu andirul de dimie albastră închis la gât, care nu înţelese' rebarea şi voi să se arate zelos, ameninţă mai întâi cu ha-^ fonicul, dând buzna cu calul peste cei care vorbeau.!

— Hai. mă, şi apoi se întoarse spre Bălcescu. Ja, li s-ai IPt la cap Costiluţia aia. Nu mai vor să secere.

— A cui este moşia asta? j

— Mi se pare că este a unui boier arendaş, Tavliccanu,; Ifl-ş' cum îi zieo.

Bălcescu se uită lung la Toma:

— Şi pe voi cine v-a trimis aicea?

— Boicru ispravnic.

— Păi, nu ştiţi că s-a scos claca?

Un ţăran matur cu sprâncenele groase, negre la rădăcina inui nas scurt, dar puternic, cu fălci tari, care se apropiase tâel din urmă de pâlcul celor care vorbeau, îl privi ÎUng pe fBălcescu, cu ochii de dulău.

— Cine s-o scoată?

— Guvernul şi. încurcai, Bălcescu mai scăzu glasul: Dar doocamdaiă. sa vedeţi. j

— ' ubernu sunt tot boierii. Ai văzut dumneata corb să*

SCOATĂ ochii la alt CORB? Şi câtu-i lumra n-ai SĂ vezi. Nimănui nu-i pasă dă clăcaşi. că ei nu-S oameni!

„De sute de ani, îşi zice Bălcescu, poporul asuprit şi STORS cu duşmănie de toată vlaga lui în folosul câtorva simte ce simte omul din faţa mea. Acestor oameni niciodată nu li s-a dat nimic, totdeauna li s-a luat Statul If^-rx fost totdeauna duşman.”

— Bine, oameni buni, acum e altceva. Acum e revoluţie. Săteanul, Dz-uţă îl chema, se uită PE SUBT sprâncenele TARI, | negre şi stufoase, bănuitor.

— Am aflat şi noi cp e cu rivoluţia asta. Scoală tu să şez io. Pină la urmă să înţeleg boierii între ei, tot pă spinarea noasti'ă. Că vezi dumneata, o mână spală pă alta ŞI amândouă obrazu. Şi scuipă într-o parte CU silă. Obraz boieresc.,.

Bălcescu strânse mâna sprijinită pe aripa droaştei. Are omul dreptate? Aşa o să fie oare şi de data asta?

— Mă Druţă, îi spuse căutând să-1 domolească moş Bireacă, cum vorbeşti tu aşa cu boierii, mă?

Dar omul îndârjit nu se mai putea opri;

— O să vie într-o zi rivoluţia noastră,. Ehei! Atunci O să arză conacele şi curţile boiereşti, zi şi noapte cu tot ce e în ele, dă o să să vază dă la un sat la altu, aşa ca să să ştie. Atunci o să fie şi rivoluţia adevărată a clăcaşilor. N-O SĂ rămâie piatiă peste piatră din palatele alea dân Bucureşti. Că sunt toate făcute dân sudoarea noastră. Atunci o să ne luam singuri pământu. N-o sa fie nevoie să ni-1 dea nimeni.

Marin Serghiescu începu să cânte încet şi cu tâlc: „Rabdă mimă şi taci'. Toma se uită lung la Bălcescu, care nu mai spuse nimic, toropit de cele aflate, făcu doar semn surugiului îngăietânat să pornească. Oamenii privesc şi ei îndelung după droaşcă, nedumeriţi.

— Măi Druţă, ce-o fi vrut boieru ăsta da la noi? Druţă scrâşni printre dinţi, încrâncenat ¦

— Şi. uite, CE di^oaşcă arc.

iii tuaLu baiLic pc ca. ^. străbătură până trecură Ialomiţa If ^nre Buzău, sătenii erau scoşi cu biciul dorobanţilor pe mo- |j ŞLILE boiereşti. Bălcescu era abătut. Nu mai putea gândi, SE ^| simţea învins. După câtva timp msâ firea lui DC TOTDEAUNA BIRUI, iar DESCURAJAREA SE arăta TRECĂTOARE. VEDEREA ţăranilor mintea tomón? Eent ni e se în 'a de a. IVdi _: – '. ¦ ¦. '. ¦; am prT' ia co r:”'-a-'. M, nj. u r'.:; scrive ': -'c'-^i in_¦r'-^viK': J. dir/a e' '„'^'^a-'. A aşicrnul p^- hír-íie în. i, ani mie la ort., fără să-şi neasemuijail^aducátor al Ciut arii ildiţi şi purtaţi pc lanuri, cu aprigă silnicie, în loc să-1 (boare, sfârşi prin a-1 îndârji şi, a-l răscoli cu totul. îşi spuse, nu se va abate pentru nimic în lume de la telul hotărât.

După o noapte petrecută la Ploieşti, pe unde ocoliseră nadins, ajunseră la Buzău prăfuiţi, nemâncaţi, cu <- ' boţi, dar administratorul le găsi cu uşuidnl„^ i') C u' tre, fiindcă refuzaseră să meargă la ospăta tiv cin vrvmc ie aduse la fiecare în odaia lui câtâw ^ aşi obosit, nu putu să d (rrua dâpt se spu”: ese de cu f^rnrá c irtilt, îr 1 ici un caz nu p li Ai^ a la feucu. roşti o nd W ntreg plan de Iui Ul. r-iâniei, fără luai o clipa că este f a o scrisoare rep/ita aşa ca o, notă de serviciu) > 5 ca să arate în fugă, dar lămurit, măsurile urgent un. Puternic gândită, sare de la o idee la alta, după ierbefca lui interioară, tocul rămmând mereu în urma ginului. E acelaşi mod de a fi uneori copleşitor, iar alteori ncurcat, stânjenit ca atunci când vorbeşte unei asistenţe.

Buzău, 22 i^xn-iC 1848 iubite Alccule, Sini în Buzău de asiăzi de la cinci ore. Intârzuj puţin din pri-á ca apa Buzăului e mare şi anevoie de trecut. Voi pleca însă adata. îţi scriu ca să-ţi arat că starea lucrurilor prin &ate merge om moale.

Măsurijo noastre pentru proprietate, lăsând lucrurile în starea reche, sunt cam vătămătoare, căci tai*anii nu cred făgaduieiile şi zic

Íce nu II se dă de-acum. Noi am făcut greşeală, căci trebuiam a folosi de biruinţă, ca să scoatem deocamdată măcar iobăgia. Noi Itfn biruit, şi rod'ol biruinţei l-au luat impotrivnâcii noştri. Acum ce fifebuie să facem? Socotesc ca de o parte să se doa afară oír mai dejaba Proclamaţia aceea dinţii ce se dedese în tipar, şierglndu-se iobăgia ca n. n sa se dea afară împrejurările ce ne-a silit, sau alta mai desluşi*:„: ai care ţăranii să vază că noi am fost oarecum. siliţi a le face acea ^aacesie proprietarilor. Dintr-altă parte, să se revoluţioese ţăranii, încât chiar dacă Obşteasca Adunare ar fi retrogradă, să te vază silită a nu fi, aducând pe ţărani în stare a nu mai primi de *uiici ' apiin:” îndatoririle lor şi reclamându-şi drepturiie. Alt-¦^intr*. – aţia noastră, care este politică şi soţială, se perde pe jumătate, ia,: tşi toată. Aicea în Buzău am găsit pe Prezidentul ma-fistratuiui I Margiiiioman, p ooliţaiu C. Drăguiănescu şi pe profe-

* Camil Petroscu atribuit versiunea CintüTÍí Rovkaniei lui N. Bălcescu, probleme: ă {:;: sorul Grájdanul * foarte reacţionari, stăvilind administraţia în lucrarea ei şi căutând să răspândcasca fel de fol de inti'igi intre orăşeai, îm-piedicind formarea Gvardiei. Am hotărât să se suspeudeze vremol-niceşte Prezidentul magistratului ce încă din BucureşU am auzit că e foarte blestemat şi am hotărât a-1 remplasa cu Ghiţă Dăscălescu ce se bucură de cea rruii bună opinie şi care e recomandat şi de N. Golescu şi are influenţă în judeţ. Asemenea am zis lui Filipescu să suspendere pe poliţaiu. Cit pentru profesor ce se afhl în Bucureşti, vei zice lui Ehad a-1 remplasa.

A.? dori că acolo să umblaţi mai cu energie. Căutaţi să vă folosiţi de victoria dobândită caie ne va da mare putere, de vom şti a trage, prin energia şi activitatea nocistră. încrederea poporului. Faceţi mai curând judecata arestuiţilor. Cercetaţi şi ispitiţi, ca să se afle toţi complotiştii şi arcstuiţii. Acum avem mijloc do a ne scăpa de toţi reacţionarii. Trebuie ca judecata să fie foarte ecspeditivă. O comisie ostăşească ar fi de trebuinţă pentru aceasta, mai cu seamă de veţi simţi că complotiştii tot lucrează, cum auzisem ieri; atunci nu trebuie a ne feri de-a proclama chiar legea marţială pentru dânşii.

În împrejurăii grele şi extraordinare trebuie măsuri extraordinare. Nu faceţi poezie şi sentimentalism, ci dreptate straşnică. Proclamaţia noastră asupra complotiştilor a făcut rău efect în public, după cum m-am asigurat ieri, căci, în loc de-a spune întâmplările, face apologia Iui Odobescu. aruncând toată vina pe Solomon. Nu era dc datoria noastră ca în proclamaţie să facem treaba unui judecător de instrucţie.

Nu întârziaţi a scoate afară Proclamaţia pentru ţigani.

Scoateţi mai cuiund. un regulament pentru Gvardia Naţională şi cea mobilă.

Eu le-am dat pe ambele (texte) cele franceze lui Scarlat Kretzulescu. însărcinaţi pe fi'ate-meu ca, împreună cu Kretzulescu, să redi-jeze aceasta. Frate-meu are mult spiritu de organizaţie şi ar trebui ca să-1 chemaţi să mă remplaseze, până la întoarcerea-mi în lucrarea de secretar, şi să nu-1 lăsaţi fără lucru. Aveţi un drept şi o datorie a o face. (E vorba despre Barbu, nu despre Costache, adăugăm noi.)

Nu face trebuinţă ca s-o faceţi formal, şi numai să-1 chemaţi să-i daţi de lucru.

Căutaţi să întemeiaţi un club dc oameni tineri, care să poată atât pe voi, cit şi pe reacţionari a vă opri de a ieşi din prograriiul revoluţiei.

Fiţi mai cu îngrijire la hârtiile ce vestesc chibzuirile. pân-a nu Ie obşti, ca să nu mai facem greşealele ce am făcut.

Dezorganizaţi partida Cimpineanului, vorbiţi chiar cu dânsul. Spuneţi-i să ţie în frâu pe oamenii ce-i compromit numele. Scrieţi lui

1 E vorba de învăţătorul V. Grădeanu (1812-1062), care în 1846 era directorul Şcolii naţionale din Buzău. N. Bălcescu îl menţionează greşit ca „reacţionar”. V. Grădeanu a rămas ataşat de idealurile paşoptiste, iar imediat după eşuarea revoluţiei de la 1040 s-a numărat printre cei arestaţi. Cât priveşte „poliţaiul C. Drăgulănescu”, acesta a fost înlocuit cu Costache Ciochânescu (1S21-10i) l), pe atunci funcţionar ia prefectura oraşului Buzău (cf. Gabriel Cócora, Aspecte din trecutul immţăminiuiui public la Buzău, în Studii, an. III. 1957, p. 142 şi Ion Moldoveana, Figuri revoluţionare la Buzău în 1848, ^^Şcoala buzaiană' Buzău. 1973. p. 11) (n. ed.).

SC fiii

Ta: f ori pa II, Y guliei la Prahova să privigheze pe Telegescul, ce s-a dus ca comisar jlo şi să raporhiiască. Daţi un post lui Niculescu şi îl chemaţi şi pe isul la discuţia legii alegerilor.

Publicaţi toate cele ce lucraţi. Este VTemea ca toate să se facă pe A. X) c<; retul de amnistie încă nu s-a tipărit. împărţrţi-vă lucrarea, l^i fiecare câte un minister, cu care să aveţi a face, ca să lipsească ea neorânduială. Costăchiţă Filipescu îmi spunea că vrea să dea misia şi că ar dori să vie comandant al Cavaleriei. Eu crez că am Uea s-o facem aceasta, căci în Minister tot nu e de viuo treabă. Fiţi mai revoluţionari, că am făcut mari greşeli. Hotărâţi o epocă pentru Obşteasca Adunare primi o Prccâaniaţie mai curând.

Faceţi schimburile cuve. e, ca să uteţi indostula deosebitele nbiţii. ^

Complimentele mele la Tot puternic i. Adio, prietene-

! să dea Dumnezeu să Vil gfiSL^sc bine iV. Bălcescu

F^uneţi de lături p (iomănescu, că ne face râu în opinia uica. ulu aminte lui Eliat ^ea ce i-am zis de-a face circulare oroferi ca să adune în cui tetele judeţelor profesorii satelor şi pregî pentru propaganda prin sate.

Nu î: ilirziaţi a decreta acea adunare de câte trei oameni din sate a iBucureşti. Aceasta ne va da putere şi va fi cel mai sigur mijloc ll-a ne trage încrederea poporului.

Trimisei şi acum la râu să vază dacă se poate trece şi ni se aduse 'ftspuns că este peste putinţă d-a trece acum. După cum am înţeles, rui'cul nu poate sosi decât diseară la Focşani. Sunt foarte supărat de iceasta. îmi spun că peste un ceas poate să şează apa şi să poci trece, ^ acum este peste putinţă. Scrisei la Focşani în pricina aceasta llmtru primire ce ar trebui să se gătească Turcului, cum şi să-i ţie Io până când voi sosi eu ca să nu-1 facem a sta Ungă apă fără să-1, putem trece, şi să-i vestească sosirea mea şi pricina întârziorii de se Iva întâmpla să sosească acolo înaintea mea.': L^^.

Bălcescu e destul de nemulţumit de Telegescu. fiindcă î se pare că a luat-o iar razna. Numit comisar revoluţionar la

^ Camll Petrescu reproduce integral textul scrisorii adresată de N. Bălcescu lui A. G. Golescu la 22 iunie 1848 (cf. N. Bălcescu. Opere, IV, ediţie critică de G. Zâne, p, 89-92). La 21 iunie 1848. N. Golescu ministrul afacerilor de interne în guvernul revoluţionar, emisese următorul ordin primind misiunea încredinţată prietenului său: „Administratorului de Buzău.

D. Nicolae Bălcescu. Secretarul Guvernului provizoriu. însărcinat fiind din partea acestui guvern ca să întâmpine pe Excelenţa Sa Talâat-Effendi, la întoarcerea-i din Moldavia şi să-1 însoţească până aici în capitală, se scrie d-tale a da d-lui Bălcescu toată ascultarea şi să îndeplineşti cu întregime toate dispoziţiile ce va găsi dumnealui cu cale a se lua, atât în împrejurarea de care s-a vorbit, cât şi în orice altă privitoare la osebitele măsuri şi întocmiri hotărâte din partea Guvernului pentru administraţia acelui judeţ' (cf. Anul U, p 1) (n. ed.).

Prahova, ameninţa că va veni cu moşnenii din judeţ asupra Bucureştilor. Le-a spus celor din minister de la obraz că va face el revoluţie cum ştie el, cu miniştri îmbrăcaţi în dimie albă şi cu egalitate la cazan.

La Vad, pe malul râului umflat de ploi şi tulbure, mrf aşteptau în faţa uneî cârciumi cu umbrar câteva care şi două braşovence cu coviltir înalt să scadă apa. Era o dimineaţă cu soare alburiu şi peste valurile gălbui mai pluteau pale de ceaţă trase la vale de şuvoiul apei.

Toma, care nu ştia seama locurilor, ar fi vrut să ducă un răspuns mai potrivit aşteptărilor lui Bălcescu şi-1 întrebă pe câreiumarul borţos, care-şi ţinea mâinile subt fota verde, ca muierile subt şorţ, dacă socoate că s-ar putea trece. Omul bărbos şi morocănos îi răspunse înţepat: ' a

— Cum o să treacă? Dumneata nu vezi? 1

— Păi, uite. că, acum chiar, intră nişte călăreţi în apăl îi arată Toma nedumerit, rezemându-se de stâlpul umbrarului.

De dincolo încercau să treacă doi lipcani, după cit se părea, care intraseră cu caii în apă.

— Ei, dac-or ajunge aci, să cheamă că au trecut, răspunse câreiumarul întărâtat. Numai vezi că io nu crez că o să ajungă, ^ Mai ales dacă nu descăleca, să lase caii slobozi, şi dacă nill să dezbracă.

Toată lumea privea încleştat spre cei doi lipcani cardp pătrunseseră mult în apa tulbure şi înspumată care acoperâsJ prundişul dintr-un mal în altul al râului. Buzăul nu era chian revărsat, ci numai crescuse. Şi caii şi înotătorii buni l-ar fi putut trece fără primiajdie, dar de droaşcă era limpede cl riu poate fi vorba. Caii, după ce mirosiseră apa tulbure învălurată, se opriseră în loc şi se codeau să înainteze. Lipcanii, îngrijoraţi şi ei, nu îndrăzniră să-i silească, şi-i lăsară ou totul în voie. Când dădură de şuvoiul apei din matcă se opri întii murgul cu şoldurile osoase, apoi se opri şi celălalt, un sur scund. Un flăcău în cămaşă şi izmene, cu mărul lui Adam prea ieşit, se arătă dezamăgit de această sfială.

— Sunt ei fricoşi. Ar putea să treacă. Uite, dumnealui cum trecu. Nu-i aşa, moşule?

Moşul nu era chiar moş, căci deşi avea barba căruntă şi răsfirată, arăta în puterea vârstei, mai ales că avea faţa roşcată şi sănătoasă. Când îl auzi pe flăcău voz*bându-i, se supăi-ă ifcă i

B oâni şi II înto ghei răsi

OâS ( frat und amî pe elr atu: bri< de nui slăl goj laz;

) rcá şi duse înţepat ţoiul de ţuică Ia gura acoperită de musía groasă, fără să-i răspundă, ba dintr-o sucitură a umerilor iar întoarse capul într-altă parte, arătând că nu are chef vorbă.

— A trecut el cum a trecut, dar noroc că are ulcica aia ţuică Ia îndemână, ca să să usuce şi pă dinlăuntru, până

I mai usucă hanţele după el, spuse cu oleacă de pizmă un răuş cu faţa uscată, îmbrăcat cu pieptar negru peste că-aşă, dar fără nădragi, numai în izmene.

Cel despre care vorbeau mai avea încă nune ci Le cămăşii LE, iar de subt masa cu picioarele bă'utc în paínirií i se ve-'; au nădragii de aba, cam p liciţi, m rdari dt! utu! laSu. íui.

Toma rămase o clipă locului, împietri! (pi'u LI că el iDunoaşte bine pe acest bărbat cănuii, cu pii^piu] păros şi

II faţa 1 unenă. Il privi lung. scárpinrndu-sein cap ca să-şi; kme g durile. Nia-i venea să creadă că ar putea fi, totuşi, ne băl i aia el. Omul stingherit de privirea lui iscoditoare, ire atr. qea luarea-aminte n Uituror celor de faţă, se ridică LÂnios Şi porni spre malul riului, îndreptându-se spre nişte ife de L>herghinar. Când trecu pe lângă el, Toma îi văzu icatricea de subt ureche şi nu se mai îndoi o clipă. Striga upă strein, alergând din urmă: t-^ Vasili Vladimirovici. Dar omul nu se opri. Eira limpede că nu vrea să i se vor-scă, anume ca să nu se vadă că nu ştie româneşte. Cu îndârjh^e ţărănească. Toma se luă după el, întrebându-i naiv i înduioşat, în ruseşte, de ce fuge de el. Străinul nu se fitoarse, dar când ajunse subt arţarul de lângă tufele de jherghinar, se opri cu spatele şi aşteptă. Când fu ajuns, se ăsuci pe călcâie şi îl strânse pe Toma în braţe să-i frângă l) asele. Lucrurile se luminară cu totul. Vasili Vladimirovici. 'rate de suferinţă al pandurului în lazaretul de la Craiova, ande au fost singurii care au stat aproape un an de zile miândoi, căci aveau răni grele care nu voiau să se vindece, (JB când ceilalţi se înnoiau rânduri, rânduri, deşi vorbise eu bI nopţi întregi, nu-i spusese totul. Nu-i spusese că el era, atunci în 1829, pai^ucic degradat de când cu răscoala decembriştilor din 1825 şi trimis după doi ani de temniţă soldat DTE rând pe frontul dunărean. Cum ar fi putut Toma să bănuiască oare că soldatul acelai-^bărbos, cu rană grea la gât, slăbit de o lungă zăcere pe patul de scânduri acoperit cu rogojină, este un fost parucic în garda imperială? Ofiţerii din lazaret se purtau cu el mai duşmănos decât cu oricare alt soldat, că parcă stăteau numai cu ochii pe friptura lui. C să-1 ajute p>e acest prieten a învăţat Toma bruma de ruseasr pe care o ştia. Dar ială că după douăzeci de ani Vasili VI. dimirovici nu s-a schimbat, e tot licitele de atunci. Mai rm. chiar, acum lungiţi pe malul apei. încinşi de soarele cai s-a ridicat de trei suliţe şi străbate prin puful de no! *i albicio^ stau de vorbă şi mai deschis ca atunci. Astfel Toma află ^ prietenul Iui, după ce a scăpat de armată, s-a apucat să lucreze într-o tipografie, ba a şi pus din când în când mina pe pană, când n-au putut-o face alţii. Anul ăsta, în primăvară, când în toate ţările apusene au fost tulburări mari, de s-a sculat de data asta mai ales muncitorimea, poliţia ţaris^^i s-a pus pe arestări cumpUte, ca s-o ia înaintea revoluţion. rilor. El a izbutit să se ascundă, apoi să fugă. Luna trecută putuse să ajungă la Iaşi, unde-şi găsise prieteni, care au căutat să-1 rostuiască. înainte de a putea căpăta un paşaport pe nume nou, a aflat că trupele ţarului au trecut Prutul la Leova, A fugit cum a putut, a izbutit să ocolească Focşanii şi era cât pe-aci să se împotmolească din pricina Buzăului cai'e a crescut din mal în mal.

Toma a ştiut ce are de făcut şi s-a întors numaidecât gazdă. Bălcescu a ascultat puţin încruntat, timp de un ceas, povestea lui Toma despre prietenul său rus, întâlnit pe mahil apei. Era neliniştit de vestea adusă, şi vedea cu nemulţumire că încă nu se poate trece spre Focşani, iar pe deasupra păi^^a puţin cam nedumerit şi de această întâmplare cu rusul fugar. Se plimbă câtva timp prin odaie numai în jiletcă şi cu braţele încrucişate, în timp ce Toma aştepta în picioare urmărindu-1 eu ochii ca O flacără. în cele din urmă Bălcescu veni la e) şi-i puse mâna pe umăr:

— Frate, spune, îl cunoşti bine pe acest rus?

— îl cunosc, cum să nu-1 cunosc, răspunse Toma surprins.

Bălcescu avea un fel de jumătate de zâmbet, iritat şi încurcat. Firea lui bănuitoare, prepuielnică, îl biruise şi de data asta. Vorbea stingherit, pripit, îndurerat că trebuie să-şi supere prietenul:

— Vezi, frate. eu cunosc. că am auzit mult vorbindu-şe la Paris asupra întâmplării cu aceste regimente răzvrătite în decembrie '25, când nouă ofiţeri progresişti au fost spânxu-raţi, alţii mulţi au umplut ocnele din Siberia şi nenumăraţi părtaşi au zăcut în temniţele de tot soiul. Poci zice că, de asemenea, cunosc lupta neînfricată pe care o duc revoluţionarii ruşi pentru libertate şi mai ales pentru dezrobirea^^eciHde milioane de plugari care se chinuie acolo mai rău decât jbagii, căci suni robi care pot fi vânduţi. Acolo, am citit ¦feseori, se vând atâtea şi atâtea suflete, frate, cu atâta preţ.,. Bit în aceasta tai ă mare mulţi luptători cu pana şi cu fapta Bje nu mai pot îndura ce le vede ochiul şi d (care s-a mm vestea în lumea întreagă. Lupta lor e mai grea însă flkât oriunde aiurea, pentru că ei au de înfruntat pe despoţii Mu mai puternici ai pămnitului, caro veghează şi nu şovăie să ledepsească fără cruţare. Nenumăraţi luptători, dt^' care noi ¦Wa am auzit, au plătit cu viaţa c^raju! or iiăpraside şi. mmn ţi-am spus şi ai auzit i d*^ ln ocim şi) >; isţiurilt

¦ ib (a-Jei sunt pline de ac (portali, caí-' iiulura arolo lumci-grele, lipsuri do tot Viuul aspru şi tu-ainşia vieţii

Îngrădii'. Dar ei nu se sp-ru* dc minia t^'-^i-dui autocrat şi 'tr duc mai departe lupi. lor pină la biiuintă, căci mintea dbniceş „ planurile tiranile,; e lege ca dreptatea şi adevărul ă triu! Te asupra silniciei şi minciunii. Totul se leagă pe urne, ialc. Tocmai prin puterea şi prin cruzimile lui, ţa-”lUTiul stârni şi va căli forţe revoluţionare cum nu s-au ftai ik'/ut. Omenirea întreagă îi va slăvi când va pe aceşti leânfricaţi revoluţionari ruşi care stau azi cu mintea deschisă n faţa puterii oarbe, sângcroase. Dar vezi, frate Tomo. cum

Îci a-ţi spune mai limpede? Tocmai de aceea noi ţi-ebuie fim şi cu mai mare grijă. Să ştim cu cine avem de-a face, SĂ nu cumva să ne înşelăm şi să luăm drept revoluţionari nişte unelte ţariste ascunse, prefăcute. Şi văzând că Toma a înti'istat şi-1 asculta cu capul lăsat pe umăr, frămintân-du-şi briiil roşu, îndurerai. Bălcescu se grăbi să adauge: Vorbesc aşa asupra lor fiindcă noi avem răspundere mare, frate, tocmai faţă de revoluţionarii adevăraţi pe care-i urmăresc asemenea iscoade ticăloase şi de aceea îţi v („rbesc cum îţi vorbesc. Ţiu să te întreb încă O dată: îl cunoşti bine?

— Acum, io aşa zic. Că-1 cunosc. Ne-a ţinut moartea un an dă urii la amândoi. Şi dacă nu să arată un om aşa cum e el, până în fundu străfundului, atunci când stă aşa numai cu pielea pă oase în faţa lui Dumnezeu, păi atunci când să-l mai cunoşti? Ci^nd îţi bea şi-ţi mănâncă la nuntă?

Bălcescu se arăta, aşa cum îi era firea, bănuitor şi cu un simţ al răspunderii care adesea îl copleşea.

— Toma, dumneata trebuie să ştii că înaintea unei ar-mak' străine merg uneori fel de fel de oameni tiimişi anume ca să înciuce lucrurile.-

Toma simţi că UN val de sânge i se ridică pină la rădăci părului. Parca stătea să-i dea lacrimile. Un răspuns TOŢI NU dădu numaidecât. Chibzui adine, apoi îşi ridică ochii, cafl acum îi erau înstelaţi de luminiţe, spre cărturarul din FIT lui, pe care il ştia că preţuieşte cum trebuie prietenia.

— Mi-aţi zis într-o zi să vă spui frate. Nu v-am put^j spune asta, cu toate că stă scris în inima mea. şi nici o să vă poci chema aşa nici dă acum înainte. Inimile poa să semene între ele, dar pă noi prea multe ne-au dăspârtf până azi în viaţa asta, ca să ne mai ajungem unii pă ^^Iţ^fereap Acum ce să fac şi cum să vă spui? Dauite, o să mă în|f legeţi, nădăjduiesc io acum, şi după vorbe numai, că alte N-am ce să pui chezăşie. Uite, mai am o singură mină, să va întâmpia ca prietenul ăsta al meu să fie altfel dă îl simt io în toată făptura lui, pui să mi-o taie şi pă asta pui io pă butuc.

Bălcescu, zguduit în toată fiinţa lui, îl luă în braţe.

— Frate, iartă-mă. iartă-mi firea păcătoasă. Am să Bcriu pe loc o scrisoare să mergi la Filipescu, la adminisi torul judeţului, să scoată rusului tău o adeverinţă că e sir negustor de porci, care a venit în ţară să facă negoţ, şi şi-a pierdut în apa Buzăului hainele şi paşaportul, incert; să treacă gârla. Uite şi trei galbeni, din banii care mi s-a dat de la Vistierie-pentru drum. luaţi căruţa postii da^ mai merge, dacă nu, caută de găsiţi cărăuşi de la sat la sat. Ii voi da rusului tău şi o scrisoare către Rosetti, care ai^ unele cunoştinţe printre fugarii muscali din Bucureşti, ct rugămintea să-i facă paşaport nou pe numele pe carc-1 cl şi să-1 pună în legătură cu ceilalţi ruşi urmăriţi de poliţi ţaristă şi ascunşi prin Bucureşti. Când m-oi întoarce şi p-te îi voi găsi şi vreun mijloc de trai. Când văzu tresărirea de bucurie din ochii lui Toma simţi căldura mâinii în mâinile lui, Bălcescu fu bucuros îşi învinsese firea bănuitoare, neîncrezătoare în indivizi, daJ încrezătoare în steaua întregii omeniiu. II

Nu p'âaie pleca din Buzău decât a doua zi spre searV^H CU a stat în Buzău, şi-a dus mai departe cercetarea m la faţa locului asupra stării de lucruri. Nu mai simtt

I cu i jani pori m o urmă do oboteală sau descurajare. Dimpotrivă, t holărâre înverşunată de a învinge e în el, setea, t '-'lung stăpânită. de a birui greută^le. Face mereu planuri 1 luptă.

^ Umblă zvonul că ai-matele străine, ale ţarului şi ale ianului, au şi pornit să invadeze ţara. Dinspre Brăila, ic este ispravnic acum Dimitrie Goleacu, fratele lui Ară-ây numit odată cu pictorul Ion Negulici la Prahova, vine ra că unităţi turceşti au şi trecut apa fluviului prin săi-luncii Şiretului. Nu este nimic. Ţara s^' a pla. Pe Maiin Serghiescu tocmai îl ' „'ită „tpAral cu un lâlmaci din Brăila 1-' abie austriacă, ce ai ^ sute vânzare. în ^ n ac a nni^rrl d-lui Xrăpila, a doua f” 'v dfj^A alăai-^ 'jndi tot nu soai Iftdci părea că s-airx.

a laşi, boinav '^-”^ holeră.

nici o ştire dup6 i vĂzut ieri o porunci p„ săteni în ^^mmg”^h} ^i eu Ucâiit, cu toate că nu eram md s-a făcut. îmi pare rău de această neorânduială,.'*'

AcflbA tncăpăţtnare şi rea-credinţă a colegilor lui din Ifirern de a pune şi semnătura lui pe hotârâxile pe care el bătui în Consiliu îl încovoaie. il cei-e lui Arăpilă să se facă numaidecât prin negustoii comandă de anne la Breslau. care ar fl bune, chiar sosite intârzioro. bime do folosit. când no-om afla traşi la ante”.

f Ideea de luptft cu spatele apărat de raunto, cu Ugătuh m romanii aideleni, care ae organizează în k”giuni. de la t Cantil Petroiou transcrie, ni unele erori, fragmente din scrl-fl^aa lui N. BÂlceKCu expediată către acelaşi A. G. Golescu din Foe ma, la 25 iunie 1848. Iată acum textul exact al parugrafului: „N-am re din Bucureşti dupe plecarea mea din Bucureşti. Am văzut eri o uncă către locuitorii &Âteni, în care sunt şi eu lijcâlit, cu toate că nu lam în Bucureşti, când s-a făcut. îmi pare rău d-aceste nertnduML' la referă desigur la o proclamaţie către săteni, tipărită pe foi vo-ante, la 21 iunie, care prin dispoziţiile ei cerea ţăranilor clăeaşi să-şi plinească obligaţiile faţă de arendaşi şi proprietari ca înaintea feWeparii revoluţiei. Indignarea lui Bâleescu pornea de la faptul c4 iredea compiumi&a una din ideile sale, sintetiziată în punctul 13 al Proclamaţiei de la Islaz. Textul, pe care il vom reproduce intearai tn cuprinsul comentariilor, constituie o dovadă elocventă a divergen-laloi din Guvernul provizoriu ln problema ţărănească (cf. anul A. 106 fi N. Bălcescu, Opere, IV. p 92-94) (n ed).

CARE aşteaptă un bun ajutor, 1 SE pare coa mai nimerit! ^

Are o încredere nemărginita în puterea forţelor revoluţkK nare care răscolesc masele, AŞA cum a fost rezistenţa şi apoi trecerea la biruinţă a armatelor de sans-culoţi ai morii voluţii din Franţa.

Ar fi bine să HISTL TOATE dispoziţiile 9I să porunciţi din vrttm tspravnirilor ca să tragă toali lumea la munte. Ar trebui asrmenctr ca toate grlnete din Brăila, ce n-au acum preţ. Ie opriţi pe ^„Mmi statului prin dare”de recunoştinţa, plătind poate o parte din şi Hă le porniţi spre munte, ca să avem cu ce ne hrĂni acola.

Nu ştiu ce măsuri aţi luat cu înrolarea în garda mobilă şi pandurii. Ar trebui să puneţi steaguri şl toba să bată în astfel să chemaţi lumea a se tnscrle”

Bălcescu, adânc cunoscător al istoriei, îşi dade; că numai printr-un război de partizani Ţara Român avea o oarecare şansă de rezistenţă glorioasă şi poate şi f ricită în rezultate imediate, aci la răspântia a trei mari perii absolutiste. O rezistenţă într-un oraş asediat, oricât di| marri se părea irealizabilă. De aceea, numaidecât, chiar cele dintâi şedinţe ale guvernului, pusese mereu chestiur^ organizării trupelor neregulate, fără să găsească însă as tarea cuvenită. Tot despre războiul de partizani avu lungi discuţii cu Magheru, discuţii Ia care asista de obit şi Arăpilă, şi cunoscând şi vitejia legendară a fostului mandir de panduri ar fi vrut să-1 vadă în fruntea trupe neregulate, li împrumutase anume cărţi de istor) despre războiul de partizani din Spania şi cel din R din 1812. Până în cele mai mici amănunte, într-o frâm: tare de zi şi de noapte în lungi ceasuri de insomnie, gânii rile îi sunt toate spre rezistenţă, spre luptă. Scrie mai d parte în această scrisoare, în care vederea lui de strateg uimitoare: „. A fost acilea un neamţ ofiţer de artilerie, care a adus ol scrisori din Moldova. Ar II avut plăcere să rămână la noi în accasMI slujbă. Eu am vorbit cu dânsul şi se vede că cunoaşte trsaba Iul |i răsboiul de parti2anL.

Adresa fabricantului de arme de la Breslau este: HObm^f ui Saha în Breslau.,. Pentru ce intirziază sosirea comisarilor? Ar trebui

Krlamatie, invitând pc ţărani la apftrnr',. î Ie ia drepturile dobândiie ' ' ontra acel^rn r ii cade tocul din mână; sc duce la fereastră şi priveşte l'E măgura Odobrşlilor, spre munţii Vrancei, într-o scuriă |ZĂ de amărăciune. Totul ar fi nesfârşit mai simplu dacă ij limpezi acel punct treisprezece, dacă l-ar putea face să l/inăo realitate neîntârziata înainte de Adunarea obştra iră acest pnnrf ireisprfvr^eo nu^ revoluţi*^ irzis; – liţă. W

^Oi ij j j, i ul, t,; le Şi administi at ih, neastâmp să plece înaHK n Monitorul rome

¦; ie |j to^l) ăfl c; > lasfe ('

] i! d^'tu) ui si; un viezu! t^ i '). numit d' m-rjrnnir e viu, dar e şi furios că

Ta r eva n d (^ ifost: iblica|, leger^ u Filipescu, vechml administrator, caro-i trimite rbă. s se facă nevăzut”. Plictisit că nu are o situaţie lă-lurită, peste câteva zile pleacă înapoi la Bucureşti, adică a un 71 după Bălcescu, eire aflase eă Talaat nu mai 'n* decretul de nuflÉre să fi fost we din această pricină neîn-

^ Cannl Petrescu a transcris foarte liber textul aceslei scrisori itre A. G. Golescu. Penti'u edificare, reproducem cu fidelitate paraafele; fost acelea un prusian, oficer de artilerie, care a adus |te scrisori din Moldavia. Ar fi avut plăcere ca să rămâie la noi în) eastă slujbă. Pentru ce nu l-aţi oprit, că vă fusese recomandat? Eu |N vorijit cu dânsul şi se vede că cunoaşte treaba lui în resboiul de irtuant. Adresa fabricantului de arme de la Breslau. din Prus^ia, >ta: Hubner et Sohn, în Breslau.

Pentru ce intirziază Rosiroa comisarilor? Ar trebui o pro-amaţie. inpe ţărani la apărare în contra acelor ce ar voi a loa dnpta.ae dobândite* (cf. N. Bălcescu, Opere, IV. 1964, p Sil i. ed.).

PROC'ESIII, CELOR TRW i întors în Bucurcştî, Biilcescu văzu, înainte de prânz. o întâmplare care îl umplu de mânie şi dezgust. Venea tocmai de la o şedinţă a guvernului. în care se vădise şi mai dureros neputinţa oamenilor revoluţiei de a lua o hotărâre. Era cu el şi pictorul Rosenthal, care îl aşteptare la Palatul Administrativ într-un birou alăturat, şi acum îl însoţea spre casă. Ţinea să-i facă un nou portret, iar Bălcescu nu avea timp să pozeze decât la prânz, la masa de subt nucul bătiân, în dreapta casei. Serdăx'easa nu era în Bucureşti, dar în lipsa ei Sevastiţa îngrijea întotdeauna de cele de trebuinţă. Ro-senthal vedea bine cât de tras de treburi era Bălcescu aceste săptămâni zbuciumate şi căuta să folosească mă aceste clipe de conversaţie la masă, ca să-1 schiţeze, în ferite momente expresive, cu creionul.

Nu vrusese să ia drumul cel mai scurt, pe după biseri Albă, din pricina unui pâlc tufos de oţetari care îşi trec-crăcite peste uliţă, scuturându-şi moaţele pe jos, ca un rumeguş de lemn, şi al căror miros – ca de tăbăcărie – îl înăbuşea, apăsându-i pieptul. Prefera să ocolească mai PE departe, pe la biserica Amzei. Podu Mogoşoaiei, socotit cal principala a oraşului, de se minunau de ea cei care venea dfh celelalte oraşe şi târguri ale ţării, ba chiar şi unii căi tori străini, ora o uliţă lungă şi cam întortocheată, cu CL strimte la faţa, care aveau cele mai multe doar câte un cat mărunt ori două deasupra prăvăliilor de jos, şi, dealtfel” era atâL de îngustă încât, de la balcoanele mici de vergele d fier îndoite, vecinii de peste drum şi-ar fi putut arunca^ unul altuia unele obiecte casnice. O bucată de teren la faţă, ' pe care să se poată clădi trei-patru prăvălii înguste, dar luxoase, care luau ochii, aduceau cât o moşie, pe când toate 1 că pogoanele de grădini din spatele acestor prăvălii nu aveau I

I indt

Gva Iţiei.

incî i

§ARE COMERCIALĂ. DIN PRICINA ACESTOR PRIHRILII, UNEI' *ltc până la IslambuU PC acest POD al Mogoşoaiei mişuna.

'. ori şi pină târziu după miezul nopţii, o lume împev ^ forfotind ca într-un bilei mereu în toi. PE la prinz, U |PATA zi strălucitoaje de iunie, îmbulzeala era şi mai marc Ilmpiedicară de câteva chivutc care alergau spre binah FM cât PE-aci SĂ FIE izbiţi DE un faeton galben, nerăbdă care sc urcase PE trotuarul îngust, ca %a treacă DE o ourcătură DE căleşti şi brişti. La colţul DE la r i mie ajutară o AUIJNICĂ tiMrâcă ŞI APEITETĂ. rrr tsii DE ia MARFANDA DE rti ntelă verzuie, şi pe Crvi ruială, ca să NU i-o m il rh peste drum se j i i uvr_iinl^^M ap c

) iei de ^Bdc h

¦ ci c 'datorului. T>ati f^'c cosei! duit ERA matei. custcanu, care fugise de subt m fiAmlase aci, fn casa lui Costache Kretzulescu, nat cu o carabină, refuza să se predea, amrnin-id cu moartea PE oricine se apiopia. Rezista aşa dc câteva 'Din când în când, fie din plictiseală, fie din poftă de a ida, apăica la fweastră. Atunci, mulţimea de oan:) cnî, LATRE care unii aşteptaseră ziua întreaga în faţa casei, se #LTTIA şi U ameninţa, huidulndu-1 cu îndârjire şi suduin-l. Dealtfel, şi el, ţanţoş, îi înjura, cu un trivial exces de mică, pe muteşte, din dosul geamului i^Rosenthal se uită cu un zâmbet amuj la Bălcescu:

— Spune, frate, cum de este cu putinţă astn? Kretz^* ÎU e prezidentul magistratului, v frate eu Scarlat, şeful rdiei Nviiionale, nu? E căuzaş şi el, fruntaş al rev<„^uCum de îl găzduieşte pe Lăcusteanu? Bălcescu ar fl vrut să lo・5^ă ceva cu pumnul, de mânâe dezgust.

— Guvern de neputinCio:; u. îşi ume-^i cu bmba ue. ^: *. t> şi DE oboseală, şi de arşica zilei: Vezi, frate, cf '

: tennu şi Costache K^^et7r^escu sunt rude. A – i'js asta cu o silă, fiindcă îşi dădea seama că ripacitatea celor din guvern este agi avară şi din pricmă boierii din fruntea mişcării revoluţionare sunt cei mai tiuiţi rude cu şefii reacţiunii, iar pentru ei revoluţii^ ' iKrf dc simplă ceartă de iamille, în care oamenii o”. ^.

483 se şi defăimează, dar se ajută la greu unii pe alţii, îndeobşte pe subt mână, dai* unii şi pe faţă chiar.

A fost nevoie ca la şedinţa de după-amiază, el şi Ară pilă să puie din nou problema arestării şi a judecării celor trei ofiţeri complotişti, ca să se ia în sfârşit o hotărâre, care tot întârzia.

Către apusul soarelui, cave făcea să scânteieze roşiatic ferestrele caselor de pe partea stingă, o mână de gvardişti au năvălit sus, la catul întâi, unde Lăcusteanu, Kretzulescu şi familia acestuia se aflau tocmai la masa de seară. Maiorul încolţit, s-a predat, dar a cerut o birjă cu care să meargă la palat, unde ştia că arc să fie judecat.

— Am ordin să te duc pe jos, între puşti, a răspuns dân Zalic, ofiţerul care venise cu Gvardia. Era nepotul lui Eliade, şi unul dintre ofiţerii sinceri revoluţionari.

A intervenit însă cu hotărâre Kretzulescu:

Domnule, îmi place să crez că guvernul nu poate iu^

¦ din f pinge lucrurile la exageraţii. Aşadar, du-te dumneata de arată guvernului că-1 voi duce eu la palat. „Eu” fus'^^'^ spus cu un sentiment al autorităţii categoric.

Ofiţerul, intimidat, a cedat deocamdată:

— Foarte bine. domnule, vom merge toţi trei eşti elal RToa drep abia tr-c” birjă.

Însă jos, în uliţă, când a văzut mulţimea înfuriată, a runcit birjarului să meargă la pas, iar gvardiştilor să încor? joare degrabă trăsura, cu puştile întoarse spre Lăcusteanu. Ei*a către nouă seara, dar soarele, deşi căzuse acum dincolo dc case, mai dăinuia încă în câţiva nouraşi trandafirii şi. înalţi peste albastrul limpede al amurgului, peste grădinile oraşului. ^

Ajungând pc la Hanul Episcopiei, la palat, maiorul a f condus de-a dreptul într-o odaie păzită cu două sontin din armată şi două din Gvardia Naţională la uşă, alături de ca mora în care era arestat Solomon. Acesta auzind zgomo deschise uşa: Lăcusteanu îl privi cu aroganţa lui obicinuită căci nu-şi da seama de nimic din ce e în jui'ul lui, ca toat' caj-acterele exclusiv practice, totdeauna orbite de interese) ^ imediate.

— Te credeam plecat peste graniţă, domnule.

Dar Solomon era de nerecunoscut. Avea o privire rate Cită, mustaţa îi cădea peste gură şi mundirul îi atârna pe e desfăcut în faţă. Glasul îi era răguşit. înf: Y^at în salivă:

Cos iuţi cap niu: giir

M-au înşelat, m-a minţit Bălcescu că îmi dă paşa-rt. Nu m-au trimis peste graniţă, cum s-au jurat! M-au us aci în iad. După ce mitropolitul s-a jurat.

— Şi de ce te-ai speriat aşa? Unde-i Odobescu?

— Ai să vezi de ce. în fiece clipă santinelele te ameIată cu moartea. Răsuflă apoi greu şi se lăsă pe un scaun ră spătar, ca de bucătărie. Maiorul îl piivi sanchiu, clătinându-şi capul fălcos, cu ustaţa mică i-ăsucită în sus. |to

IAu, eu, domnule, te-am pus să trădezi epoletul pe care ilriile-lor au binevoit să ţi-1 dea?

'ânţepat, Solomon se trase înlăuntru şi îi Innti uşa în nas. i un dispreţ uscat. şi amărât.

În camera lui, Lăcuste: lu nu văzu nici un pai.! ntr< b. i n prag:

^rUnde voi dormi? Va ro. u„ să-: ni >] MINI- ^n lo'„ de răspuns, un gvaidisl miaş. care nu era aln ' 3CÂt Li (>andru Hergă, îl-sudui dc născătoarea cui I-a făcui, Dunând i să mai tacă din gură, şi-i dădu brânci înăuntru, este ci va clipe, uşa SE dcsclrise din nou şi apăru în prag ^lalt; vardist, un ţăran cu cămaşa lungă, de pânză albă, J|PUS^ încreţita la mâneci, fără râuri de arnici. Era încins u un mâu roşu. Se întoarse spre sentinelă, şi mustaţa mică, ^agră i se strâmbă înti-un rânjet:

— Asta l-a ucis pe frati-miu. Dă când îl caut. Şi îşi înreptă mânios puşca lungă spre pieptul lui Lăcusteanu, care bia avu timp s-o înlăture cu mâna.

Hi – Dumneata eşti orânduit să mă păzeşti afară, nu să ntri în cameră, avu el timp să bâiguie totuşi năucit.

— Mă Panaite, nu ăsta l-a ucis pe Mitru, mă. Asta nu Ta acolo când s-a tras, îl lămuri Licsandru Hergă.

— Tot vânzător e şi el. trebuie să plătească toţi. Dez-Ineticit din aroganţa lui, speriat, Lăcusteanu bătu cu pumnii jroşi în uşă, cerând să vie numaidecât ofiţerul de serviciu.

Când apăru un tânăr, încins cu sabie, văzu că era lostache Florescu, cel cu cap mic, sprâncenat şi negricios, ILntrat şi el în Gvardie, pe care-1 imploră să-l ducă în camera căpitanului Pleşoianu. I se albiseră buzele, şi vocea i se mulase ca într-un scâncet.

— Pleşoianu a slujit zece ani în batalionul meu, din Regimentul I. Trebuie să mă apere. Aci voi fi asasinat!

Costache Florescu îşi încruntă şi mai mult sprâncenele, negre şi lăsate pe ochi, apoi intră într-o cameră vecină, ca

IN să înfăţişeze vreunui şef cererea. Lăcusteanu fu dus pest* un ceas în cameia lui Pleşoianu, care era acum coloneL^ n cuie

Qua iar

Comisia ostăşească judecătorească, orânduita să judece pe arestaţi, fu alcătuită din maiorii Racotă şi Mavrocordat şi incă patru căpitani, tot mai înaintaţi în noaptea de 19 iunie, având în frunte pe colonelul Pleşoianu. * Ei au început ascultările în scara de 26 iunie, cu intensa să sfârşească în aceeaşi noapte chiar, căci ziua ar fi fost primejdie să năvălească poporul peste judecători şi să-i sfâşie pe cei arestaţiîn odăile lor, la capătul sălii lungi, cei trei ofiţeri sufe-^Ji reau de asprimea arestului, căci tabacii din Gvardia Naţională nu glumeau. Erau opt care făceau de pază cu schimbul, câte doi. Ai^estaţii mai erau şi toropiţi, răscopţi de căldură, căci în această parte, acest adaos spre Cişmigiu al palatului are ceva dintr-o mansardă, dreaptă şi înaltă spre biserica Kretzulescu, şi care nu se poate vedea bine dinspre curtea cu borne. După ruperea de nori de săptămâna trecută, care înecase pivniţele din târg şi cocioabele din mahalalele de jos, un soare dogoritor uscase în câteva zile, cele mai lungi ale anului, noroiul uliţelor nepietruite care erau, acum când pe ele treceau caretele şi caleştile, înecate în nori de praf; din fericire nu treceau mult în dreapta şi în stânga drumului, aşa că pulberea nu ajungea până la casele din|| grădină, unde seara era aer curat şi răcoare, ca la ţară, oricât ar fi fost, ziua, arşiţa de mare. E adevărat că în dreptul palatului, unde, aflând de judecată, se adunaseră înainte de apusul soarelui ca la o mie de oameni, nu era praf, căci Podu Mogoşoaiei era podit cu macadam, pe o mică porţiune numai, deoai'ece nu era decât o experienţă edilitară, la care apoi s-a renunţat.

Judecata avea loc într-un salon de la etaj cu vederea spre acea piaţă interioara ca o curte. Eia o odaie mare cu pereţi tapetaţi în galben, cu tulpine şi frunze stilizate, roşiatice. Fusese sufrageria mare a palatului. Cele două ferestre aveau draperii sângerii, drepte, care se ridicau în stânga şi în dreapta, dcca toatt. perdelele palatului, în falduri prinse în ochiuri de şnur auriu. în paiiea stingă a sălii se aşezase o masă lungă pe un podium improvizat de scânduri. ia care luase loc comisia de judecată. într-un cap al mesei, cu spatele la ferestre, şedea grefierul şedinţei, în cer sii

1: ilt capăt – acuzatorul Ciotârdia. încăperea era luminată x numai dc candelabrul cel mare de sus, cu patrusprezece lânari groase de ceară, aşezate în două rânduri de braţe, jşi do o lampă cu gaz, născocire oarecum recentă, care-şi ¦ita forma. Cea de pe masă era prea înaltă, cu o umbrelă ifră de porţelan, mult deasupra flăcării. Grefierul a citit, şi comisia a ascultat întii declaraţiile ttorilor, a generalului Tell, a lui Golescu-Arăpilă şi a inci grade inferioare, despre condiţiile în car^e s-au săvâr-it asasinatele, apoi înainte de miezul nopţii au început sa ^ ia în instanţă tacrirurile acuzaţilor.

Odobescu s-a înfăţişat spătos şi foarte dârz, inuui.

I* care şi-o netezise cu palmele, şi îmood.'. cu 'ren*? on-a-

:) ar saoi: cav

/a. a I.jâreoal praAaj-ea

^s de pâpor mintele gradului său. îi lip iMfiită.

^ 1 ce grefierul i-a citit c] oi. – >iU, încruntat, cu fa”' jni sr-yar 'Sâ'ă ^ privească, căci o u) i ra.a. c: r autoritar:

— < um te cheamă?

— '.'umele meu dl^ loan qc Btru 1 războiului ş^ecunoscut prin multe decrete ce om B^mit ie la Guvernul piwizoriu.

— De câţi ani eşti, de ce naţie şi de care religie ţii?

— Sunt de cincizeci şi cinci de ani, sunt de neam rom. în, sunt de legea bisericii Răsăritului.

— Te-ai spovedit, te-ai cuminecat în toţi anii, asemănat ifintelor dogme?

— în toţi anii m-am spovedit şi m-am cuminecat, afară numni de anul acesta.

— Din care judeţ şi din ce sat sau oraş eşti?

— Sunt născut în oraşul Bucureşti.

— însurat eşti? Ai familie, copii şi ce avere ai, mişcătoare şi nemişcătoare?

— Sunt însurat, am soţie, am copii, am şi avere mişcătoare şi nemişcătoare, atât moştenire de la părinţi, cât şi agonisită şi cumpărată cu strădaniile mele. Am avut totdeauna dobândite laude de la împărăţiile străirie şi de la domnitori.

Soţia lui Odobescu ora născută Caracas, aveau doi copii, dintre care viitorul mare scriitor avea acum paispre-zece ani.

— Guvernul provizoriu, prin decretul nr. 73 din 21 iunie curgător, te-a dat în judecată pentru învinovăţire că dumneata, împreună cu colonelul Solomon şi maiorul Lăcusteanu aţi atacat pe acest Guvern provizoriu, chiar în palatul său, punându-1 la arest. că aţi comandat foc asupra palatului şi asupra poporului suveran. în virma acestora, judecata te întreabă pe dumneata să arăţi caro pricină te-a îndemnat către o asemenea faptă a blestemului şi cu cine alţii, afară de pomenitele două feţe ostăşeşti, ai mai fost înţeles şi implicat? Nu ascunde nimic dacă eşti fiu al României şi dacă se mai afla în inima dumitale vreo scânteie de iubire de patrie. Nu ai a te teme de moarte. Negi'ul său nume nu va fi scris în condicile României.

Înalt, cam ciolănos, cu capul trufaş pc umerii largi şi di-epţi, Odobescu asculta nemişcat, parcă absent, cu privirea pironită în gol. Are ochii mari cu sprâncene lungi şi oarecum groase. Fălcile îi sunt late şi cu gliemotoace de muşchi pe maxilar, gura e strânsă energic subt mustaţa castanie, tunsă scurt de tot, de pare ciuntită. înainte de a răspunde niai tăcu vi'oo câteva clipe, ca să-şi verifice în gând cele ce avea să spuie. Apoi a început să vorbească rar, apăsat, cu un glas care nu se putea înmlădia. Ca să-1 vadă mai bine, căci îl stingherea flacăra lămpii, maiorul Mavrocordat atâr-nase peste gâtul sticlei şi peste abajur un ziar împăturit în două, aşa încât comisia de judecată era într-o penumbră gălbuie, iar Odobescu era luminat viu de tot, şi toate fireturile şi metalele aurii ale uniformei sclipeau, jucându-şi reflexele după mişcările lui, deşi astfel lumina lămpii nu ajungea prea departe, lăsând restul încăperii într-o lumină de bisericuţă. Capul cu privirea aspră îi rămăsese în umbră neîntrerupt, vi^eme de două ceasuri. Tacrirul său fu o abilă încurcătură, povestind întâmplări de dinainte de 19 iunie, dând amănunte multe dc prisos, mai ales despre răstvu'narea de la 11 iunie, care nu era în discuţie. Târziu veni iar la acuzaţia care i se aducea, anume că în noaptea de 18 iunie a avut conciliabule secrete, că 1-a chemat pe Solomon, că au dat dispoziţii să se dea trupei alese de el, adică celor două roate, carne şi rachiu. E întrebat de ce a înlocuit sentinelele din Gvardia Naţională, care dublau pe cele din aimată la temniţa de la Curtea Arsă. Răspunde că n-a avut nici o intenţie rea, dar chiar în seara aceea şi~a adus aminte că doctorul Vitman i-a spus odată că pentru ca să se combată piimejj 'Ide „cat că ^ Olt, soa nu

488 ia dc holeră soldaţii trebuie hrăniţi cu carne şi să bea pu-n rachiu.

i A început să SC plimbe marţial prin faţa comisiei, cu ciz-^'Ic dc cavalerist întoarse peste genunchi. Umbra lui. mă^ i de luminările care pâlpâiau, juca uriaşă pe pereţi.

JudecătT>rul care făcuse instrucţia, Ciocârdia. îi atrage ifarea-aminte că aceasta nu e cuviincios. Colonelul îl ful-' ^ră cu privu'ca şi apoi sc opri. Ţinea la şold enormul lui if cu tuiul de coadă dc cal întois. Dădu pretinse lămuriri, pretinse căutări în memorie, răspunzând pc larg la între-) ţl^icare i sc puneau: ţfgm”

— Am fost la cazarmă ca să inspectez strâjilr carnnfî; dc acolo, morgând noaptea pe jo?; cu d. Sulomon. şi opiindu-no de locuinţa dumnealui, nu-a zis să poftesc sus să vorbim ceva şi, suin^Je ina, mi-a arătat că are ştiinţă ' fi vin două roate cu D. Pleşoianu şi cm dorobatiţii dc peste i, că trebuie să ne G0a întjm]. >ina accsi rău, că de vor tpsi OţEă sc facă mare tulburare şl că e sa răii de râsul lumii, |l călifcasta este lucru de întânipinaf. arestuiud tn. i pcr-Joan” pe Magheru, Tel' 'Uiado, şi cu i-am răspuns că „U ci”'>sc inimile ace^r „. lecni. dar că cunosc pe d. Bol-nc, şi acesta arc inirra rea şi că trebuie arestat.

Se ' ădea astfel că planurile se încurcau de frica sosirii l|| Buc iresti a celor două roate credincioase din Oltenia. ^ Em târziu, trecut de miezul nopţii. Dinspre maidanul cel mare, cuprins între biserica Krctzulcscu şi biserica Bre-zoianu, unde se va ţine a doua zi, duminică, obicinuitul târg gospodăresc, au început să cânte neliniştiţi cocoşii aduşi de cu seară în coşuri cu plasă deasupra, ori legaţi perechi do picic>are. Lampa fumega şi ziarul se arsese în jurul gâtului sticlei. Cele patrusprezece luminări de ceară de pe braţele candclabrului de sus au ars inegal, de s-au îngroşat cu ceara scursă într-o singură paiete, dt* aceea lumina loi* pilpâia mereu, mişcând umbrele din încăpere. Judecătorii par obosiţi. Au ascultat cu încordare declaraţiile colonelului, care de la înfiinţarea armatei române, dc acum aproape douăzeci de ani, fusese neîncetat. într-o formă ori alta, şeful autoritar al oştirii, ascultat chiar dc către domnitori, cu încredere în competenţa lui şi cu respect. De doi ani avea rang echivalent celui de spătar. începuse de la o vreme să se plimbe iar. gcsticulând scurt şi pretenţios, dar ei se pre^ făcură acum că nu mai bagă de seamă.

ţii mo; cu

A fost furios când 1-a văzut pe Racotă în Bucureşti. 1-a dat ordin să se întoarcă, să iasă înaintea lui Pleşoianu ŞH să-i spuie să nu mai înainteze spre Bucureşti, să se oprească' pe loc, cu divizionul său.

— Racotă mi-a spus că a fost bolnav de holeră şi că e. ste slab şi că nu poate să meargă. Acest răspuns m-a revoltat.

Evenimentele de la 19 iunie le povesteşte la fel de încurcat.

A dat poruncă lui Solomon să plece la cazarmă. n-a ştiut că acesta a dat ordin să se tragă în carne vie. A fost parcă arestat, dar mulţimea striga totuşi, ura' când îl vedea.

— M-am suit iarăşi sus, când m-am pomenit că a venit nevastă-mea cu doi copii ai mei. băieţi, în salonul din mijloc, pe lângă uşa balconului, şi mulţimea de norod ce sta în salon a vrut să o ridice şi pe dânsa, şi eu i-am rugat să lase femeia, că poate să se sperie, iar pe băiatul meu cel mare, Alexandru, am văzut că 1-a ridicat.

Am trecut în odaia din stingă de lângă salonul din mijloc, am scos şarful şi sabia, am aruncat pălăria, m-am dea-cheiat şi m-am trântit pe o saltea ce era lângă fereastra de lângă uşă.

A răspuns şi la declaraţiile lui Tell, tăgăduind însă că l-ar fi arestat.

— Adevărul este că, atunci când m-am coborât jos, l-am găsit pc domnul general Tell înconjurat de mai mulţi ofiţeri, din care unii strigau: Domnule, dumneata n-ai moşie Şi cum dispozezi de ale noastre

Auzind că Odobescu spune „domnul general Tell”, Fie* şoianu simţi o uşoară înN^iorare, o dulce mângâiere.

Era prima recvmoa: #tfere a noiloi* înaintări.

Când îşi dădu seama că a pronunţat termenul domnul general TelVOdobescu însă îşi muşcă mustaţa de ciudă. Nu fusese decât un semn de oboseală. După zile de aşteptare în odaia cu salteaua po jos şi după ore de întrebări şi răspunsuri, realitatea cea nonă il bii^uise. Tot prin ceva înnăs*-cut în el: spiritul ostăşesc. Chiar înaintat, aşa cum fusese înaintat, ToU era general, iar faptul începuse să se stre-cfiare în subconştientul unui om deprins să respecte formele militare. Se dezmetici însă duilr-o dată şi-1 cuprinse furia. ^1 d: Răsucindu-se în el însuşi îşi întrerupse declaraţia. Văzu dirnl nou în cei din faţa lui ni^te subalterni, care altădată treniu-^ll c; au pândindu-i privirea poruncitoare şi care acum îndrăzneau l-i judece pe el, şeful lor pravilnic! Soldat pina în mă-Mva oaselor, Odobescu respecta cu sfinţenie însuşirile ostă-Bşti, care lui i se păreau de căpetenie: disciplina oarbă la ubalterni şi hotărârea în poruncă la cei ce comandau. Nu-lai în aceste condiţii, cariera ostăşească însemna în ochii ui o valoare. De aceea el vedea cu putinţ^a o adevărată arcata numai subt un regim autoritar, cum era cel autocrat, unoscut de el. Subt acest regim, soldatul care nu se supu-lea ori nu executa o poruncă era bătut cu vergile pină la noarte, iar ofiţerul care-şi cunoştea meseiua era răsplătit ili cinuri şi avea câteva uniforme pline de zorzoane, coifuri năreţe, epoleţi de aur, ledunci, strălucitoan uri, lampasuri„. Avusese uneori, în. ta linele lui, tot felul de ai „ ^^ati. pvuvi şi Arerea lui cinsteau pim naşici ca 1 c! ^d se vedea pe el, ft ioj dc on” c

: um i întâmplase î prinţi conţi, care de: 3oar i' mal, dincolo de. 3ănuia ă, Odobescu sâT' ji o vc iea posibilă, ctftc ţraiero.,. şar-isia. saoi o^'-'. a ¦-^ câupa. -; a^ma. '. Al a>. a ic” i. – ' ¦- – ¦JD. K.^aiel de il. î^cciaii, 11; oja'lc dc ^? iivu: l [cii>prctn. ¦ ca ci sa ca carie;:; dc soldai uii vin bun at. ă frumuseţea ei, după gustul lui, iomai ubt un asemenea legilu. Ce avea să devie acujn ăceasti carieră ostăşească într-o lume fără uniforme, fără aţi care bat din pinteni la ordine, fără soldaţi care să iificulte orbeşte până la moarte, o lume care nu mai preţuia statură falnică şi o privire autoritara? Morala lui. optica iji, estetica lui erau iremediabil jignite: o carieră, acelea de ofiţer, unica în lume, era depreciată ca un dulap de doctorii când omul s-a făcut sănătos. Odobescu nu a・ miaginaţia să-şi închipuie o lume nouă, nu prea ştia multă carte, nu ştia ce cariere strălucite făcuseră generalii Rexoluţiei franceze, era orbit numai de exemplele pe care le cun (^scuse el. El semăna într-un fel cu unii dintre foştii lachei ai ministerelor şi palatelor pubhce ale vecliiului regim din Franţa, pe care Revoluţia franceză ii dezgusta. în loc să se bucure de această revoluţie, care le restituia demnitatea de oamerd i>i 5i făcea cetăţeni şi funcţionari egali cu ceilalţi, ei o urau, oi îşi iubeau meseria de lachei, erau mândri că ii cunosc toate subtilităţile şi că şi-o exercită cu măiestrie. îşi dobân-diseră, ziceau ei, postul cu trudă, cu sirguinţăj cu cmste (ei iau adică să spună că nu prin favoritism şi şiretlicuri, ici pretindeau că so găsesc şi dintre aceştia). O recepţie reuşită la care ei slujeau, stilaţi, cu lanţul simbolic de pât un cohm de paftale ai*gintate, în uniforme negie de mat;” arăta şi meritul lor. Când au fost siliţi sa deschidă batanteie uşilor aurite pentru miniştrii şi demnitarii revoluţion. – chiar când aceştia erau îmbrăcaţi elegant ca Robcspierre> o sufereau în demnitatea lor profesională. Puneau aceeaşi conştiinciozitate, dar fără participare sufletească. In timpul liber, ci bârfdau cu dezgust şi se bucurau de orice zvon duşmănos revoluţiei, în care ei nu vtxâeau un regim în stare să puie în valoare frumuseţile vieţii dc lacheu bine stilat.

MiUtăros ca mentalitate, Odobescu privea eu oroare îndeosebi revoluţiile în care erau amestecaţi şi militarii de carieră. „Complotul ticălos * – cum îi zicea el – al decembriştilor îi provocase o mare silă, fiindcă fusese iniţiat şi condus de un grup de tineri ofiţeri din garda imperială. Când în 1828 avu trecător subt c<:) manda lui un ofiţer cu numele de Muraviov, făcu cercetări îndelungi ca să afle dacă era sau nu rudă cu colonelul Muraviov, cel care comandase regimentul răsculat Cernigov. Nu vrea să aibă de-a face cu astftl de oameni.

Acum tăcea îndelung, iar cei din comisie aşteptau m^ dumeriţi. Ii privea pe aceşti maiori şi pe acest colonel care nu văzuseră niciodată un câmp de luptă şi „se autoînainta-seră peste noapte”, cum ii socoteau vechii lor camarazi, el caro, pornit ca iuncăi' cu raniţă, îşi câştigase în treizeci şi cinci de ani rangul de comandant, cin cu cin. fără sft sară niciunul, făcând şi două războaie, cel din 1812 şi cel din 1828, ii măsura cu coada ochiului şi suferea crâncen. Vedea că această revoluţie, după ce ii dt>preciase cariera şi îi cen^a moşia ca s-o dea clăcaşilor, îi ameninţa acum şi libertatea, dacă nu chiar viaţa (căci cu toată declaraţia lui Pleşoianu, cei arestaţi aflaseră că sunt discuţii, în guvern şi în armată, dacă să-i osândoască ori nu la moarte), lui, care nu avea decât o ambiţie, să fie un soldat cinstit, aşa cum cinstit, gândea el, îşi adunase averea. Duşmanii lui îi atribuiau ambiţia de a râvni la tron, dar el se simţoa numai soldat cinstit. Şi în clipa asta cit era de falnic şi băţos, era şi profund înduioşat de nedreptatea po care i-o făcea îioarta.

Văzându-l că tace, colonelul Pleşoianu îşi potiivi abajurul de hârtie ca să-i vadă faţa mai bine, căci geamurile s* aburiseră parcă de zori, şi îi puse o întrebare la care Odobescu nu se aştepta:

Dumneata ai săvârşit la 15 ale acestei luni iunie, pe Ifiimpul Libertăţii, în faţa lui Dumnezeu şi în faţa poporu-'! román, sfântul juA'ământ că vei fi credincios patriei. Gu-I nului provizoriu şi sfintei Constituţii. Cum de nu te-a istrat cugetul când ai hotărât să-ţi calci jurământul? Umorii trufaşi ai colonelului se încovoiară puţin, gura oc slrânse pungă subt peticul de mustaţă, ghemotoacele Ifcxilarului se accentuară. îşi frământa câteva clipe buzele arse şi-şi trecu coiful cel maro de pe şoldul sting pe cel drepl. Vorbi apoi încurcat, găsind greu cuvintele: tţ – Am săvârşit jurământul din tot cugetul meu, fiind tot-eauna gata a-1 îndeplini. iar. am vfut. fapta ce-am să-vârşit-o am socotit-o iarăşi spre binele ţării, măcar cd n-am vrut. în ziua aceea vărsarea de sânge s-a făcut fără voia mea şi fără a mea ştiiirţă. Nu poci tăgădui că siral multă! dl^nire pentru aceastf nenorocită întâmplare.

Pleşoianu, care îşi 1 „sase muslaţa, până aluraa tunsă, să crease.! mai plină, ca s. şi dea autoritate, şi acum şi-o mângâia i> i runa, se intoar >¦ către meinbiii comisiei, întrcbân-du-i (-ă vor, la rândul lor. să puie întrebări acuzatului. Niciunul ' ttre ei nu a avut de întrebat nimic.

S (atoarse către acu/at şi-i spuse foarte rece: – vhilţumesc.

Oeubescu salută milităreşte şi ieşi uşor abătut, cu un pas mai furcoi dcHâât atunci când intrase. Ultimele minute ale depoziţiei îi lăsaseră în gură un gust coclit, amar.

Licsandru Ilergă, care stătuse tot timpul cu puşca sprijinită de pământ, câţiva paşi înapoia lui, în dreptul uşii, ieşi după el. Pleşoianu îi strigă să trimită sergentul dejurnă cu mucarniţa, ca să stingă candelabrul, căci g (; amurile so albiseră de-a bintâlea. Afară începuse o nouă zi. Mavrocordat deschise fc^restrele ca să primenească aerul, căci devenise înecăcios din pricina fumului luminărilor şi al lampci care filase de câteva ori.

C („luiielul Sc”lomon fu aproape jalnic. Era încă speriat dc nopţile arestului, cu mundirul murdar, prost încheiat. Mustaţa groasă îi era căzută pe obrazul gi^os şi scofllcit.

— Te-ai spovedit, te-ai cuminecat în toţi anii, asemănat sfintelor dogme ale religiei?

— In ' iH m-WN SPOVEDIT, ADICFT în anul trecut k ORAŞUL Brăila, la BISERICA GRECEASCĂ, iar estimp aicea la Bucureşti, în săptămâna brinaei, ŞL alaltăieri când mă aflam LA Cernica, la zece ale ACESTEIA, auzind CĂ vine norodul. ŞI m-am cuminecat, Solomon afiase că joi după-amiază tabacii şi cu Panait STOICA, descoperind că c ascuns la mânăstirea Cemica, por- * nftseră să-1 caute acolo, şi după ci se luase mulţime mare do norod. Paza lui, prinzând însă de veste din vreme, il lăsase LA rugămintea IUI SĂ ae împărtăşească şi apoi U ascunsest In pădure.

— Unde le-ai născut? însurat eşti? Ai familie, o. pii Ce avere ai mişcătoai'e sau nemişcătoare şi în co loc năstreazâ?

— M-am născut în satul Pleşoiul, ce-i zice ACUM Solo moneşti. din judeţul Doljului. Sunt fiu de căpitan” am cincJ zeci şi doi de ani. Am fost căsătorit, mi-a murit soţia, acum SUNT văduv, am copii; avere am şi mişcătoare şi nemiş *

^toare.

Are moşii în trei sate. în districtele Dolj şi Romanaţi. Il acuză po Odobescu că 1-a îndemnat, că i-a poruncit

— După aceea, după ce am inspectat toată noaptea posturile şi trupele, plccând pe jos amândoi până în dreptul curţ mele, mi-a zis să mergem sus, să tragă un ciubuc. După ce 1 s-a dat ciubucul, s-a răsturnat în pat şi a început să-ML zică că guvernul nostru nu se ţine de Constituţie şi umblă să ne ia şi moşiile noastre şi să LE dea ţăranilor. Intiebin-DU-mă dacă soldaţii mai poartă aedinţă către mine, i-ai spus că la soldaţi tot am credinţă, dar la ofiţeri. nu prea.

După aceea a zis că singuri proprietarii o să dea ace. ^ guvern jos, şi de co să nu facem noi, ostaşii bătiâni, acest folos patriei. I-am răspuns că: „Ce-mi vei porunci ca UN ŞEF, eu din porunca d-tule nu ies.” M-a luat de mână şi a zis: „Prea bine.”.

Pe urmă arătă pregătiiile militare pe care le-ao făcui Despre focul în carne vie, pc care 1-a poiiincit, du lămuri: cam surprinzătoare pentru comisie;

— Şi mergând pe uliţa din dos a pciluuuiui, ai-am p'^ menit cu unii dân domnii ofiţeri şi mai ales căpitan Făroi. şanu strigând: Domnule Solomon, peniru ce să fu^ (irn i CLurvele şi să-1 lăsăm pe şeful nostru Odobescu, că i>jate să omoare*'. I-am zis; Mergem Ia cazai mă, că nu-i face n. mica'*. Strigând Fărcăşanu: „Roata întâi, stai! *^ aşa, do ri şinr, m-am întors ŞI EU împreună ŞI, venind pâi. ă la coV ilicioarâ, ne-am pomenit atacaţi cu pietre şi cu două-trei xişti slobozindu-se după fereastra palatului. In fui ia aceea, au început şi soldaţii sa dea, fără nici o comandă.

Şiret ca un vulpoi, după ce l-a acuzat în repetate rânduri pe Odobescu, după ce a implicat şi pc Fărcăşanu, spre mii-area comisiei, ca s-o facă să şovăie, nu uită să amintească şi faptul că, din ordinul lui Odobescu, chiar maiorul Mavrocordat, din comisia care-1 judecă, a venit cu divizionul dc cavalerie la palat.

— Care aceasta, chiar d. Mavrocordat n-a tăgăduit înaintea judecaţii că din porunca lui Odobescu a venit cu di-Irizionul.

I| E ora patru dimineaţa. Pe fereastra deschisă vine o boa; (HBăcoroasă. A început să forfotească prin curb limea carc' Win timpul nopţii se mai potolise, n

I Solomon e du” şi el do Licsauui u ia ri; a aTaia. în pa/a unt inelelor.

ibrii comisiei ti. Nu ştiu ce h' jul să hitrebc guvernş

) i i'earic obusiU şi n s foarte u! Í e sa dea. nici măcar curaplimbă pjiu sala de şedinţe ca -Si ai dezmorţească picioarele, unii privesc pe fereastră, ln ante şi pe Podu Mogoşoaiei, lumea care aşteaptă mereu lotărârea lor. Sunt rudele celor ucişi şi răniţi. Ar da buzna lăuntru, buluc, peste comisie, ca să facă ei dreptate, dacă palatul nu ar fi atât de bine păzit.

Sergentul dejurnă, chemat să vie cu mucarniţa să stingă candelabrul, şi care a lăsat numai lampa dârî dreptul grefierului îi spune şi el lui Pleşoianu, tare îngrijorat, că mulţimea care a aşteptat toată noaptea în curtea neîngrădită a palatului are gânduri rele. I-ar fi spus unul că toţi cei de jos pândesc, ca după judecată, cei condamnaţi să fie ucişi pe loc, când vor fi duşi prin curte, că ei nu mai aşteaptă ca ucigaşii să fie împuşcaţi. Racotă, nemăsurat de înalt, şi Mavrocordat, care ascultaseră cele spuse de sergent, schimbară îngrijoraţi privii'i întrebă toare, S-a luminat de-a binolea de ziuă când e adus maiorul Lăcusteanu, Răspunde cu afectare milităroasă. E de treizeci şi şase de ani, însurat, are copii, are avevo mişcătoare şi nemişcătoare, s-a spovedit în toţi anii regulat. Tacrirul lui nu c prea lung şi seamănă cu el însuşi. Amestec do aroganţă şi sentimentalism declamatoriu.

— La toate acestea mărturisesc cu mâna pe cugetul meu şi în frica mare a lui Dumnezeu că niciodată n-am cugetat rău Guvernului provizoriu, nici preaiubitei noastre patrii, nici sfintei noastre Constituţii.

N-a fost cu trupa când s-au tras focurile. Era sosit acasă.

Spune cum a fost arestat, cum a stat la Costache Kretzulescu până a fost ridicat şi adus la arest. Pleşoianu îi spune „mulţumesc*', şi el salută şi iese, nedumerit că a trecut ta^ crirul prea repede; pleacă liniştit însă de vorba lui Pleşoianu, că nu va fi nimeni condamnat la moarte. Oameni ca el cred tot ceea ce le convine.

Pe la cinci dimineaţa, când prăvăliile se pregătesc să des-| chidă – căci nu cunosc repaus nici duminică, decât de la! prânz în sus – cei şapte ofiţeri încep deliberările. Au gi^oază! să ia orice hotărâre. încep să se plimbe neliniştiţi prin că-i meră.)

Deţinuţii aşteaptă sentinţa chiar pe sala cea lungă care răzbate prin aripa stingă, adăugată la intrarea dinspre grajduri, până în fosta sufragerie a lui Alexandru Ghica, unde dezbate comisia de judecată, cum şi alte uşi de la diferite servicii. Odăile lor de arest. sunt la capătul dinspre Brc-zoianu, dar cei trei aşteaptă ia un loc, chiar pe sală, acolo la capătul ei. Sunt păziţi azi de patxni sentinele soldaţi şi de patru inşi din Gvai^dia Naţională, înarmaţi cu puşti militare. Intre aceşti paznici sunt acum mereu orânduiţi Licsandru Hergă şi Panait Stoica. Se hotărâse, dealtfel, încă mai demult, ca toate gărzile şi toate posturile să fie pe din două, jumătate soldaţi şi jumătate gvardişti, căci o parte din guvern nu avea încredere în oştire, deoarece prea era în mâna ofiţerilor, în genere duşmănoşi revoluţiei şi devotaţi lui Odobescu.

Lăcusteanu nu-şi prea găsea locul. încercă să-i vorbească lui Odobescu, daiînfăţişarea încă trufaşă a colonelului, comandant autoritar, cu mustaţa tunsă scurt subt nas, cu fălcile tari, cu ochii îngânduraţi, îi tăie curajul. Lăcusteanu era şi el băţos, dar Odobescu îl intimida. Se întoarse spre Solomon, care şedea pe un scaun, cu umerii îngheboşaţi, cu ve

SOl (

|caf

I istata căzută, lopít dr tot. Vâzându-1 atât de prăbuşit, se |#nţi EL tarr

— VrrÁ <„ păţim dacá.? j

— Dacă CC? mormăi polcovnicul. I

— Dacă. dar aci Lăcusteanu se înmuie. Ar fi vrut să inft., Dacă nu m-ai lăsat să-i împuşc pe loc pe toţi.j te judecă ei.” Dar văzu umerii de uriaş, mustaţa ca áa a lui Licsandru Horgă şi ae mulţumi să mormăie ceva iţelcs.

'eni sergentul Ucjurná cu patru si) ldalx să schunbe sen-Alelele militare*. Veniseră nişte gradaţi noi, de la care fără^ vrea Odobescu află, el singur, căci fusese med aâNroape i>uluse auzi, că se ţine o şedinţă a guvernului fficarr se Macută chiar acum dacă să li sr aplice loijr ala. Nu le

¦ i spuse nimic la ceilalţi doi r? auziseră, ca să nu-i nai spei-ic. Din mormăitloj. oujjri schimb. ^ ^¦'¦i rl-M afiarii oluşi de mulţimea c^. >-'-]) U) ^¦; -a a. -a^n-e le a fi 'bwcen ') m itienţ^V t

¦I^Peiti. LăHeanu i n să p^. ă-^a '

Í).'ica avea un '„^o^Hf (aaaj. <; a * <; j-a n on-

^Ju avea dt^j^T „ imofj^ii ăşi ii^cJupuic ce inv„art<*a. Nu av' i pi^f* r< u – cum spunea cândva un – s-o privească în faţă, s-o vadă de-a dr^^tul, se poate privi soarele. Asemenea oameni nu văd MUlkpMartea decât o singura dată, o singură clipă, ul-amviaţa lor. Încrezător în fizicul său, Lăcusteanu se vuuca biruind orice împotrivire; era de un optimism sca-iKOft, care îi ţinea loc de curaj, nu era o încredere indrep-|||ită de mijloacele lui adevărate. Avea sentimt^ntul găunos ii „lui* nu i SC poate întâmpla asta, că a mai va/ut el asc-uienea „ceştii”. Se înloai^ pe tocurile cizmelor împ<xlobite ii pinteni, sigur de vi:

— Ştiu dc la Plcş<nanu că nu vor osândi p” rumeni la moarte.

Odobescu, mereu tacul şi cu privirta mcrunlală Aubt sprâncenele mari, întoarse o clipă capul spre el, priviudu-l dispreţuitor, căci îl găsea prea agitat şi gălăgios. Ca să-i tuI-buix„ puţin, îi spuse brusc, măsurându-l si”c:

— Şi dac* te-a minţit?

Solomon, cart” ascultase încremenit şi sfâşiat convorbirea LOLDAŢILOR, auzind acum şi pe Odobescu, îşi pierdu din nocapul. Deşi se aştepta abătut la deznodământul tragic, neavând vreo nădejde să scape, orice fapt nou care confirma această aşteptare încă mai năruia ceva în el. Topit, murmură, încât vorbele i se pierdură subt mustaţa întoarsă, amestecată cu barba nerasă de atâtea zile:

— Să ştii că au ordin să ne condamne ia moarte. Să ştii că au ordin. îţi spui eu.

Pe Solomon îl înspăimânta îndeosebi momentul însuşi al morţii violente, izbitura fizică. Altfel avusese pe vremuri, în tinereţe, un fel de curaj, oportunist, e drept – se purta pe atunci fără mustaţă şi cu favurizi după moda ofiţOTÂlor ţarişti – când era comandir de panduri, spre Calafat. Avea faima că e foarte descurcăreţ. In clipele grele îşi pierdea însă capul şi asta i se întâmplasc şi în ziua de 19 iunie; o prostie, gândea el acum, pe care o regreta amarnic.

Odobescu rânji privindu-i pe amândoi, şi fără să spuie o vorbă intră în odaia lui şi se trânti cu faţa în sus, pe salteaua 9. sternuţa de-a dreptul pe podea. Fuseseră aci mai înainte două mese dc calemgii, scoase acum afară, dar pe perete m.ai rămăseseră mici afipte. cu „dispo-ziţiuni”, şi o tarifă”, liniată cu creionul, dar scrisă cu cerneală violetă.

Rămase aşa îndelung pe gânduri. Îşi spunea că s-ar putea ca Solomon să aibă totuşi dreptate şi că hotărârea de a-l împuşca să fie la ceasul acesta luată de către guvern, unde avea atâţia duşmani, peste capul lui Pleşoianu, şi astfel judecata să nu fi fost decât doar o formă de acoperire. Până în această zi nu se prea gândise nici el la moarte, anume. Fire trufaşă, era de un curaj rece şi hotărât, aţâţat de o ambiţie profesională fără mai'gini. Spre deosebire de Lăcusteanu,. care fiind prea tânăr în timpul războiului nu).ua. se part? de-a dreptul la nici o luptă, Odobescu înfruntase de multe ori moartea, dar totdeauna laolaltă cu alte sute şi mii, încălzit de urale, dealtfel convins mereu că Vcv scăpa. Nici el nu avusese până azi reprezentarea nemijlocită a morgii, acum simţea însă că o umbră grea îl învăluie. Aşteptarea asta a sentinţei era din ce în ce mai apăsătoare.

Pe când, ţanţoş şi expansiv, Lăcusteanu se consuma în exclamaţii, colonelul Odobescu, tăcut de felul lui, începu să se gândească adânc, aşa cum nfăcuse niciodată în viaţă pinu aüi.

A stat aşa îndelung, îi era parcă teamă să scoată ceasul de aur, dăruit acum zece ani de Alexandru Ghica, ca să vadă cum trece timpul.

Odaia era luminată din plin, căci'deşi când mijeau zorile era răcoare de-a bine! ea, acum ziua se vestea strălucitoare şi din nou călduroasă. începură să se audă strigatele mici-ior precupeţi care porneau grăbiţi, încărcaţi ca marfă din piaţa vecijiă, pe uliţele oraşului, şi-şi încercau ca de probă strigătele, înainte de a ocoli spre Podu Mogoşoaiei. O^-io-bescu le ascultă cu un soi de înmărmurire, parcă Ie aui^ca acum întâia dată. Niciodată nu i s-au pi^rut atât de muii lungite, cântate. ' ^ „. Cornuuuri oaajde.”, răsuna ridicat ^as ci: t jl – ' -^pw răsucit într-un ison jos: „caalciă jiimbla,: F^. V peştiliii”, striga altul pripit din fvmdvil c _, iar din '. piglitul strigătului i se ghicea na ăH: ^'/: a. aa '? 'oai uşoare în cobiliţe coşui încărcai e.

„. Câimăceluuu. ic'jrgiaaa, /aa,.: a. ^-^”^, aj/^ prelung, cam pe-o urecla; – lai cuuu DUI f:

(' ^escu simţi cutriranara; a. v]: aa va dura: şi făi.1. Din sala d^ jvirkavat. – dv a: îm„'„. 'vem njoartea h: – iar dincolo îA aiiia, ande el nu. xiai avea v^oi<^ să meai'g se vestea o zî„ ca soare. fâe*f!”' dogoritor. în care lumea vama să trăiască cu pregătiri la fel ca în fiecar*: ^ zi, cu noi nădejdi.

Cicd auzi strigătul, când legănat pe nas, cârid scurt şi pripit, apoi îung şi întors înfundat, al vânzătoruiui de cărbuni, z: m/oi amar: „. Chioob. chiob-chiob. Cărboooni,.”, se prăbuşi în el însuşi.

Cine ştie ce femeie va cumpăra cărbuni să puie să-i calce rochia cu volane de dantelă, ca să se ducă. La petrecere, astă-seară. azi, când el nu ştie dacă va rnai apuca apusul soarelui? începură să-l năpădească părerile de rău. Măcar de şi-ar fi văzut copiii mari. îi e teamă în. dt? o; >e6î de Alexandru. Văzându-1 cum creşte înalt incă de mic, a crezut că o să semene cu el, a şi semănat într-o vreme, pe urmă a început să semene cu maică-sa. A ţinut să-l deprindă de mic cu armele. Să-i dea gustul pentru cariera ostăşească. Da la zece ani l-a dat pe mina tăniădăienilor să-l facă vânător pe Băi'ăgan. Nu e insă ceea ce ar îi vrut el, deşi acum la paisprezece ani e înalt ca unul de şaptesprc-zece şi frumos peste aşteptări. Pe cirnpia nesfârşită a Bărăi ganului nu aleargă după dropii, tirându-se în genunchii printre spini şi ciulini, cu puşca gata de tras. îi place doar aşa, să hoinărească în căruţa vânătorilor tot timpul, cu gândul aiurea. Parcă visează treaz. ^Noaptea în schimb nu doarme în căruţă, ci culcat în iarbă, alături; priveşte întruna cerul înstelat şi ascultă cu nesaţ nesfâi'şite poveşti vânătorcşti. Aci mai cu seamă seamănă cu maică-sa, cu care se şi simte mai bine. Ea, despre care Odobescu spune mereu că „e plină de isterisme”, îl alintă şi-1 ţine toată ziua printre luştele muierilor care vin în casă. A devenit răsfăţat şi cu gesturi prea subţiri. Scrie şi poezii, aşa cum poate. După exemplul, legendar în armata rusă, al Suvorovilor, Odobescu ar fi vrut să facă din acest întâi născut al lui un adevărat soldat, deprinzându-1 de mic cu o viaţă aspră, cu exerciţii şi încercări fizice grele. Ca şi generalul Suvorov-tatăl, el ar fi vrut ca fiul lui să pornească do la cinul cel mai de jos în armată, să nu se ţie seamă că e fiu de comandant şi să-şi câştige galoanele treptat, pe merit. De la zece ani 1-a pus să doarmă pe un pat de scânduri, 1-a ţinut zile întregi, când greşea ceva, la arest în cameră, numai cu^ pâine şi apăîi dădea porunci pe care el trebuia să le execute, fără să le judece. A suferit nespus când a aflat că lurnca îl socoate dm pricina asta un părinte rău şi neînţelegător, când el şi-ar fi dat viaţa ca să poată face din acest băiat, înalt şi frumos, un om, un bărbat în toată puterea cuvântului. într-o zi a auzit dintr-o odaie vecină pe acest copil al lui, care acum la paisprezece ani a devenit un băieţel obraznic, care are toată ziua păreri despre toate, judecându-1 pe el, pe tatăl lui, luându-1 în râs faţă de alţi băieţi obraznici, făcându-1 vagmistru împopoţonat cu coif. Acolo după uşă, i s-a înnegrit sufletul de durere. îl judecă propriul lui copil, îşi spunea abătut. Dacă acum îi pare rău că moare e că nu mai e cu putinţă să-1 îndrepte, să-i explice frumuseţea vieţii de soldat. Ştie că aşa sunt copiii până la o vârstă. dar că pe urmă uneori se îndreaptă. îi curg lacrimile uşor pe obraz, gândind că ar fi putut veni o zi în care băiatul lui, devenit un soldat adevărat, să-i cadă la piept cu dragoste şi i^ecunoştinţă, mărturisind că a greşit, spunând că acum înţelege adevărata frumuseţe a vieţii. Poate că totul s-a sfârşit. Se cutremură întrebându-se ce va deveni acest băiat care va fi prea frumos, prea pofticios, muieratic şi prea răsfăţat de femei, când se va trezi orfan şi fără avere, cu proprietăţile răpite de i-evoluţie. Va deveni un nenorocit, un jucător de cărţi, trăind pe la altora, ntajutat de nimonL îşi muşcă buzele într-o stnmbâtuiă durere mută şi ftimte mai mult do-a lungul nasului, cai< două şiroaie de lacrimi.

lăcusteanu a apărut în prag, negă. sindu-şi nici o clipă >rul şi-i vede ochii tulburi, umrzi. lanimâlo po obraji Tâ' f. (vag protector

— Au plinei, domnule colonel? Nu trebuie să-ţi fie-teama. nu va fi nimic.

ciul il fulgeră cu privirea, aşa umeda, şi se răs-^ li 91c uaios Ia el, ca la un servitor:

— It^şi. închide uşa!

ÎI 7fttista acest fanfaron care crede că el. Od<>ho<: m. | moarte allf*] decât gândind la soarta băi. ¦ lui col mai <

Eia ziua de-a binf loa când v (*niră din capul o ac&rii doi tabaci care lucrau la magazia de pi el un al tix*ilea, un tânăr, de prin vi^^' n utn., 11”, or-^ îmbrăcat jumătate ţărăneşte. < 'p iar pe o. ip

— sie chică, purta v^^^'* ¦ ia ciu-ului, rij nirx. gin;'* iduite într-o pai; – So vocio;) oa o v^n^ t. ^i.i ţĂranii car<' sărăciso do!;); în i;); n, b^'-iii de nruu”^ nrv*>i, cumpăra p. dari jâu.'; >u pl^-uA*'. IMl^^' üvi i cu ce sa le t. ^ c; ^ Jinii*;). ¦ VieOW dr

M i >:? îşi. Pina la TTC” a mu a caciuii, iar pleteh

¦R„) pieixiut mai ' ' 'nd. ijicepul sa mearr* h *>ist#' I iigovotul se ap^ pie de uriaşul c<^l bălan:

— Nea Licsandre, n-ai terminat cu Gvardia ^ CA, yite ¦B:”inlem gata, plecăm. Dada Licsandra este jos. întreabă faci? Zice că ea nu merge fără dumneata. DA' a adu” vin, biinz^ şi ouă. Peşte găsim la lac, şi raci. A>a ne-a vnus Silică.

— Ce brânza, mă? Ce ouă? N-ai luat nid un miel. 1 frigiTO la iaj'bă vtrde? se răsti Hergă la târgoveţ.

— Nu 81^ p („ate, ni^ne, că suntem în postu lu Sân 1 e dezlegare numai pentru peşte. E dezlegare, că, dih,! ||^#CI duminică.

— Mă, io In^liuli.' *işup.; >c4 m ii-iiuiiie judecata a: >ia. -

Să vedem ce lactm cu ăştia, ^i pă ut-mă vin şi io, ia voi acolo. Va gă. sesc pa toţi în grădinăI

— Nu în grădina, ne găseşti în vâlcea, la moară, pă drumul Plumbuitei, că vrem să ne scăldăm la scocu morii. Pă urmă mergem să mâncăm în grădină. Stăn^i acolo toată ziua. Ne găseşti că suntem mulţi.

— Bine, mă, duceţi-vă înainte că viu şi io.” Cum s-o sfârşi aci cu ăştia.

Odobescu, care între timp ieşise iar pe sală. sim. ţi din nou un cuţit înfipt în inimă şi-1 încercă o ameţeală moale. Mereu se găsea faţă în faţă cu realitatea cea nouă. Oricare dintre gardiştii ăştia putea să spună: „Viu peste o jumătate de ceas. Viu mai târziu, după ce s-o sfârşi cu ăştia'*, dar lui asta nu-i era cu putinţă. Pleoapele i se zbârciră uşor şi peticul de mustaţă i se strâmba.

Nici n-a i unseră tabacii şi târgoveţul la capătul lungii săli, că se pomeniră în faţă cu doi popi. care-i întrebară unde-i canţelaria, căci au fost chemaţi la consistoriu. Oamenii ridicară din umeri, arătând astfel că habar n-au, şi le indicară pe un ipistat, care tocmai trecea, să-1 întrebe pe eL Se închinară apoi cu spaimă şi scuipară într-o parte. Târgoveţul îşi înnodă capul betelor, ca să nu-i meargă rău.

— Ne-au luat dă dimineaţă. N-o să ne priască per trecerea.

Ipistatul care trecea pe acolo le arăta celor doi o uşă ia fel cu celelalte.

Erau popi de oraş, cărora li se vedeau cizmele groase de subt anterie de lustrín negru şi aveau cozi care le ieşeau de subt potcap, strâns împletite la ceafă, ca la muieri. Intrară în odaia arătată.

Lăcusteanu, care-i văzuse de departe, îngheţă. Pierit la faţă, se bâlbâi parcă în neştiix- ' Acum îşi aminti de o întâmplare dm ajun pe care nu o pricepuse bine. Pe când se afla la Pleşoianu, acesta fu vizitat de Popa Şapcă, venit să-şi ia rămas bun, căci ca să-1 îndepărteze din Bucureşti, Neofit îl numise stareţ Ia mânăstirea Sado va din Dolj.

Întrebase popa, arătând spre odăiâe arestaţilor s ^ Ce-aveţi de gând cu ăştia?

— Păi., ce să facem? îi judecăm. Judecaţi-i, judecaţi-i, mă, şi fiţi fără cruţare. Nu uitaţi cuvântul Evangheliei: cine trage sabia, de sabie va pieri.

Acum văzu cu groază că ar putea să fie altfel decât nădăjduiu el.

fi d u m V ac

— Ăştia au venit să ne citească molifta mv. ~>rţiloi (t, – trând în odaie se aruncă speriat şi furios pe salteaua de („o podea, îşi simţea burta moale. Ne-au minţit. ne-ai osijv dit. la moarte.

În clipa asta el pricepu tot. Parcă moartea însăşi îl stna-gea de gât. îşi pierdu capul, şi colţurile giu-ii i se acopcrivh de un soi de spumă albă. Nimic nu mai rămăsese d; n s<> meţia iui de până acum. Murmura în neştire: Copiii mei, copiii mei”, simţind abia acum, în mod ciudat, că şii oU.i părinţi ar putea avea copii. Acum înţelese că aceşti copii ai lui nu sunt unicii pe lume, cum credea el, ci sunt la f;: l cu toţi, că pot rămâne şi ei orfani, că pot fi izbiţi şi ei do nenoroc.

Se ridică şi începu să se zbată ca într-o cuşca. Apa, „im. ţindu-şi iar picioarele moi, se trânti din n. ou pe -^aVu^^î. murmurând ln neştire:

— No-au minţit. Ne-au înşelat. Ne-au 'csi. aJat Iu moarte.

Odobci-cu tăcea mereu încruntat. S'jlomon oî. rv: a riăuo.

Judecătorii şovăiau raereu. Deliber: u. î: ici; ri Sunt unii jucători 'e şah, iricepăton. cav-: – ' văd pvv.â. ii-decât greşeala advervi uPji ^i precis si! i); scărea pe caro trebuie s-o facă. Dr i jocrd o:'X.phcCi in? ă trebuie să ştie precis nu numai ni. – caj'cs cu care urmează să ^a^panda, ci şi alte trei-patru a va-i ^ouu'ami^cări înainte^ atunci nu mai joacă zdra. a, [hotărât, ci şovăie îndelung, gin-dinaia-se mult timp – naacând e vorba de o mişcare văd: lt bu/a. temându-se că: e ştie, s-ar putea totuşi greşeaă, fiindcă ^. cum văd mai muite posibilităţi ca îaa. mte.

V'n astfel de jucător în revoluţie fusese Pleşoianu. Straşnic t'xecutant, hotăiăt. >i îndi'ăzneţ cât timp jocul ei ^ ova simplu; acum când el descoperise că lucriu'iie stau ceva mai complicat, începuse să şovăie. La Islaz purta doar mustăcioară neagră, din admix'aţie pentru colonelul Odobescu; dar după izbucnirea revoluţiei începuse să poarte o b. ^rbă îngustă de tot, de la urechi pe subt maxiliare, ca o curca neagî-ă de coii fără coif, ca un carbonar, şi mustaţa plină. Văzuse multe în două săptămâni de revoluţie şi raai vedea acum; >ţâlea îniorsăiuri cu pulinţă, încât il tulburau deopo-tiivă şi Bălcescu, şi. Magheru, ba chiar şi Eliade, şi nu mai ştia CC să facă. Devenise mai prevăzător, nu din laşitate, ci din jumătate vedere. Se mai adăuga la toţi membrii comisiei şi duhul comaraderiei, amintirea vieţii şi a petrecerilor împreună, peste care nu aveau mijloace destule ca să troacă.

Într-un târziu, maiorul Mavrocordat spuse că ai'e de făcut o propunere. Se apropie de Pleşoianu, iar în jurul lor „ adimară în picioare şi ceilalţi.

— La urma urmelor, noi suntem o comisie de judecată ostăşească şi nu putem da decât pedepse ostăşeşti. Noi îi vom pedepsi deci numai ca militari. Apoi, îi predăm guvernului să-i judece ca ucigaşi.

Pleşoianu, înalt, cu umeri înguşti, întors pe jumătate, a rămas încremenit câteva clipe, apoi a răspuns surâzător:

— Nu e rău ce propui dumneata. Uin să scriem in-chcierea.

Se trage iar de mustaţă, se plimbă prin. ^alon, dictează. După ce expune împrejurările, procedura, încheie despre Odf>bescu:

— Să SC gonea. scă din slujba, ştergânduse din catastişe nume ie sau, sil i se ia toate cinurile şi sa se dea subt judecată crimina-licească politicească, unde să se judece ca ucigaş.”

La fel pentru Solomon. liăcusteanu scăpă şi mai uşor:

— Să SC gonească din slujbri. şteraincâu-i-sf numele din catastişe. * (Deci fără să fie predat guvernului ca m-l judece ca uciţmiiJ Iscoliti: Col. Pleşoianu

Maiori: Racotă şi Mavrocordat

Căpitani: Ciocârlan, Serghie, Ilagiopol. Dumitre^tcr

Judecător de instrucţie: D. Ciocârdia”

I li

Cei trei fură aduşi în odaia cea mare. care devenise sala de şedinţe, şi li se citi încheierea Comisiei de judecată. Odobescu intrase îmbătrânit parcă, dar cu o voită bărbăţie, Solomon cu ochii mistuiţi de nelinişte, iiu' Lăcustccmu, sleit de spaimă, abia ţinându-se pe picioare, parcă nu mai vedea nimic, mai mult mort decât viu. Nu le crezu auzul când preşedintele rosti întâia hotărâre, apoi a doua şi a treia. Maiorul nu pricepea că la prânz va ti liber. Totuşi nu fură scuşi din palat decât a doua zi, seara târziu, pe din dos.

Lăcusteanu fu în erorii zâlei acasă între ai lui şi deveni aci din nou ţanţoş şi cu păreri sigure despre toată lumea şi despiT tot CC se întâmpla.

La zece dimineaţa, în cabirlui de jos, cu f-erestrele spre Podu Mogoşoaiei, se putea vedea de la ferestrele de peste drum o discuţie foarte vie. Într-o jumătate de ceas se adunaseră aci, aşteptând şedinţa anunţată, mai toţi membrii guvernului, aşa cum se liotărâse din ajun, ca să ia cunoştinţă de hotărârea Comisiei de jud^ecată. Erau, cei mai nuilţi, bucuroşi că s-a găsit o astfel de soluţie, căci nu aveau curajul hotărârilcnmari, dar se vede cât de colo că Bălcescu, Arăpilă, Magheru şi chiar Tell sunt nemulţumiţi de hotărâre. Se urcară la zece jumătate toţi sus ca să ia la rândul lor o hotărâre, căci şeful oştirii propune ca. Odobescu şi Solomon să fio transportaţi în altă parte, că nu mai puteau rămâne, o dată achitaţi, la palat şi nici la cazarmă nu puteau fi duşi, fiindcă ar fi putut înrâuri ofiţeri. Era neapărat nevoie de o mânăstu'c cu zidină întărite, dar şi Mărginenii şi Snagovul erau prea departe-pentru o pază care nu putea fi încrcâdinţata decât Gvardiei Naţionale.

(îr lungă şi 1(^1 Tell propuse piuă lu-nbuita, veche ctitorie a lui Matei mai potrivită în acest scop, fiind şi cu ziduri tari ca de cetate. Deoarece i idcăi ca uu astfel dc lăcaş istoric e, discuţia sc prelungi încă. până la urm. ^ hotărându-s^^ ş (ful Departamentului Trebilor din Lăuiiiru, Nicr>lae Golescu, şeful Oştirii. Tell. şi secretara: Nicc'i.: c Bălcescu şi Alecu Golescu să viziteze chiar după-amia/ă mânăstirea şi numai după aceasta să se vadă ce e de făcut. Se mai hotăra ca Ion Brătianu să plece spre Focşani şi Brăila ca să aducă veşti exacte, căci se tot voi^bea că unele trupe străine se pregătesc să treacă graniţa, împotriva revoluţiei. Cu toate că era duminică, şedinţa se prelungi până către ceasurile două după prânz.

Discuţia fu destul urmă mânăstirea Plvu Basarab, ca fiind cea aproape de capitală şi Băle seu fu împotriv; să i ^ făcut închisoar

CEA îiE A rm: iÂ duminica

De cum auzi holăruea Comisiei de judecată, Licsandnj Hergă înjură straşnic şi plecă mânios să se răcorească în apa lacului Tei^ unde-l aşteptau ai iui, după ce dădu cu gi ijă în soama lui Panait, rugându-1 să le ducă la secţia înriinţată de conducerea Gvardiei Naţionale chiar la tăbă-cana lor, puşca şi şpanga, patroanele şi cureaua de încins. Ziua se îjicrngea tot mai mult, cu cât se apropia vremea pruizuluj, şi cerul, senin, din albastru se făcea parcă albi-cios ca sticla. Grăbi să iasă pe la Floreasca, fiindcă pe drumul obicinuit dinspre Colenlina, adică pe Podul Târguiui din Afară, ar l'l ocolit prea mult. Nu era singurul care zorea să iasă din oraş, căci era cea dintâi duminică după Drăgaică, şi din rnoşi-stră/T.oşi, dacă nu ploua în această zi, bucureşt'Cnii ieşea să se scalde în susul Dimboviţii şi mai ales în lacurile din partea de miazănoapte şi răsărit a oraşului. Mare şi mic, bărbaţi şi femei, cete-cete, unii încărcaţi cu coşuleţe şi trăişti cu de-ale mâncării, alţii cu un codru de pâine şi puţină biinză într-un ştergar se îndreptau nna ales spre Tei, Impoi' şi Fundeni. care aveau ochiuri de ană mai limpede, câte o bună bucată de maluj”! fără stufăriş şi fSră brădiş, nulăriş ori mătasea broaştei şi lintiţă.

Dc' cum trecu de răspântia cu patru cârciumi aşezate în cele patru colţuri ale ei, toate cu umbrar de stuf, aşa cum era parcă regula fiecăreia dintre cele douăzeci şi ceva de bariere ale oraşului, Licsandru Hergă nu mai întâlni trecători, iar casele le-ai fi numărat pe degete, şi alea la depărtare mare unele de altele în câmp, fără nici un copac în apropierea lor. Do la o vrerne, ocolind, pe şleaul cu făgaşuri g] i; duroase şi uscate, gropile cele mari ale cărămidiirilor, * întUai fii'ul de apă Coientinei care, după ce legase lacul

I de

I pe cu

A] de pr fi: sir lUi niL va pe

(erăstrăului de Iacul FloreMca, II leţ; a ^icum pe acesta de icul Teilor. Era un fel de şanţ cu apă verzuie abia curg”) ai'e, plin din mal în mal dar nu mai larg de patru-^inci paşi, pe cârc mai-mai l-ar fi putut sări cineva dacă şi-ar ¦luat avânt. Cum putea pârâul acesta să facă atâtea laturi. a de mirare. Licsandru avea de mers cu soarele drejrt în creştet cam o jumătate de ceas de-a lungul apei, lă. sind: urmă doar smocuri de pelin, măselariţă şi altor întâlni Min băic^andru numai în cămaşă şi izmene, jerpelit^ şi ri< Moaşe şi acelea, cu picioarele pline de noroi uscat până peste genunchi. Purta în mână un snop de şerpi de baltă, încă vii, iar în spinare o dăsagă udă plină cu scoici pământii. ^î ^id^ii, mari cil o palmă de voinic ' Lacul Floreasca, foarte lin în partea dinspre mia7; ăzi, (? ra unoscut pentru scoicile lui. după cum lacul Teilor era estit pentru bibanii, caracudele grase şi racii lui Băiatiil întrebă pe Licsandru dacă vrea să cumpere scoici sau reun şarpe, dar acesta, cât era el de spătos, se scutură a sUă ^

— Ia unu, bre nenf, că i-a. n scos dmţn, a., muşc:” Hergă se strâmbă şi mai mult de s^i|i t^'> -^Murte. De la o vreme fu silit să-şi că pe partea asta poteca trecea prin cu ^pe. verzui. Cit edeai cu ochii pe c: wmm câmp noduros cu ciuni, pelin şi măsela^Vd, xa. uiu. cân. d în când cile două-trei clădării de cărămizlmăiatc da-) hA m apoi u^rcate, cu un fel de găuri sus ca niştP să-ij: cL Erau cuptoare de ar. s că-rănâ ' şi aşteptau Sb a- (] c.”i i<^': Alfele, roşii şi cu stră*^ lucii sticloase în bAa^ a miloasa a sowelui, erau arse gata ai b ptau sa fie ajs-ăcnte F'e;ae întregi alte cărămizi, proaspete, abia ir. că umede, erau puse Ia uscat pe nisip una lângă alt., în şiruri apropiate şi lungi cit vezi ii. Nu se zărea ţipenie de om, că era duminică. Aproape de Tei întâlni o cocioabă fără gard, dar ixiconjurată pe câteva zeci de lujere de floarea-soarelui, al cărei galben proaspăt lupta cu pustiul fierbinte Găiă cu greu brij^ca lui fină-su Core, fiindcă toată partea de mal de subt grădină, singurul loc bun de scăldat al Teilor, era un furnicar de ame, care mişuna printre brişti şi căruţe cu caii deshă-iiaţi, ori printre grămăjoare de ţoale şi albituri. în apă se edeau nenumăraţi inşi bâiăcindu-se, împroşcându-se unii pe alţii. Copii mărişori se alergau ca aişte draci, străfund

50 totul în jurul lor, izgoniţi ou ocavi rU^ tVmoi când se apropiau de locul lor de scăldat, care era ceva mai deopart„deşi erau multe care se amestecau şi printre bărbaţi, dar acestea îşi păstrau toate cămăşile de pânză albă pe ele, lipite de trup după ce se udau. Brişcă era trasă subt malul ridicat al luncii, adică la vreo sută de paşi de malul apei, întn alte brişti. Toţi ai lui erau în apă. Fină-su Core, spăla iepel” într-un loc spre dreapta, unde mai erau alţi douâzeci-trei-zeci de cai. Lâcsandâu se despuie îndată, zorit să se răco-rra. scă, lăsându-şi hanţele de pe el în brişcă şi, acoperindu-ş' cu mina lui de uriaş mijlocul trupului, aşa cum făceau toţi bărbaţii, alergă în apă. Era atât de înalt şi de voinic, c^^ trebuia să meargă adine, acolo unde alţii înotau, ca să-i vi' apa până la piept. Fireşte, Damian şi Fănică Teică il văzur; de departe şi veniră după el. îi arătară în partea dinspn femtu pe Licsandra, care nu ştia să înoate, dar era şi e. atât de Înaltă, că printre unele care înotau ii ieşeau umeri afară din apă şi-i străluceau obrajii mari şi rumeni în bătaia soarelui. Făpturile lor de uriaşi nu aveau asemănare în furnicarul acesta de oameni goi. O desluşi cu greu p' Ilinca, mai mult după ciuful ei aproape alb, care, fricoasa se scălda la mal intre copii. Cei patru bărbaţi trecură d* cinci-şase ori înot lacul lat; pentru asta veniseră aci, c erau sătui de cei treizeci de paşi ai Dâmboviţei lor, und* nu sc putea înota mai în voie. Se întoarseră la brişcă răc<v riţi, cu o foame de lup. Le găshă pe Licsandra, Ilinca, Fănic lui Core şi pe wSica, soţia lui Teică, îmbrăcate. Ochiră u tei rotat chiar deasupra malului, de unde puteau zări t privirea şi brişcă, apoi întinseră o pânză pe iarbă pentr masă şi făcură mai deoparte un foc de găteje şi uscătui i ca să frigă vreo zece bibani cumpăraţi de Core de la un pescar, care se tocmise cu el din luntre, de pe lac, şi ap” îi adusese la mal. Tot Core ăsta, care era foarte iscusi* fiind cârciumar, aduse şi unul dintre cele trei clondii'e vin roşu puse la răcit în apă, în stufişul din dreapta. Friptura, pentru că până la urmă Core tot făcuse ix) st de un mie! u. şel, şi brânză eu ceapă merg bine cu vinul roşu. Un băieţaş, care umbla cu o coşniţă prinire cei care se ospJi-rau, le răsturnă pe pânza mesei vreo două ocale de vişini. Fu eu alte cuvinte un prânz de duminică, pentru nişte raeş-tvvi lăbăcari, aşa cum erau Licsandru Hergă şi Fănică Teică, că nimeni nu-i întreba ce mănâncă în restul săpiămânii. După masă, cei patru bărbaţi istoviţi de o săptămină-de lucru şi de zilele începute de la patru dimineaţa adormiră buştean la umbra răcoroasă a teiului, sfoi-ăind sănătos. Femeile se mulţumiră să stea de vorbă, căci nu mai vorbiseră de vreo trei ceasuri şi aveau multe de spus.

Cele două căleşti trecând de bariera Tli-gidui din Afară, căreia tot mai mulţi îi spun şi bariera Moşilor, de când se ţine acolo marele bilei pentru pomenirea morţilor şi strămoşilor, cu toiul în, Joia Moşilor„, „joia cumpărăturilor'^ au luat-o pe drumul care se face în stânga, adică al Colen-tinei şi al Urzicenilor, lăsând în dreapta pe acela al Pante-limonului. Numaidecât au făcut-o iar la stânga, pe lingă biserica Sfântu Dumitru, pe un şleau cu făgaşuri de roţi răsfrânte ca opturi lungi peste câmpul cu iarbă măruntă, care se îndrepta spre palatul de la Tei. Au trecut pe drumul tăiat printre curtea cea mare şi grădina cu tei lăsată slobodă pentru obşte. Vreo câteva sute de paşi. acest drurn duce de-a lungul lacului, umbrit de sălcii mari, care se încovoaie până la faţa aci limpede a apei. Pe dreapta sâncolăciturile, printre smârcuri, ale pârâului, p (^ care ei le trecură pe un podeţ prin faţa unei mori şi a unei cârciumi. chiar aci vmde firul apei ia naştere din nou. Din lac, lua şuvoi gros, care e însuşi pârâul, după co trece pc SLibt pod, cade pe roata morii ¦ i' ' ^'i-v-olo. vijelios, po talpa unui scoc lat de vreo cine ¦ poate do douăzeci. De aci se aruncă apoi spuo to. ca o zăpadă în albia propriu-zis, care îşi, aaidecât încolăcirile printre smâicui-i, dar şi priiitre sălcii şi câteva. plute. Zeci şi zeci de iKirbaţi, femei şi copii se scaldă anume aici. ca să lupte cu şuvoiul. Numaidecât ^^c zăreşte şi fiinţa albă a minăstiiăi Plumbuita, în faţa căreia cele două căleşti se opresc. E către ceasurile şase seara, dar n-a tocat de vecernie, căci soarele e încă sus, iar cei câţiva călugări se odihnesc la umbra unui stejai* în curtea înconjurată, la drum şi pe laturi, de două rânduri dc chilii cu ceardacuri, iar în spatele ei, biserica cu turlă scundă sc apără cu ziduri groase de cetate. Stareţul, bătrân şi înalt, cu barba căruntă şi întoarsă subt bărbie, a ieşit înaintea boierilor primind cu smerenie prefăcută pot-tirea lui Teli.

— Binecuvântează, părinte.

\par

Cmd află ca sunt membT'i ai Guvernului vremelnicesc, îşi pierde capul cu totul şi porunceşte arhondarului cafele şi dulceţuri, îi vede pe toţi parru vorbind intre ei fără înţeles pentru el şi urclndu-se unul după altul, pe scările mâncate de putregaiuri, spre pridvorul cai-e înconjoară chiliile de sus. Până la urmă se pare că au ales aripa stingă şi dau poruncă să se lase acolo slobode cinci odăi mai mari, una pentru Odobescu, una pentru Solornon şi alte trei în stânga şi în dreapta pentru comanda de pază a Gvardiei Naţionale. După asta, vizitează şi biseiica fără pridvor, cu intrarea îngustă, cu puţine ferestre înguste şi ele, undo stareţul le dă lămuriri şi le arată subt lespezi mici mormintele iui Vlad şi al domniţei Ilina, fiii lui Mihnoa-Vodâ, nepoţii cti-toarei Ecaterina şi a soţului ei Alexandru. Le arată şi un jilţ de piatră, dăltuit în stele aşezate una peş. te alta, cu lei mici 'stingaci cu cozile întoarse până la coamă, spunându-le că a fost scaunul domnesc. Alecu Golescu îşi arată părerea de rău că până la urmă Bălcescu nu a putut veni cu ei; el rare ar fi ascultat cu inieres explicaţiile stareţului şi poate ar fi citit şi inscripţiile de pe lespezi.

Adevărul este că Bâlce. scu nu se învoise în ruptul capului ca mânăstirea să devie loc de închisoare, ca să nu soâTice astfel incă o urmă a trecutului, de aceea până la urmă pretextă că este prins cu o scrisoare cifrată către lancu Ghica la' Constantinopol şi se lipsi de această vizită.

Intre zidurile groase, la umbra stejarilor din curte e răcoare. şi musafirii întlrzie la dulceţuri cu apă rece şi cafele. _. ^^^_. _^

Cei trei tabaci ^^^i Core crâşmaru s-au deşteptai după câteva ceasuri de somn sănătos, s-au întins să le trosnească oasele, şi acum au iar poftă să se scalde şi să înoate. Licsandra însă vrea să se, răcorepscă neapărat la scocul morii şi izbuteşte pină la urmă să o înduplece pe Ilinca să meargă cu ea. în timp ce vSica, nevasta lui Teică, va rămâne să pâ-zcai: că brişcă şi îmbrăcămintea celor care se scaldă.

Sunt aci ca la şaizeci-şaplezcci de bărbaţi, femei şi copii, care intră până subt boltita de blăni groase şi putrede a morii, ca să primească drept în piept ori în spate trâmba puternică de apă, ce cade vijelioasă, cu o putere de cascadă. Se ţin unul de altul cinci-şase, cât îngăduie lăţimea înmă scocului, şi încearcă să lupte voiniceşte cu viitoarea. Mult nu poate să ţină nimeni şi totdeauna unul din lanţ slăbeşte, iar apa-1 fură, trăgându-i după el şi pe ceilalţi, care se lasă chiuind în voia şuvoiului peste patul de muşchi vei^e mătăsos al scocului. Au grijă, cei din dreapta, ca aşa, din zbor, să împingă cu mâna în ulucul scocului cam pe la mijloc, în dreptul unei rupturi, care le-ar putea scrijela pulpele. Sunt duşi ca vântul cei cam şaizeci de paşi cit ţine patul cu uluci şi pe urmă sunt zvârliţi într-o bulboană înspumată, care se răsuceşte în loc. Unii se trezesc de acolo drept pe malul pârâului, dar mulţi nimeresc şi subt podul scocului, de unde ies dacă-şi ţin bii: ie răsuflarea, apucându-se de stâlpii lucioşi de pe care cam lunecă mâinile din pricina muşchiului verde.

Licsandrei îi plăcea să înfrunte cu un fel de furie puterea trâmbei de apă de subt boltita asta, de la scocul morii Ghiculeştilor; o măgulea că-i poate ţine piept mai mult chiar decât bărbaţii care încercau această ispravă.

Înverşunată, era stâimită în ea pofta de a birui a unei sălbăticiuni întărâtate. îşi încleşta tot trupul în viscolul vâr-^ tejului, iar când, în sfârşit, era înviiisă, smulsă din prop^ teala mâinilor şi a picioarelor cu pulpe groase şi târât-^ -jelios pe podul verde al scocului, chiuia ca o nebună, luându-se Ia întrecere cu vuietul asurzitor al apei. cârc scăpa din stăvilar, „. Cu o mână îşi ţinea cămaşa de pânzu albă care se împletea ca şuvoiul înzăpezit de spu^nă pe coapsele mari, iar cu alta şi-o apăsa pe pieptul voinic şi se iasă astfel dusă, îmbătată de iuţeala apei, arătându-ş? chialbi şstrălucitori. Nu se mai sinchisea că i se udaseră pletele bălaie, care începeau stufoase de deasupra frunţii cam înguste şi care uătate, toată făptura ei sclipind de v/”lburării, mai ales obrajii laţi şi Se prăbuşea iu bulboană, luptând să cadă, cât de picioare; izbutea mai mult decât ceilalţi şi pe unnă i se c': znodaseră pe J picăturile de apă ale rumt cât, î ieşea din matca pârâului, alerga cu cămaşa udă lipită de trupul ei uriaş, zburdând ca o cârlană. îmbrâncea tot ce în-tâinea în cale, bărbaţi sau copii, bruftuind ca un grenadir, şi iar îşi făcea loc subt botniţa scocului. Acum o cuno. şteau mai toţi, chiar şi ăi mai arţăgoşi mardeiaşi din Tei, vestiţi între cei vestiţi, şi se fereau din calea ei.

— Măi, asta-i nevasta lui Licsandru tabacu, feriţi-vă, mă, că iese lată rău. şi dam de dracu cu eL. Nu mai ţine^ minte ce a fost când ne-am bătutară cu el?

În vara trecuta, tot aci la Tei, la cârciuma de lângă moară, Licsandru Hergă se pomenise înconjurat de vreo şapte inşi, dintre care unul, Tebeică, fălcos ca un câin” cârn, tartorul Teilor, toţi cu ciomege în mâini şi cuţite pe dedesubt. I-a snopit însă pe toţi şapte în bătaie, nedându-le timp nici putinţă de a ajunge la cuţite, că-i smulsese ălui dintâi ciomagul din mână. I-a lăsat mai mult morţi decât vii. Până a doua zi vestea făcuse înconjurul barierelor. Ceea ce speriase mai mult nu era atât puterea cumplită a lui Licsandru Hergă ăsta, cât faptul că părea de fier când era lovit. Se rupeau ciomegele în spinarea şi în ceafa lui şi el n-avea nici pe dracu. Spaima de el răspândise şi spaima de tabaci îndeobşte.

Ilinca, bălaie ca un miel, stătea zgribulită, în cămaşa udă, pe mal, lângă grămăjoara fustelor şi a papucilor. Nu mai îndrăznea să intre în apă, căci uneori şuvoiul smulgea cămaşa de pe femei şi atunci acoperindu-şi cu o mână mijlocul trupului, erau nevoite să o prindă cu cealaltă cum puteau, până nu zbura toată în vijelia înspumată, şi astfel în goana apei o lipeau pe ele la întâmplare.

— Hai, fă, să te ţii dă mine, că te duc io în spate, o îndemna Licsandra cu faţa ei bălană, cârnă şi cu gura marc strălucind de picături de rouă.

— Nu pot, dadă Licsandra, răspundea fata, cu ciuful părului ca un caier de lână ud şi ochii vineţi. Nu pot, că zboară cămaşa dă pă mine şi mi-e ruşine dă mor dă băi^baţi.

— Dă ce să-ţi fie ruşine, fă.? Ce, alea din neamu lor n-au şi ele? Hai, nu fi proastă, că apa asta nu e ca Dâmboviţa dă la noi, dă mucoase a argăseală.

O lua mai mult fără voia ei, şi fata, gingaşă şi subţirică, se zbătea ca un miel alb la subsuoara năstruşnicei de Licsandra.

Dinspre mânăstire veneau una după alta cele două căleşti, la pas, ca să nu facă praf cea din faţă celei din urmă. Soarele, cu razele acum vădite, se lăsa departe spre pădurea neagră a Bănesei şi, în slava asfinţitului, lumina începuse să se daiwrească.

Se pregătea lin peste câmpul bogat înverzit ici-colo cu clăiţe de snopi, peste lac şi zăvoaie, boarea înserării.

de bu târ;

La vrro două suto de paji înspre lac şi oraş, peste mean-1 <*le pârâului, printre pâlcuiile de sălcii şi teii lui rotaţi, fe-' şirele palatului, înălţat pc o terasă în partea ast.? iaspunzindu-şi cu acoperişul zincat al bisericii de alături, r. isfringeau razele tari ale unui început de apus.

Nicolae Golescu, cârc era în caleaşca din faţă cu fratele său Ştefan, scoase un ceasornic dc aur cu două capace, bogat Înflorate acolo în, Elveţia cu stiloul dc gravat, apăsă po bumbul resortului, şi cel de deasupra se deschise, arătând miezul alb al unui cadran european. Toţi cei patru fraţi aveau ceasornice la fel şi le purtau cu pietate, căci le fuseseră dăruite de tatăl lor, când eiau în pension la Geneva.

— Mai iwvm un ceas şi mai bim^ până când o. să so în-mece, dar aci a şi început să se răcorească! Şi, vă/înd i Ştefan o cu privirea întoarsă prelung spre palatul ale rui ferestre şi acoperişuri de zinc scânteiau în razele apusului, îi spuse ca şi cum şi-ai' fi adus amint („: Ştii că la) alat se fac pregătiri p (Mi1iu masă mare? Mi-a spus ci-n (^va că asiă-scară Măria Dw. unn:) iwr un diniMi cu! nn-;: ifiri politici.

— Ce dineu? întreabă Ştefan. Nu. ^tii că la <^a rl<„ obi-i este lume poftită la ma. să, mai ales acum vara, v.

rasa aia a lor – şi arătă cu plivirea terasa din. sp^. c-palatului dinspre pârâu, căci faţada eia spic lac – c ră-< '>are şi plăcut seara.

— Nu, astă-seară o cu i allcova. Aristocraţia noa^ ti'ă vrea să se îuţclc: cu n^aira noguslorimc. Prin Io Câmpineanu, (IhiculeşlM i-au chouiav ia palat, aci., pc iludi, Pavlicioni, p (^ Ila. ^i Cui

— D (; unde ş (ii, K-

— Cum de unde ^1 I. luntru? Ci^ezi ^

; culila î? se miră fra ininisLi Manu î m^ luare, u al Trrhilor i? Nu sunt m: num ' icu Mânu avea oamenii < aei vinbeau ca de <^bicei între ît franţuzeşte.) 1/bucni într-un râs copilăros cel întrebat, '^Pl tremura bărbuţa, acum mai mult sură decât roşie.

— Ţi-ai angajat şi tu spionii tăi? Pe faţa cu baibă, mică şi ea, a lui Ştefan Golescu se putea citi o mirare de om cumsecade ce era.

— Nu. sunt tot ăi do pe vremea lui. au şi acum nevoie bani. Oamenii despre care unii zic că sunt din lumea bună. Ascultă, n-ai să crezi. Ştii cine e printre ei? întârzie, ponti'u ca să-i aţâţe interesul. Cineva chiar din faţ. – ţ – Un om înlre oameni, voi. M milila Măriei Doamna. Şi-i spwse un nume carc-1 înmărmuri pe frate-său şi care era în acelaşi timp al unui pătimaş jucător de cărţi.

Măria Doamna, cum îşi zicea şi ii zicea tualâ lumea, nu fusese chiar doamnă a Ţării Româneşti, căci după vreo optsprezc^ce ani de căsătorie cu marele vornic Grigore Ghica, în care timp îi dăduse şase feciori, acesta în 1821 îi căută pricină şi izbuti să divorţeae de ea să o silească să plece, dar luându-şi cu ca pe toţi cei şase fii ai ei la Braşov. Asta cu un an înainte ca el să ajungă domnul Ţării Româneşti. Şi aşa prin străinătăţi a pribegit ea cât a domnit Grigore Ghica. şapte ani şi incă şapte, pină când el a murit. Divorţase de ea ca să se însoare cu o fată. Eu-frosina Săvescu, cu patruzeci de ani mai tinără decât el. Deci doamnă cu adevărat, deşi mamă a şase beizadele, nu fusese Măria Doamna. Dar domniţă fusese, fiindcă era fata lui Hangerliu şi viaţa sc arătase cumplită cu ea, căci Ii fusese dat să audă strigătele tatălui său, pe când era sugrumat în iatacul lui cu frânghia, de un harap mare, buzat, şi fusese apoi silită de acelaşi harap să privească împreună cu mama şi sora ei, pus pe tavă, capul retezat al părintelui ei. Toate acestea *rau însă trecute, acum Măria Doamna avea şaizeci şi nouă de ani, locuia de mai bine de doisprezece ani în palatul de la Tei şi acolo primea necontenit musafiri, fiind ea însă. şi foarte vorbăreaţă, plăcându-i să bârfească şi gustând cu plăcere clevetirile şi şampania franţuzească. Toţi cei şase fii ai ei trăiau, dar cam certaţi între ei.

— N-aş fi crezut niciodată, murmură după un timp. mereu uimit, Ştefan Golescu. N-aş fi crezut că o odraslă domnească ar putea să se dedea la una ca asta, sifie plătit de Agie.

— Ce vrei? Patima jocului de cărţi. Şi am să-ţi mai spui şi. nu sfârşi vorbn. căci rămase cu ochii întorşi s pârâu.

Ştefan cercetă cu privirea să vadă la co se uită tânt frate-său şi rămase şi el la fel.

Licsandra, uriaşă în goliciunea ei copleşitoare, alerg dincoace de viitoarea scocului să-şi prindă cămaşa pe c i-o smulsese trâmba de apă, căci căzând adânc în bulboană, o pierduse câteva clipe dân vedere. Când o zărise apoi, era departe, iar şuvoiul încă puternic i-o ducea şi mai departe Astfel alerga, oarecum înspre cele două căleşti, în apă până

] a genunchi. Trupul ei bălan'auriu aduna lumina care dădea un soi de gingăşie Hmpede unduirilor de gutuie ale sinilor voinici şi coapselor prea pline.

— Ştefane. n-am văzut niciodată o femeie atât de ţî-nară şi atât de învoalta. Ţi-aduci aminte de Toileite der Venus a lui Rubens, de la muzeul din Viena? Uită-te la ea şi spune-mi dacă nu seamănă cu Venus!

Licsandra, care cu gândul la cămaşa luată de apă nici nu băgase de seamă că vin cele două căleşti, încerca acum s-o îmbrace. Cămaşa fiind udă se împiedica ba de umeri, ba dc sâni, şi nu vrea să treacă de şoldurile atât de robuste. Era acum cu spatele la ei, şi soarele culcat pe zare o lumina ¦oată ca trimis dintr-o oglindă.

Ştefan, care întârzia mereu răspunsul, întări în cele din urmă părerea fratelui său:

— Roşculită, e întocmai spatele acela uriaş al Vencrei.

Flăcăi tomnatici, cei doi feciori mai vârstnici ai lui Dinicu Golescu erau la fel de muieratici ca şi părintele lor şi cunoscuseră atât de mult femeile, că tot amânau mereu să se însoare, spre amărăciunea Zinchii Golescu, care se vedea mamă a patru bărbaţi straşnici, dar fără o noră îa casă, fiindcă nici ceilalţi doi nu păreau să se grăbească. Casa era goală de când fata, Felicia, se măritase cu un Raco-^ viţă, ispravnic la Craiova.

În sfârşit Licsandra izbuti să-şi tragă pe poale cania; ^a Mă şi se îndreptă iar în fugă spre scocul morii. CalGaşK: a din urmă oprise cu câtc^x^a clipe întârziere, aşa că acum se găseau alăturaiNicolae Golescu îl întrebă de-a dreptul pe Arăpilă. – care răniăsesee niereu i^emişcat:

— Ţi-a plăcut, Alecule, zeitatea asta a mahalalei? Nu s-a părut că seamănă cu ic-meile lui Rubens? I

A! ecu Golescu nu răspunse, nu pentru că nu i-ar fi plăera prea tulburat. Atunci Nicolae cut, Gole i tocmai fiind', u il întrebă pe j Ce zici, generali umilale ţi-a plăcut? T) iiiul îşi ciupi bărbuţa şi clătină din cap, semn că nu i-a plăci; Foarte înalt el însuşi, Tell găsea farmec numai femeilor mici şi vioaie, tocmai dimpotrivă cu firea lui posacă; le căuta mai ales pe cele care păreau şi deştepte şl-1 dominau pe el, care era şi cam greoi la minte.

Alecu Golescu se gândi o clipă să se dea jos din caleaşca şi să încerce să afle cine era tânăra femeie. El nu o vedea ca pe Venusa lascivă a lui Rubens, ci se gândise, când fusese

515 întrebat, că seamănă, dacă e vorba de pâctură, mai mult cu o EVĂ de Michelangelo, bălaie. Străfunduri nelămurite se tulburară încă şi mai mult în fiinţa lui.

Trăsurile porniră mai departe la pas şi ocoliră pe podeţul de la moară.

— Te gândeşti mereu la fata aceea? îl întrebă Tell. pu-nându-şi mâna pe genunchi, pe când mergeau de-a lungul lacului cu apele limpezite şi luminate de soarele domolit.

Ochii rnari şi negri ai acestui vlăstar din Goleşti, cu faţa arămie ca de indian, căreia barba retezată drept îi dădea un aspect dreptunghiular, rămâneau mereu îndepărtaţi, li venea greu să vorbească, simţea că nu are putere să spună întocmai ce are de spus şi pe urmă gândurile i se păreau prea delicate, prea intime. Când înţelese în sfârşit că nu va scoborî din trăsură ca să afle cine e, că nu se va mai în-tâlni cu ea poate niciodată, răspunse încrucişând braţele pe piept:

— Cu astfel dc fete sănătoase ar trebui să se însoare cei mai mulţi dintre boierii noştri, dacă vor să fie din nou' oameni adevăraţi. Numai întorcându-sc la obârşia sa în popor, boierimea noastră va cunoaşte omenia şi va fi iar folositoare.

Tell îl întrebă uluit:

— Ai lua de. nevastă o asemenea fată? Şi ştiind şi el de ciudăţenia preferinţelor amoroase, adăugă cu un soi de cordialitate: Poate unde eşti dumneata atât de negricios şi ea atât de bălană.

Alecu Golescu zâmbi şi el acestui gând: i – Să ştii că dacă o mai întâlnesc o dată, o întreb dacă vrea să mă ia de bărbat.

— Opreşte caleaşca şi întreab-o.

— Nu. Trebuie să lăsăm cuvânt şi soartei. Şi nu mai spuse nimic, privind malul, mai înalt, de subt grădină, unde lumea se cam rărise şi de unde plecaseră cele mai multe brişti şi căruţe. Nu ştia că brişcă, largă şi cu leasă de nuiele pe care o privea chiar acum, era aceea cu care va pleca acasă femeia plăcută şi goală, pe care o scălda lumina soarelui.

Tell, nedumerit mereu că Alecu Golescu ar putea să ia de nevastă o asemenea fată din popor, se întoarse din ocolul gândului:

— Te-ai întrebat ce ar zice părintele dumitale dacă i-ai spune că vrei să te însori cu o fată dintre mărginaşii Bucureştilor,.? O asemenea fată, nora marelui logofăt lordache Golescu?

— Nu ar zice nimic. Şi pe el l-am auzit spunând adesea că boierimea ar trebui să-şi împrospăteze sângele luând soţii din popor. Dar el vrea asta tocmai pentru regenerarea şi păstrarea mai departe a sevei boiereşti. Când l-am văzut ultima oară s-a arătat îndurerat că am desfiinţat rangurile boiereşti., Voi trebuie să ridicaţi poporul la voi, să-l înstăriţi, să-i daţi poftă să câştige şi el pe merit ranguri boiereşti, nu să vă coborâţi voi la ei, să fiţi la fel cu cei de rând.'*

Strălucitul cărturar, în vârstă acum de optzeci de ani şi bolnav, suferea că şapte Goleşti, dintre care trei, feciorii lui (ceilalţi fraţi ai lui Arăpilă fiind unul maior în armată şi altul administrator la Brăila), erau printre funtaşii unei revoluţii care voia să ştirbească proprietatea.

Lacul rămase în urmă şi acum începu pe dreapta grădina care era încă plină de lume, căci prin diata lui, Grigor; > Ghica-voievod o lăsase spre folosinţa obştească. Pe stânga începea grilajul palatului. La intrare, pe doi pilaştri de piatră, doi vulturi sculptaţi încercau să-şi ia zborul. Chiar din mersul la pas al trăsurii se putea citi pe unul dintre pilaştri inscripţia: Zidit a fost din temelie acest Palat Domnesc, de către Voievodul Grigore Ghica, Domn al Ţării Romaneşti, pe moşia domnească Colentina, în anul Mântuirii 1822, Alături chiar durase totodată şi o biserică, bine in^t^uatu.

Ca la o sută dc paşi în fundul curţii ca o pajişte, este o clădire cu etaj, mare şi simplă, toată albă, după moda rusească din vremea lui.

ndru L adică inspirată de stilul: ^a-zis „neoclasic'. I'n corp în mijloc, care nu are fronton, ote cuprins între d” lă arij^ cai'e au în schimb fiecare câte un fronton triunghi laiCorpul central are patru fergstre mari arcuite sus, iar) n mijloc o uşă-fereastră la fel arcuită sus. care dă într-un urât balcon de fier. Fiecare aripă arc şi ea 1 i etaj câte trei ferestre tot mari şi arcuite sus. Registrul de JOS, corespunzătoi parterului, are ferestre mai mici, dreptunghiulare, şi este despărţit de cel de sus printr-un brâu de stuc ca o ghirlandă. Totul este simplu şi armonios, mai ales că urâţenia balconului şi a leilor de piatră de la scara mică a intrării este răsplătită prinţi^-o frumoasa friză în relief, lată de un cot, care aleargă pc subt streaşină mică. Hora faunilor şi a nimfelor, cu cununi de lauri, poate fi desr luşită de la drum numai de cine a mai văzut-o o dată.

La poartă se văd de pază doi soldaţi. Sunt din grupa trimisă sâmbătă trecută de Voinescu I la cererea lui Nicolae Golescu. Se vede că postul nu a fost incă retras.

Locurile umbrite se înnegurează tot mai mult, în timp ce razele soarelui, acum aproape lungite pe pământ. se răs-frâng tare în ferestrele şi acoperişurile bisericii palatului şi în cele două-trei cocioabe care se văd în împrejurime. Caii iuţesc pasul şi caleştile trec treptat de valurile de lume care se întoarce în oraş, revărsată peste câmp.

La întoarcere oamenii aveau obiceiul să se oprească Ia cârciumile care le erau cu socoteală negustorească aşezate în cale pe la barierile şi intrările în oraş. Asta făcură foarte mulţi şi de data asta. Mai toate cu umbrar şi împodobite cu frunziş verde, subt care erau mese ţărăneşti, cu bătătura din faţa lor stropită des, aceste cârciumi sileau omul să se scotocească în fundul pungii şi să facă cinste aşa cum cerea obiceiul, ori numai să-şi facă cheful. La mesele îndesate, unele într-altelc se adăugau mereu altele până în mijlocul răspân-tidi – căci mai toate cârciumile erau la răscruce de drumuri – pentru cei ce aşteptau în picioare ameţiţi de mirosul de cârnaţi şi de frigărui. în mijlocul tarafului de lăutari, cel care-i zicea din gură trebuia să aibă glas, nu glumă, ca să răcnească peste toată lumea asta jalea cântecului sau tâl-cul lui amoros. Şi de astă dată oamenii, cei care nu erau fără leţcaie în buzunare, fireşte îşi făcură cheful. Dar către nouă şi jumătate, zece, seara, se răspândi din gură în gură un zvon neliniştitor: vin oşti străine asupra Bucureştilor. Oamenii se întunecau la faţă; treceau de la o masă la alta, întrebându-se, căutând sfat.

Într-un pătrar de ceas, cele mai multe mese rămăseseră goale, flăcăii cu fote verzi cai'e slujeau se uitau unii la alţii speriaţi şi ei, iar lăutarii cântau a pustiu. O&menii se grăbeau neliniştiţi spre casă. Chiar cei care nu credeau, care se lăudau că ei nu cred toate prostiile şi îşi turnau mereu în pahar, începuseră să se ia de gânduri, să se cam îndoiască. Aproape fiecare casă de pe uliţele cele msuri avea o laviţă la poartă şi toate laviţele acum erau înţesate, căci toţi ieşiseră până în drum să afle veşti noi de la trecători. Mulţi pOTniseră re inima oraşului în cete să iscodească mai de aproape m stau lucrurile. Mai cu seamă în piaţa cu borne şi lan-t

518 ţuri groase de fier din faţa Palatului Administrativ, m dreptul ferestrelor multe, luminate toate, aştepta mulţime mare dc târgoveţi şi printre ei, amestecaţi cu toţi vânzătorii umblători, cu marfa în spate ori atârnată în tablalele de gât, cu doniţa răcoritoare în mână, erau foarte mulţi negustori speriaţi rău. Când venea huruind pe macadam vreo trăsură ori vreo caretă, toţi se întindeau spre ea, cu nădejdea că vor afla ceva. Dar cei din caretă ori trăsură, speriaţi şi ei, dădeau buzna în palat, îngrijoraţi, fiindu-lo parcă frică să vorbească. Către zece seara sosi în goană un lipcan călare, prăfuit tot, până şi pe sprâncene şi mustăţi. Mai mult se zvârli de pe cal, dar oamenii lot putură să afle. Venea de la Brăila. Veşti proaste. Turcii fac mari pregătiri şi ei să treacă Dunărea.

Se ştia că o bună parte din miniştri s-au adunat şi deliberează în sala de la catul de sus.

Oamenii din piaţă vedeau doar umbre mişcându-se pr4n dreptul ferestrelor luminate şi se întrebau plini de nelinişte ce hotărâii se vor lua.

La palatul de la Colentina, la palatul Doamnei, cum i se. spunea mai obicinuit, vestea intrării în ţară a armatelor străine va fi adusă după nouă seara de către voi^nicul Nicolae Băleanu, pe când, după ce luaseră aperitivele în micul pavilion de zid cu coloane dorice, musafirii se aşezaseră la masa pusă pe terasă, masa strălucitoare cu olandă albă, porţelan de Saxa, pahare de cristal de Boemia şi tacâmuri de 'gint pentru şaisprezece persoane.

Cerul era limped' şi, cum nu cnx lună, se umpluse re-^ ede de o spuză de ¦ el (cârc din argintii şi palide se prefăceau treptat în ţini (! e i-e. Vdia o boare atât de răcoroasă din> ire lac şi grădir. ea ki, unii întârziaţi în floare, că în scur ă víreme eleganta le cucoane îşi puseseră fişiuri de voal pe ' norii goi. Mai tliziu aveau să le prindă bine şi împo-ţânţarilor, căci nu puteau să-i ardă pe toţi cele patru sieşi ace mari de bronz cu câte cinci luminări roze.

Măria Doamna îşi punea de obicei un şal uşor de damasc albăstriu, cu dungi albastre, pe umeri şi purta peste păiul cărunt o boneţică de fular franţuzesc cu panglică vineţie pe iftubt obrajii uscaţi.

Se aflau la masă şapte femei şi opt bărbaţi, cei mai mulţi din familia Ghica. Erau. fireşte, o parte numai din membrii acestei familii foarte numeroase, parte ieşită din cele două căsătorii ale marelui ban Dumitrache Ghica (fratele voievodului Grigore Ghica, cel decapitat de turci la Iaşi în 1775. fiindcă se împotrivise cedării de către diplomaţia otomană a mormântului lui Ştefan cel Mare către austrieci); douăzeci şi patru de copii avusese marele ban care a trăit nouăzeci de ani şi, fireşte, asta făcuse ca unii încă în leagăn să fie fiaţi şi surori cu bunici încărunţite. în a doua generaţie, mai ales prin complicaţia încuscririlor, încurcăturile erau şi mai mari. Alexandrina, fata de opt ani a Pulchcriei Blaremberg. aceasta fiind şi ea fiica cea mai mică a marelui ban, era la trei ani mătuşa başboierului banul Filipescu, cel cu barba albă peste tot pieptul. Că să se deosebească unii de alţii, era nevoie să-şi ia fiecare câte o poreclă, căci erau patru-cinci Alexandru Ghica, trei-patru Scarlat Ghica şi aşa mai departe. Era astfel un Ghica Barbăroşie, altul Ghica Căciulă-mare. acesta dintr-altă ramură, Ghica Tingirică. Soţul Cal-liopei era marele logofăt Ghica Tipar, poreclit aşa în legătură cu vreo întâmplare din copilăria lui. Doi din feciorii marelui ban domniseră în Ţara Românească: Grigore şi Alexandru. De Ia masă lipseau însă trei din cei şase fii ai IMariei Doamna. Grigore Ghica fugise cu familia la Braşov, Dimitrie era bolnav Ia moşia lui de subt deal, iar Panait era certiit pe viaţă şi pe moarte cu maică-sa, fiindcă ea cerust Dixanului să-1 închidă într-o casă de nebuni, deoarece vrusese să se însoare cu o Rusetoaică fără voia mamei lui. Pretindea mama dârză că Ruşeţ 1-a furat pe Panait cel cu minte puţină şi 1-a dus la Breaza de 1-a însurat cu fie-sa.

Masa fusese mai curând posacă, cu toate că Măria Doamna SC înzdrăvenise, după boala de săptămâna trecută, din pricină că beizadea Scarlat, a cărui nevastă nu născuse încă, deşi trecuse de nouă luni, declarase că-i ia la palme pe cei trei mari negustori, bancherul Rudi Pavlicioni, giuvaergiul Hagi Curii şi starostele tăbăcarilor State Dobrovici, dacă vor îndrăzni să stea la aceeaşi masă cu el. Aşa că până la urmă se hotărâse să fie chemaţi numai, la cafea”, adică odată cu încă vreo douăzeci de boieri şi cucoane mai aşa, poftiţi numai la îngheţată şi la cafea după masă. Cei care stăruiseră să stea de vorbă şi să se caute o înţelegere cu marea negus-torime erau vreo doi unchi ai dârzului Scarlat, unul dintre ei chiar Alecu Ghica Barbăroşie, care erau de părere că pro-

520 h^enxă propríeUtii o foarte gravi ln canil dnd w tngMuic i mal mică atingere a pfincipiului. chiar dacă atingerea ar fl trecătoare şi lucrurile s-ar restabili, ţi ci chiar aşa şopteau că va fi căci so puteau obicinui mulţi cu idrra că pro-Irtetatea poale fi cumva atinsă, că nu mai era deci sfântă. Ton Câmpineanu, cu care unul dintre Ghica se întâlnise in-iplător, drcT rra certat cu Ghiculeştii de când Alexandru Wlica, foi^' 1 prieten, dealtfel, îl ţinuse întemniţat la fUrgincni şi ia Plumbuita, pentru atitudinea lui dârza fn narea Obştească, le arătase că „*ar putea ajunge la o ogorc între marii boieri ţi marii negustori în privinţa versului revoluţiei, cel puţin pe chestia respectului pro-”Uţii.

Marla Doamna se arăta gata să-i primească pe aceşti ne* ¦lori chiar la masă. Ka ştia de ia feciorul ei, beizadea Gri-re Ghica – cel care fusese la Neofit. în ziua când Danie->lu, Rudi Pavlicioni şi ceilalţi mari negustori îl siliseră mitropolit să facă un guvern cerul de ei, care să cuprindă IK„ Ion Câmpineanu, dar să scoată pe Nicolae Bălcescu – putere au devenit marii negustori, şi-l cunoştea, dealtfel, bandur d” când fi vânduse marea vie dc la Imper. Trebui ced (7(insă în faţa furiei fiului ei. Fuseseră dvci chemaţi la caf nd Calliopi Ghica logovipora” ora do faţă. bineînţeles

Lnumai <siti iură vorbea la masă. Ar fi fost şi foaitf greu fie „Itfrl (Ul oricine ar fi îndrăznii să-i laic vorb. ' | ră de Mana Doamna, ar fi primit una di * <. p,” îine dc duh. veninoase, care în tui zile Mnelor bucureştene. Astă-seară on scf ¦iacă acidulată un portret ipHM ' ' ta haz, cA făcu dcli< ¦ '1 rcldr Oc lai a, iodclului mult do la c% – crodo. via cHéi'/í^.'at * iblă Aiitr-o mantie all c,; >ariiu\par mâna stingă pi gaixJ mi saiu im; upă ' ' o „^nil^*- făcu 'in rudele lui

Cil

Fim

? UAidj^exandn^scu, cum şi (îTnK. [) ári SC pe ace*.1^^ i u c. u^-^i-ia. cu l< > m cap itc un covor po umăr, paixă ar fi nişli cadii ata-; anei lui. Sc supără din nimic şi înctpc^ să strige capul la toată lumea dacă nu i si* da respectul In ceea ce priveşte banii, so duce singur în fiece ia Vistierie, ţi dupĂ ce vi? >tiernicul li deschide, ia dc acolo f tot ce găseşte în ziua aia, dar nu prea mult, fiindcă funcţionarul, păţit, ascunde o parte din aur.

Toţi râdeau cu hohote, grosolan, plebeu, convinşi că astea sunt apucăturile şefilor revoluţiei.

Ion Câmpineanu fu foarte stingherit şi se grăbi să amintească cc înseamnă Eliade:

— Nu e chiar aşa, scumpa mea prietenă, dar recunosc că ştiţi să mânuiţi arta portretului şi mă gândesc cu spaimă că aş putea vreodată să vă servesc şi eu drept model. Trebuie să ştiţi că bietul Heliade a devenit ceea ce e numai după un mare necaz în viaţa lui de familie, care i-a schimbat cu totul caracterul. Totuşi aşa cum este, el e mai aproape de noi decât de extremişti. Heliade este un jacteur important al revoluţiei. Antrenat de formulările lapidare ale logofe-tosei, Ion Câmpineanu se grăbi să caracterizeze şi el într-o formulă această i'evoluţie: Astfel, după câte îmi dau eu seama, tăria revoluţiei stă în trei facteurs: popularitatea lui Heliade, mintea înverşunată a lui Nicolae Bălcescu şi puterea lui Gheorghe Magheru. la care s-ar putea adăuga apoi şi i'olul în oştire al lui Tell.

— Foarte bine, în ăştia să lovim atunci, spuse marele logofăt Ghica Tipar, care nu era şi ca fizic decât umbra nevestei lui, această soră dârză a lui Băl-Ceaurescu.

— Nu va fi atât de uşor. fiţi cu luare-aminte, preciza Câmpineanu, pe care ifosele acestor beizadele il iritau şi-dezgustau.

— Constat că ai uitat pe bieţii feciori ai lui madame Farfara. pe scumpii veri, fraţii Goleşti. Ei, oare, nu îrv seamnă nimic? (Vous avez ouhlie Ies enfants de madame Far java. mes chers couMns, Ies Golesco. j-Cetlliopi Ghica îi botezase cândva pe toţi marii boieri care se aflau printre revoluţionari, farfarale„., Farfarale' erau astfel Ion Ghica, nepotul ei, Costciche Rosetti, fraţii Ki'etzuleşti, apoi Arăpilă şi fratele lui, dar mai cu seamă, farfarale' erau cei patru feciori ai Zinchii Golescu, pe care, logovipera” îi botezase într-o clipă de vei-vă. des enfants de madame Farfara”, ceea ce constituia un calambur foarte gustat şi foarte repetat în saloane, fiindcă Zinca Golescu, nevasta mai'elui vornic Dinicu Golescu, era de la Craiova şi era născută Farfara, după numele tatălui ei.

În timp ce urmară şi multe alte glume de acest fel pe seama revoluţiei, care făceau încântaiea bătrânei gazde şi j? rau toate menite să otrăvească pe revoluţionari când le vor

¦ afla, începuseră să se adune în saloanele de musafir'!: poftiţi numai „la cafea”. Cei trei negustori care sosiseră ceij dintâi, fiindu-le teamă să întârzie, fuseseră poftiţi să aştepte] într-un salon mare, lung cât toată lăţimea palatului, cu ta-* vanul împărţit de acolade aurite în relief şi la fel şi pereţii^, cu câteva câmpuri pictate cu scene mitologice de către picto-j rul, în trecere prin ţară, Giaccometti. La cele patru colţuri^ ale lui, acest salon de recepţie avea câte o canapea mare Louis XVI şi două scaune la fel, cu picioarele subţiri, uşor arcuite, bogat aurite, cu căptuşeala de Aubusson ' de culoarea mierii, înflorită cu buchete albăstrii, nisipii, verzui Tjci cărămizii, după felul colţului.

1 Se adunară aci vreo opt alţi musafiri, când prin salonul: ngust, prin mijloc, trecu vijelios de-i fluturau pulpanele 'racului albastru marele vornic Nicolae Băleanu. cel cu ochii nări, sprâncenaţi, cu nas de vultur. Servitorii se închinară idânc, căci era un obicinuit al casei, având dreptul să vie la) rice oră vrea el.

Când apăru pe terasă, aprins la fată. Calliopi voi să-i facă oc lângă ea şi-1 pofti cu mina, amical. El se opri însă în loc; i anunţă vestea atât de aşteptată de ei, pentru care se plo-t) niseră şi trimiseseră delegaţi peste delegaţi şi emisari in-riganţi de tot soiul, neîntârziata reprimare a revoluţiei.

— Au intrat în ţară ostile împărăteşti. Cavaleria ţaru-Ji înaintează marş-marş spre capitală.

Fu o explozie de bucurie pe terasă subt cerul plin de* tele vii, printre care Calea Laptelui părea un abur stră・* iu albicios, indiferent faţă de întâmplările omeneşti „Logovipera^' vru să-i facă din nou loc la masă, el însă puse că nu mănâncă. A venit numai să le aducă vestea. grăbit.

— Guvernul golanii va iugi la noaplc. Un membru al linisterului mi-a spus c. i e vorba să lugă toţi în Austria pe i Rucăr. Asta insearr ă că trec pe la mine pe la Tirgo-Lşte. Plec şi eu acoL aslă-noaptc chiar Vreau^gă le tad ilea ş; ă-i arestuiesc p* ^U. 4MP

Săi lâ mâna Măriei imna, apoi „logoviperei” şi pe rmă 1 u un salut circu. alre ceilalţi.

—: umpă mătuşă! ii spuse, întorcându-se pc călcâie, gofetesei. Aî grijă, te rog. şi pregăteşte, chiar astă-noapte, tiva călăreţi, prin care să-mi trimiţi fără întârziere ştiri

* Probabil se referă la tapiseria de Aubusson (n. ed.).

cele ce se întâmplă prin Bucureşti. şi iar salută dis părând pe uşa cu două canaturi, arcuită sus, a palatului.

— Hei, acum ce facem cu negustorii din salon? întrebă cu un aer voit fioros beizadea Scarlat Ghica. îi băgăm pe loc la beciuri aici la noi la palat?

Ion Câmpineanu îngălbeni. Se ridică în picioare, arătând că e gata să plece şi el.

— Luaţi lucrurile puţin cam uşuratic, scumpul meu văr! căci şi el era rudă cu Ghiculeştii. Ţineţi minte o vorbă de la mine: veacul acesta este veacul aburului şi al burgheziei.; Nimeni nu mai poate trece peste ea.

Dar Scarlat Ghica, acum înalt şi băţos, stărui.

— Vă anunţ că, în orice caz, pe fraţii Goleşti ţiu să-i arestuiesc cu, cu mâna mea. Să fim înţeleşi. Eu am să-i acuz. Voi cere să fiu acuzator public. Să arăt cu de ce trebuie spân-zuraţi. Era greu de înţeles de ce ţinea Scarlat Ghica să-1 spânzure cu orice preţ pe Nicolae Golescu. Poate că nu-i poate ierta că-1 rugase cu ochii în lacrimi, frângându-şi mâinile, ca să-i scape familia în noaptea de spaimă de săptămâna trecută şi Nicolae Golescu se lăsase înduioşat.

Se hotărî până la ui'mă ca Măria Doamna singură să-i primească pe cei trei, dar nu, nu aci şi nici în salonul cel mare, ci într-un salon mic, unde vor veni numai ei trei. Va sta de vorbă cu eî până li se va aduce cafea şi îngheţată şi apoi le va face semn că audienţa s-a terminat.

În oraş spaima crescuse şi oamenii ieşiţi din case pe la porţi ca să afle veşti noi nu se hotărau să meargă să se culce.

Ca la răspântii şi ca la palatul Doamnei, aşa a fost aproape toată noaptea aceea în Bucureşti.

A doua zi luni pe la prânz se zvoni că trupele ţariste au ^juns la două zile de marş de Bucureşti. Toată lumea se întreba mereu ce va face guvernul. Se aflase că aseară, încă, Bălcescu obţinuse să se facă o nouă chemare către populaţie, cerându-i să se înscrie degrabă, numaidecât, în Gvardia Naţională. El ar fi vrut o ridicare în masă şi mulţi socoteau că dacă s-ar fi găsit arme de ajuns, s-ar fi putut alcătui un straşnic miez de oştire populară. încă de dimineaţă Simion, care trecea spre Eforie, îl întâlnise pe Damian pe lângă bi:

{ d

Z (

UI i

I vai iserica Sfântu Nicolae, cu o puşcă pe umăr şi cu o sabie de gât. îl pufnise râsul dar Mutuâică dc pe vremuri era foarte serios. De când se însurase. Damian aproape că nu mai ieşea sâmbătă seara la petreceri cu celelalte calfe şi nu se mai întâlnise deci nici cu Simion. din săptămâna trecută. Ştia că fusese vorba ca văru-său să aibă nunta chiar în duminica asta, dar ştia şi că se amânase. fiindcă Deivos, care trebuia să fie naş împreună cu o mătuşă a fetei. îi vestise că nu e o zi potrivită pentru nuntă.

— Te însori, mă Simioane, cu adevărat? îţi pui tu pirostriile pă cap?

— Păi ce, mă Mutulică, să te las numai pă tine? Să vezi, mă, ce frumoasă e Mărioara mea. Am. mă, şi un băiat. Când l-am văzut, să-mi vie rău. mă, aşa seamănă cu mine! Cum de n-am ştiut io că am un asemenea flăcău? M-aş fi întors dă la capătu pământului.

Damian eia prea puţin vorbăreţ ca să-i spună ce gândeşte, că doar îl văzuse galben ca de ceară sâmbătă trecută când Trică brutarul îl ţinea de guler şi câţiva oboreni îl înconjuraseră gata să-l şi înşface. Aflase de însurătoarea lui. dar cine-i spusese, îi spusese şi că Marioara a căpătat do zestre o căsuţă cu grădină şi vie, cam prin Dclea Nouă. de la un unchi al fetei, orzar. Nu se putu să nu-i spună măcar o vorbă.

— Mă Simioane, nu cumva o găseşti frumoasă pă Mărioara fiindcă are acum casă şi vie, mă?

— Taci, mă. nu-mi mai aduce şi tu aminte acum. Mai bine spune-mi. înscrisu-tc-ai cumva în Gvardia Naţională?

Damian îi arătă hotărât arma:

— Cum vezi, mi-am şi luat puşca. Mă duc la lacaluş s-o dreg. Am făcut şi noi o roată în Tabaci, a noastră.

Simion pipăie curios mai ales siroln.

— Ce, să dă cumva bie? Damian îl lămureşt iiiercu grăbit:

— Sabia este a jupânului. că v căpitan.

De ani de zile Simi („a şi-a ăovit să poarte şi el sabie.

— Ce zici, Damiar d^t. că mă îascriu şi io, m-or face

Kmistru? –?! Io zic că da. înn la noi în Tabaci.

— Ştii. că dacă eşti vagmistru. atunci trebuie să-ţi dea îşi sabie.

Damian îl sfătuieşte să zorească, să nu întârzie înscrierea şi porneşte în grabă să-şi dreagă puşca.

V l. A ROfERI ACASĂ

La Cantacuzino acasă, boierii care se căutau unii pe alţii pe faţă, fierbând de bucurie, şi în afară de obicinuitul joc d (cărţi de sâmbătă seara, care se prelungea, fireşte, până luni, a fost de data asta o adevărată sindrofie. Au venit nechemaţi mai toţi boierii din protipendadă să afle ştiri, să facă planuri. Vorbesc batjocoritor despre oamenii guvernului care sunt înfăţişaţi ca nişte caraghioşi într-o panică nebună. Cică de duminică de la prânz, Eliade şi-a chemat escorta de vecini şi dc aghiotanţi şi a încărcat de zor, în câteva care, lucruri pe care le-a trimis spre Tiigovişte. Ceva mai târziu l-au văzut unii, speriat, pe la şase seara, plângându-se către toată lumea că el nu are nici o vină.

În odaia cu sofale şi cu sacnacsiu spre Podu Mogoşoaiei se joacă şi stos, ca să poată lua parte, la giămadâ, cât mai mulţi. Şi totuşi, nimeni nu joacă prea serios, căci toţi sunt nerăbdători şi cu gândul aiurea. Din ceas în ceas se aşteaptă veşti noi.

La un joc în patru, în salonul tapetat cu verde, se discută în derâdere despre împroprietărirea clăcaşilor, jucându-se însă pe sume mari, căci ăştia patru sunt iscusiţi la joc, şi mai ales nu-şi pot înfrânge patima.

— Costache, ţie câte pogoane ţi-ar fi luat? îl întrebă, cu zjmbetul lui fonf, Vulpe.

— Apoi, dacă ar fi după tâlharii ăştia, mi-ar fi luai un sfert din moşie. Ei, şapte punturi am luat, adăugă marele logofăt, mai mult în marginea gândului.

Nu a luat, fiindcă Băl-Ceaurescu a fost mai tare. Intră pe uşă Lahovary, care stă în loc o clipă ca să-şi recapete răsuflarea, că a venit în goană de la caleaşca până înlăuntru, ^i anunţă apoi un spor de veste, sfârâind de frenezie:

— Vin! Au trecut!

Vulpe se închină, cu o cruce largă:

— Dă. Doamne. Dă unde ştii?

— Au venitără nişte negustori fugiţi de la Giurgiu. Cantacuzino îl ia pe Vulpe în batjocură, vesel, şi' ii susură la ureche:

— La Giurgiu? Te-ai închinat degeaba, nene Alecule. Vulpe întreabă iar, plouat, căci nădejdea lui era alta:

— La Giurgiu, mă Niculache? Dă unde ştii?

— Mi s-a spus că au venit nişte negustori azi-noapte de acolo. Apoi se apleacă milog către Cantacuzino: Arhon boierule, dacă te pun turcii caimacam, nu mă uiţi?

Cantacuzino joacă vesel, cu fălcile şi mai lăţite:

— Opt punturi. Şi-1 bate pe umăr pe Lahovary: Te fac ispravnic, mă. Du-te şi dă de veste prin târg. să băgăm şi mai multă spaimă în desculţii din guvern.

Au mai jucat, au mai bârfit, unii întinşi pe sofale, cu mâinile împreunate subt cap, au băut şi au mâncat întruna.

Vulpe soarbe des vinars. Vinarsul e bun la surpătura şi la stomacurile leneşe.

— Cine face cartea? şi-i dă celui arătat pachetul. Peste vreun ceas, Lenş intră pe uşă tiiumfător la rândul său:

— Vân dinspre Urziceni două corpuri de armată. Sunt la două conace de poştă. Vuieşte tot Bucureştii.

E o mişcare de uimire şi bucurie. Cel venit, arogant de felul lui, cere scurt unui boier slăbănog, cu buza de jos care-i atârnă peste începutul bărbii:

— Dă-mi locul! Şi se aşează în locul celui care i-1 cedează respectuos.

Vulpe se închină cu trei cruci acum pe drept fericit:

— Adu-i, Doamne. Adu-i pe drum de seară. Şi iar se închină. Apoi către Lenş: Cât ai pontai, niă?

— O sută de galbeni.

Vulpe îi dă suta de ^; aibeni şi mai cere pe deasupra încă trei sute. Lenş vede că a pierdui, de aceea ii spune acru, ca să-i strice aşa, pc dedesubt, cheiul:

— Nene Alecule, oi li dunineala pravoslavnic. Oi fi dumneata Vulpe, da' mi-e teamă că te-ai închinat degeaba.

Vulpe simte un cu. în inimă, De-abia leagă fonf în-; rebarea:

— Ce zici, mă Christache!

Lenş îi spune pe subt mustaţă, privdnd cu înţeles pe BălJeaurescu

— Mi se pare că nu-i pentru cine se pregăteşte. ci pentru cine.

Vulpe nu mai poate răsufla, se întroiupc:

— Pentru cine? Pentru cine e, mă?

Lenş îşi ciuguleşte cu vârful degetelor nasul, semn că ştie bine ce ştie, că are mirosul fin şi face cu ochiul, apoi îşi ciuguleşte tot cu tâlc firele bărbii mici şi parfumate, arătând PC Băl-Ceaurescu:

— Pentru cine se scoală mai de dimineaya nu spune la nimeni.

Dar vizatul, Băl-Ceaurescu, joacă, sau se preface numai că nu aude. şi vrea să ia banii de dinainte:

— Opt punturi. Am câştigat.

Vulpe, mânios. adună grăbit, cu mâna grăsuţă şi pătată de pistrui, banii de pe măsuţa rotundă de mahon roşcat. Ochii verzui lăcrimoşi şi cu firişoare roşii acum scapără de ciudă.

— Nu se ştie, Ceaurescule, nu se ştie! Şi îi arata cartea lui, caro e mai mare. apoi clatină din cap cu amărăciune, cu un'soi de suferinţă în care el pune o îndurerată demnitate după chipul lui: Dar dacă o fi aşa, dacă oamenii mei. cu care am mers o viaţă întreagă, o să treacă peste mine, uito, mă jur. îmi fac cruce. că mă fac turc şi io. intru în pai'tida lui Costache ăsta.

Cantacuzino il întreabă uimit şi bucuros:

— Te faci turc? Şi aşteaptă curio.s. cu mâna ridicata, oprită înainte de a pune miza.

Vulpe SC închină iar, făcând o cruce largă, apăsată peste tot pieptul, şi spune grav:

— Turc. asta mi-e crucea!

GiivruMTL vui: mi-l: sc In ceasfi

KASPl'M) i: Kn, (>K

În cabinetul lui Nicolae Golescu, care este acum una dintre camerile mari ale palatului, aflat în colţul dinspre curte şi Podu Mogoşoaiei, au început să se adune incă de pe la nouă dimineaţa, îngiăjijrali, mai toţi mernbrii guvernului şi foarte mulţi fruntaşi ai revoluţiei. Nu e anunţată nici o şedinţă, dar au venit toţi îmbolnăviţi dc ştirile noi, să vadă co se hotărăşte pină la urmă în şedinţa de azi. Dealtfel, tot palatul e într-o forfoteală mută, funcţionarii se adună prin birourile mai mari, discutând îngrijoraţi, înspăimâniaţi de zvonurile care au înnebunit oraşul. Curtea cea maa^e, mărginită cu borne de piatră, legate cu lanţuri, e şi ea plină de oameni din popor, de mici negustori şi de tineret, care au auzit că guvernul stă să plece. Fiecare dintre fruntaşii care urcă treptele de la inti'are e cercetat cu îngrijorare.

— E adevărat că guvernul să pregăteşte să fugă în munţi? întreabă Trică brutarul pe EUade, pe care-1 cunoaşte de la ei din mahala, după pelerina cea albă, când acesta coboară din caleaşca. ţgm

— Nici vorbă. Cine a mai răspândit această minciună ticăloasă? întreabă ridicând fruntea popularul poet.

— Toată lumea spune, domnule, dă aceea am venit şi noi, că vedeţi. vorbeşte lumea. şi ne pare bine că rămâneţi cu noi. Ştiţi, n-ar fi i'rurnos, zău, să ne părăsiţi şi să 'i cum spune lumea. c. lungea zice.

— Nu, nu, cetăţ' ufiii fără nici o grijă, îi răspunde Eharie sonor şi gol (o cupă de teatru la banchetele de pe sec; şi urcă sus, sol* m.

') pit parcă de calduiă, coboară şi urcă în fugă treptele Măj; ărit Moşoiu, ş”ul Poliţâfei, care, aflând că nişte cetăţeni afirmă că au văzut, ei cu ochii lor, trupe de cazaci mai sus de Urziceni, a trimis de i-a adus la Agie. Erau doi, un bărbat uscat, altul negru şi năsos, negustor de porci după îmbrăcăminte. Veneau de la Urziceni. Au călătorit cu o brişcă plecată din zorii zilei. Spuneau ca înspre Făurei încolo, se vedeau nori de praf şi cete de călăreţi care alergau dintr-o parte într-alta. Oamenii fugeau de pe câmp, de pe lanuri, înspăimântaţi.

Cei de faţă îl ascultă uimiţi. Numai Arăpilă întreabă cu faţa înăsprită:

— Dar dacă e vreun ticălos, pus de boierime să răspân-dească astfel de zvonuri? L-ai arestuit?

— De ce să-1 arestuiesc? întrebă Mărgărit Moşoiu. Dacă-i adevărat ce spune, ne-a făcut un bine, iar dacă nu e adevărat. nu e adevărat, şi pace! Cu atât mai bine!

Bălcescu aflase de trecerea trupelor ţainste peste Prut, la Leova, încă de pe când era la Focşani, dar alte ştiri după asta arătaseră că aceste trupe trecuseră Prutul înapoi.

— Eu nu înţeleg, spuse iar furios Arăpilă, care de ciudă sc apucase să dreagă o călirnară cu capacul strâmb de pe birou, nu înţeleg de ce lancu Brătianu nu dă nici un semn de viaţă, de ce nu se ţine de cuvânt.

Ca să aducă oarecare lămurire între atâtea ştiri contrazi-ciiloare, guvernul trimisese înspre Focşani pe Ion Brătianu. Plecase ieri de dimineaţă cu vm ordin de numire ca administrator la Buzău (ordin care dinadins fusese trimis la Mo-niiorul román numaidecât ca să ştie lumea că pleacă din Bucureşti numai fiindcă e numit). El trebuia să trimită câte un raport din fiece oraş şi din fiecare tact de subtadministra-ţie întâlnit în drum, cu mijloace locale, pentru ca astfel guvernul să ştie ce să facă. Deocamdată nu venise nici un fel de ştire de la el.

— Parcă 1-a înghiţit pămânlul, frate, îşi arătă nemulţumirea Ştefan Golescu. Parcă nu ar şti cum e aşteptată aci o veste de la cl.

Până atunci cei de faţă răsfoiesc cu înfrigurare un teanc dc ziare străine sosite azi de dimineaţă în Bucureşti. Toate cuprind câte o notă, dată subt formă de depeşe, fie de la Constantinopol, fie de la Vienă, despre revoluţie.

Către ora nouă şi jumătate veni şi Aristia, locţiitor al şefului Gvardiei Naţionale, pe care o şi conduce efectiv, fiindcă Scarlat Kretzulescu, din motive pe care nu le poate ghici nimeni, nu mai dă pe la poslul său de aproape o săptămână. Aristia era unui dintre cei mai îngrijoraţi, fiindcă oricum el reprezenta ¦- aşa socotea el – forţa de apărare a Bucureştilor. Ar fi vrut să aibă ordine precise. Deocamdată aduce vestea că boierii se pregătesc să alcătuiască un guvern reacţionar, că au făcut liste de nói cârmuitori, că acasă la mulţi dintre ei aşteaptă câţiva slujitori gata să încalece ca să ducă în toată ţara vestea despre fuga guvernului în munţi şi instituirea unei noi administraţii. S-au făcut şi liste de cei care trebuie ai'estaţi şi împuşcaţi în câteva ceasuri. Căpitanul Costache Chiorul, care s-a întors de la Grădişte de lângă Râmnic, unde-1 mutaseră ca zapciu, l-a întâlnit pe Paleologu acum un ceas şi l-a ameninţat: Ai să ai de-a face cu mine, boierule.”

— Şi pe ăsta de ce nu l-aţi arestat pe loc? De ce? întreabă uluit Bălcescu.

În clipa aceea îşi dădură aproape toţi seama că nu mai Bunt un adevărat guvern, că puterea le-a scăpat din mâini. Iată, un Costache Chiorul îi sfidează, sigur fiind că în câteva ceasuri el va fi din nou stăpânul oraşului, iax: ei nu sunt în stare să-l aresteze. Bălcescu ceru să se convoace, ^cum pe loc, un consiliu al guvernului.

— Dar nu e mitropolitul, observă Rosetti.

— Vom trimite careta după el, să-l aducă aci numaidecât. rimitem după toţi membrii guvernului care nu sunt aci.

Avem de luat hotărâri grave! Şi Bălcescu, fiei*bând ca un vin tare, începu să se plimbe prin bii^ou.

În sala cea mare, Guvernul provizoriu deliberează. De faţă sunt mitropolitul, Eliade, Tell, Nicolae Golescu, Nicolae Bălcescu, Ştefan Golescu, Hagi Curţi, Rosetti, Voineşcu II, Golescu-Arăpilă, Magheru şi alţii. Este o atmosferă de panică sporită din pricina veştilor care vin de pretutindeni. Mai toţi au înfăţişarea unor oameni bolnn- ¦ r'^-n grijă, de zigzagurile ştirilor contradictorii,. Eliade se plimbă prin sală, se opreşte abătut:

— Ce ne facera^cuni? Dacă ne prind armatele lor, ne spânzură. §1 Í

Nicolae Golescu, palid, nedormit ca toţi ceilalţi, se adre-” scază cu o voce răguşită mitropolitului care a adus ştirile cele mai alarmante:

— Sunteţi sigur, înaltpreasfinte, că ordinele pentru intrarea trupelor străine în ţară s-au şi dat?

— Toate veştile oficiale care ni s-au adus, prin Zossima, întăresc acest fapt. Armatele protectoare s-au şi pus în marş. Asta e. Şi mitropolitul cu mâinile pe piept, cu fiuntea încreţită, ia din nou o poză hieratic enigmatică.

Voinescu II ridică din umeri nervos, cu părul vâlvoi:

— Din nefericire, veştile noastre sunt aceleaşi.' Turcii au debarcat de câteva zile la Brăila şi la Giurgiu.

Eliade se întreabă, parcă de unul singur, frământându-se în gol:

— în definitiv, nu văz de ce ne-ar spânzura. Ce am făcut noi ca să ne spânzure?

Voinescu II îl priveşte cu milă şi surâde amar de atâta puerilitate:

— Nimic, decât. o revoluţie. Şi Eliade se miră candid:

— Da?!

Bălcescu este încruntat şi parcă absent, scrie mereu cu pana într-un dosar şi acum ridică doar puţin capul.

— Informaţiile care vin sunt contrazicătoare? Dar ce importanţă are faptul că trupele străine nu vor intra azi, ci vor intra mâine sau poimâine? Singura certitudine este că niciunul dintre cele trei imperii despotice care ne înconjoară nu va îngădui un guvern revoluţionar şi o mişcare populară la hotarele lor, adică un exemplu rău„ pentru popoarele lor. Chiar dacă se va dezminţi zvonul invaziei, noi trebuie să ştim „ce avem de făcut. Iar ceea ce e de făcut trebuie început de îndată fără întârziere şi fără şovăii'c.

Nicolae Golescu, care îşi trage nervos tot timpul o buclă de păr întinzând-o spre tâmplă, îi ia pe ceilalţi drept martori:

— Ce putem face? Suntem un guvern în aer. Fără nici un sprijin.

Bălcescu notează mereu şi absent parcă, cu totul deosebit de cei mai mulţi dintre oamenii aceştia în jachete mototolite, cu legăturile de la gât acum strâmbe, cu vârfurile lungi ale gulerelor înmuiate, suferind şi de căldură pe deasupra, care nu mai găsesc pic de enex^gie în ei.

— De la cine vrei sprijin? D (^ la proprietari? Ei sunt duşmanii noştri cei mai înverşunaţi, îl fulgeră cu privirile, întrerupându-şi notele, Bălcescu.

Eliade îşi mângâie mustaţa moale şi mică, încercuul să-şi facă puţin curaj:

— Eu nu crez că puterile protectoare ar putea să ne spânzure, cum susţin proprietarii. în definitiv, ce-am făcut noî? Am înlocuit numai pc Villara şi pe lancu Manu. Căci nu suntem noi dc vină că Bibescu a abdicat şi a fugit. Şi altceva? Nu pricep nici măcar ce vor proprietarii cu noi, căci noi nu ne-am atins de proprietate. Am cam atacat-o noi în prinţipiul ei, dar nu ne-am atins de ea.

Nicolac Golescu, care de la o vreme se sileşte să fie metodic şi să clarifice totul, intervine şi el;

— Mie îmi pare că fratele Eliade arc dreptate. Gestiunea proprietăţii trebuie discutată serios. Şi spre a arăta buna lor credinţă, a Goleştilor, şi obiectivitatea cu caro ei dezbaf problema, invocă faptul adevărat, cunoscut de toţi: Ştiţi că noi, fraţii Goleşti, am vrut să emanţipăm şi să împropri”-lărim pc clăcaşii noştri încă de anul tiecut, dar am fost opriţi de guvernul de atunci. Bibescu ne-a ameninţat cu exilul la moşie. Deci nouă nu ne e teamă de împroprietărirea clăca-şilor. Dar itxâunosc şi eu că din punct de vedere politic suni multe de. spus. Trebuie să ne gândim bine şi ce vor spun* ţarul şi sultanul.

Ochii lui Bălcescu au început să scânteâezo: ai nn (1 rlo-sarul într-o parte.

— Atujâci pe ce vreţi să sprijiniţi revoluţia, când ea est* atacată şi subminată din toate părţile? Când de la ceas la as ne putem aştepta la o răsturnare totală?

— Deocamdată pe armata pe care o avem. e de părer* cam fără convingere, Tell.

Bălcescu il priveşte^îndârjit.

— Ce crezi dumneata că se poate face cu tici leginx iude infanterie, două escadroane de cavalerie şi cu cele patrii tunuri care constituie ţoală armata română de azi?

Colonelul, proaspăt şi e], Voineşcu II, deşi era secretai' de stat, acum ţinea să se ştie că e înainte de toate ofiţer adaugă cu tristeţe:

— Dintre cele ti'ci regim^ 'mie să scoţi neapăra Regimentul III, pe c- ¦ Solomon şi Odobescu l-au demoralizat şi destrămat. 1 > aufel. cea mai mare parte dintre ofiţeri au anunţai că i şi vor da demisia dacă vor fi trimişi să ^lple la hotare cu miile străine! Ridică mâinile în tavan

11' lăsă să cadă] i pe iată de masă roşie, clătinând din Nu ne putem h ui pe armată.

bălcescu îşi poar 'i privirile pe deasupra celor de faţă, surâs sarcastic

Aţi ascultat glasul unui colonel.

El ştie, dealtfel, că încă de azi de dimineaţă o delegaţie de ofiţeri din Regimentul III se prezentase la Tell declarân-du-i că ei nu vor părăsi capitala şi nu vor lupta cu armatele proiectoare.

Ştefan Golescu întreabă, nenorocit şi scos din sărite, ca-pitulând ca un copil în faţa profesorului sever, cu toată barba lui ca un smoc sur:

— Dar bine, omule. spune-ne ce trebuie să facem. Nu ne mai înnebuni aşa.

Bălcescu întârzie dinadins răspunsul până când toate privirile sunt întoarse asupra lui, şi atunci ii sfătuieşte cu o silabisită ironie:

— Să vă duceţi acasă, să vă încălţaţi papucii, să aprindeţi ciubucele şi să sorbiţi cafele.

Şi începe să caute cu ochii oblici de încruntare în dosarul din faţa lui. îi vede acum caraghioşi, ca într-o oglindă vrăjită care arată plină de cruzime adevărul. Contactul silit cu realitatea demască oamenii.

Eliade, care parcă nu mai pricepe nimic, întreabă exasperat, graseindpuţin, gata să-1 găsească vinovat pe Bălcescu, nu să se recunoască în clipele astea inferior lui. Arde în el vanitatea ca o iască:

— Ce vrei, dumneata, Bălcescule, de la noi?

Cel întrebat a ridicat iar capul, ochii-i strălucesc de ironie subt sprâncenele tari. Barba tunsă scurt şi potrivită mult în jurul obrazului cu briciul îl încadrează ca pe un cap de diacon. Mustaţa mică se strâmba uşor.

— Nu vreau nimic de la dumneata. Dar aş dori să ştiu ce căutaţi dumneavoastră aici? E în el acum o mustire de orgoliu, care-1 aţâţă şi-1 face să-i ţină ca pe nişte vietăţi, strânse într-o lumină nouă, neaşteptată.

Şi într-adevăr în clipa asta membrii guvernului şi miniştrii se uită unii la alţii, surprinşi de această constatare, cu o naivă nedumeiire.

În sfârşit, parcă în numele tuturor, Eliade mormăie încurcat, cu o candoare de copil care a făcut-o bună:

— Acum că făcurăm revoluţia. deh. Bălcescu îl măsoară cu privirea mereu tăioasă:

— Ei, acum că făcurăţi revoluţia, sunteţi liniştiţi şi nu vreţi să rămâneţi decât ceea ce sunteţi, nu-i aşa?

Nicolae Golescu nu înţelege ironia şi murmură vag, dar tot candid:

Vrem să guvernăm. Dar Întrebarea e, ce facem acum?

Îndirjilul secretar al guvernului sc întoarce repede cu un surâs, în clipa asta compătimitor. E în el o nebănuită, uluitoare energie, care e şi mai tulburătoare, venind dintr-un trup destul de slăbit:

— Şi cei cărora le-aţi luat locul credeţi că o să vă lase să vă faceţi liniştiţi digestia? Să „guvernaţi*'? Pină când? Proprietarii se agită şi vă vor da peste cap până într-o săptămâna. Vă repet. Credeţi că imperiile despotice protectoare puteau îngădui aci un guvci^n revoluţionar mai mult decât. o lună? Nu e deloc exclus ca ordinile de invadare să se fi şi dat la ora asta. Nu trebuie să judecăm înlănţuiţi de ziua de azi, ci cu tot viitorul înaintea noastră. Trebuie să luăm acum, în ceasul acesta, hotărâri care să ne facă posibilă rezistenţa oricând şi oriunde ne vom găsi.

Astfel, pc de o parte Bălcescu ar fi vrut ca guvernul să lucreze în linişte, fără spaimă, fără să ia notă năucit dc situaţia de la hotarele ţării, dar pe de altă parte, văzându-i nu cum ar trebui să fie, ci cum sunt, schimbând brusc tactica, ar fi vi'ut să profite tocmai de spaima asta a lor, ca să-i facă să voteze măsuri revoluţionare., Nicolac Golescu se ridică iritat, spiritul lui împăciuitor nu mai c acum de ajuns:

— Dar dacă la proprietari nu putem găsi sprijin, dacă pe armată nu ne putem rezema, dacă diplomaţia nu ne ajută şi dacă puterile protectoare sunt împotriva noastră, atunci pe ce ne putem sprijini? Pe ce?

Bălcescu îl priveşte scurt. în clipe de acestea privirea ca şi rostirea lui e răspicată şi biciuitoare, nu mai arc nici o urmă de şovăire. Niciunul dintre cei de faţă nu ar mai îndrăzni să-l bagatelizeze ca în şedinţele obicinuite, acum, când deasupra capului lor stă sabia cumplită” a realităţii. Nu mai sunt nici în mod voit greoi, nici curcani importanţi. Ei caută cu privirile rătăcite şi cu respiraţia grăbită. Răspunsul fostului osândit de la Mărgineni cade siiiiplu, greu ca un bloc de granit: ^ ian popor care-şi ia soarta în

— Pe poporul r-propriile lui mâini. |||

S-a făcut un gol cuprinsul sălii, căci oamenii tocmai la a ia parcă nu se gi diseră.

1 bărbatul tânăr dhi Caţa lor, care de atâtea ori dădea semne de oboseală, care de aiâte^ori părea cuprins de melancolic şi îndoială, se dovedea acum parcă făcut din fibre de oţel, iar oi, cu trupurile lor solide, bine proptite pe picioare, se vedeau fără puteri, amorfi.

După un lung răstimp de tăcere, Tell întreabă neclintit în părerea lui, dar cu vocea moale, cu o cuminte nedumerire, jucându-se cu degetele mari pe garda săbiei:

— Viei să luptăm cu trei imperii?

Bălcescu răspunde scurt, ca o sabie întinsă, fără şovăire:

— Va trebui să luptăm cu oricine va încălca pământul românesc.

Voinescu II, care se aşezase pe un scaun, se ridică iar uluit, ia martoră istoria militară, aşa cum o ştie el:

— Asta este cu neputinţă. Armata noastră nu va accepta niciodată asemenea luptă disproporţionată. Trei regimente împotriva a o sută de divizii! întoarce capul la dreapta şi la stânga, aşteptând o grabnică întărire a părerii lui.

Bălcescu îl priveşte cu ochi strălucitori, dar ridică moale braţele, căci violenţa lui e, în această creştere uimitoai^e, alternată cu clipe de relaxare, şi surâde îngăduitor, ca unui copil.

— Dar nu e vorba despre armata actuală, care nu va avea niciodată curajul să înfrunte asemenea riscuri. Vom crea o nouă armată. O armată populară.

— O armată de gloate, o armată de adunătură? Şi vrei s-o duci să lupte cu armatele de carieră, care duc războaie grele, de sute de ani? se revoltă ştiinţa militară a lui Tell.

Voinescu II, deşi are multă simpatie pentru Bălcescu (care se vădeşte, el cel melancolic şi frământat de îndoieli, în clipa asta atât de hotărât şi atât de încrezător), ia un ton sentenţios:

— Dar poporul român nu a mai fost în foc de două sute de ani! Şi aci face o pauză, ca să vadă efectul afirmaţiei lui. Reia apoi cu o condescendenţă sentimentală, de om care crede că ştie ce spune: Frate Bălcescule, îţi sunt prieten şi ştii cât te admir, dar mi se pare oarbă această încredere într-un popor care a pierdut de veacuri tradiţia intrării în foc.

Cei de faţă nici nu-1 aprobă, nici nu-1 dezaprobă, căci sunt mai toţi parcă scoşi din apele lor, şi el aşteaptă cu privirea întrebai oare să vadă ce i se răspunde. Bălcescu pleacă brusc de la locul lui şi înconjoară în căldura vorbiini masa cu postav roşu.

— Vă repet. Trebuie să ne sprijinim nun^ai pe poporul român. Să facem o armată populară. Resursele unui popor chemat la viaţă prin revoluţie sunt nelimitate. Armatele pici nd, alt (¦fări L|k m liti

Iad) oal le c aăsi „oiei! ste riva tti leasc cris i de.

ci V (

Republicii franceze, brigăzile acelea de sans-culoţi, la început neînarmate şi neaprovizionate, au învins toată Europa, coalizată împotriva lor, într-o serie de lupte cum nu s-au mai văzut până atunci. Dealtfel, o politică laşă de jivine târâtoare îcostă orice popor mai scump şi în bani, şi în vieţi omeneşti decât o politică de rezistenţă în clipele potrivite! Şi precizează tăios, fără'să ridice glasul, prelungind fraza într-o paranteză de pauză: O rezistenţă hotărâtă, însă din vreme lucid organizată.

Vocea lui, cu acel uşor defect în convorbirile familiare, grăbită şi prea slabă ca forţă pentru adunările vaste, e acum ndârjită, răspicată, hotărâtoare, mai mult, e pătrunzătoare: hiar în şoaptă şi în explicaţiile scăzute, ca vocea marilor Ultori.

Rosetti, care stătea cu mâinile la piept între ferestre, în Picioare, se întoarce nedumerit, aşteptând curios, oarecum reliniştit, să vadă ce va ieşi de aci. Şi el, ca şi Brătianu în dte împrejurări, sunt pentru rezistenţă, dar în mod confuz, ară să înţeleagă nimeni ce vor, parcă sunt aşa. mai mult etoric, de dragul frazelor.

Nicolae Golescu are impresia că a găsit o spărtură în sis-emul propunerilor făcute de Bălcescu şi cere răspicat, trium-Ind secret, o precizare pe care o crede periculoasă pentru ugosul secretar, cântărindu-şi mâinile cu palma în sus:

— Ai spus; „rezistenţă în clipele potrivite”. Ei bine, eu Iţ întreb, crezi că e acum momentul, potrivit'„ pentru îzistenţă?

Bălcescu rămâne drept, cu privirea sus, ca o sabie întinsă, I – Dacă nu mai pierdem şi ziua de azi. da. însă numai îcă în aceste puţine luni, puţine săptămâni, puţine zile, oate puţine ceasuri care ne mai despai^t de cotropirea ţării e către armatele trimise de despoţi, punem poporul în lăsură să-şi apere el însuşi revoluţia, revoluţia lui, nu a Dierilor, nu a negustorilor, nu a noastră, afirm hotărât că; te momentul potrivit pentru o rezistenţă biruitoare împo-iva oricui vrea să ne răpească libertatea. Ştiu ce spun., [fin glasul meu vorbesc fie de ani de istorie romabască. Este singura dai a ciixu vă rog să nu uitaţi că am TÂs o carte: PUTEREA armată la RORIIÂNI. Acesta va fi titlul definitiv. când o voi uUrcgi. Da, e momentul potrivit. Şi l'i vocea lui caldă se înecă parcă într-un val de amărăciune, întoarse în ea însăşLşi el spuse iar, dar în şoaptă intqnsă, I

I ca o taină; Dar pentru asta nu trebuie să mai pierdem şi ziuaS de azi. Nici o zi pierdută. fl

Atunci, Nicolae Golescu, în felul său convins, căci maifl totdeauna era de bună-credinţă, dar voinţa lui călca dupăfl inteligenţa lui, şi aceasta din păcate şovăia, spuse hotărât: fl

— Propune. Propune po loc. Şi se lipi cu pieptul defl masa cu postav roşu deasupra, aşteptând. fl

— Să însărcinăm pe fratele Magheru – pe care, dealtfel, ^ nu degeaba l-am numit căpitan general – să ne facă o ar-' mată nouă de panduri volintiri, şi pe lângă ea, pentru apărarea ordinei în Bucureşti, o gardă mobilă, ca să nu ne mai slujim de dorobanţii căpitanului Costache Chihaia. Trebuie să adunăm şi să înarmăm o sută de mii de clăcaşi dezrobiţi.

Se făcu iar acel gol imens în sala cu masă lungă şi acoperită cu postav roşu. Urmează un răstimp de tăcere grea. Tell nu-şi poate stăpâni nemulţumirea, e iritat, căci se simte jignit în demnitatea lui de specialist:

— Te întreb iar, cu astfel de gloate vrei dumneata să lupţi înipotriva unor armate de meserie? Cu o astfel de hoardă?

Răspunsul e ca o cădere de fior:

— Nu ne rămâne altceva de făcut. Şi se aşează pe scaun, ca să curme o discuţie fără sens. Adaugă însă ca o paranteză cu tâlc: Aş vrea să ştii însă, domnule general, că acea hoardă, acele teribile oşti ale tătarilor au fost în vremea lor, şi în unele privinţe n-au fost întrecute poate nici azi, una dintre cele mai organizate armate din istorie. Ca să ştiţi! Nu a existat în nici o epocă istorică o cavalerie atât de organizată şi atât de disciplinată. ca hoarda.

Voinescu II, uluit de acest optimism care îi apare nesocotit, legat dc mari primejdii, crede că e mai potrivit să arate că el judecă şi se îndoieşte de toate, de aceea stăruie în ideea lui:

— Frate Bălcescule, vrei să~^ aduni volintiri care habar^ n-au de ce e un război adevărat. Ce te faci cu oamenii accştiaB când se vor găsi dintr-o dată cu un ceas înainte de bătălie? ||

— Ce-au făcut atâţia^ volintiri care au luptat o jumătate de veac alături de ostile ruseşti. Ce au făcut pandurii în atâtea î'induri. Vor face. şi mai mult încă.

Dar cei de faţă sunt obosiţi de sforţarea făcută şi nu le mai place, nici nu mai înţeleg nuanţele. Ştefan Golescu pare câştigat printre cei dinţii pentru rezistenţă:

— Totuşi crez că fratele Bălcescu are dreptate. Am putea să ne retragem în munţi. La Câmpulung, de pildă.

— Asta da, asta da! întăreşte grăbit Eliade, care se gândeşte cu bucurie că aşa va fi mai aproape de graniţă şi de fa-Ifilia lui trimisă la Elopatak (Vâlcele). Trebuie să plecăm aidecit. Acolo vom fi mai liniştiţi. Vom hotărî fără grabă. Bălcescu tresare şi! 1 priveşte uimit:

— Cum asta, liniştiţi? Nu plecăm acolo ca să fim mai „liniştiţi”. Plecăm ca să luptăm, ca să organizăm lupta, taltfel hotărârile mari trebuie să le luăm aci, acum!

Nicolac Golescu întreabă cu îndoială, căci deşi a fost un BŞionel cam modern, aghiotant domnesc, a fost oricum colonel m armată:

— Vrei să spui că vom lupta acolo ca haiducii? Răspunsul cade fără şovăire:

— Ca haiducii. Şi luptând astfel, vom aştepta. Timpul e noi. Vor veni românii din Ardeal, grănicerii, să ne ajute, i trebuie să ne cunoască Europa. Nu mergem ca să fim Io mai „liniştiţi*”. Iar măsurile hotărâtoare, repet, trebuie uate acum, pe loc!

^ Arăpilă, cârc urmărise încordat dezbaterea, simte că e 'Wra schimbat şi crede că s-ar putea, cine ştie, ca această linţă să devie istorică. Se ridică şi trage hotărât concluzia

Ie se impune: ~ Suntem nişte nevolnici. Nişte trădători ai cauzei pe e am proclamat-o. Să ne învârtoşim ceva inimile şi să apu-îăm o politică mai energică, mai aspră împotriva inamicilor Ujertăţilor publice. care complotează subteran. împotriva jpmanilor revoluţiei de oriunde ar fi ei. ¦ Eliade vede cu spaimă că acum lucrurile au ajuns prea lepartc. Proptindu-se în masă, împinge speriat jilţul, înapoi, a să-şi facă loc:

— A, nu. Noi am spus ţării că venim lu duhul frăţiei, a cu sabia şi dihonia.

^Capul mare al lui Arăpilă, cu bărbia scurtă, aproape pă-:'ată, se opreşte asupra fostului profesor de la Sfântu Savn i omul pare supărat. Apoi spune agitânJÂWă' il, cl revenire: nai mari cruzimi decât un a Lai 1. ca să nu fim nevoiţi să văr-X'cm pe loc la fapte. Să decretăm Icului III al lui Solomon şi Lăcus-carca acestora, acum că tribunalul

— Un guwarn slab e luvern tare. Se cere să#f Un sânge zadarnic. Să I3*IN deci desfiinţarea IIANU ş' '¦1 M! TT.->M; ini ji tar i-a absolvit, pentru crime şi trădar. ţinem ares-dep-aba. Să decretau^ pe loc înfiint^^ armatei populare aşa AIM A PROPUI^ FRAT ORNI DC PINJIECT. S-O SUBSCRI

MbC CRMDUCRRCA LUI MA^CI BÂKNCU. UITE, EU AM ACI O AOAR^

TtMtv PRIVIRILE s-aa iutli”piai IOOIUI OMANUU

PANDURI CARE TACE. ^ ' rM-i^ T^r – R I^ATE PE PIEPT. ^ ^ O VNRHS.

T I VEDE CĂ NU MAI POATE STĂRUI IN OPOILŢIA LUI INDP NATĂ ŞI CONVINE, RIDICÂNDU-SE TNAA IN PICIOARE, ŞI TRĂDINDU-ŞL AST/EL GFNDUL DE DEDESUBT;

— SE POATE DISCUTA.

DAR ARĂPILĂ E HOTĂRFT, v* ^^^^iput hlinuuiii i. u in^. Uai OCOLUL TACTIC:

— NU MAI DISCUTFLM. SUBSCRIEM ACUM. SE ÎNTOARCE BNR „PRO ELIADE, PE CAREUL SURPRINDE: DA ORI BA? ŞL AŞTEOPTĂ CRRMCNIT RĂSPUNSUL LUI.

ACESTA RĂMINC CÂTEVA CIIPE PE NINDURI, ÎNCLEŞTAT, CITEŞ U XTUL ŞI, DUPĂ OARECARE ŞOVĂIRE MUTĂ, PRIMEŞTE:

— DA.

A SPUS UN., DA* SCURT, CHIBZUIT.

APOI TOŢI, LUAŢI PE RÂND SUBT PRIVIREA GREA A LUI ARAP ZIC UNUL DUPĂ ALTUL, CA SUBT AMENINŢAREA UNUI PISTOL: ^

ÎN TIMP CE EI SEMNEAZĂ SCUIÂNDU-SE DE LA U>CUL LOR, El II PRIVEŞTE MOALE PE BĂLCESCU ŞI II SPUNE PĂRINTEŞT.

— OMULE, NU MAI FI AŞA ŢEAPĂN, MAI LASĂ PU^M DUMNEATA.

SECRETARUL, CARE S-A RIDICAT în pirionn” îl priv^st* MASA ACOPERITĂ CU BROCART ROŞU.

— CUM?

POETUL CU FAŢA DE CEZAR OATERN, ÎNDOITĂ DE BUNÂLA SUI DE TANDREŢE, PRECIZEAZĂ y

— DACĂ TOŢI CEILALŢI ZIC CĂ TM cu PATRU FAE ciai DUMNEATA LA FEL CU EI. CĂ NU SE DĂRÂMA LUMEA!

BĂLCESCU, DREPT CA O SPADĂ, CU UMERII SUS, lo, fst. ÎNCET, SIMPLU ŞI HOTĂRÂT:

— NU POCI! ŞI SE UITĂ APOI CU UN FEL DE DUIOŞIE LA CEL CARE EI TOŢI IL CONSIDERĂ TOTUŞI MARELE LOR DASCĂL, DE^ rm PROFESAT LA COLEGIUL SFÂNTU SAVA (IA A CĂRUI INFIINTART* INAL CONTR&UIT ATÂT), ŞI DTXRI NUMAI UNII AR FI PUTUT FI EH VII LUI INCĂ NUMAI PINĂ IN 1829, CĂCI IN ACEL AN, ELIADE A ÎNCEPUT ACOATĂ Curierul românesc, DÂNDU-ŞI DT^MISIA DE LA ŞCOALĂ SOEOT DASCĂLUL LOR FIINDCĂ GAZETELE LUI: Curierul româm Curierul de amhe $exe. Gazeta teatrului ŞI, PE UNGĂ AEE„ ÎNFIINŢAREA „SCXRIETĂŢII FILAJ-MONICT *AU FOST O ŞCOALĂ NAFL

Il doLirc inima că un astfel de om nu poate vedea limpede viitorul, că se împiedică în socoteli mediocre. Ştie şi el că şi unele dureii ln viaţa lui de soţ l-au înăcrit pe acest poet, l-au făcut bănuitor şi i-au exasperat orgoliul schimbându-i cu lotul firea.

S-a făcui o pauză firească în timpul scmnăi'ii. E trecut de J”a trei. Sunt de cinci ore în şedinţă. Nervii tuturor s-au |fcstins. S-a luminat ceva în fiecare din ei. Au uitat parcă ae spaima cârc îi stăpâneşte de câteva zile. Se fac mici grupuri, în discuţii mai libere. Şedinţa asta are în ea într-adevăr ceva de şedinţă istoj'ică. Gulerele albe, înmuiate, şi latele cravate negre desfăcute de căldura toropitoare a sfârşitului dc iunie, care adineauri făcea din ei nişte oameni destrămaţi de spaimă, par acum, dimpotrivă, rezultatul unei cheltuieli de energie, a libertăţii veşmântare, a unor oameni care fac un efort biruitor. Au şi chipurile mai luminoase. NicolaQ^ Golescu îl întreabă surâzând pe Hagi Curii: ^

— Nu ţi-e cald?

Hagiul, care nu are curajul să iasă din tradiţia breslei lui

Ise poartă încă ras la tâmple şi îmbrăcat în anteriu şi caftan catifea, încins peste mijloc cu şal persan, cu breloc de clia-ant atârnat cu lanţul de aur do la gil până la brâu, este sin-irul care parcă nu simte în nici un fel căldura, nici pe aceea soarelui, nici aceea iscată din dezbateri. Clatină din cap nbitor. Emanciparea vcşmântară este în epocile dc tranziţie, în societăţile închise, lucrul cel mai greu pentru individul ^tezat. Un simplu amănunt în îmbrăcăminte, care arată in-cnţia de a trece în altă clasă, stârneşte batjocura necruţă-oare a celor de o seamă cu el, care văd în asta o intenţie de irivism, pe care o pedepsesc cum pot. A trebuit prestigiul izic şi social al lui Costache Cantacuzino care să-i îngăduie a-şi radă barba şi să se îmbrace europeneşte, făcându-şi un ap aproape de nerecunoscut. Un lucru e oricum sigur, că lagiul se simte prost între ceilalţi membri ai guvernului.

Bălcescu discută tot timpul aprins, între cele două feres-re, cu Ai'ăpilă. Acesta i arată că cl totuşi nu crede că tru-ele invadatoare vor veui atât de repede.

— Nu e vorba dacă <nveni acum sau mai târziu, Alecule. Lm mai vorbit noi despi >¦ ixsVd. E vorba că revoluţia nu poate ura, nu se poate aşeza '>ine pe temeliile ei dacă rămâne capitala la trei poşte de Giurgiu, de poate întinde paşa de la Rusciuc, într^-o noapte, mâna deasupra ei. Revoluţia va trebui să reziste împotriva oricărei presiuni din afară şi de aceea e mai bine ca rezistenţa să fie organizată în munţi. Un oraş mare, înconjurat şi asediat, nu poate rezista fără o armată interioară puternică, pe care noi nu o avem azi, mai ales când nu se poate bizui şi pe o armată liberă, mobilă, căci aceea câştigă victoi'ia tocmai folosind rezistenţa cetăţii. Trebuie să ne folosim de spaima celor din guvern ca să mutăm provizoriu capitala la Câmpulung, unde a fost dintru început. Dar trebuie să luăm acum, pe loc, unele măsuri hotărâtoare, pe care ei le tot ocolesc. Să-i silim la asta cât timp sunt cuprins de spaimă.

În tot timpul acestei şedinţe agitate, îndârjite, doi oameni stătuseră tăcuţi pe scaunele lor cu spătar înalt, pe care erau puse buchete de trandafir aurite, la masa mare, roşie, fără să spuie o vorbă, dar din privirea lor se vedea că nu pierd un cuvânt din cele ce se spuneau: Magheru şi mitropolitul Neofit. Atât de adâncă era tăcerea lor, atât de limpede voită, încât Bălcescu nu-i scăpase o clipă din ochi, căci atitudinea lor era hotărâtoare pentru soarta guvernului şi deci a revoluţiei. De aceea, multiplicat în fiinţa lui, gata de apărare ca un izvor de energie mic în aparenţă, dar odată de. ^cărcat, înmiit ea putere, istoricul era gala peniru orice riispuns, căci sporind năvalnic în gânduri, privind limpede peste timp, vedea totodată la fel de limpede şi ceea ce era în clipa aceea chiar în faţa lui, în jurul lui. Ca un diamant între bucăţi de granit şi de cuarţ, mintea şi făptura Iui, care erau acum tatuna, înregistrau, răsfrângeau cu scânteiere totul. Nu-i scăpase nici un gest al celor de faţă, nici o nuanţă a replicilor lor. Observase că, puţin prea scund în jilţul său, din cauză că avea picioarele lungi, dar talia prea scurtă, mitropolitul Neofit, cu f) 'untea îiicreţilă mult din cauza întrebărilor în viaţă, stătuse tot timpul nu numai încruntat, ci şi preocupat, scrutând cu privirea. Pusese toiagul, bogat ca o cârjă, sprijinit alături de alt jilţ şi nu scosese tot timpul mai nici o vorbă. Bălcescu înţelesese că mitropolitul nu vrea să se angajeze, că nu vrea să împărtăşească soarta guvernului. Era limpede că Neofit ţinea să-1 găsească ziua de mâine dezlegat, cu mâinile libere, ca să poată lua iar frânele puterii, neimplicat în nici o iniţiativă, că îşi pregăteşte în amănunte trădarea. Ţinea mâinile trase în mânecile largi ale giubelei, cum îşi ţine o felină neaII

Iii fl tc

Cc n d

Ti'i

O d vi ii încl gră gl ascunse. Neofit nu ştia că acei care triumfa într-o loviiuiH d” stat, într-o răsturnare, nu mai fac, din dota dc a-şi exploata pcrson il succesul, nici o deosebire în-cei care au fost mai aprinşi şi cei care au fost doar călduţi le-au făcut, din postul înalt unde se găseau, servicii, că deci socoteala lui do a conduce, sau 'măcar dc a rămâne mitropolit şi subt stăpânirea schimbată, era greşită. Se amăgea, naiv, cu credinţa că marii boieri, care se mulţumesc acum cu serviciile pe care le aduce el proprietăţii şi reacţiunii. îl vor ierta că a stal, fie şi cu intenţii duşmănoase, alături de Bălcescu şi Eliade. Duşmănia celor loviţi în interesele lor materialo e oarbă, nu ţine socoteală de nuanţe

Celălalt care tăcuse tot timpul era Magheru. Despre el sese oarecum vorba mereu în şedinţa de azi. dar el stătuse tot timpul cu braţele încrucişate, fără să spuie o vorbă, cu l^apul drept pe umerii largi, cu ochh întunecaţi, multă vreme ifcaţi şi ei. Numai din când în când îşi muşca mustaţa tunsă pe marginea buzei de sus. E adevărat că de fusese trimis în mod nerod, sâmbătă trecută, la adu-riarea proprietarilor de la „Momolo'*, de când se văzuse în aceeaşi zi din nou prins în capcană, din vina conducătorilor revoluţiei, îşi pierduse oarecum încrederea în colegii lui; lotuşi aripa stingă a guvernului. îndeosebi Bălcescu şi cu Arăpilă, îi dăduseră mereu dovezi de încredere şi simpatie. De ce deci el nu reacţionează în nici un fel? sc întrebau aceştia. Tăcerea dc statuie a acestui om dc statură puternică era ne~ liniştitoare. Bălcescu simţea că mai multe decât au făcut ei nu se puteau face, fără un semn de înţelegere şi adeziune lămurită din partea lui.

Magheru, întâlnind privirea lor nedumerită, se ridică şi se apropie de colţul în care vorbeau cei doi. Îşi muşcă după ibiceiul lui capătul rotund al mustăţii scurte, dar pline. Semn de încurcătură, la el prelungită acum într-o întârziere cu privirea pe fereastră înainte de a vorbi:

— Aş vrea să vă spui câteva vorbe. Am tot şo\u259? it pina acum, pentru că încă nu sunt lămurit asupra diitriielor năPdin sânul guvernului nostru După cum văz, unii trag parte, alţii intr-aUr^ *^lia. i-aţi primit aci mai mult, ş, iar persoana. laş e adeseori bănuită de colegii se tem că, a^: id forţa ostăşească în mână, el poate fi t să abuzeze 4|ea.

pilă îl întreru lă mai bine fate liocând cu spa

^ra, c

— Odobescu a dovedit că uneori se întâmpUi şi asta. Dar Bălcescu intervine hotărât, făcându-i loc mai potrivit lui Magheru. între eî, acolo între ferestre:

— Cazul lui Odobescu e un caz aparte. Noi avem toată încrederea în dumneata, domnule Magheru. Crez că ai înţeles asta din toate propunerile noastre de până azi. Noi doi, cel puţin, suntem şi mergem alături de dumneata pină la capăt, dacă şi dumneata eşti hotărât să mergi pe drumul care credem noi că e drumul mântuirii patriei, al revoluţiei.

— Vreau să merg până la capăt şi să fac totul pentru izbăvirea patriei şi a revoluţiei. Dar vedeţi că tocmai aci a fost pentru mine, până acum, pricina rezervei mele. Pentru ca să ai mai mulţi sorţi de izbândă, atunci când lupţi pont im izbăvirea patriei, este bine să duci în luptă toate fort-popoi'ului, este bine ca ţara să fie una în jurul conducătorilor pe care şi i-a dat. Mobilizarea ţării întregi nu se poate face însă dacă nu este unire? între conducători, dacă nu este încredere obştească în cel căruia i se încredinţează soarta oştilor. Mi-am zis deci t'a nu trebuie să fac nici un gest, să nu pui nici un cuvânt în balanţă, care să o facă să se încline într-o parte sau într-alta, când e vorba de două forţe care se vor amândouă în slujba aceluiaşi ţel. N-am cerut, pe de altă parte, cu însumi, să mi se dea conducerea oştirii neregulate, cum îi ziceţi, tot ca să nu mă bănuiască vreunii că urmăresc să iau puterea în scopuri personale. Dacă aş fi intervenit pânfi azi, v-aş fi îngreuiat, dumneavoastră chiar, şi mai mult lupta pe care o duceţi pentru numirea mea în capul oştirii care st pregăteşte să lupte. înţelegeţi că aci intervenea şi poziţia – şi aci îşi (roca gingaş degetele de la mâna stingă – gingaşe în care mă găsesc faţă d (Tell, care este nominal capul întregii oştiri. îl ştiţi cât amor de sine are şi ce grijuliu estt când e vorba de atributele lui. Aveam cu atât mat nuilt pricina să fiu rezervat şi să a. ştept, cu cât mi s-a părut că nu c destulă seriozitate în actele guvernului nostru, că se iau ho-tărâri numai de formă, fără gândul de a fi duse până la capăt în fapt. Ai spus bine, că degeaba am fost numit căpitan general al unei oştiri care nu există. Astăzi aţi hotărât înfiinţarea unei armate de volintiri panduri şi a unei gărzi mobile.

— Dar n-ai spus nici o vorbă nici în privinţa asta, îi spuse Arăpilă. N-ai cerut măcar cuvântul ca să ştim noi, prietenii dumitale, ce crezi, dacă să mergem mai departe, propu-nându-te.

— Am vrut să cer cuvântul.

— Ei. da. şi do ce nu l-ai cerut?

— Ani vrut să cer cuvântul ca să spui hotărât că nu primesc.

— Cum să nu primeşti? întrebă încremenit Arăpilă, pc când Bălcescu îşi fixa ochii puternici şi puţin oblici asupra noului căpitan general.

— Am renunţat s-o spui în plină şedinţă, dar acum v-o uui dumneavoastră, aci. Iată, acum s-au ales în guvern apele de uscat. Ştiu care sunt oamenii alături de cârc voi fi pină la capătul acestei lupte, care trebuie să mântuie poporul roman şi să-i redea independenţă. Deci vă spui dumneavoastră: nu voi primi să fac această oştire până ce nu mi se vor da şi mijloacele cu care s-o fac.

Arăpilă ridică din umeri şi se dădu un pas înapoi iritat, i faţa lui mare, şi mai neagră parcă.

— Se va încurca totul. Dacă faci asta, ne depărtăm cu totul de ţintă.

Bălcescu fu însă de altă părere:

— Ai dreptate, domnule căpitan general. Lasă asta în scama noastră. Bizuie-te pe noi. Prietenul Alecu va înţelege şi el că ai dreptate. Trebuie să reluăm numaidecât discuţia în continuare.

Magheru se uită la un ceasornic de aur cu multe capace. E ora patru după-amiază. Cei trei se întoarseră la masă şi Bălcescu în picioare, prin simpla atitudine hotărâtă a corpului său, îi chemă pe toţi la ordine. Voiau să vadă ce mai propune. El aştepta mereu în picioare ca fiecare să-şi ocupe locul la masa cea lungă. Ce departe erau şedinţele din zilele trecute când încercau să-l bagatelizeze luând ca pretext tinereţea lui. Dealtfel, într-un colţ, Voineşcu II, i^ostache Filipescu şi fraţii Goleşti comentaseră tocmai personalitatea lui Bălcescu aşa cum apare acum. Ştefan Golescu părea cu deosebire tulburat.

— Când îl vezi în alte daţi atât de firav şi cu vorbirea lui parcă mereu pripită nu ai zice că.

lH Costache Filipescu, care-1 cunoştea mai bine pe Bălcescu, ili-l lăsă să sfârşească:

— Totdeauna gândeşte prea repede, şi 'cpede.

ise mai departe Ştefan Golescu,: ă n-ar mai fi acelaşi om. E mai am auzit câţiva la Paris şi-mi le aceea vorbeşt'

— N-ai putea crede tă poate fi ca de oţel. nult decât un mare ora joci dl bine seama. ^

U Cl

I f – i om între oameni, voi. 11,

— Nu-ţi aduci aminte la curse? lămuri Costache Filipescu. Am văzut odată un cal care mi s-a părut cel mai slab dintre toţi caii. I se vedeau şoldurile, coastele, ţinea capul în jos. dar când a început cursa, alerga în frunte, aşa, cum să spui, ca o flacără.

Trăgându-şi cu zgomot scaunul cu spătar înalt din fata lui Bălcescu, Eliade îi spuse peste masă, cu un surâs voit, dar acru:

— Ei, poftim, frate Bălcescule, eşti mulţumit?

— De ce să fiu mulţumit?

— Că ţi-am făcut armată populară, să facă piaf armiile împărăteşti!

Secretarul guvernului izbucni amar, vorbind acum, ca să-1 urmărească şi să-1 înţeleagă toţi:

— Aţi făcut o armată? Aţi semnat o hârtie şi credeţi că aţi făcut o armată?

Eliade e acum de-a binelea indignat, când vede că Bălcescu e tot nemulţumit:

— Am semnat un decret aşa cum ai cerut. Ce mai vrei?

— Ceea ce aţi semnat nu este – mai întâi – un decret. E un simplu deziderat, o minuta de şedinţă. Un decret este o lege care trebuie să fie – şi aci face o pauză, apoi precizează cu tâlc – şi poate să fie executată. Ca să existe armata populară, trebuie să i se arate anume organizarea. trebuie lămurite raporturile cu departamentele toate, care să-i furnizeze cele necesare. Trebuie să-i votaţi deci un buget.

Nicolae Golescu întreabă nedumerit, întorcându-se în dreapta şi în stânga pentru ca să-şi câştige aprobarea celorlalţi:

— De unde bani? Aţi văzut raportul colegului Filiposcii| ministrul finanţelor? Casa statului e goală. Avem un deficii din anii trecuţi de două milioane şi ceva. Prevederi sigura şi intrări până în toamnă nu sunt mai mult de şapte sute dt mii de lei. De unde bani pentru armata populară.?

Costache Filipescu se simţi obligat să ia şi el cuvântul, pornind pe o lungă şi încâlcită expunere a situaţiei în care se găsea vistieria statului. Bălcescu îl asculta arzând mocnit în el însuşi, căci nu i se părea clipa potrivită pentru ca să se facă paradă de competenţă, mai ales că acest prieten al lui pleda împotriva intereselor revoluţionare şi se dovedea îm-bâcsit de prejudecăţi burgheze, ca un fost student ce era de pe vremea lui Ludovic Filip. Dealtfel, acest Costache Fiii-

¦ * '.0 arăta să fie un cap luminat şi Îndrăzneţ şi pe u'e Bălcescu îl iubise foarte mult, il dezamăgea din ce în mai mult. Se lăsase îmbătat do jocul ameţitor al conta-uilităţii, şi împreună cu frate-său, cu Costache Bălcescu, numit director al finanţelor, alcătuiau un fel de guvern în guvern, un soi de contabilocraţie caro nu ştia să zică decât nu. îşi spuse iar că c o mare greşeală să preţuieşti oamenii pină nu-i vezi la treabă şi începu să se gândească la altceva. Cu braţele încrucişate pe piept, cu mina dreaptă dusă la colţul gurii şi cu două degete, cel mic şi inelarul, pe buze. ^privea intens şi absent totuşi, de jos în sus, în gol. Eliade îşi opri îndelung ochii asupra lui şi apoi il arătă cu un fc4 de spaimă, în şoaptă cutremurată, lui Tell:

— Uite demonul. demonul revoluţiei!

Bălcescu observă că se vorbeşte despre el şi începu să-l 'cultc iar, cu gândul aiurea, pe Filipescu. Mâzgălea cu creionul marginile albe ale gazetelor străine care erau în faţa lui.

Arăpilă se aplecă să vadă ce scrie şi citi: Lucica. Lucica Florescu. Lucica. Zâmbi şi începu să asculte şi el mai departe pe ministrul finanţelor.

Când acesta întrebă la un moment dat sonor şi patetic:

— De unde bani?

Răspunsul lui Bălcescu căzu hotărât ca o sabie:

— De la proprietarii cai*e până acum au fost scutiţi. şi deJMr, şi de serviciul militar. Au huzurit numai în drepturi. fără îndatoriri. A venit timpul să puie şi ei umărul la carul statului.

— Crezi că se vor scoate de la proprietari atâţia bani cât, ne trebuie? îl întrebă Nicolae Golescu, altfel cu bunăvoinţă, dar şovăitor, ca informaţie.

Bălcescu răspunde mereu neînduplecat, trântind pana pe cârc o luase în mână pe masă:

— Trebuie să se scoată. Aţi văzut că bugetul Ţării Româneşti este dc şaptesprezece milioane de lei. Silabiseşte cu o nesfârşită ironie. Adică în total cinci milioane de franci, atât cit este bugetul unei mari fabrici franceze. Iar banii sunt proveniţi numai din capitaţia asupra t-'^e anilor. Otcupu-! e, contractele vămilor şi ocnelor, adică tot restul venitului naţional este cedat prin regulamenl boierimii parazitare. Bibescu a primit cadou laxele de export asupra vitelor. Consti-^'mV ră privilegiile boiei-eşti feudale, la o jumătate de vea ¦

Revoluţia fran^ za r^ ' ^ ţării spus: trebuie

'niru independen

Vom sc (>atc bani do unde sc vor găsi: dc la proprictai'ii caro au îngrămădii averi peste averi. Vom scoate atât cât ne trebuie, lot ce ne trebuie. Vom pune pe ei impozite care să nc dea putinţa să cumpărăm arm (căci mişună traficanţii d< aime în Europa; iar pe mn nu ne intiresează ele unde ei 1' iau.

Arăpilă se ridica aprig. înverşunai, cu faţa arămie în chenarul bărbii scurte, negre, cu mina mare punctând fia/a:

— Să plătească proprietarii pe două sute de ani în urmă. de când adună nesupăraţi. Să se puie bir, jumătate din averile mari. Clăcaşii nu mai pot da nimic altceva decât pit^jv turile şi sângele lor. Viaţa lor şi a cupiiUnlor. Numai smul-gându-le boieiil<„r monopolosul băuturilor spii*t<„ase şi putem echipa şi întreţine un corp de armată.

Oamtmii ar fi vrut să iscălească <.„rice, dar fără nici un sacrificiu. Această impunere a proprietăţii. cel („r mai mulţi nu le convenea. Hagi Curţi se şi scvdă încruntat şi anunţă mânios:

— Deoarece afacerile mele nu-mi lasă timp destul ca să mă ocup cum aş vrea de trebile statului, vă rog să primiţi demisia mea din guvern. şi plecă, plinibindu-şi giubcaua roşie, ca perdelele şi faţa de masă. de-a lungul pereţilor salonului, tapetaţi cu mătase zmeurie.

Eliade alergă speriat spre el încercând să-l relie;

— Frate Hagi Curţi, nu se poate să pleci! Negustorul se opreşte o clipă, cu o ipocrită sfială:

— îmi pare rău, dar nu poci să rămâi! Şi iese urmărit de privirile uimite ale celorlalţi.

Eliade, amărât, mai face câţiva paşi prin salon ca să-şi învingă mânia. mustră apoi pe cei de faţă;

— Vedeţi, cu asemenea vorbe nesăbuite u sa insti ăi-năm toată negustorimea. Am pierdut pe cel mai mare giuvaergiu din Bucureşti.

Dai* Arăpilă clocoteşte de revoltă:

— Nu-i mare pagubă. Printic martirii de la 19 iunie nu eia nici un giuvaergiu! Ba mi se pare chiar că nu era nici un negustor.

Din nou atmosfera s-a întunecat. Cei de faţă încep iarăşi să şovăie. Diplomat ca de obicei, Nicolae Golescu crede că a găsit însă mijlocul de a ieşi din încurcătură:

— Propui o comisie compusă din Costache Filipescu, ministrul finanţelor, Gheorghe Niţescu, ministrul controlului obştesc, şi bancherul Menoach Hillel, care să studieze cum

TREBUIE PUS BIRVD – ŞI ACI APASĂ – PE TOATE CLASELE. Şi CU ASTA AM TERMINAT PE ZIUA DE AZI – NU-I AŞA? AM V*OTAT RECRUTAREA ARMATEI NEREGULATE.

— NUMIND CAPITAN GENERAL PE FRATELE MAGHERU, am VOTAT COMISIA PENTRU IMPOZITE. EL SE RIDICI, INTEL SĂ L10 ASTF ' ¦; N ŞI PENTRU CEILALŢI CA SE RIDICE.

— MÂINE, DA ' * I SĂ LUCRĂM, VOM MAI VOTA

ŞI ALTE PROIECTE.

DAR BÂICCSCU NU CONVINE CĂ S-A TERMINAT N*? RIUA DC N^I. FI CU UN SEMN II OPREŞTE PE IOC:

— O ARMATĂ NU ARE NEVOIE NUMAI DO IXUII, CI ŞI DE OSTAŞI. CEI CARE SUNT CHEMAŢI SĂ-ŞI DEA VIAŢA PENTRU STAT rar wk AIBD ŞI EI UN CU_T DE SPUS ÎN GOSPODĂRIREA IUI. CONVOCAŢI DECI, NEÎNTÂRZIAT. A; >A CUM ara PROMIS LA bloz, O ADUNARE CONSTITUANTĂ.

ARĂPILĂ VEDE CU BUCURIE, PUS HOTĂRÂT ÎN FAŢA GUVERNULUI, AL DOILEA PUNCT GREU DIN PROGRAMUL URGENT PE CARE I L-A E: XPLI-CAT BÂLCES'

ELIADE uLsa MCI NU SĂ auaa AE AAUNORCA OBŞTEASCĂ, IN CARE S-AR PUTEA CA PROPRIETARII SĂ NU MAI AIBĂ CUVÂNT

— GESTIUNEA NU ESTE ATÂT DE SIMPLĂ. TR * SĂ STABI. PRINŢIPURILE LEQII ELECTORALE, MAI ÎNTÂI.

— AŞA 1! APROBĂ CEI MAI mulri ŞI CU EI ÎNTÂIA DATĂ MITROPOLITUL, caci TOŢI ŞTIU PROPUNEREA MAI VECHE A LUI ELIADE, CARE VREA CA ADUNAREA CONSTITUANTA SĂ FIE PE CLASE SOCIALE, O SUTĂ DE MORI PROPRIETARI, O SUTĂ DE NEGUSTORI ŞI O AUTÂ DE OAMENI DIN POPOR.

BĂLCESCU ŞTIE BINE, DIN DISCUŢIILE ANTERIOARE, PĂRERILE ELIADE ŞI I SE PARE PERICULOS SĂ LE LASE SĂ-ŞI FACĂ DRUM:

— LEGEA ELECTOURALÂ PE CARE O VREŢI DUMNEA

STRĂ EST^ O LEGE REACŢIONARĂ.

ELIADE RIDICA, ASEMENI u. ^. ariiitatra Ln IA^A UNEX C; IIA-TÂŢI, MÂINILE SPRE TAVAN.

— EU. REACŢIONAR? Eu? Ei: ^ DUNMEATA SĂ. A ^ D-AM JOST ŞI NU SUNT PROGREDI- v:”^*: F^U NR^'JRE^ÎST MAI URLĂ EL INCA O DATĂ.

— EŞTI PROGRESIST, II RĂSPUNSE BĂLCESCU SEC, DAR EŞTI wpeţa DE PROGRESIST CARE CREDE CA PROGRESUL TREBUI*” <A -ŞEASCI ŞI S-A SFÂRŞIT, NEAPĂRAT ODATĂ CU RF, R

NICOLAE GOLESCU. VĂZÂND CĂ pnr*^ IDIPL”>MALY PROPUNE ŞI ACI: uitr

— SĂ NUMIM PE.

— ISIE ^. c^: <Ă CES*- -MRFECTORULĂ. F re: ILIADE. BIL

Uu >MES*

Bălcescu refuză cu îndârjire, s-a ridicat de pe scaun, e în picioare lângă mitropolit, zvârle înapoi mâna moale a dezgus!:

— A câtea comisie numită azi? Scoateţi-mă, scoateţi-mă din orice soi de comisie.

Eliade îl priveşte lung, apoi sc apleacă şi îi spune în şoaptă lui Nicolae Golescu, care se întorsese şi el cu ochii după Bălcescu şi-1 privea dezolat:

— Bun băiat Bălcescu ăsta. minunat. dar e un om imposibil. nu se poate lucra cu el.

Arăpilă socoate însă că e momentul să treacă la al treilea punct din programul de urgenţă, căci reforma electorală, oricum, va fi pusă din nou şi curând. Bate cu pumnul în masă, ca să-i oblige pe toţi să fie atenţi:

— Am alcătuit azi, împreună cu fratele Bălcescu, un decret pentru împroprietărirea pe loc a clăcaşilor, aşa cum s-a promis la Islaz.

Mitropolitul îşi iese din sărite, se cruceşte:

— Prin decret? Dar ce, suntem aci cu toporul pe umăr? Nxjmai voinţa poporului poate hotărî în privinţa asta. numai Constituanta.

Bălcescu, din toată adâncimea sufletului său, îi imploră de data asta, venind la masă, aplecat pe ea, întorcându-se în dreapta şi în stânga:

— Nu vreţi să înţelegeţi că singurul sprijin adevărat al revoluţiei sunt milioanele de clăcaşi? Că numeai ei, împro-prietăi'iţi, pot apăra statul de armatele străine?

Argumentul este o lovitură de măciucă; totuşi groaza de un conflict cu proprietarii pe cei mai mulţi îi paralizează. Nicolae Golescu cauta iar o soluţie piezişă;

— Fratele Bălcescu are dreptate. Să numim o comisie compusă din fraţii Eliade, Voinescu II, Grădişteanu, Marghiloman, Arion, care să studieze prinţipiile împroprietăririi clăcaşilor.

Bălcescu, o clipă dezamăgit de inutilitatea tonului său aproape rugător, reia acum îndârjit, măsurându-i pe toţi cu privirea tăioasă, furios:

— Vreţi încă o comisie în plus? Foarte bine. Propui atunci ca să facă parte din comisia cerută de colegul Golescu ¦ şi optsprezece clăcaşi, câte unul din fieeare judeţ, iar ceea ce I va hotărî această comisie să devie proiect de le^e pentru Constituantă.

Sc produce o uiare mişcare printre^ membrii guvernului şi miniştri, toţi sunt surprinşi de această propunere. Se apleacă şoptind unul către altul. încurcătura durează o bucată de timp.

În cele din uiniă, Tell inti'eabă uiniit, consultându-i, cu capul întors înspre dreapta şi înspre stingă, pe ceilalţi:

— Ciun o să introducem optsprezece ţărani care să majoreze propunerile miniştrilor şi ale specialiştilor? Şi rămâne ţeapăn şi uşor încovoiat, ca un semn de întrebare.

Bălcescu clatină din cap cu un surâs amar. sarcastic, privirea lui scapără de jos în sus.

— Mai specialişti în cestiuni dtclacă decât clăcaşii nu cunosc!

Ilotărit lucru, Eliade nu poate nici el primi această comisie. Teama lor, a tuturor celor legaţi de proprietate, este că s-ar putea ca în Adunarea Constituantă proprietarii să nu mai poată alege nici un reprezentant, sau să aleagă doar o infimă minoritate.

— Nu se poate admite această măsură care ar ridica puterile protectoare împotriva noastră.

Tell, cu multă sagacitate, simte gân; lul lui Eliade:

— Sunt totuşi de părere să primim propunerea fratelui Bălcescu, dar atunci în locul comisiei anunţate de fratele Nicolae Golescu să facem o comisie agrară, anume compusă din optsprezece ţărani, dar şi din optsprezece proprieinri dc moşie.

Propunerea apare acum surâzătoare tuturor, căci în modul acesta proprietarii îşi vor spune neîndoios şi ei cuvântul în ceea ce priveşte legea agrară. Eliade aprobă grăbit şi bonom:

— Aşa e foarte bine. Să stea laolaltă şi să discute între ei, ca r.'aţii. Se aprobă, nu-i aşa? Şi surâde ea un om căi'ui.? i s-a luat o piatră de moară de pe cuget.

Bălcescu simte că în modul acesta comisia' devine periculoasă. Schimbă priviri de luptători înfrânţi cu Arăpilă. urmă, fulgei'ător, întrevede foloasele unei astfel de comisii, cu condiţia ca aceste dezbateri să fie bine conduse:

— Primim şi noi, dar prezidentul comisiei să fie agronomul lonescu.

Se aprobă prin vagă ridicare din umeri, eaci ouiiu c necunoscut. Agronomul Ion T^^'-escu, care avea să ser^-^ mai târziu lonescu de la F/. a un prieten al aripe mai înaintate a mi sii revoluţionare şi avusese lur. culii cu r; ii'-; -scu despre problemele ridicate c

I aceea Bălcescu se bizuia pe el ca să conducă astfel dezbaterile, încât să se poată auzi în voie glasul însetat de dreptate al clăcaşilor, nemaiauzit până acum din noaptea veacurilor.

Ca după toate discuţiile grele, înverşunate, care se sfâr-şeau cu un aparent succes măcar, se iscă iar o destindere şi o voie bună între cei de faţă. începură conversaţii familiare.

Eliade se întoarse către Nicolae Golescu, ridică din umeri, îşi apăsă între ele buzele a nedumerire:

— Ţi-am spus. E un băiat foare bun, dar nu se poate lucra cu el.

— Lungă şedinţă! fu de părere Ştefan Golescu. Şi cu scaunele astea, parcă şi mai obositoare.

În afară de jilţurile pe care stăteau mitropolitul şi Eliade la capetele mesei şi care apăruseră parcă pe nesimţite de vreo două zile, ceilalţi părtaşi la şedinţă stătuseră toţi pc acele ciudate scaune empire”, dar cu spătar înalt, din pai împletit cu margine de mahon. Nimeni nu putea sta niciodată rezemat, fiindcă buchetul de trandafiri aurit, în jumătate relief, venea chiar între umerii omului, împungându-i cu unele răsuciri de ramuri toată şira spinării.

— Cui a putut să-i treacă prin cap să facă asemenea scaune neroade?

Dar nu vedeţi cât sunt de frumoase? exclamă jignit Eliade. Trandafirii aceştia sunt tare minunaţi.

Bălcescu fu şi el de aceeaşi părere că aceste scaune sunt frumoase. Pe Arăpilă însă această părere îl supără rău:

— Un lucru făcut de mâna omului nu e frumos decât dacă el corespunde scopului său. Scaunele astea sunt urâte şi caraghioase, fiindcă nu se poate sta ca lumea pe ele.

Eliade, bucuros de această destindere, stărui în părerea lui:

— Un filosof german, se numeşte Kantu, a spus că frumuseţea e fără scop. Recunoaşte şi dumneata că aceste mă-niunchiuri de trandafiri sunt opera unui adevărat sculptor! Eliade pronunţa dinadins numele lui Kant aşa cum îl pronunţa dascălul lui, Gheorghe Lazăr, la cursul său filozoficesc.

— Nu ştiu ce-o fi spus despre frumuseţe neamţul dumitale. Dar scaunele astea sunt urâte, fiindcă se stă prost pe ele. Iar mănunchiurile de trandafiri nici nu sunt măcar sculptate. Sunt stucărie lucrată din, cocă de rumeguş de lemn.

Dacă un scaun c aşa făcut că nu poţi să stai pe el, c urât. Asia c.

— De ce c nevoie să stăm pe ele, la urma urmelor? N-avem decât să le ducem la un muzeu, pe care va trebui să-l Înfiinţăm, fu de părere Gheorghe Niţescu, care de la O

Eme prinsese gust pentru discuţiile despre artă. Acum asculta toată lumea cu un interes de cafenea, parcă iseră to (i dc toate.

— Ce să duci la muzeu? Tot scaunul? De ce? N-ai decât iesprinzi trandafirii şi să-i lipeşti pe alt chenar şi să-i dud auzeu. sau să-i pui pe perete.

— Ba nu. sunt frumoşi acolo pc scaun^ spune Nicolae Golescu cu un fel de încăpăţânare.

Il – Atunci dacă vă plac aşa aceste scaune, faccţî-le şi mai frumoase. Puneţi şi în locul pernelor îmbrăcate în atlas, pe rre staţi, tot câte un buchet de trandafiri cât pumnul. Va fi mai frumos.

Toţi izbucniră în râs, iar Alecu Golescu, înveselit şi el, îşi Iiirmă cu îndârjire punctul de vedere: p – Un lucru făcut de mâna omului este frumos numai dacă e corespunzător scopului său. Altfel este o nerozie, cum sunt scaunele astea.

— Vorbeşti, dragă Alecule, se agăţă iar Nicolac Golescu, un brânzar care se gândeşte numai la folos. Se cunoaşte că eşti matematician.

II – N-am zis folos. N-am zis folos! repetă el supărat. Am spus numai că trebuie să corespundă scopului Asta 6 altceva.

ţk Adevărul este că Arăpilă era gingăşia însăşi (caro nu excludea deloc intervenţiile lui dârze, accentele revoluţionare), ^poate că era cel mai dezinteresat din tot neamul Goleştilor, Bre era desigur familia cea mai generoasă din întreaga bo-l&ime. Dar era un om care vedea şi vedea bine.

Bălcescu veni însă cu o altă înfăţişare a lucrurilor, carc-i surprinse pe toţi:

— Ei, dragă Alecule, dacă e adevărat ce susţii tu, află că aceste scaune sunt frumoase fiindcă sunt corespunzătoare scopului, cum zici tu. Mi-a spus într-o zi Grigore Alexan-îlrescu, care ştia multe din gândurile lui Bibescu, în-calitatea lui de poet al Curţii, că aceste scaune au fost făcute aşa, cu buchetele acelea în dreptul umerilor, dinadins. Le-a făcut Bibescu, în felul acesta, după ce Alecu Ghica şi-a luat cea mai mare parte din mobilă acasă. pentru ca sfetnicii lui să-i dea

&.sU (1 respectul cuveni d drept pe scaune. Sunt prin urmare corespunzătoare 5Ci>pului. Sunt scaunele unui mic autocrat, tiran.

Toţi incepurn ^1 t'âd”i întors. itnra exnMratifM Rfile^^^rii, în continuare, t

Dară dacă ele au corrspims scopului atunci, că azi nu mai corespund în nici un chip şi deci aci sunt dc părerea prietenului nostru Alecu Golescu. Să le trimiu la muzeul F>e care-1 vom face cândva, şi aci să aducem nişi scaune cuviincioase.

Oamenii parcă uitaseră de toate şi poate că şi u. Păturile conducătoare ale ţârii erau în stare numai de pâl nii, nu şi de experien^ în realitate, sfâr^iiul acestei şedinţe, către şase seara, găseşte, pe cei mai mulţi dintre membrii guvernului şi niştri cu gindurilo întoarse. Mai ales Voinescu II, Costaci Filipescu şi chiar fraţii Goleşti par acum câştigaţi pentru zistenţă. Nici măcar Eliade nu mai are faţa deprimată cui o avea mereu de ieri de la prânz. Impresia produsă de atât dinea hotărâtă, scăpărătoare a lui Bălcescu şi Arăpilă a lot atât de puternică, încât oamenii aşteaptă acum eveniment*' aproape fără frică. ^

Bălcescu îşi dă seama totuşi că nu au hotărât nimic pred că n-au privit evenimentele în faţă. Propune ca astâ-se; chiar, peste patru ore, să se ţie o nouă şedinţă, în continui adică, se uită el la ceas, la ora zece seara.

— Se apî^obă.

Urcându-se pe lând în trăsuri şi L.iicte, răspund învio] Faluturilor pe care le striga mulţimea.

— Aşadar, nu mai plecaţi? întreabă un i cu m tata groasă, cu buza de jos, mare, moale.

~ Nu, răspunde Nicolae Golescu. Guvernul rămâne.

E un vuiet de mulţumire, o izbucnire în urale, care cu câtă uşuiare primeşte poporul bucureştean această şti după ce timp de mai bine de douăzeci şi patru de ceasuri se vorbea decât de fuga guvernului. Soarele făcea să scinta ieze acopeiişurile de tablă albă, dar acum ei nu-i simţ< dogoc^-ea, ci parcă striga şi el încins de bucurie.

Fix; A

Se despărţiscră plini de curaj în această după-amiază de luni din ajun de Sfinţii Petru şi Pavel, dar spre seară sosi un val de ştiri care, comunicate la întâmplare miniştrilor care pe unde se găsea, arunca guvernul dintr-o latură într-alta ': n e aruncată încărcătura unei corăbii în furtună.

La şedinţa de la orele zece veniră toţi afară de Eliade. ^1 mai mulţi nu mai erau însă în stare să mai gândească da spaimă.

Cel mai agitat dintre toţi era acum Rosetti, care propuse ca tot guvernul să părăsească pe loc capitala, refugiindu-se la Rucăr. Ştirile pe care le are el sunt categorice şi îndeamnă la măsuri grabnice. Consulul englez i-a spus că are informaţii precise că trupele ţariste au trecut de Urziceni. Se hotărî deci, fără altă discuţie, ca guvernul să plece spre Rucăr. Ştefan Golescu ceru, în sfârşit, ca plecarea să se facă în cea mai Iptre ordine, subt protecţia regimentului de infanterie şi a escadronului de cavalerie. Atunci Tell mărturisi limpede |Kea ce, dealtfel se ştia: ofiţerii polcului III refuză să lupte, |puză să plece cu guvernul. Fu o clipă de deprimare şi revoltă. Bălcescu şi Arăpilă după ce se consultară îndelung

M Magheru, văzând că plecarea e acum hotărâtă, ceea ce nu atrazicea hotărârea lor despre rezistenţă, fură de părere de vreme ce Regimentul III refuză să lupte, să fie lăsat foraş, iar ei cu cele două companii credincioase, cu cavala şi artileria, să se retragă pe o linie de apărare, în jos Rucăr, la început în zona dealurilor, în aşteptarea evenimentelor. Erau şi ei de părere că e de mare însemnau/. > guvernul să nu cadă prizonierul vreunei arma^r. cfr^gnă la urmă linia extremă, hotărâtă, fu lini -Argeş-Câmpulung-Puci^^ dar. guvernului li iucă. ca să-i împace aproape de graniţă. Acolo se va vedea ce c de făcut, după cum se vor desfăşura evenimentele.

— Văzând şi făcând, spuse cu o preacuminle înţelepciune; Ştefan Golescu.

Nu toţi se gândeau chiar la rezistenţă, pe care nu o credeau cu putinţă. Stârnit de o întrebare a lui Tell, Bălcesci îşi dete pe faţă gândurile şi făcu afirmaţia holăritoai^e: Da, el preferă o înfrângere totală, cu toate urmările ei, oricât de nimicitoare, unei capitulări laşe, ruşinoase. Niciodată asemenea sacrificii nu sunt pierdute pentru istoria unui popor, iar poporul român arc nevoie de o asemenea afirmare ISU râca. Era noapte târziu şi socotiră de prisos să se mai discute, simţind că nici nu vor ajunge la vreun capăt. îşi însuşiră îi grabă Proclamaţia redactată de Rosetti, care anunţa poporului bucureştean ceea ce s-a numit mai târziu „fuga guvei nului'.

Dar pe Bălcescu textul lui Rosetti, îmbibat de o frazeo-j logie mistică şi, încă mai grav, de o stângăcie ridicolă în nu tivarea plecării guvernului, îl îmbolnăvi.

], rraţi Români!

Români, crucea este arma vulturului nostru, crucea a fost mântuirea lumii, crucea şi armele lui Dumnezeu vor fi apărarea noastri dacă vom avea credinţă în Dumnezeu şi în sfintele noastre drepturi pe cari de acum înainte nici o putere nu va putea să ni le mai i; Insă guvernul ales de voi, crezând că misia lui cea grea cu care l-a| onorat nu s-a sfârşit, a făcut apel la toate puterile străine, care multe ori ne-au făgăduit ajutor, a trimis agenţi ca să ceară ajul de armii – şi pentru ca să poată trata cu aceste puteri, ca să poal face o protestaţie cu armele în mână, în cugetul său de Român invitat de multe deputăţii, s-a socotit dator să se tragă la munţi, acol (sus pe culmea Carpaţilor, care este singura noasti'ă cetate.”

Urma un şir întreg de fraze cu cenuşă pe cap” şi altei Când Bălcescu fu de părere să se facă un text scurt, li pede, puternic, în care să se publice hotărât intenţia de ridica ţara, şi în care să se vestească eliberarea clâcaşilo: cei mai mulţi îi spuseră întărâtaţi că e prea târziu acum c să se mai ţină de texte, că se leagă de nimicuri, că nu o poată fi gata de plecare nici până a doua zi la prânz caretele şi trăsurile. Era într-adevăr o grabă disperată.

— Aşa cum e, e foarte bună, fu de părere Nicolae lescu, zorit. O trimit astă-seară la Obor s-o tipărească şi chi

I şi

I ser îl la noapte oamenii Vorniciei o vor lipi pe zidurile şi gardurile oraşului.

Se hotărî să se ia vehiculele ministerelor şi ale Ospeluluî comunal. Fiecare ministru va avea o caretă sau o trăsură. Vor lua cu cele două companii credincioase din Oltenia şi o” parte din escadronul de cavalerie. Unii, gi'ăbiţi, plecară chiar înainte de sfârşitul şedinţei.

Ion Voineşcu găsi că c clipa să glumească sau poate că a vrut numai să arate că lui nu-i e frică:

— Ei, mergem să rezistăm în munţi. Eşti mulţumit, frate Bălcescule? Vorba lui Eliade, eşti mulţumit?

Bălcescu nu răspunse. Rămăsese cel din urmă, cu braţele încrucişate pe piept. Altfel gândea el plecarea asia, lucidiă ca o retragere pas cu pas. Mai ales pregătită cu vui program de refoi'me revoluţionare.

Locul dc întâlnire fusese dumbrava de la Băneasa. dincolo de lacul Herăstrăului. Cel dintâi sosit fu, dealtfel, Bălcescu, care luase de acasă o valiză cu rufe, cu jocul de şah şi o haină albă căptuşită cu blană de lup, un coş cu ouă fierte şi cornuri făcute de Ţiţ a chiar în seara aceea, un ulcior cu apă. Ştia ea că nu e bine să plece fără apă la drum noaptea, şi tot ea stăruise să ia blana, bună zicea pentru orice întâmplare, la nevoie ca plapumă. Să fie acolo. Ţâţa ştia că aerul tare de munte de la Rucăr e vestit, că ajută la bolile de piept şi de aceea, într-un fel, se bucura că Nicu va petrece acolo o bucată dc vreme.

Aştepta trântit în fundul trăsurii şi rămăsese scufundat în gândurile cele mai tulburi. Vedea că plecau în necunoscut şi era aproape înfiorat. Era obsedat de gândul că această retragere în munţi i-a găsit nepregătiţi.

fl încet-încet, începură să sosească din ce în ce mai încăr-ate caleştile celorlalţi. Cei care veniseră cu multe bagaje erau furioşi pe cei care încă întârziau, din pricină, de bună seamă, că vor să încarce şi mai multe bagaje decât încărcaseră ei.

— Domnule, n-au pic de bun-simţ. Mai aşteptăm un pătrar de oră şi plecăm.

Tell sosi cu doi cai de călărie cu soldaţi. Soţia şi copiii srau în caretă. Câţiva erau porniţi pe gâlceavă. l dintre îi mârâi printre dinţi:

— Amicul ăsta doarme tun în trăsură. puţin îi pasă. Bălcescu, căci despre el vorb-a, auzi reflexia plină dr iăutate, dar îi era lehamite să mai spună ceva. Îşi zicea că în asemenea împrejurări oamenii îşi pierd capul şi că trebuie ' fie iertător.

Fiecare socotea că i s-a dat cea mai puţin încăpătoare trăsură, caii mai proşti decât ceilalţi. Observaţiile se făceau în gura mare cu reflexii acre:

— Asta şi-a luat, se vede, şi putina cu murături. Ceea ce spori încurcătura fu că de unde se credea că acest convoi de oameni care se retrag va fi alcătuit numai din membrii guvernului şi ai ministerului, sporise acum considerabil, căci veniseră şi rudele şi prietenii miniştrilor, cum şi o seamă de fruntaşi ai revoluţiei, ca Grigore Scarlat Grădişteanu, Costache Aristia şi alţii. Rosetti găsi că e clipa să glumească şi el înainte de pornire, şi trecând pe lângă trăsura lui Bălcescu îi spuse nu fără tâlc:

— Frate Nicolae, dumneata eşti, aşa învelit, în pelerina ^ aceea? Nu te desluşeam bine în întuneric. Ei. ce zici? Au nu tot spre Rucăr a plecat oare şi Bibescu?

Istoricul găsi că nu era tocmai potrivit locul şi timpul, pentru glume din partea unui om cu răspundere, care ar fi j| trebuit să fie şi mai pătruns de sensul celor ce se întâmplă. şi răspunse aşa, în bobote:

— Caragea în 1818 a fugit pe la Câmpina, Grigore Ghicn în 1828 tot către Câmpina, Alexandru Ghica în 1842 tot p. la Câmpina.

Rosetti nu piicepu nimic şi se depărta intrigat.

Magheru sosi cu Pleşoianu, amândoi călare, dar şi cu un poştalion cu pânză deasupra, în care unul nu avea alt bagaj decât o ladă mică de lemn, din vremea când era comandir de panduri, şi celălalt – două cufere. întârziaseră pentru ca să se asigure că vor porni, numaidecât după ei, şi cele două companii credincioase din regimentul de la Craiova, ca şi divizionul de cavalerie.

Erau gata de plecare; îl aşteptau numai pe Eliade. St făcuse două noaptea şi acesta tot nu mai venea. Fu trimis în goană Ia Obor un vagmistru călare să vadă din ce pricina, întârzie. Peste vreo trei sferturi de ceas acesta se întoarse ispunând că la Obor totul e închis, că un neamţ, care lucr? în tipografie singyr noaptea, i-a spus că „domnul Eliădt^ plecat încă de la nouă sera cu Alexandrescu şi Andrnnâp do trăsure bagaj. plecat Pucioasa. *i

Au pornit şi ci luând drumul către Târgovişte, că se luminase de-a binelca de ziuă. Călătoria fu grea, deoarece fiind prea multe vehicule, când se oprea dintr-un motiv ori altul unul dintre ele, trebuia să se oprească toate, şi mai niciodată, nu se ştia pricina opririi, ceea ce stârnea mereu nelinişte şi întrebări fără sfârşit.

Dar mai ales ceea ca îngreuna totul, înăbuşindu-i, era norul imens de praf ridicat de convoi, care-1 învăluia de nu vedeai trăsură de trăsură. într-o oră aveau pe faţă adevărate măşti de praf, iar mâinile le erau uscate. Chiar în caretele cele mai bune, care erau totuşi prost închise, pătrundeau nori de pulbere şi făceau feţele fugarilor mai palide, ochii mai tulburi. Le era pe de altă parte frică să nu întâlnească, cine ştie, cete de cazaci abătuţi din drumul spre Bucureşti, în cercetare.

Peste noapte mai fugea cineva din Bucureşti, tot pe furiş, dar pe Valea Prahovei, căci pleca la una din moşiile lui de acolo. Costache Cantacuzino iuţelegind că e, lucrat” de mitropolit cu Duhamel şi cu Suţuleştii, nu mai aşteptase desfăşurarea lucrurilor în Bucureşti, ci, după ce se refugie ma: întâi la moşie, trecu graniţa, ca să meargă unde ştia el că SE fierbe vinul.

1 L J diuiiuea^a se văzură lipite pe pcuat, pe Cia-iux. – blice <i pe unele garduri de grădini micile afipte cu Proclamaţia guvernului, tipărite în cursul nopţii la Obor de Rinţiţec şi postdatate 29 iunie, uimirea şi durerea bucureştenilor fu fără margini. Era în ziua aceea sărbătoare mare. Sfinţii Petru

IPavel, dar în bisericile pline, numai despre asta se vorbea. Pe la prânz, pe o căldură seacă, apăru, pe pereţii aceleiaşi ădiri. ca şi pe pereţii bisericilor, „publicaţia' mitropolitului Neofit: aceasta spre deosebire de a Guvernului vremelnicesc, grăia limpede, fără ocoluri:

^”Rebeliştii fugind din Capitală'ân noaptea dintre 28 şi 29 ale ur-loarei. grăbim vestind această bună vestire tuturor locuitorilor ţării, totodată le arătăm că într-o unire cu d-lor boierii, care i

IN Capitală, s-au luat toate măsurile pentru statornicirea liniştei ou-”ţesti _

Semnat: Neojit,. ^. ^- pomul U

hisi

În acelaşi timp soseau la polatul mitropolitan marii boieri, ca să constituie guvernul cel nou. Spre mii^area lor însă mitropolitul nu se grăbea deloc, amâna din ceas în ceas numirea caimacamilor. Stătea în jilţul lui, scurt de talie, cu fruntea mult încreţită, cu camilafca neagră cu marginea brodată cu aur şi părea foarte încurcat. Se mulţumise să scoată numaidecât de la arest pe colonelul Odobescu, pe care-1 numi din nou şeful oştirii. îl întrebă dacă are cumva ceva îrnpotriva scoaterii lui Solomon de la arest şi a numirii lui iar la comandă.

— Eu n-am nimic, dar s-ar putea să nu primească el. Scrie-i sfinţia-ta o scrisoare personal.

Fu adus pe loc un diacon, iar mitropolitul, bătând mâ-tăniile de chihlimbar, îi dictă nervos:

D'lui colonel loan Solomon.

Fiindcă din nenorocire, Guvernul provizoriu, astă-noapte la 23 iunie, s-a făcut nevăzut împreună şi cu Comandirul polcului nr. III din garnizon, în vremea arestării d-voastră după nenorocita întâmplare de la 10 iunie. ^*

Şi după alte câteva fraze:, Eu zic să rămâie toate iertate şi uitate. poftindu-vă. să luaţi iară-şi în comănduire polcul nr. III şi să îngrijiţi.”

Şi alte şi alte.

Solomon privi cu o satisfacţie pătin^aşa, însetat de răzbunare; îl chemă numaidecât pe căpitanul Costache Chiorul^ şi îi dădu poruncă să înceapă neîntârziat arestările. Puse IM închi. soare de asemeni pe toţi ofiţerii şi soldaţii care simpatizau cu revoluţia.

Se apropia ora prânzului. Era în odăile mitropolitane, în care se înghesuiseră peste patruzeci de boieri, o căldură de nesuferit, sporită de binişuri, de fermenele gi'oase, de caftane îmblănite, de işlicuri. Cel care fierbea mai rău era Alecu Vulpe, de care râdeau acum Hristache Băl-Ceaurescu, în jacheta lui cafenie, şi Lenş, tânărul, îmbrăcat în uniformă de secretar domnesc.!

560 fl

— Ei, none Alecule, glumi marele logofăt, acuma să le văz. Nu uita să mă numeşti şi pă mine subtcirmuitor la un tact pe undeva pc la Urziceni, că nici eu n-am să tc uit când o fi ceasul meu. Te fac aprod la înaltul divan, căci eşti iute de picior.

Alecu Vulpe era atât dc nerăbdător şi emoţionat, că nu fu în stare să răspundă la glumă. Singur mitropolitul ştia dc ce tot amână mereu formarea căimăcămiei şi a guvernului. Era în corespondenţă secretă cu Kotzebue, consulul ţarist, foarte activ, care se stabilise la Galaţi şi căruia îi făcea rapoarte despre şedinţele guvernului, despre toate hotărârile luate. încă dc duminică îi scrisese că guvernul e în debandadă şi stă să fugă la Rucăr şi întrebase pe cine să puie caimacam şi pe cine să facă miniştri. După orice socoteală şi după măsurile luate, ar fi fost vreme să ajungă lipcanul şi să se întoarcă a doua zi, cu cai de schimb. Nu putea fi vorba de întârziere, căci Neofit îşi avea oamenii lui la Galaţi pe lângă Kotzebue, care erau fraţii Suţu, fiii fostului domnilor.

Intre timp, cei de faţă, care luau dulceaţă, beau tot timpul cafele şi încercau de prisos tot soiul de răcoritoare, văzură cu surprindere că bătrânul mare ban Văcărescu, zis Furtună, şi marele vornic Emanoil Băleanu, pleacă supăraţi. Băl-Ceaurcscu îl opri în uşă pe vărul său şi-1 întrebă nedumerit:

— Pleci, nene Manolache? Cum asta?

— Da' cc-o să mă ţiu de fustele popii ăstuia toată ziua?:

Se uitară toţi după ei miraţi şi aşteptară cuminţi mai departe. Peste un ceas veni în goana caleştii Lahovary, care îi vesti pe cei ce stau la taifas la mitropolit că Teodor Văcă-rescu-Furtună şi Emanoil Băleanu s-au instalat în Palatul Administrativ şi s-au proclamat caimacami. Au lipit pe zidurile din împrejurime o Proclamaţie către popor iscălită de ei, l-au pus iar pe Herăscu-Năsturel vel-postelnic şi au început să numească numaidecât pe cârmuitorii judeţelor. Furia celor de faţă fu fără margini, mai ales că între timp sosise şi răspunsul lui Kotzebue, care cerea să fie numit caimacam baş-boierul lordache Filipescu.

Toată ziua de Sfmţu Petru şi Pavel se urmară arestările. Căpitanul Costache Chiorul călărea pe podurile şi uliţele ora-şului, croind la întâmplare în dreapta şi în stânga cu faimosul tuf său gârbaci cu şapte cozi, cu bumbi la vârf, urlând ca un turbat: „Am să-mi împletesc biciu cu piele dă rumân, ca să ţie minte rumânu ce păţeşte libertatea când încearcă să vie p-aci”. „Am să-mi stropesc şaua cu sânge dă rumân.” Cei arestaţi erau căraţi cu grămada pe la comisii. Dân Obor fură ridicaţi peste treizeci de inşi, dar de Tudor Fârşerotu, căpitanul Gheorg*he, trimis să-1 ridice, n-a avut curajul să sc apropie.

După-masă, trecătorii de pe Podu Mogoşoaiei văzură cu durere statuia revoluţiei care era şi statuia dreptăţii, cu crucea şi cumpăna în mână, făcută din gips de Rosenthal, Jscovescu şi arhitectul Melic, răsturnată şi spartă. Un mare portret, o femeie, tot de Rosenthal, reprezentând tot revoluţia şi atârnat între două ferestre ale palatului, înfăşurată într-un chenar tricolor, fusese sfâşiat şi aruncat în mijlocul pieţei. Spre seară intrase spaima în tot oraşul. _^

Cei porniţi spre Rucăr, abia către prânz izbutu'ă să facă o poştă de drum, căci vehiculele erau mereu în mare ne-orânduială şi se încurcau unele pe altele. Erau aproape de Tărtăşeşti când un ofiţer veni călare din urmă să anunţe pe Magheru că îndemnaţi de unii ofiţeri, care se tem că se răstoarnă lucrurile şi ei rămân fără grade, mai bine de jumătate din cei trei sute de soldaţi care formau cele două companii credincioase, aduse din Oltenia, nu mai vor sl meargă mai departe. Asta stârni multă nelinişte, dar şi multă mânie. Pleşoianu clocotea de furie şi vru să alerge călare să facă orânduială cu pistolul, dar fu oprit de Magheru. Se ţinu un soi de sfat ostăşesc în dreptul trăsurii lui Bălcescu şi Arăpilă, care e uimit şi furios. Tell, dezolat, ţinea să meargă el să explice soldaţilor şi să încerce să-i convingă. Magheru nici nu vrea să audă de acest lucru:

— Nu te supăra, domnule general, dar eu alături de asemenea oameni nu mai merg în nici un fel. N-am nevoie de ei. Am nevoie de oameni în care să-mi pun toată nădejdea. Mi se pare că ne-am bizuit zadarnic pe ofiţerime. Nu mai e nimic de făcut cu ea.

Bălcescu şi. Arăpilă fură de părerea lui, şi el porni îndată cu Pleşoianu în trap viu înapoi. Găsi cele două companii risipite în repaus pe marginea drumului care trece printr-o

I p2dui (. Ceru < nergic ofiţerului mai mare în grad SĂ aşeza oamenii în front. Apoi Ie spuse răspicat următoarele:

— Sunt încunoştinţat că mulţi dintre dumneavoastră nu mai vi (ţi să mergeţi cu noi să luptaţi în munţi. Ţin să v: spui că toţi cei care vor să plece îs slobozi s-o facă numai decât. dar numaidecât. Toată hrana luată în căruţe s-o ia cu ei. Aşa. Acum să-mi treceţi în partea dreaptă a drumului, în spatele meu, cei care vreţi să rămâneţi.

Magheru se aşeză cu armăsarul său vânat pe partea teaptă a diumului. Trecură îndată vreo douăzeci, apoi alţi preizcci, pe urmă încă vreo cincizeci de soldaţi cu privirii' zăpăcite. Căpitanul general întoarse armăsarul şi spuse

— Sunteţi prea mulţi! Rămân cu noi numai ăştia. arătă un pilc de vreo douăzeci, anume cei care trecuseră cei dinţii, în fugă, în spatele lui. Am nevoie de oameni can vin din toată inima şi pe care să poci să mă bizui. Haideţi. Ilăcăi. Şi voi, le spuse el batjocoritor celorlalţi, călătorie B&nătoasă.

Veniră şi trei dintre ofiţeri. Magheru şi Pleşoianu n. j, rau acum la pas în fruntea acestui pilc dc oameni învioraţi, încurajaţi ca de un vin tare de această întâmplare.

Către sc^uă, o parte din cai dădură semne că nu mai ţii: la drum. Trimiseră la un proprietar, al cărui conac era chiar pe malul lalomiţei, o poftire să împinamutc câţiva cai Gu-”rnului provizoriu. Boierul veni el însuşi, bănuitor, să explice că-i sunt toţi opt caii obosiţi, deoarece de-abia a veni! ¦^ însuşi de la Târgovişte azi-noapte.

Fiind prieten mai v (H”hi al lui M: u: heî-u^ îl Ină deoparte ÎU sfătui cu seriozitate:

— Dacă vreţi să fugiţi din ţară e mai bine să o luaţi dedreptul pe Ialomiţa în sus, peste Păduchiosul, spre Predeal, ^e Ia Rucăr e prea mare ocolul şi nu o să puteţi trece atâta umo prin satele întâlnite, care, oamenii, cred, cine ştie. cJ ogarii au luat banii statului.

Căpitanul genornl încî-'^ric^i. Av^n dipti*-n rifn ^ {/'^¦”-rn celor ce vor urm. *.

Sufereau nespus din pricina arşiţei şl a prafului.

— Să nădăjduim că la Rucăr va fi mai răcoa amărât Voineşcu II, ştergându-se întruna de năduşeală.

— Ce spui dumneata de răcoare, frate? îl întrebă „înd Ştefaij Golescu. Rucărul e în creierii r ajungi până acolo. Seara, trebuie să pui altfel tremuri. Sunt numai pustietăţi de stânci şi păduri. Altfel e un sat ca un pahar.

— Şi sunt şi cele mai frumoase muntence, în cel mai fru-m („ port românesc din toată ţara. il întregi Nicolae Golescu. Ah. ce-am mai vinat eu pe acolo, pc la izvoarele Dâmboviţei, la urşi, Arăpilă era furios ca şi Magheru când, cercetând cu luarc-aminte convoiul, se făcu constatarea că numărul ct lor a luase drumul munţilor era do trei ov'x mni n^: deeâl numărul celor din guvern.

— Au plecat cu căţel şi purcel. E caraghios, spuse Aâăpua.

Magheru care, cercetând mereu, păşea când în stânga, când în dreapta trăsurii în care Bălcescu lâncezea obosit de strădania din ultimele zile, dar mai ales moleşit de o fierbinţeală pricinuită de praf, îi răspunse lui Arăpilă cu amărăciune, dui adiesându-si' mai mult lui Bălcescu:

— Nu, nu e caraghios. E un lucru foarte nesocotit. Din cauza asta vom avea de suferit mari urmări de care acum nu vu daţi seama. Din pricina bagajelor astea lumea crede c” fugini peste graniţă şi că am furat banii statului.

— Fără îndoială că facem o proastă impresie asupra poporului, nu trebuia să plecăm în pripă, dezorganizaţi, fu de aceeaşi părere, cu o voce obosită, Bălcescu. Piaful ridicat de convoi ii apăsa mereu pieptul şi ţinea o batistă la gură.

— S-ar putea să fie şi mai rău, domnule Bălcescu. Acum înţeleg multe. Acum înţeleg şi ironia cu care Herăscu-Năs-luiel mi-a spus că încă de duminică la prânz Eliade a trimis o parte din bagaje înainte. înţelegi că ne-am dat prin această nesocotinţă a lui Eliade în mâna reacţionarilor, care cine ştie ce pun la cale împotriva noastră. Ati văzut, dealtfel, că prin satele prin care trecem, mulţi ne privesc chiondorâş. Chiar sătenii văd cu nedumerire aceste carete şi trăsuri, pline de calabalâc şi oameni speriaţi, care fug şi le vine greu să spuie dc ce fug.

După încă vreo jumătate de ura, Magheru, care oprise întreg convoiul fiindcă mergea alandala şi ceruse să fie aşteptaţi şi cei din urmă, lăsă armăsarul vânăt în mâna unui soldat, încalecă pe un cal roib al unuia din cei patiu cavalerişti abia sosiţi cu ei şi începu un soi de inspecţie a caretelor şi trăsurilor, izbutind să facă din nou orânduială.

Tocmai a doua zi pc la opt dimineaţa ajung în apropierea fostei reşedinţe domneşti. Le iese înainte un şef de masă de la Cârmuire, Gheorghiescu, un bărbat îndesat, cu mustaţa răsucită, cu omuşorul ieşit ca un coltuc, care le spune că nu vor putea trece aşa de uşor prin oraş. Omul povesteşte aprins, dar căutând în acelaşi timp să se exprime ca un funcţionar important ce este.

— Domnule, ieri după ce a trecut domnul Bolliac cu familia, pe la ceasurile şase evropeneşti a trecut şi domnul Eliade, tot în sus spre munte, spre Pietroşiţa. Domnul Eliade era cu doi domni secretari de la guvern, sau nu ştiu ce o fi fost. Ei au putut să treacă fiindcă până aseară pe la şapte nu sosise ştirea că s-a făcut căimăcămie.

Rosetti se miră exagerat, batjocoritor:

— A şi trecut domnul Eliade? Era grăbit?

— Da, domnule. Era tare grăbit. Pe urmă au venit călăreţi şi au anunţat că s-a făcut căimăcămie. Şi pe urmă noaptea un ticălos reacţionar, ce cu plăcere se intitula înainte mare paharnic, opozant, domnule, al Constituţiei, unul, Nae Brătescu, a ieşit noaptea în oraş şi a strigat la arme pe toţi cetăţenii, prin lovire de baraban trivoguar, să iasă afară din oraş şi să prinză pe tâlharii care au guvernat Constituţia, căci au prădat vistieria şi altele. arătând că de nu vor face aşa, apoi cetăţenii vor rămâne răspunzători cu averile lor de ceea ce au jefuit acei tâlhari. Şi s-au adunat scursorile din mahala şi unii ţigani de la fabricile marelui vornic Băleanu, domnule, eu zic să fie ca la o mie cinci sute, două mii de oameni, şi să vedeţi dumneavoastră, e în frunte fostul subtcirmuitor, unul Ispas Fărcaş, de l-aţi scos dumneavoastră din slujbă, o creatură a lui Satan, dorrinule, care urlă şi ameninţă că omoară pe guvernul Constituţiei. Eu am venit prin crâng să vă spui şi v-am aşteptat, că dumneavoastră sunteţi cu dreptatea.

Omul era tare inimos şi ceea ce spunea el era adevărat. Nu ştia un singur lucru, că Nicolae Băleanu, care fusese înştiinţat de Calliopi Ghica – „logovipera” – printr-un vătaf al curţii ei într-o grabnică scrisoare, aşa cum îi ceruse el, că frate-său Emanuel Băleanu s-a numit caimacam, cum şi fuga guvernului spre Târgovişte, aţâţându-1 şi ea să-i prindă pe toţi şi să-i aresteze, chemase pe fostul zapciu Ispas Fărcaş, omul devotat lui trup şi suflet, şi îi spusese să adune numaidecât, la nevoie cu bani, oamenii pe care îi poate strânge din oraş j

I dăduse apoi poruncă şi la nişte nefericiţi salahori ţigani, de la una din fabricile lui, să iasă înaintea celor ce veneau. Ca să îi aţâţe lăcomia îi spusese acestui Fărcaş că foştii miniştri au furat şi au ascuns într-o trăsură a lor tot aurul din vistierie, două sute de mii de galbeni. îşi cunoştea bine omul. pe care chestia cu aurul îl înnebuni, aşa că fostul zapciu, după ce le mai spusese, de la el, oamenilor că revoluţionarii sunt antichrişti – fiindcă strică orânduirea lăsată de Dumnezeu, care în înţelepciunea lui a făcut ca să se nască unii boieri, iar alţii slugi, că antichriştii ăştia vor să ia averile sfintelor mânăstiri – le dădu de ştire că fugarii au toţi buzunarele şi trăsurile pline cu aurul vistieriei, de n-a mai rămas un singur galben, măcar de sămânţă. Unii dintre sătenii şi ţiganii rătăciţi, nărăviţi, fără nici o nădejde pe lumea asta, erau şi ei de părere că propria lor eliberare strică orânduială lui Dumnezeu, iar alţii, destui, erau aţâţaţi de gândul aurului pe care l-ar fi putut găsi.

Revoluţionarii statură în loc, ţinând un fel de sfat, neşti-ind ce să facă. în scurtă vreme văzură venind spre ei sumedenie de oameni înarmaţi cu pari şi topoare, urlând în neştire „moarte hoţilor', moarte tâlharilor”. Foarte mulţi aveau puşti – unele de la noua cârmuire, altele de la marele vornic Nicolae Băleanu, care şedea ascuns într-un pridvor al casei lui din Târgovişte şi se uita cu un soi de ocjiean spre câmpia din marginea oraşului. Erau de asemeni vreo douăzeci de dorobanţi, cu pistoale, săbii şi carabine.

Într-o clipă, la o poruncă tunătoare a lui Magheru, trăsurile se adunară în cerc, pentru ca să poată' fi mai bine apărate. Cei douăzeci de soldaţi rămăseseră mai în urmă şi trebuia să sosească din clipă în clipă. Dealtfel, cei vreo treizeci de bărbaţi din convoi erau mai toţi, ca şi surugiii, bine înar-rv\u355? i eu pistoale şi puşti de cea mai bună calitate.

Ameninţând şi urlând mereu, gloata de puşlamale şi derbedei înconjurară trăsurile care erau în cerc ^i din ce în ce deveneau mai fuzioşi, încălziţi de propiiilc lor urlete. Copiii pribegilor plângeau speriaţi, şi speriaţi erau şi părinţii carr gândeau că din clipă în clipă fragedele făpturi puteau să cada pradă celor pe care Fărcaş şi Brătescu îi asmuţeau necontenit

Nicolae Golescu, alb ca varul, de-i părea barba şi măi ascuţită, întrebă înspăimântat:

— Ce facem? Ne vor nimici ticăloşii ăştia f „ Bălcescu. care se dăduse-jos lângă trăsură, căută cu privirea şi când văzu că Magheru nu e departe, îi spuse pe un

5G6 p (.' jumătate glumeţ şi nepăsător, gândindu-se parcă la altceva:

— Fi-ate, suntem cu Magheru.

— Magheru. ne-Magheru, nu văd cum o să scăpăm de-aci, iiiii'ji fiert fostul aghiotant domnesc, privindu-1 îngrozit că poate fi atât de nepăsător în asemenea clipe de primejdie.

— în 1825, glumi Bălcescu iarăşi, cum făcea când se vedea încolţit, Magheru a fost trimis de Grigore Ghica împoiva boierilor cârc veneau de la Sibiu ca să-l dea jos de pe on. Şi el i-a împrăştiat şi le-a nimicit oştirea cu care veniseră şi le-a pi-ins căpeteniile. Atunci a fost spânzurat şi vestitul Căţui şi alţii. în 1820 la Siseşti, cu vreo mie de volintiri, a nimicit trei mii de turci care atacau aripa dreaptă a generalului Geismai-; când la Craiova reacţionarii arestară guvernul de la Islaz, el l-a eliberat aproape singur; iar când noi l-am trimis la proprietari la. Momolo”, era cât pe-aci să se războiască singur cu cinci sute de oameni; în sfârşit, când am fost arestaţi de Odobescu, el singur a scăpat luptând şi s-a baricadat în odaia lui din palat. Nu crezi că are po dracul în cl? Şi zâmbi cu ochii care priveau de jos în sus. O să facă el ce-o face şi o să ne scape şi acum.

— Dacă până atunci nu vom muri de căldură, întregi gluma Ion Voineşcu II.

Era în plină amiază dc vară. arşiţa şi praful le slăbise voinţa la cei mai mulţi. întârziau aci de aproape cinci cea-^Mri. Mai ţinură încă un fel dc sfat, căci doreau mai mult să adă ce gândeşte până la urmă Magheru, care descălecase şi se plimba cu mâinile la spate. Sc adunară mai toţi în jurul lui. Nicolae Golescu întrebă, mai mult ca să întrebe, căci el socotea situaţia grea de tot:

— Mai putem ieşi de aci, domnule căpitan general? Magheru îl privi mirat şi apoi răspvmse foarte simplu:

— Oricând vreţi. cu cele patruzeci de puşti ale noastre, ide mai puneţi că mai avem şi vreo câteva săbii. Totul este dacă începem sau nu rezistenţa în munţi, vărsând sânge românesc. Să mai aşteptăm să se mai sature de urlat şi apoi or Sc plece acasă.

Se întâmpla însă un lucru care aduse dezlegarea mai devreme. Fostul subtcirmuitor Ispas Fărcaş, un vlăjgan uscat şi prost articulat, năsos, cu faţa ascuţită, cu o barbă mica ciufulită, dar cu mustaţa întoarsă cu vârfurlle în sus, se plictisise şi el tot asmuţind zadarnic lumea, şi dorind se vede s. pună mai curând mâna pe aur, se apropie de grupul celor care

5G7 discutau şi îi declara arestaţi. Şi tocmai ca la tactul plăşii lui de pe vremuri, porunci scurt dorobanţilor care-1 înconjurau:

— Cercetaţi triisură cu trăsură.

Magheru tresări suiprins. Sprâncenele i se coborâră brusc peste* ochii mari, negri, cu reflexe dintr-o dată dure. le. şi singur înainte cu cravaşa pe care o purta în mână de când era în convoi, trecu încet printre dorobanţi şi îl întrebă şuie_rat şi autoritar pe vlăjgan: ^

— Cum îndrăzneşti dumneata să dai ordin să se arestu-iască membrii guvernului?

Ispas Fărcaş. cu barba răvăşită şi năduşită, răcni cu dinţii mari ca de cal:

— Nu mai sunteţi membri ai guvernului. Sunteţi ares-tuiţi. Şi făcu un semn dezarticulat dorobanţilor, ca să împingă lumea în cerc. Se întoarse şi spre cei cu furci şi pari: Auzi, tâlharii, se mai cred membri ai guvernului!

Ochii mari, negri ai lui Magheru scăpărau de mânie. O şuviţă din părul lung şi întors peste cap ca al unui diacon îi căzuse peste urechea dreaptă. Ptidică scui^t cravaşa, gata să-i cresteze faţa;

— Dacă nu dispari în două clipe, îţi crap obrazul, neru-şinatule.

Atunci Fărcaş pripit, cu toată făptura lui mototolită de mânie, dădu o poruncă doiobanţilor:

— Asta-i Magheru, foe asupra lui. Foc în carne vie, în aceşti tâlhari,.

Fu o clipă de spaimă, iar în clipa asta încetai'ă şi huiduie-*. Iile şi se făcu o linişte de moarte.

Încă o dată statura bărbătească şi curajul, de pe acum legendar, al lui Magheru îi mântui pe ceilalţi toţi. Dorobanţii nu îndrăzniră să tragă. Liniştea de moarte se prelungi câtva timp, apoi se prefăcu în linişte obicinuită. Câţiva tineri se desprinseră în mod firesc din mulţime şi umplură cu apă, de la puţul din marginea drumului, păzit de dorobanţii lui Fărcaş, cănile întinse de femeile şi copiii din convoi. De dimineaţă copiii tot cereau apă, şi mamelor nu le fusese îngăduit să ia o cană măcar. Gloata deveni dintr-o dată aproape prietenoasă. Se iviră şi cei douăzeci de soldaţi credincioşi.

Se hotărî numaidecât ca Rosetti şi Grădişteanu să meargă la administraţia judeţeană să afle ce ordine au venit din Bucureşti prin cei doi lipcani sosiţi cu un ceas înaintea lor.

— Să se ducă, fireşte, dar n-are nici o însemnătate ce ordine au sosit, fu de părere Magheru. Adăpăm caii şi porniră numaidecât spre Stoieneşti. Vom face popasuri din ceas în ceas. Când intrăm între munţi, vremea se va răcori şi drumul este bun. Nu ne vom opri decât la Rucăr, La administraţie, Rosetti şi Grădişteanu fură mai întâi arestaţi, dar când se află de înfrângerea lui Ispas un secretar fidel Guvernului provizoriu îi liberă şi putu să trimită cu ei doi o căruţă de alimente. Dealtfel, înainte ca ei să se întoarcă, populaţia începuse să aducă ea însăşi alimente şi băuturi răcoritoare celor care erau atât de plini dc praf de parcă aveau măşti pc faţă.

— Viitorul popas îl facem pc malul Dâmboviţei, unde ne vom curaţi bine dc praf şi ne vom putea spăla. Aranjaţi-vă aşa în carete şi trăsuri, ca să poată copiii să doarmă.

Adăpatul cailor dură, fiindcă nu era decâl o ciutură

I Restul drumului, cei trei, Bălcescu, Arăpilă şi Magheru, 1 făcură în caleaşca lui Magheru, împrumutând trăsura cu care porniseră ei lui Tell, ca să se mai uşureze povara unei carete prea încărcate. Cei patru călăreţi mergeau în frunte, pc când în coada convoiului era Pleşoianu cu cei vreo douăzeci de soldaţi care îi întovărăşeau.

— Prost început, frate Magherule, murmură Arăpilă, care 5e aşezase pe un scaun în faţa celor din fund şi sta pe jumătate întors.

— Greşeala cea mare e că am plecat în goană prea îperiaţi.

— Altfel visam eu retragerea guvernului în munţi, dom-lule căpitan general, căci Bălcescu din delicateţe, ţinând jcama de diferenţa de vârstă, nu se putea hotărî să-i spuie m Magheru „frate'Ah, cu totul altfel.

— Frate Bălcescule, clătină din cap Arăpilă, eu mă în-reb, văzând cele întâmplate aci la Târgovişte, pe cine ne vom) izui, cu ce popor alături de noi vom lupta în munţi?

I^Deşi era încă obosit din pricina prafului înalt până în 'ăzduh, stârnit iarăşi de convoi, şi care-i usca mereu gâtlejul i pieptul, Bălcescu nu era deprimat aşa cum socotea Ară-) ilă. Era abătut de greşelile făcute de ei, nu de purtarea loporului.

Nu adunătura asta de ticăloşi, nu acest sunt poporul! Se pot găsi oriunde în lume şi poate în orice timp oameni înrăiţi, care vor să trăiască bine fără muncă, sau rătăciţi, sau rămaşi în urmă, gata să se adune ca să câştige fără {rudă, mai ales când se găsesc unii să-i aţâţe.

Voinescu II, care se urcase pe cal ca să mai schimbe şi călărea pe lângă caleaşca, se amestecă în vorbă:

— Bine, frate Bălcescule, spuse el amar, dar Iu nu vezi cum stau lucrurile? Cei mai mulţi dintre ei erau ţărani o; salahori la fabrică. Ei, poţi pricepe asta? Fraţii Goleşti şi alţii, care nu au nimic de câştigat din această revoluţie, îşi pun în joc tot ce au ca să-i mântuie pe ei din robie. Cu ce scop? Ca să desfiinţeze rangurile boiereşti, ca să le dea lor dreptul de a-şi gospodări ţara, de a scăpa de sărăcie, de a primi învăţătură. în schimb ei, care au tot de câştigat, ies înaintea Goleştilor şi a guvernului care a desfiii: iţat pedeapsa cu bătaia şi le va da drept de vot, tocmai ei ies înaintea Goleştilor cu furci şi cu topoare, urlând sudalme, strigându-le că strică legea lui Dumnezeu, care a lăsat să fie boieri şi ţărani, stăpâni şi slugi. Nu e ceva pe dos într-asta?

Bălcescu nu răspunse numaidecât. Muşcă dintr-un măr, căci îi era sete, şi rămase câtva timp pe gânduri: ' – Ce vreţi? Sute de ani de întuneric, de trai în adânc, ca sobolii, le-a stricat vederea,. Lumina soarelui le face rău şi-1 duşmănesc din orbire. Multă vreme de aci încolo duşmanul nostru vor fi superstiţiile, ereziile, abaterile de la religia adevărată. Ce vreţi? Ei vor să facă pd voia Domnului, iar sute de ani li s-a băgat în cap că asta, numai şi numai asta e'voia Domnului. Le e frică de răzbunarea celui de sus. Va trebuie să le deschidem ochii, să-i luminăm. Arăpilă rânji amar:

— Să-1 luminăm pe Fărcaş? Ce să-1 mai luminăm? N vezi că e tot numai jăratic al răului.

Istoricul se înfurie şi aproape strigă:

— Nu, Arăpilă, n-ai dreptate î Apoi scăzu glasul, cu un surâs: Poate că dacă ar fi trăit în altă lume, acest Fărcaş ar fi-fost dimpotrivă un jăratic al binelui. Pe urmă, găsesc mai mult noi suntem de vină. Gândeşte-te ce spectacol jaln le-am arătat. Nişte fugari cu boarfele în căruţă, bănuiţi ascund aur furat, că vei fi auzit că au strigat la noi că a furat vistieria statului. Altfel era dacă pregăteam plecarea dacă am fi călătorit organizat, dacă am fi vestit reforme cele mari. Chiar în cele dintâi două săptămâni se putea fa r

I asta. Şi dacă mai vrei încă o dovadă că nu sunt ei de vină, ci noi, e destul să constaţi, că în clipa în care Maglieru a făcut un act de demnitate şi de îndrăzneală, oamenii s-au schimbat dintr-o dată. N-au fost nesimţitori la atâta curaj. N-avem decât să le dăm mai des asemenea pilde şi ei vor sfârşi, chiar aceştia care ne-au apărut ca nişte lepădături ale omeniiăi, prin a lupta alături de noi. întâmplarea de azi trebuie să fie grea de învăţăminte, pentx'u cele ce avem de făcut de aci încolo, la Rucăr. A fost o lecţie pe care ar fi trebuit să o plătim cu aur! Şi adăugă, râzând numai cu un colţ al ^ 'rii ridicat subt mustaţa mică: Da' nu cu aurul furat din w^tieria statului!

În ajun, Eliade gonise cu nădejde, şi când căzu seara, izbutise să treacă cu bine, dar pe furiş, prin Târgovişte. Ca altădată un suveran care fugise din Paris, se prefăcuse şi el acum într-un fel de slugă de casă a tovarăşilor lui. Ştefan Andronic şi Nicolae Alexandrescu, care ieşeau dinadins în ^ta. Căpătară chiar şi doi dorobanţi călări, ^ ca să le arate (rumul pe valea pietroasă a lalomiţei spre văgăunile Buce-gilor; aceştia fură chemaţi însă înapoi de administrator, căcv deşi era şi el om al revoluţiei, cam bănuise despre ce e vorba, iar când ştirea de la Bucureşti se adeveri, nu voise să se comomită de-a dreptul. Căruţa cu bagaje o lăsaseră noaptea în – rgovişte, la nişte rude ale lui. Au mers întins până către amiază, când caii n-au mai putut şi s-au oprit în dreptul unu. ciudat conac, despre care Eliade spuse lui Andronic că nu-1 va uita în viaţa lui. Un fel de turn părăginit, care-i păru poetului un coteţ de porumbei, se ridica în mijlocul unei „arţi fără acareturi. Era mai mult o livadă părăsită de pruni r'lrâni, unii uscaţi, cu iarba necosită şi năpădită de buruieni, să ajungi la cele două odăi ale boierului trebuia să urci p iră strâmbă şi zdruncinată, construită în afară, care ducea ir-un ceardac dărăpănat, cu lemnul înnegrit şi crăpat de ploi şi zăpezi. Boierul, care era îmbrăcat în anteriu peste raiele ţărăneşti, se numea Tache; le ieşi înainte în ceardac, salută cu o temenea şi îi pofti într-una din odăi. Nu ştia cine sunt, mai ales nu ştia că Eliade însuşi e logofătul cii cizme şi fără legătură la gât care-i întovărăşea pe cei doi ieri călători, dar îi văzuse venind într-o caleaşca, fiind pe asupra şi bine îmbrăcaţi, deci un soi de musafiri chilipir t pentru un singuratic ca el. în odaie, altfel mare, era o so joasă, acoperită cu scoarţe ţărăneşti, care lua jumătate d încăpere. Pe sofa era o măsuţă cu trei picioare, care-i apăi lui Eliade ca un fel de birou deschis, căci se găseau pe < hârtii în neorânduială, pene şi o călimară în formă de pist (Şi nu se înşelă, dar, pe deasupra, ea mai era şi masă de mâi-cat, fie singur, fie cu musafiri, şi era, bineînţeles, şi masă (ă joc, căci se vedeau o pereche de cărţi cam soioase lângă cămară. Pe duşumea, în faţa sofalei, era o blană de urs u capul întreg; pe peretele sofalei, un mare covor turcesc, ir deasupra lui atârnau, chipurile orânduite, două puşti de nătoare, câteva pistoale şi o sabie, adică în totul un fel. e panoplie.

La un capăt al sofalei era uşa, Ia celălalt, o masă măi-cică, pe patru picioare de lemn alb, nevopsit, acoperită cuo faţă de pânză albă. Pe ea se vedea o tavă cu două chiselnie cu dulceaţă, două pahare de cleştar şi şase ceşti de cafii, apoi o carte de rugăciuni. Istoria prcafrurnoasei Elena sia preafrumosului Arghir, Visul Maicii Domnului şi o condiă mare. Subt ferestrele mici, cu hârtie de ziar în loc de ga-muri, se afla o ladă pe care se putea sta ca pe o laviţă. Soa de zid, cam strâmba, afumată, nevăruită de mult, slujeaji de raft pentru cărţi prăfuite, iar deasupra ei erau înşira e câteva ouă roşii de Paşti, lucrate cu chipuri de porumbei, n colţul dinspre răsărit vegheau molcom vreo patru icoane i-cadrate în ştergare şi o candelă, legată în argint.

Boierul, bucuros de oaspeţi, căci se vedea că îi era tre urât în foişorul lui părăginit, ii întrebă dacă vor să manine boiereşte, adică aşezaţi pe sofa, la măsuţa rotundă, mică, ri nemţeşte, adică la masa cu patru picioare. Cerură să manine nemţeşte, şi masa fu eliberată de chiselniţe şi cărţulii şi aduă în mijlocul odăii. în timpul mesei, boierul Tache, care lu ştia cu cine are a face, se dovedi cel mai fioros duşman al tâlharilor de revoluţionari. I se încleştau fălcile, rase csşi tâmplele, şi i se zburlea mustaţa cu sfârcuri când spuneasă toţi ar merita să li se plimbe încet cuţitul crestându-le picela înainte de a fi spânzuraţi de-a binelea. Auzi, să îndrăzneacă să se atingă de proprietate.?

Eliade îl întrebă cât îi e de mare moşia şi află că nu ^ mare, nu trecea decât puţin de cinci sute de pogoane. ^Pl

— Vă spui eu, sunt nişte tâlhari, nişte vânduţi, nişte Jr-mazoni toţi, adică antichrişti. Nişte venetici- dacă m.ar

L i

I ndi' căden în mină vreunul din ăştia, l-aş tăia bucăţi. Ăştia sunt sămânţa iadului!

Fireşte, Eliade nici nu se gândea să-i spună cine e el cu adevărat. îl făcură totuşi să tie partea revoluţionarilor, când Andronic ii spuse că aceştia au detronat pe Bibescu. Boier Tache află cu uimire. Ah. pentru asta meritau un celeng turcesc! Pe fjibescu boierul îl ura şi mai mult decât pe revoluţionari.

— Vi'eme de cinci anî cât a domnit el, eu, proprietar şi fiu c

Aşa au stat de voi^bă până noaptea târziu. Pe urmă boierul i-a lăsat pe oaspeţi să se culce, iar el a trecut în odaia cca-i ^ lallă, caie era câte pul în şi patul, şi hambar, şi magazie dej ¦^nclte. şi cf>tet de găini. ^ li,: Cu toate că avu impresia că a mai câştigat un adept al Constituţiei în persoana fiorosului domn Tache (fără cin bo-^ icrcsc), Eliade se gândi totuşi că ar fi mai cuminte să plece

9r dis-de-dimineaţă, până când gazda nu află ce şarpe a găzduit. Mai departe însă drumul fu legat de mult mai mari neplăceri, înainte de a ajunge la Pietroşiţa, fu întors din cale, el că, O şi cei doi care-1 întovărăşeau, de către logofătul loniţă, un anini flăcău cu cercel în ureche, şi de dorobanţii trimişi de la subt-adii cârmuirea de la Pucioasa. Când sătenii aflară despre ce tâlhar are| e vorba, se adunară în jurul trăsurii cu furci, cu suliţe şi nan, chiar cu puşti, ameninţând şi huiduind, şi mai ales veghind î ca cu grijă să nu le scape cumva. Porunca fusese dată logofătu-nea” lui plăşii şi dorobanţilor nu de zapciu, care era la Târgovişte. piei după ştiri, ci de energica lui mamă care îl înlocuia, dealtfel chiar şi când era acolo, gospodărind autoritar afacerile subtRcârmuirii. Pe această bătrână cucoană, Cioranu se numea, [înaltă, uscată, cu păr cărunt şi aspru subt un bariş negru mătăsos, Eliade o cunoştea mai demult, totuşi nu o putu îndupleca să le dea drumul. Dimpotrivă, ea adună tot târgul fi în jurul casei, ca şi pe vizitatorii băilor de pucioasă, aţiţând uoilumea împotriva celor prinşi, făcându-i până şi pe cei veIti

I i i i 1 I

Costache Filipescu. ministrul finanţelor, a plecat cel lin urmă şi a ajuns la Târgovişte tocmai când furia reacţie rilor era în toi. A tras la locuinţa unei rude, dar s-a aiat numaidecât că e în oraş, şi poliţaiul, trimis de noul cârn' tor, veni degrabă să-1 aresteze.

— îndrăzneşti să arestuieşti pe un membru al gu'^; nului, pe un ministru?! a strigat boierul cu faţa lui de câine dog. cu favoriţi, ca să-1 sperie pe poliţai.

Dar nu-1 sperie deloc, ba îl îndârji atât de tare, că v' ganul cu sabie şi cu gâr'baci începu să rânjească arătând colţii de subt mustaţă:

— De unde şi până unde ministru.? Noi nu recund; -tem acel guver-n de derbedei şi desculţi. Pentru asemein miniştri avem noi ale noastre, ca să se sature de Const. tuţie. La beci! a strigat poliţaiul voinic, osos şi ciupii df vărsat. La beci! Vă dăm noi Constituţie! Aşa, să şi^i Noi nu suntem cu derbedeii şi desculţii, noi suntem cu/e-* chea stare de lucruri, cu domnia boierilor. Aşa, să ştie golanii.

Ochii ministrului revoluţionar scăpărară de o mânie rv^ f

— Foarte bine, eşti cu vechea stare de lucruri. Aş fie. Bun, nu sunt ministru. Dar mai înainte de revoLţif eram mare vornic. Asta o ştii, nu-i aşa?

Omul, parcă trezit, bâiguie zăpăcit;

— Ştiu, cum să nu ştiu.

Costache FiJipescu, sfârâind de mânie, începu să urî el:

¦kţi la băi răspunzători, arătându-le că vor putrezi la o< dacă vreunul dintre fugari scapă. Altfel înăuntru, în cară-laria tactului, nu-1 mai scotea pe Eliade din „copilul mi tţm ^1 îndemna la cafele şi dulceţuri, dar afară îl păzea c <fl zgripţuroaică. Spre seară primi o scrisoare de la Târgovi; el de Ia feciorul ei, zapciul, care îi aprinse faţa şi o făcu să h mai poată sta locului de tulburată ce era, căci în acea ifl scrisoare el o vestea că fugarul are asupra lui întreaga i tierie a mânăstirilor, optzeci de mii de galbeni aur. Şirete fl iscusitului loniţă logofătul ii scăpă însă viaţa lui Eliade. căul aflând ce i-a scris fiul ei, şi necrezând că Eliade are a<pţl aur, sfătui pe dârza bătrână să-i facă o straşnică cercet|rJ a cuferelor la miezul nopţii, fără martori. Spre mareâfeW dureroasa ei dezamăgire, bătrână duioasă nu găsi nimic, ' p

— Vită, îndrăzneşti să arestuieşti pe un mare vornic? Poliţaiul se aruncă dintr-o dată în genunchi la picioarele boierului.

— Eu să arestuiesc pă un mare vornic? Eu? Eu? îndurare, măria-ta. Cine nu ştie cine e marele vornic Costache Filipescu? Să trăieşti, măria-ta. îndurare! Şi fără să aştepte măcar să fie iertat, a plecat de-a-ndărătelea.

E drept că nici Costache Filipescu n-a mai îndrăznit să iasă din casă până seara.

si: IâIDIC v a trfi oara >Ki>ULL UrCUUEŞTKAN

\par

Intre Uiiip, miercuri, de dumneata de U^l, cei care, sdm din fire de urgia abătută asupra oraşului, îl căutau pe dir calul Axente Sever acasă la el, în Dobroteasa, erau îndeif naţi de bătrână proprietăreasă să întrebe de el la măcelaiŞ din colţ. De aci numai unii, cei care se arătau de încredej| erau îndrumaţi şi îl căutau în cârciumă dintre vii. Aci sira, rând pe rând, dascălii ceilalţi, Vasile Maiorescu, Sc”^ lat şi Ştefan Turnavitu, apoi Deivos şi Dincă Bălşoiu, cuft şi Demostene Turnavitu. Mare le fu mirarea când sosiii, toţi trei odată, părintele arhimandrit loasaf Snagovear^ popa Dumitru Georgescu şi popa Ambrozie de la Episcofft Buzăului, cel care pătrunsese la 19 iunie, odată cu Ana Ip-tescu, dând iureş peste soldaţi în Palatul Administrativ. 1 cu seară Axente trimisese vorbă lui Licsandru Hergă vie cu Damian şi Panait Stoica de-a dreptul la circiumâM, aduseseră cu ei şi pe Toma, care era de la o vreme 91 mult în Bucureşti. Vreo patru tabaci, pe uliţele învecinai jucau zmeiele deasupra viilor ca să le vadă şi cei din di ciumă, pe când Damian îşi juca şi el zmeul lui cel mare, |l tam-nisam, nu duminica, ci într-o miercure dimineaţă, eil în dreptul porţii lui Axente Sever, pe maidanul din juifl bisericii. A

— Ce facem, iiaţilor, că e urgie mare? aurebu Scaiul Turnavitu, aproape tot atât de aprins la faţă ca şi tată-sjf prăpădit de arşiţa care o luase din zori. Se ştergea tot tij pul de năduşeală cu basmaua lui roşie, dar fără folos. I

— Păi, ce să facem, frate? Ii măturăm. Zic zău I Dumnezeu că până în prânz îi măturăm, că de acum ne I noaştem mai bine meşteşugul, şi noi şi fraţii noştri tăol şi calfe de Scaun, că de trei săptămâni tot asta facem, nm Axente Sever. Părul îi era ciufulit deasupra frunţii inaŞ

I niri şi boltite, obrajii nu erau azi bărbieriţi până la chenarul bărbii, altfel destul de mari, că nu avusese timp. Făptura lui lungă şi osoasă părea înăcrită toată. Pină în dc-amiază musai să-i măturăm, că de nu. pot să prinză rădăcină. Părintele arhimandrit loasaf, uscăţiv, cu bărbia mică şi agră ca tăciunele, întrebă plin de smerenie:

— Să-i măturăm, negreşit, să-i măturăm, şi cu blândeţe, fireşte, dacă asta-i voia Domnului, dar cum anume.?

— Asta rămâne să vedem, cuvioşia-ta, răspunse Deivos.

Nu discutară mai mult de o jumătate de ceas.

Axente fu din capul locului de părere că Deivos să se ducă în Obor la Tudor Fărşerotu, împreună cu Scarlat Turnavitu că era de mare însemnătate să se mişte oborenii. fiindcă străbăteau calea cea mai însufleţită dintre podurile Bucureştilor, pornind de la Obor la bariera Moşilor, de acolo la Sfântu Gheorghe, la Piaţa Sfântu Anton, Piaţa Mare până la Mitropolie. Sporeau pe drum când porneau ca un maldăr de ciulini care se face cât claia. Tot Deivos trebuia să treacă apoi prin Delea Nouă, pe unde era bine cunoscut, să aducă pe ginerele luî Tudor, pe Yoicu orzarul cu ai lui.

— Păi ăla e şchiop, băgă de seamă părintele loasaf, îl inosc bine, că are un băiat la şcoala de la Sfântu Gheorghe.

— Şchiop, şchiop, părinte, că s-a răsturnat odată bra-şoveanca încărcată şi i-a cam prins picioru. da” n-ai văzut ce al dracului e? Nici n-ai zice că are patruzeci şi cinci de nni şi e bunic. Mereu în frunte. Şontâc, şi mereu în frunte.

Deivos il întregi surâzând pe prietenul lui:

— Nu ştiu cum pune picioru sănătos, sucit puţin, că dintr-o mişcare e în căruţă. Şi de încălecat ce să mai spui. când a pus mâna dreaptă în coama calului, piciorul beteag t şi dincolo de şa. Cu orzarii, că au şi cai buni. şi căruţe, di pot să dea de veste, avem în două ceasuri douăzeci de sate din jurul Bucureştilor. E prieten şi cu bulgarii de lângă Mărcuţa.

Satele dinspre Olteniţa şi Giurgiu avea să le mişte Paiait Stoica, iar pe cele dinspre Bragadiru şi Ciorogârla, un dascăl, Vasile Popescu, feciorul popii de la Bragadiru şi nepot a lui loasaf, care avea să fie vestit de un tabac. Mai greu era povestea cu clopotul Mitropoliei, fiindcă bănuiau dt data asta că o să fie bine păzit din porunca unei caimacamii turbate. Dar fără clopotul cel mare nu se putea. Se hotărî, deci, ca Licsandru Hergă cu Damian, cu Fănică Teică şi cu Tom: i. < – r apunea că el trebuie să dea negreşit a dinţii

— Un om Inlre oameni, n

I izbitură a limbii în clopot, în totul vreo doisprezece inşi, cu cuţite în tureatcă, să plece într-acolo. Dincă Bălşoiu trebuia să se îmbrace pe loc nemţeşte şi să se ducă la Spiru Dumitrache de pe uliţa Târgoviştei şi, după ce va aduna în faţa rotăriei lui cinci-şase sute de oameni, s-o pornească pe lângă casa Românitului şi Vorniciei, dacă s-o putea trece de palat, dacă nu, pe din jos de Brezoianu, spre mânăstirea Sfântu Ion cel Mare şi apoi să treacă Dâmboviţa, ca să vie pe la biserica Antim la Mitropolie, coborând din sus, după ce va lua şi pe Filaret Mustea cu ţiganii lui. După socoteala lui Axente Sever, toată lumea asta putea fi pornită către ceasurile opt, aşa ca pe la douăsprezece să ajungă din toate părţile în jurul Mitropoliei. El cu tabacii şi cu calfele de Scaun şi cu dascălii ardeleni de la Radu-Vodă aveau să aştepte până se adună lumea în Câmpul Filaretului, de unde vor da buzna peste cei de la Mitropolie, când vor vedea că nu merge treaba cum trebuie. într-o jumătate de ceas porniseră toţi care pe unde fuseseră trimişi. Soarele era acum înălţat de o suliţă peste vii şi Dâmboviţa scânteia ici-colo în lunca ei printre plopi ca nişte ascuţişuri de sabie, risipite printre răchiţi. Axente Sever începu numaidecât să orânduiască înştiinţarea lui Apoloni, a lui Mihăileanu, a lui Mavromati, a lui Paleologu, a lui Peretz, cum şi a', coco-naşilor'-' din Gvardia Naţională: cei doi Floreşti, Kretzulescu cel mic, Cantacuzino, fecioiad Cantacuzinului, acum când tată-său fugise la Braşov, căci dracii ăştia, ştiindu-seL bine apăraţi la nevoie, puneau în mişcare tot miezul BucuJ reştilor şi zăpăceau măsurile de apărare. Apoloni era acun^ un fel de conducător al Gvardiei Naţionale, fiindcă Scarlat Kretzulescu era nu se ştie unde, iar Aristia plecase cu guvernul, şi ea rămăsese astfel fără şef. Plecară toţi, rând p (rând, la rosturile arătate, în timp ce Axente Sever rămase cu tabacii lui.

Mult nu stătuse încă nici el locului, zmeul lui Damiar ii făcea semne stăruitoare să vină acasă. Ceea ce şi făcu

Ion Brătianu, care plecase duminică dimineaţă cu numirea de administrator la Buzău în buzunar, ca să cerceteze graniţa spre Moldova, şi fusese atât de aşteptat de întreg guvernul, nu şe întoarse în capitală decât tocmai marţi noaptea şi se duse de-a dreptul la cazinul de la Hotel Caracas,

578 I unde era cam ca Ja el acasă, fiind şi el cam rudă cu Cara-caşii; acolo a stat ascuns până dimineaţa, trimiţând însă a în toate părţile, prin căpitanul Grigore Caracas, le-; ul de revoluţie, şi prin prietenii acestuia, că trupele ţarului nici gând nu au să intre în ţară, aşa că guvernul a fugit degeaba. în zori el se mută la Dimitrie Mănescu, unchiul doamnei Odobescu, născută Caracas, unde a venit să-l vadă, în taină mare, însuşi Odobescu, pe care îl înştiinţa de asemenea că nu au intrat nici un soi de trupe străine în ţară.

Ion Brătianu era cumplit de agitat, părul său negru, cârlionţat, era acum încâlcit, ochii de obicei catifelaţi îi erau tulburi. Barba crescută pe jumătate îl întuneca. Lucrurile se încurcaseră prea rău şi se cereau limpezite. Numirea de la sine a celor doi caimacami dădea totul peste cap. Alergă numaidecât la Pavlicioni. îl găsi şi pe el zăpăcit şi îndârjit, aşa, în gol:

— Ce-i de făcut, frate lancule? Cădem din lac în puţ. Ne-am speriat de golani şi de desculţi şi acum am căzut în laţul boierilor celor mari!

— Nu e decât un lucru de făcut, frate Pavlicioni, trebuie să ridicăm din nou poporul.

Pavlicioni nu se prea încălzi auzind glasul frumos, ca de cântăreţ, al prietenului său:

— Vezi că poporul e mai greu de ridicat decât haimanalele lui Ulumeanu, care şi el e cam supărat pe noi, şi nu ştiu de ce. Bănuiesc că a vrut să fie în sfatul orăşenesc. Crez că e neapărat nevoie să-l mişcăm pe Tudor Fărşerotu cu ai lui. Dacă izbutim, vin toţi ca oile după berbecul bătrân. Hai pe jos, că e aproape, şi nu ne ia lumea la ochi.

Porniră într-acolo ocolind pe Uliţa dintre Ziduri. Dar i arşerotu rămase neînduplecat, ca şi podeaua de pământ bă-lătorită strâmb a prăvăliei lui. Le vorbi cam dintr-o parte, dând în acelaşi timp sfaturi ucenicului cum să ciocănească

0 tingire pusă pe ţiţie. Ieşiră de acolo dezamăgiţi.

— Mă^duc numaidecât la Axente Sever. Ăla cu tabacii şi măcelarii lui va veni negreşit. Mă duc să-i spui că nu vin trupele străine, şi că trebuie să pornească numaidecât cu ai lui. E mai ales nevoie să se tragă iar clopotul cel mare al Mitropoliei, care acum pare să fie păzit cu străşnicie.

— Eu aş zice să vezi ce e cu ăia din Dealu Spirii. Am auzit că ăia sunt nişte başbuzici care nu se sperie de nimic, il îndemnă Pavlicioni, îndurând cu demnitate năduşeala care

1 se scurgea de-a lungul spinăriL

\par

Du pă ce vorbesc cu Axente am sa i-l va/n ita Duşumea din Draiu Soi;

Cu Deivos şi cu Scarlat Turnavitu, care nu putea nici de data asta s-o vadă pc Tincuţa, altfel stătu căldărarul de vorbă, aşa că pe la zece, maidanul din faţa prăvăliei Iu era plin de lume, din Obor şi din împrejurimi.

Trică, încă plin de făină de după urechi, fiindcă îşi clătise în fugă faţa şi abia îşi pusese pieptarul negru pest (cămaşă, alergase să-1 vestească pc Chiriac olarul, care avea o prăvălie mare în colţ, cu tot soiul de ulcioare, oale, borcane, străchini, căni şi farfurii smălţuite cu verde şi galben, olane de pus pe casă şi rogojini şi papură împletită, coşni negustorie care făcea dever mare, căci toată ziua prăvălia îi era plină de muşterii.

— Ai, jupâne, ce mai stai, n-auzi clopotu ăl mare? Ai. c-au ieşit iar deasupra Odobescu şi Solomon! Au gonit boierii gubernu şi au făcut unu nou. Lasă pă lelea Tudora sa închiză şi aideţi degrabă, că ai noştri şantară în uliţă cu toţii.

Dar spre mirarea lui. jupinui tuci vorbă sa mai meargă de data asta:

— Lăsaţi-mă dracului, ma, cu boierii ăştia ai voştri * M-am săturat dă atâta rivoluţie. Toată ziua, bună ziua, tro-buie să-mi las prăvălia şi muşteriii şi să alerg ba la palat, ba la Mitropolie. M-am săturat? Fugi de-aici, că uite, aşteapti< muierile astea să se tocmească

Trică ridică nedumerit diu umeri: ^i alerga mapoi spre Tudor Fârşerotu:

— Năşicule, alde nea Chiriac, nu vrea să vie. Zice câl s-a săturat dă atâta rivoluţie! Zice că nici aşa n-am fâcu-J tăia cine ştie ce scofală. i

Bătrânul ridică sprâncenele, două perechi, ca o streaşină a ochilor. |

— Cum, nia băieţaş, uu viea sa vie. l-ui spus ca noi am ie. sit toţi în uliţă? ^

— Iaca nu vrea să vie, dacă-ţi spui că uu viea. '

Fârşerotu se scărpina în cap şovăielnic. întii ai' fi vruU să se lipsească de asemenea oameni care aşteaptă să lim rugaţi, dar pe urmă se gândi că alde Chiriac sunt, cu fecioriei finii şi vânzătorii din prăvălie, vreo douăzeci de inşi. |

580 I

— Măi băieţaş, hai cu mine la el.

Prăvălia lui Chiriac nu ei”a în vecinătate, ci tocmai între biserica Oboru Vechi şi biserica Olarilor. Mergea clârz, încălzit de mânie. îl găsi pe Chiriac, bărbat ca la cincizeci de ani, spătos şi mustăcios, dar fără dinţii de jos din faţă, ciocănind un ulcior smălţuit în verdc>, cu dungi galbene şi f roşii, ca să arate unei cumpărătoare că este sănătos, întreg.

— Ce-i. mă Chiriac, cu tine? Nu mergi? l – Nu m. erg.

} ¦ Omul lăsase ulciorul şi se apropiase cu respect de bătrân, dar în glas era dârz de tot.

— N-ai auzit, m.ă. că boierii au făcut guvern nou? Că au gonit p-ai noştri?

— Ei şi? Ce vrei să le fac io, nene Tudore?

— Mă, tu n-ai înţeles, mă băiete, că au făcut iar boierii vcrnu lor şi i-au gonit p-ai noştri? îl întrebă mh'at ăldărarul.

Chiriac lădică din umeri cu silă şi de strâmbătura i sc suci

IKi mustaţa marc. B – None Tudore, să ceartă boierii între ei: ce-avcm noi. ¦ă ne amestecăm în cearta lor? Ei să ceartă, ei să-mpacă. Să Kie sănătoşi. Nu-i ştii? Dă când e lumea, boierii s-au certat Hntrc ei şi s-au tăiat pentru putere şi domnie. Ca să puie ftnâna care mai dă care pă tot caşcavalul. Oare ce-avem K – Bine, mă, de ce vorbeşti aşa? Tu nu ştii că una sunt Iboierii ăi vechi şi alta sunt boierii noştri? Cum poţi să fii atât ^ – Lasă-mă, nene Tudore, că oricum dracu i-ai boicnă, boierii tot boieri sintără. Când e vorba dă caşcaval, să ceartă, să împacă şi să pupă, unde le place lor să să pupe, şi iar să ceartă.

— Mă Chiriac, te credeam mai deştept. Mă, io credeam că tu ai priceput că acum s-au schimbat lucrurile.

— Şi cum s-au schimbat, nene Tudore?

— Mă, tu nu ştii o parte din boieri, vreo câţiva mai tineri dintre ei, ţin cu noi, cu norodu? E unu, mă, Bălcescu, şi vreo câţiva Goleşti, mă, care luptă să ne dea nouă drepturi, care apără Costituţia, mă.

— Şi, ce-am io cu Costituţia aia? Ce, Costituţia Îmi dă mie să mănânc?

I i rut fie rii, i

Bătrânul se mânie, îi scăpărau ochii mici subt cele dou; rânduri ale sprincenclor zburlite şi bătu din ciomag în piatr; de şters picioarele din faţa prăvăliei:

— Costituţia nu ţi-o da să rnănânci, mă, da-ţi dă drep tate. Dă dreptate norodului, dă dreptate bietului negusto să nu-1 mai jecmănească şi să-1 batjocorească boierii şi slu gile lor ticăloase, să nu ne mai calce în picioare căpitanii ăi blestemaţi dă la Agie. Or ţie nu-ţi place oare dreptatea, m Chiriac, mă? Uite, asta eu n-am ştiut-o. N-am ştiut-o, z^. că n-am ştiut-o! Anul trecut ţi-am plâns dă milă când a v^; nit ipistatu dă la comisie, dă la Văpseaua dă Negru şi te-i plesnit cu vâna dă bou, că i-ai vândut un ulcior crăpat, cân tu i-ai spus că i-ai vândut marfă sănătoasă. A început şi dea cu cizmele în toate ulcioarele şi oalele, dă ţi-a făcut toali marfa zob. Aşa, fără judecată. Ei, uite, io ţi-am plâns ci milă. Cum i-am plâns dă milă şi lui fină-miu Trică, atuni când i-a intrat în prăvălie Gartacuz şi i-a zis că dă lipsă i cântar şi aşa, mă, tot fără judecată, i-a luat „toată marfa d'i brutărie, dă nu i-a lăsat nici o lipie pentru copil. Şi ci ce, mă? Dă ce? Fiindcă nu i-a dat pă subt mână ruşfet. Caa dintre noi nu plăteşte cu amândouă mâinile în stânga şi-: dreapta ruşfet la toţi păduchii dă la Agie şi dă la Vornicie? Asta bez dăjdiile pe care le plătim dă ne spetim, şi vămi, dă mă costă arama dă cinci ori mai scump decât costă a Braşov, că toţi întind dă noi din toate părţile.

Chiriac tăcea din ce în ce mai întunecat, pe când bătrânl se încălzise vorbind de-i curgea năduşeală de pe el.

— Ce, mă, copiii boierilor ies dân aia a mă-sii cu bară dă mare vornic, mă, dă li să cuvine totu, şi avere, şi slujit şi nu li să cere nici măcar să-nveţe carte, pă când ai noşi ar vrea să înveţe, dar n-au unde? Că n-avem şcoli, n-av (n spitale, mă, înotăm în noroi până la genunchi, iar boieii şi-au făcut caldarâm dă poţi să mergi în ciorapi pă uliţ e lor. Cu ce bani, mă? Cu banii tăi, cu banii mei, că păcate u dă noi n-am fost în stare nici măcar să ridicăm mai sus lă un stat dă om zidurile bisericii ăsteia, pă care vrem s-o înl-ţăm aci în Oborul Nou? Că parcă e un făcut. Spune, ra, toată ticăloşia asta îţi place.?

— Nu-mi place, răspunse olarul încleştat.

— Atunci ce mâne-ta mai aştepţi, mă? Hai cu noi. I-O să rămâi tu singur acasă în tot Oboru. E vremea, mă, sase ridice tot omu, toţi năpăstuiţii, mă, întreg norodu.

Chiriac olarul strigă scurt tejghetarului: t>ilBiitriţă, pune obloanele numi i ce, jupini-?

i ce, dă n* Pune obloai uliia la nea Tudor. Ai la Costi' ^'^^căul sc înveseli: Cu steagu, jupâne?

'„m steagu ' ' ' nia, Mi

Piti

Veniseră şi cei de prim Delea N i de pe la barle. gului. Erau zeci şi zeci de steaguri. Mulţi purtau pene po-Invite roşu, galben şi albastru la pălării, pe care le împărţise ||n mămular din gura Oborului. In clipa când dangătul gr* n rar al clopotului cel mare se împrăştie în văzduhul c. alei, Deivos făcu un semn. Scarlat Turnavitu scoase ba. ^-ua roşie pe care o învârti deasupra capului şi pe urmn tm eagul cel mare între ei, pe care îl ducea Tase, g hlristigiu, porniră spre barieră, întimpinaţi de clopotele c it Sfântu Ion Moşi, care parcă zburdau. Lumea -

Ia ferestre, în timp co negustorii strângeau în graba şă-e, trăgeau cu băieţii din prăvălie obloanele şi alergau ^^ioi după alai. Curând se auziră şi clopotele de la Olari. ^B^vos, Tudor Fărşerotu, Turnavitu se ţineau de braţ mo-^^¦„in frunte. Nimeni nu mai simţea căldura. Bucui 1^ un capăt la altul fierbea de mânie. Ziua de ieri de ce sunt în stare boierii şi slugile lor, care prel ^ întreg oraşul într-o închisoare, căci toate bariere' iiilele care duceau afară erau păzite să nu poată să ¦xiraeni. Şi se bătea cu gârbaciul ca la temniţă. Tocmai asosi celor din alai vestea că în clipa aceea patru dor. duc la comisie nişte negustori armeni. Numaidecât gară spre biserica Armenească Trică brutaru şi c” „borcni înarmaţi cu ciomege, topoare şi pistoale. Cei erau să fie duşi la comisie şi bătuţi erau arhitectul Mi. ^c, Tratele lui şi un cumnat al lor. Eliberaţi, se alăturară şi ei celorlalţi, acum înarmaţi şi cu puştile dorobanţilor. Mulţimea curgea pe lungul şi îngustul Pod al Târgului din Afa Ct apa unui râu umflat de ploi, care stă să-şi iasă din alH' Văzduhul gemea prelung de dangătul cel greu, cutrem tor, al clopotului cel mare.

Către ceasurile douăsprezece erau în jurul Dealului ropoliei ct la treizeci de mii de oameni.

KI le „ nQen

Cri veniţi dinspre bariera Târgului din Afară fuseseră ţ^t. – ^ir-fi la Sfântu Gheorghe de arhimandritul loasaf şij v^ţi. Dumitru Georgescu ŞI Ambrozie. Nu încă-J^ pură să treacă podurile şi mulţi, mai voinici, FIREŞTE, trecuscră Dâmboviţa prin vad. între Aşezămintrlr brâncoveneşti ŞI casa Fălcoianului era o mare de capete. Palatul brânco-vencsc, unde locuise Bibescu, era tot înconjurat de lume, care SC suise şi pe gardul înalt de zid, cu zăbrele de lemn deasupra, dar pe care le prăbuşise în câteva locuri. Pe Podu Beilicului şi dinspre Filaret, veniseră, cu Panait Stoica cu câţiva tabaci în frunte, mii şi mii de ţărani, ^ mulţi în c ruţc, ceea ce băga spaima în negustori, căci ştiau că un ţărani mai ai dracului veneau cu căruţele aşa într-o doară, poate o fi rost şi de puţin jaf prin prăvăliile ale pline de scumpeturi. Li se părea ciudat negustorilor că, de îndată erau vestiţi, ţăranii, pe o poştă şi mai bine din jurul Bu reştilor, nu aşteptau să fie poftiţi de două ori. Aproape ch subt ferestrele palatului mitropolitan SE GĂSEAU cei din gănie cu baroase şi răngi de fier, pe care-i adusese Filar Mustea şi fecioru-său. Peste tot fâlfâiau steaguri tricolore ŞI se răsuceau pe deasupra capetelor crăci de copaci, ciomege şi pălării. Larma era de nedescris.

Boierii care ţineau sfat la Mitropolie o sfecliră şi de la ceas la ceas spaima lor devenea adevărată groază. Baş-bo-ierul lordache Filipescu îşi făcea mereu cruci peste barba albă carc-i acoperea pieptul.

— Boierilor, nu mai scăpăm vii d-aici. Numai dobitocul ăla de Odobescu ne-a făcut asta. Ne-am pus şi ca proştii nădejdea în el. Dâgeaba i-ai scos de la închisoa părinte, că uite, nu e în stare nici el, nici Solomon ăla al ' să ţie lumea în frâu. La ce dracu le mai folosesc puştile lunurile?

Neofit nu răspunse nimic. Mic şi alb la faţă ca un. davru, bătea mereu mătăniile de santal încrustat cu rubi^^ fără să asculte nimic. V

Odobescu fusese de dimineaţă pe la mitropolit, unde M adunaseră iarăşi cea mai mare parte dintre boieri, care^fl nuseră şi ieri sfat în aşteptarea unei indicaţii mai amănuM ţâţe de la consulul ţarist Kotzebue, căci nu ştiau cum să for^ meze ministerul. Erau furioşi pe marele logofăt Herâscu indcă primise să fie mare postelnic al unor caimacami se numisei ă singuri, trecând peste drepturile altora. Când nişe ra nişte ofiţeri fiă-i spună că pe toate podurile înainfeazâ sumedenie de oameni, gloate înarmate, spre Mitrop^' Odobescu plecase, asigurându-i pe toţi că o să-i facă pe golani să fugă rupând pământul. Când omul înţelese însă că o asemenea rupere de zăgazuri nu poate fi oprită cu câteva roate de soldaţi, că în câteva ceasuri Bucureştii vor fi subt marea de capete ca subt apă se strecurase pe uliţe lăturalnice şi s” dusese de-a dreptul acasă, fără să ştie nimeni unde e plecat

IEra păţit şi nu voia să mai treacă prin ceea ce trecuse, mai ales după ce stătuse în cursul nopţii de vorbă cu Ion F tianu, carc-i spusese CA nici vorbă nu-i să intre în ţară t. u pele ţariste. Stătea pe divanul din cabinetul' lui de acasă aprins la faţă şi trăgea cu amărăciune înăcrită ciubuc după ciubuc. NU voia s-o vadă nici pc nevastă-sa, cârc încercase de două-trei ori să intre acolo în odaia lui de lucru – Ce vrei? Ce vrei, cucoană? Să mă imbolnâveşâi şi p* mine de istcrismul tău?

— Poate să-ţi fiu şi eu dc folos cumva. Nu şia ^- igur, nu e bine. Spune-mi ce s-c întâmplat, se r^^^^^ d speriată, cu ochii rătăciţi.

— Nu înţelegi odată, muiere, că m-am săturat să tc tc văd leşinând mereu! Că m-am săturat dc b' „ spaimele tale. Ce vrei, ce vrei acum? Stai icoIm. crt-nu ui fig mâinile în chica dumitale. Vezi de copii. A stal aşa până pe la ceasurile unu după y

Intre timp un grup de negustori în frunte cu Ion Bră Pavlicioni, State Dobrovici. Hagi Curţi, pe care-1 convinseseră. Daniclopolu şi alţii se încadraseră într-un fel de pătrat de oameni care purtau steaguri, şi cu Ulumeanu în frunte, –) ro-şi deschidea drum prin mulţime, strigând m” T, oc, ntru deputaţii poporului. loc. loc*, izbutiseră. gă subt ferestrele palatului mitropohtan. Cerură prin diaconul de serviciu să vorbească mitropolitului, şi când acesta află că sunt Brătianu, Pavlicioni, State Dobrovici, adică mai mult legaţii marilor negustori, fură primiţi numaidecât. Picate ca de la ri să vie dezlegarea în ceasul ăsta greu, care părea pentru toţi cel din urmă. Dar Brătianu nu se mai urcă sus. Ahil, prepuielnic, rezervându-se necontenit, aţâţând şi apoi

; ind. el socoti că e mai bine să aibă mâinile libere faţă de tovarăşii lui din guvern şi deci râmase subt fereastră.

Pavlicioni întovărăşit de Dobrovici, foarte bătăicfî, de Hagi Curţi, a cărui privire întunecată ocolea pe a celorlalţi, şi de Danielopolu, foarte apelpisit, străbătură sala lur ' îngustă, cu covoare şi scoarţe pe pereţi, iar când urcară. – întimpinaţi de Neofit, care îşi încrucişase mâinile pe piept. j Socoti totuşi că nu trebuie să se vadă că e speriat şi izbutii să întrebe autoritar:

— Ce vreţi de la mine?

Pavlicioni scrâşni întâi din dinţi, apoi se stăpâni şi întrebă, voit moale:

— De ce ai făcut asta, părinte? De ce ţi-ai călcat cu-' vântul? De ce ai scuipat pe Constituţia pe care ai jurat? i

Dar în locul lui Neofit răspunse neaşteptat de dârz Danielopolu:

— Acum că a făcut-o, a făcut-o. O să lingă unde a scui-1 pat, şi pace. i

Deşi ocara era scârboasă, Neofit întrevăzu parcă o fâlfâirej albă şi înmuguri în el un sâmbure de speranţă: i

— Ce să fac, oameni buni? Ce să fac? |

— Deh, părinte, îi spuse Pavlicioni cu un ton neobicinuiti de blând la el, care de obicei era atât de agresiv, deh, eu ţi-amj spus să nu te mai gândeşti la boieri, că e nenorocire mare.' Ei, dacă nu ţi-aş fi spus. Da^ vezi că nu m-ai ascultat, nu] te-ai lăsat de boieri. i

Pavlicioni nu putea uita că fuseseră îmbrânciţi pe uşă, duminică seara, după ce fuseseră poftiţi la palatul Ghicu-' Ieştilor de la Tei. i

Neofit înţelese că e de prisos să-şi mai dea ifose faţă de] ei. De afară se auzeau urletele mulţimii ca vuietul mării; el făcu doi paşi spre fereastră, dar picioarele îi erau moi şi se lăsă într-un jilţ.:

— O să mă omoare, oameni buni. Or să mă omoare, nu? ¦

— Cum vrei să te ierte, când a doua oară ţi-ai călcat jură-i mântui? îl întrebă acru şi plictisit Danielopolu. j

Pavlicioni, cu o linişte de necrezut, cu o voce blândă, îi puse mina pe umăr:

— Nu te omoară nimeni cât timp suntem noi aci. Numai să asculţi de noi. Uite ce vei face: Vei ieşi la fereastră şi vei vesti mulţimii că ai izgonit căimăcămia şi păstrezi ve-' chiul guvern, în care vor intra şi colonelul Odobescu, şil domnul Ion Câmpineanu. Asta-i tot. Când poporul va auzii asta se va linişti numaidecât. i

Neofit înţelese pe dată că asta era o portiţă de scăpare. Odobescu şi Câmpineanu erau în minister, unul la Răzbel, altul la Dreptate, şi mulţimea nu prea ştia ce deosebiri sunt între guvei'n şi minister. Ca să arate lui Pavlicioni că el totuşi nu e prost, că el ştie ce face, întrebă nevinovat:

— Dar în locul cui în guvern?

Pavlicioni îşi aminti cele discutate cu Brătianu, care în convorbirea cu Odobescu aflase de la acesta că trebuie neapărat scoşi din guvern Magheru şi Tell, care, pretmdea colonelul, strică oştirea, aşa că el nu o mai putea avea în mână cât timp aceştia doi hotărau peste capul lui. Se prefăcu că se gândeşte şi, punând fără să vrea mâna pe mătăniile lui Neofit, care ascultând înciudat nu le mai bătea, îi spuse:

— Foarte simplu. Vor ieşi din guvei^n Magheru şi Tell. Dar să ştii, nu e nevoie să spui asta mulţimii. Aşa. Hai, părinte, ieşi la fereastră şi nu mai vesti nici că intră în guvern Odobescu şi Câmpineanu, spune numai că vei chema înapoi Guvernul provizoriu, şi pace. Spune că vei trimite numaidecât după el la Rucăr.

Danielopolu ieşi la fereastră înaintea lui Neofit şi vesti lumii uimite că îl vede acolo:

— Inaltpreasfinţitul are să vă dea o veste. o veste mare, care are să vă bucure pe toţi, şi făcu loc la fereastră mitropolitului.

Cu capul mic, cu potcapul căzut pe fruntea încreţită, cu barba îngustă, cu camilafca neagră pe umeri şi cu mâna sprijinită pe cârja episcopală, apăru Neofit încadrat în fereastra destul de mică şi, dealtfel, nu prea ridicată, căci palatul nu avea două caturi decât în spate, unde cobora colina. între palat, biserică şi clădirea Adunării Obşteşti nu era prea mult loc, aşa că aci nu pătrunsese prea multă lume, dar era atât de înghesuită, încât se vădea că nu e decât o mică parte din aceea ce înconjura dealul. Cei dinlăuntru măsuraseră cu groază această mulţime, de la ferestrele din dos, care aveau vedere la dreapta spre casa lui Fălcoianu şi spre palatul lui Bibescu.

Cu un glas necrezut de puternic în clipele acelea, glas format la şcoala slujbelor în biserică, el vesti că a izgonit căimăcămia şi a trimis oameni la Rucăr să aducă înapoi Guvernul provizoriu. Brătianu făcu semn celor din jurul lui, ridicând amândouă braţele ca un îndemn spre urale, şi Ulumeanu strigă un, ura” formidabil şi toţi urlară după el. Atuncea strigătul se tălăzui în jos spre poalele Dealului, zgun duitor, reluat din ce în ce mai departe, până spre zăvoaiele Dâmboviţei. Se fâlfâiau steaguri şi crengi înfrunzite, se aruncau pălării în sus. Dar nimeni nu ştia prea bine ce s-a spus şi de ce se strigă. Totuşi, trecu ca o creastă de val ştirea că va fi chemat Guvernul provizoriu de la Rucăr.

Pe treptele fostei Adunări Obşteşti, unde ajunseseră, obo-renii, în frunte cu Turnavitu, Deivos, făcuseră loc şi tabacilor şi măcelarilor veniţi, ca un râu în mare, prin mulţime cu Axente Sever. Erau de asemeni cei trei preoţi care întâmpi-naseră alaiul La Sfântu Gheorghe. Ajunseseră până în faţă şi cei doi fraţi ai lui Scarlat, Demostene şi Ştefan Turnavitu, care veniseră cu satele dinspre Giurgiu, în frunte cu Panait Stoica. Mai erau şi Licsandru Hergă, Toma şi Damian, care lăsaseră clopotul cel mare în seama celorlalţi tabaci.

— Tâlharul ăsta care a spurcat sfânta Evanghelie tot ju-rând pe ea când alb, când negru, când pentru sfinţi şi când pentru draci, crede că poate scăpa atât de uşor? spuse cu un glas gros şi blajin de tot părintele loasaf, întorcându-se spre popa Dumitru. Ce zici, părinte?

— Ce vreţi, preacuvioase? Crede că ne mai poate înşela iarăşi.

Popa Ambrozie, care avea un glas de buhai, de i'ăsuna bolta bisericii când cânta octoihul, se strâmba de ciudă:

— Eu socot că trebuie neapărat să dezică ticăloşia ' pe care a publlcat-o ieri. Dacă boaita a jurat de atâtea ori, mai poate jura o dată.

— Ar trebui să strige careva asta, spuse părintele loasaf, dar nu dumneata, că oricum, eşti faţă bisericească. -

Scarlat Turnavitu, care asculta cu interes spusele arhimandritului, îi făcu semn cu mâna că strigă el, şi scoţând basmaua*roşie, o flutură ca să atragă luarea-aminte şi să se facă ascultat. Apoi întrebă ca glas cam piţigăiat:

— Vă întreabă poporul de ce aţi publicat ieri, înaltprea-sfinle, că Guvernul provizoriu^ e un guvern de rebelişti?

Neofit păi^u că nu aude dintn şi atuncea Scarlat Turnavitu se pregăti ca şi cum ar fi vrut să repete întrebarea, dar mitropolitul, îngrozit, făcu semn că a înţeles, că nu e nevoie să repete, era numai încurcat că nu ştia ce să spună.

— Să vedeţi, oameni buni, nu eu am scris. Nu eu. Secretarul meu Zossima a scris-o.

Ştefan Turnavitu strigă înfuriat:

* Căimăcămia din 29 iunie 1848 (n. ed.).

bui î

— Bine. bine. el a scris-o, dar sfinţia-ta ai zis ce trebuie să scrie. De ce ai subscris-o şi ai obştit-o?

4 Se auzi un glas de la fereasti^a cealaltă, care era a lui Danielopolu:

— Acum că a seris-o, a scris-o. Să lăsăm dracului proÎlamaţiile şi să ne apucăm de treabă. I – Asta nu se poate. îşi bate joc de norod, spuse Tudor Fărşerotu destul de tare, ca să poată fi auzit. Şi după el se luară şi alte glasuri:

— Asta nu se poate. Asta nu se poate. Strigătul se tălăzui golit de tâlcul luî spre poalele Dealului şi se întoarse ca un ecou: Asta nu se poate. asta nu se poate.”

Mitropolitul aşteptă alb la fată, înţepenit parcă în fe-l^astră. Ascultă venind peste capete acum de jos în sus: i,. Asta nu se poate. asta nu se poate'*, m Atuncea se auzi glasul lui Toma, răsunător: W – Oameni buni. dacă înaltpreasfinţitu a lipit pă garduri Ibrbe atât dă urâte despre guvernu nostru. e neapărat nevoie să obştească altă hârtie, cârc să dezică cc^ a spus ieri. Numai aşa poate îndrepta ce a făcut.

Îlar se porni vuietul mulţimii:

— Să obştească, să obştească. Să auzim obştirea.? – auzim.

a La fereastra dc a doua, Danielopolu făcea semne amărâte *i Pavlicioni că nu e nimic de făcut şi sc părea că încurcă-ura o să dureze mult. Atunci se auzi glasul lui Licsandru ierga:

I – Măi oameni, dacă şi voi credeţi că popa trebuie să ingă unde a scuipat, atuncea veniţi după mine. şi cu satî-ul ridicat îşi deschise drum piăntre cei din faţă.

După el, buluc, Toma şi alţi tabaci. Mitropolitul se dete ngrozit înapoi de la fereastră. în timp ce mulţimea începu ă urle.

Intrând mai întâi în veranda rotundă ca un sacnacsiu cu eamuri mari, albastre, prin care dacă nu se vedea înlăuntru, e vedea dinlăuntru afară totul într-o umbră albăstrie, Lic-mdru Hergă, Toma şi tabacii urcară zguduind scara ceruită lemn vopsit cu roşu, care ducea la catul de sus., Nimeni nu îndrăzni să-i oprească şi nici nu o putea face. Ici mulţimea dezlănţuită se înghesuia în uşă, striga, năvă-îa prin odăi. Ajunseră în odaia cu strană, icoane multe de |rgint şi avu* şi covoare groase, cu pereţi zugrăviţi în frescă, ajun meşter bisericesc. Mitropolitul era numai cu Ion Câmi.

pineanu, Pavlicioni, Danielopolu şi State Dobrovici. Ceilalţi fugiseră, îngroziţi.

Licsandru Hergă intră furios ca un taur şi nevăzându-li pe Neofit, căci era lângă peretele dinapoi, întrebă răstit

— Unde-i popa?

Ion Câmpineanu îi arătă cu privirea înapoi. Pavlicioni se grăbi să spuie aşa de la el:

— înaltpreasfinţitul vă aştepta. să-i spuneţi ce vreţi să scrie.

— Să întoarcă foaia pă partea bună şi să scrie acum nu-j maidecât, că dacă nu, îl umflam ca p-un berbec cu ţeavj spuse Toma.

— Ce să ne mai scrie acum? Mai bine să ne spuie dă a şi-a călcat jurământu – şi dintr-o dată Licsandru Hergă descoperi şi îl înşfacă pe Neofit de piept, apoi mai mult îl târî înspre sala cea mai din mijloc.

— AcKi-1 încoace pă ticălosul ăla, striga un bătrân târgoveţ, adu-1 să dea socoteală norodului.

Ciomege şi topoare se ridicară deasupra capului celui care Licsandru Hergă îl zguduia de piept.

— lertaţi-mă, oameni buni. Am greşit. Trimiteţi-mă Ij mânăstire. hotăraţi cum vreţi cu mine, dar nu mă ucideţi. iertaţi-mă. ii

Meşterul tabac strigă la el, înfiorându-1: 1

— Cum să te iertăm, nelegiuitule? Te-am iertat o dat! şi iar ţi-ai călcat jurământu. '

— Nu mă omorâţi. închideţi-mă în mânăstire.

— Ai să spurci şi sfânta mânăstire. In genunchi, liftj spurcată!

Popa înţelegând din asta că a fost iertat se lăsă în g* nunchî. Licsandru Hergă se întoarse spre ceilalţi:

— Ce dracu facem cu el?

Se auzi un glas din fund, fără să se vadă cine strigă

— Acum că spune că nu mai face, să-1 iertăm, da' scrie pă dos dă cum a scris şi să-1 trimitem la mânăstin

— De ce să-1 trimitem la mânăstire? ţâşni Pavlicioni. cine vreţi să punem preşedinte în locul lui în fruntea Gi vernului provizoriu? întrebă prefăcându-se îngrijorat.

Pavlicioni jucase puţin teatru ca să sperie pe cei de faţi totuşi în realitate el, ca şi toţi marii negustori, îşi dadei seama că mitropolitul este oricum un fel de autoritate legali locotenenta lui provizorie fiind conformă datinei aproape ttta.

j lem a întemeierea Principatelor. Fără Neofit în fruntea guverrului, gândeau mai toţi, ţara ar fi aruncată în haos. I – Oameni buni, se grăbi să intervie Ion Câmpineanu, l-aţi spus că Guvernul provizoriu trebuie să rămână neschim-Ipt? Lăsaţi-l-tot pe el până vin şi ceilalţi de la Rucăr. Tri-¦îtem numaidecât să-i aducă.

— Să rămâie dar, da' să dezică ce-a obştit ieri, spuse iar Idârjit Toma.

— Foarte bine, întări Ion Câmpineanu. Spuneţi-i atunci să scrie. Toma strigă:

— Să întoarcă foaia iar. S-o întoarcă acum pă partea mă.

— Să scrie acum, numaidecât, că dacă nu, îl umflam cu a ca pă un berbec, spuse zguduindu-1 de piept iarăşi Lic-Iru Hergă, aşa cum spusese şi Toma. Să mai jure încă o ă, ticălosu, ca să vadă lumea ce înseamnă un jurământ

^mitropolit.

— Spuneţi, oameni buni, ce să scrie. că uite, scriu eu în il lui, şi cl iscăleşte, spuse Ion Câmpineanu.

— Să scrie că tot ceea ce a obştit ieri nu era adevărat, gă Ştefan Turnavitu.

— Bun, atuncea lăsaţi că scriu eu şi el va iscăli în faţa istră.

Aşezat la măsuţa de abanos, care era între cele două fe-¦re, Câmpineanu se pregătea să scrie. Neofit se seinei:

— Dar dacă scrii acolo, să nu mă mai ucidă apoi.

— Dacă xa norodul, mă duc la mânăstire.

A|- Lasă vorba şi spune ce să scrie, strigă la el Licsandru '^Şi Neofit, căutând cu greu vorbele, dictă lui Ion mpineanu:

Publicaţie

Ceea ce s-a obştit ieri, la 29 ale acesteia, subt iscălitura noastră,: înd Guvernul provisoriu rebeli şi altele, astăzi, după dorinţa porului Român, o refusăm cu desăvârşire, adeverind şi întărind din ită puterea mea jurământul ce am săvârşit în Câmpul Libertăţii în ale acesteia, ca să păzim tot acele 21 articole.”

Aci Câmpineanu făcu o lungă pauză şi-şi plimbă privirea la Danielopolu la Dobrovici. Pavlicioni făcu semn cu arăFF taiorul ca să sublinieze tâlcul şi continuă el în locul mitropolitului\par afară um. aticolul proprietăţii, care! 1 va hotărî Ot>9tea5ca Adunare, pe care Con-^ti^utíp íTir r'i nu vnh] r^r'r<; rfht '^rtr*^ „: nrri-ficiu din parte-nni. /'

Se consultară câteva clipe din privire şi apoi mitropolitul dictă mai departe: „Guvernul provisonu se va chema pim iaU-aUin^ curiei:? i luli iocsionarii orânduiţi de Guvernul provisoria se vor întări în foncsiile lor. Această, publicaţie subt a mea iscălitură se va obşti prin glasul foilor, pe care am subînsemnat-o de faţă cu deputaţii poporului.*

Ai sfârşit? Ei, acum iscăleşte, ii spuse Danielopolu şi si în

Miti-opolitul luă o pană din cupa de onix în care erau ţî nule şi iscăli.

— Oameni buni, am făcut cum mi-aţi spus. Acum vă r să mă ajutaţi să plec chiar astă-seară la Căldăruşani şi tot cc vă mai cer este să-mi daţi o pază bună până acolo, şi dacă se poate paza să rămâie şi acolo.

Ion Câmpineanu luă hârtia, puse nisip deasupi i „^”^ plimbă cu ea prin încăpere.

Cineva strigă:

— Iscăleşte şi dumneata.

Ion Câmpineanu iscăli numaidecât. Pavlicioni se gr5>î ajute pe mitropolit.

— Acum că aţi fost înţelept şi aţi iscălit, nu e nevoie. mergeţi la Căldăruşani, părinte.

— în sfârşit, oriunde vreţi. Trimiteţi-mă în Transilvu-nia, dacă socotiţi că e mai bine.

— Nu, îl linişti bancherul, ai să rămâi în fruntea Guvi r-nului provizoriu, pe care o să-1 mai pieptănăm puţin că f cam neţesălat. O să punem în el şi câţiva boieri, dar 1^ ieri liberali de-ai noştri. O să punem pe domnul Ion Cimici-neanu, pe domnul Costache Kretzulescu şi, fireşte, şi pe colonelul Odobescu.

Neofit, cu fruntea încreţită, de bucurie acum, căci niT^ venea să creadă că a scăpat atât de ieftin, sc închina m. mâind o rugăciune fierbinte.

Danielopolu fu de părere că numai mitropolitul pob. răsturna pe caimacami şi de aceeaşi părere fură şi cellalt care rămăseseră în palatul mitropolitan.

Când miile de oameni aflară că Guvernul provizoriu va fi rechemat, izbucniră în nesfârşite urale şi se revărsară ca meandrele unui fluviu spre uliţele din Târgul din Lăuntru. Pretutindeni fâlfâiau steaguri tricolore şi cocarde verzi, ori din trei culori; cântece de bucurie răsunau în tot oraşul.

În două carete se îndreptară deci spre Palatul Administrativ, în faţa căruia se adunase între timp o mare mulţime de oameni care huiduiau căimăcămia, fiindcă dărâmase Statuia Libertăţii. Mai era aci şi Odobescu, care sfătuise şi el pe Emanoil Băleanu şi pe Văcărescu-Furtună să plece mai bine acasă. Se încercă acum şi aci o nouă formulă cu Odobescu în guvern. O anunţă Ion Câmpineanu, dar lumea huiduia, cerând Guvernul provizoriu.

Apăru peste un ceas Ion Câmpineanu, a doua oară în balcon, vestind de data asta că s-a trimis de îndată, cu o droaşcă, ministrul Gheorghe Niţescu şi administratorul Aaron Flo-rian, cu dorobanţi călări şi cu cai de schimb, cu scrisori anume care cheamă înapoi guvernul. Căimăcămua a fost desfiinţată. Până când sosesc cei plecaţi, va fi un guvern interimar subt preşedinţia mitropolitului, cu Ion Câmpineanu, cu Costache Kretzulescu.

Oamenii se declarară mulţumiţi oarecum, dar cineva veni în fugă şi aduse vestea că Odobescu, furios că a fosi huiduit, a plecat cu trăsura la arsenal, dând poruncă lui Solomon să vie cu el. Se află că au luat cu ei tunurile şi s-au închis în cazarmă.

Toma Panduru se urcă pe o bârnă şi ceru celor de faţă să meargă să ia numaidecât tunui^ile, să nu ie lase pe mâna ucigaşilor. Ion Câmpineanu îi rugă să aştepte, însă, că va aduce el însuşi o scrisoare din partea lor, că se retrag şi că predau tunurile.

Într-adevăr, către seară se afişă o nouă publicaţie, după aceea care-i chema înapoi pe, rebelişLi^semnată acum numai de mitropolit şi de cei doi, Odobescu şi Solomon, prin care aceştia, pe răspunderea mitropolitului, „consfinţeşte această cauză sacră a libertăţii.' şi altele la fel.

Fierbând încă de mânie, rnulţimea începu să cutreiere oraşul. Fu dărâmată casa căpitanului Costache, mobilele îi fură sfărâmate şi arse pe foc în mijlocul curţii. La fel se întâmpla şi cu locuinţa secretarului mitropoliei. Zossima. Casele lui

— Un om între oamorâ, voi. n

Hcrăscu-Năsturel care apăruse în ultima clipă în căimăcă-mie ca mare postelnic, şi ale lui Emanoil Băleanu fură călcate de miUţimea care azvârlea cu pietre, uşile scoase şi geamurile toate praf făcute. Scăpă Văcârescu-Furtună, care avea o faimă, devenită anecdotică, de preşedinte de Divan judecătoresc iubitor de dreptate.

În timpul nopţii, un pilc de tabaci, în frunte cu Toma, dormiră sau se prefăcură că dorm pe deal, în fundul unei grădini din faţa cazărmii, stând toată noaptea cu ochii pe clădirile lungi şi pe curtea cât un băi-ăgan.

A doua zi, era joi 1 iulie, tabacii şi calfele din Scaune erau din nou în număr mare în faţa cazărmii şi pe uliţele înconjurătoare, căci Toma îi trimisese vorbă lui Axente Sever că se petrec lucruri nu tocmai curate în curtea acestei cazărmi. Caii sunt înhămaţi la tunuri, şi soldaţii, înarmaţi, sunt gata de plecare, nimeni nu ştie unde.

Situaţia era într-adevăr dintre cele mai grele. Odobescu şi Solomon purtau cocarda tricoloră în piept şi deci nu aveau curajul să se dea pe faţă şi să treacă la o acţiune hotărâtă, nu aveau nici măcar curajul să ceară socoteală tabacilor care supravegheau cazarma. Colonelul socoti însă că e mai bine să iasă cu trupa afară din oraş, ca să aibă mai multă libertate de acţiune. Dar când să se puie tunurile în mişcare, Toma strigă la tabaci, care se îmbulziră în jurul lui şi se aşezară de-a latul drumului, arătând că numai peste ei ar putea trece tunurile.

Atunci Odobescu înţelese că totul este pierdut pentru ei doi şi. înnebunit de furie, dădu poruncă să se aşeze în curt2 tunurile în bătaie, iar soldaţii să ia poziţie de luptă.

Intre timp trimise vorbă lui Ion Brătianu, amintindu-i încă o dată că-i fusese praporcic în regiment, să vie să limpezească situaţia, fiindcă dacă-i ameninţat cumva, el bombardează Bucureştii. Să se retragă neîntârziat poporul din faţa cazărmii.

Brătianu fu găsit numaidecât şi veni, dar văzând că e prea mâniat ca să-1 împace el singur, că înfruntarea dintre colonel şi popor e legată de mari primejdii, alergă cu o trăsură la sora nevestei lui Odobescu, ca ea s-o caute şi s-o roage pe aceasta să se ducă la cazarmă, să-1 liniştească pe colonel, iar el alergă la mitropolit cu aceeaşi trăsură, o. ^ să-l aducă să împrăştie mulţimea.

Intre timp se trăsese un foc de pistol din cazarmă şi mulţimea începuse să arunce cu pietre.

Af stasia, sora Catinchii, alergă fierbând de spaioă spre bisciica Icoanei, să dea de veste soţiei lui Odobescu despre cele cc se întâmpla la cazarmă şi să-i spuie că oştirea e gata să tragă în popor. Casa lui Odobescu era chiar peste drum de biserică, în fundul unei curţi vaste, fără grădină şi făcută parcă din bucăţi, pentru că tot fusese sporită cu timpul prin adăugiri succesive, cumpărate din vecinătate, mai ales spi'e fund, ca să se mărească grajdurile şi şoproanele, căci colonelul avea nu numai caleaşca şi trăsuri, dar şi numeroşi c; ii de călărie. Casa de locuit era în mijlocul curţii, iar în siânga ei. Ia poarta cea mare, erau nişte căsuţe vechi, în care loeuiau câteva rude sărace. Se tot gândeau să Ie dă-râme, cocioabele astea, ca să facă o casă mare chiar la uliţă, peste drum de biserică. Intre plănui ile gospodăreşti ale soţiei şi întie deprinderile mililâroasc ale colonelului, casa părea deocamdată mai mult o cazarmă, atât de plină de solr daţi era curtea, unii slujind în casă, alţii la grajd şi la trăsuri, Iciţiva la caii dc călărie. O cocioabă, lipi^) poartă spre mai-Idanul cel mare al Icoanei, era un ao i corp de rrnrdă, Ităci nu oricine putea intra în curtea şefului oştirii. I – Va fi iar o mare nenorocire, Tincuto. O să se verse par sânge. Şi Anastasia căzu în genunchi în fata icoanei RIaicii Domnului, îmbrăcată în argint, deasupra căreia ar-Idea o candelă cu cupă roşie, tinulă cu arc. Maica Domnului, ¦Bi milă de noi. Ajută-ne. pi ea. sfânta.

I Catinca Odobescu. o făptură înaltă şi fiumoasă. dar prea iklabă, cam bolnăvicioasă, cu ochii negri în ccarcăiie, îndura Idin ce în cc mai greu felul aspru al colonelului, mai ales ¦după n. î rea celor d () i băieţi, când sănătatea ei se şubrezise, H^beea ce nu-i plăcea omului alit de milităr*xs. ¦ 1 Era fata doctorului Constandinache C; om dc luima, ' fire neobosită, un adevărat binefăcător ai celor din jurul

Rău (e cel care. prin tiuda şi cc^ntributia lui. în păite. a în-iinţat spitalul Filantropiei, fiind, dealtfel, un medic foarte ăutat). Murise ca un soldat pe câmpul de luptă, prin lo2u, ngrijind bolnavii de hol (; ă. de la care a şi luat boala. Bunicul ei fusese doctorul Dimitrie Caracas. întemeietorul me-ijA^icinii româneşti, medicul oraşului Bucureşti şi al spitalului ^^antelimon, unde i-a urmat, la moailea sa. în lo04, feciorul lui. De la bunicul şi de la părintt^le (i moştenise această femeie de o sensibilitate pulin obicinuită şi. e drepl, puţin cam dezorr i drap aure o fie 5ă cauto oricând şi oriunoe suferinţele pe care le vedea.

Gincâ „-ar putea întâmpla din nou o vărsare de sânge

0 zdrobea. Începu să se îmbrace în grabă.

— Mă duc la el. ^^ă duc la cazarmă.

Dar aci Anastasia, fără nici un soi de lojfică. se ridică speriată în picioare

— O să se supere. Ştii cum ni place să se ameatjce nimeni într-ale lui.

— Poate să mă calce în picioare. poale să mă zdrobească. Dar trebuie să-1 împiedic să mai înfăptuiască iar greşeala pe care a făcut-o. Am să iau şi copiii cu mine.

Ceru pe fereastră unui soldat să puie caii la o caleaşca şi strigă copiilor să se îmbrace grabnic, căci vor merge cu ea

După ce trecu podul de la Mihai-Vodă, trăsura se apropi. numai la pas şi din ce în ce mai grexx de caana*mi, din pricină că uliţa era plină de oameni Catinca Odobescu era insă foarte cunoscută şi iubită, căci toţi ştiau cine fusese tatăl ei, aşa c.

1 se făcu totuşi încet-încet loc. Un negustor, un sobar, pa-re-se, ori coşar, atât de smolit era la faţă, îi stri. ^â însă cu un glas aspru şi poruncitor:

— Spune-i smintitului dimaitale să să potolească. D. nu. va fi rău de cl. Uite, norodul şi*a pierdut răbdarea. II va sfâşia în bucăţi.

Catinca făcu un semn împăciuitor, aiirâzând îndur^iw. a '- Nu. nu. fiţi fără teamă.

Era încă înainte de amiază. O arşiţă 9I un zăduf înăbuşi tor toropeau totul. Aproape de cazarmă, caleaşca s-a oprir căci din pricina mulţimii nu se mai putea înainta, iar Ode beasca – aşa o saluta cu simpatie poporul – se îndrepta greu spre curtea cazărmii.

Când o văzu venind pe jos, dinspre poartă, cu copiii după ea, Odobescu fu cuprins de o furie turbată. O aşteptă cu mina stingă încleştată pe garda săbiei, şi cu şapca în mâna dreaptă, căci nu mai putea s-o ţie în cap din pricina căldurii.

— Muiere nebună, ce vrei? ce mai vrei?

Ea îi căzu în genunchi acolo în mijlocul curţii. Ochii îi erau mari de spaimă şi i se despletise părul negru şi bogat peste umeri.

— Nu ţi-am cerut mcioduLâ ceva atât do greu ca actnn. Ştiu. dar nu poei induia gândul că va fi iar vărsare de sâng Ah. Nu uita. sângele cere sânge. lancule, te implor. pentr ^ numele lui Dumnoveu, ascultă glasul norodului

I vă ikCă

Cu vocea lui toată din fălci şi repezită în cerul gurii, stridentă uneori ca un ţipăt de femeie şi foarte pătrunzătoare, voce de om obicinuit să comande sonor în faţa frontului, Odobescu începu să urle la ea, în timp ce toţi din jurul lor, soldaţi şi ofiţeri, priveau înmărmuriţi:

— Furca. muiere, furca! Nu te amesteca în politică.,.

— Pentru binele tău. te rog în genunchi. Gândeşte-te la copiii noştri.

Fu cuprins de o furie şi mai turbată, căci dintr-o dată ăzu în soţia sa un duşman. Minte întortocheată, el înţelesese ea voia să-l îndemne să se predea, chiar dacă ar fi fost ca pe urmă poporul să-l sfâşie.

Muiere ingrată. Tu ai voi să mă vezi în ocnă. Dar nu, de ar fi aşa, nu m-aş linişti până ce nu aş călca mai întâi în sângele tău. Şi a început s-o lovească peste faţă cu şapca încărcată de fireturi, julindii-i obrajii palizi, înfrântă, umilită, strângând copiii la piept, femeia primea cu resemnare loviturile pe care i le dădea cu şapca peste obraji, ca şi cum ar fi pălmuit-o. De ruşine nu îndrăznea să ridice capul.

Maiorul Lăcusteanu îşi luă ininoa în dinţi şi, aşezându-se între ei, cu spatele la colonel, o ajută să se ridice în picioare. Ea a privit rătăcită în jurul ei şi s-a îndreptat abătută spre poartă, cu cei doi copii de mână. Mulţimea, care văzuse de la gard ce se întâmplase în curtea cazărmii, a primit-o cu apostrofe de prietenie, cu urale, strigând: trăiască Odo-beasca!' O ţigancă bătrână, care fusese lipită de poarta ca-zăi^mii, strigă după ea:

— Ăstuia să-i pui şoricioaică în mâncare, maică. E păcat d-aşa mândreţe dă femeie ca să îndure atâta! I în curtea cazărmii soldaţii pe companii răzleţe aşteptau picordaţi, pe când de-afară zece mii de oameni priveaţi, strigau, zvârleau cu pietre, dar rămâneau pe loc, Toma îşi pierdu în cele din urmă răbdarea:

— Ce facem, mă tabacilor? Aţi adormit? Hai să sfârşim odată.

Licsandru Hergă strigă şi el:

— Ce-o fi o fi.

Împreună cu Gligore, frate-său, care de două săptămâni ¦rătăcea prin Bucureşti căpiat de bucurie, ca un soldat întors slobod în sat la el, proptiră mâinile mari ca lopeţile în gardul de uluci pe care, împingându-1, îl năruiră în bună parte ba pământ, înspre curte.

Odobescu urlă cu vocea lui subţire şi stridentă către Lăcusteanu:

— Pune toboşari să bată adunarea regimentului în coloane. Să se aprindă fitilurile tunurilor.

Lăcusteanu înţelese că Odobescu vrea să atace prin îm-pungerea cu spăngile şi, bucuros că i se adresează lui, peste capul lui Solomon, aşeză în câteva clipe regimentul în coloană, dar porunci scurt şi încărcarea puştilor, căci în înfrigurarea lui auzise gi'eşit că Odobescu i-a spus să comande şi încărcarea armelor.

Un lung fior trecu peste muUimea care încremeni, în aşteptare. O tăcere de moarte cuprinse totul. Chiar dacă n-ar fi tras toţi cei aproape două mii de oameni ai regimentului şi totuşi măcelul ar fi depăşit cu mult ne cel de la 19 iunie. Toma, încleştând pumnul, încercă să păşească peste ulucile culcate la pământ, dar trosnetul lor făcu tăcerea şi mai grea. întoarse capul şi văzu că dinapoi nimeni nu-1 urmează. Soldaţii mânuiau aspru, mai departe, complicata încărcare a armelor cu patroane. Miile de oameni aşteptau mereu încremeniţi.

Din spate el auzi deodată glasul ţipat al lui Scarlat Turnavitu, care, trecând şi el peste gardul trântit la pământ, scosese basmaua roşie şi, fâlfâind-o ca un steag, căzu în genunchi, strigând cu un soi de frenezie deznădăjduită către soldaţi:

— Nu trageţi, fraţilor! Nu trageţi. Nu ne omorâţi că pentru voi am făcut revoluţia, pe voi am vrut să vă mântuim de robie. să vă dăm drepturi. să fie libertate. înţelegeţi voi, libertate! Voi, fraţii noştri. căci fraţi suntem cu toţii! Şi totuşi parcă din senin glasul lui umflat şi teatral picura lacrimi. Începu să-şi şteargă ochii cu basmaua roşie.

cj,? i][opriseră din încărcatul armelor şi priveau mai m. [i pe omul acesta care părea că nu-şi dă seama unde se găseşte. Atunci Solomon răcni înfuriat:

— Mă mârlanilor. ce-aţi încremenit ca proştii? Nu ascultaţi propaganda crailor, căci scopul lor este să ia moşiile proprietarilor şi să le dea clăcaşilor. Auziţi voi? Vor să ia ' 1 o; iile propriei arilor.

Un caporal lipi zgomotos călcâiele st”mL; ă. nşn în poziţia de dii^pţi:

— Să trăiţi, domnule polcovnic, dacă ar fi aşa, n-ar fi prea urâiă treaba asta.

Soldaţii ciuliră urechile, uimiţi de îndrăzneala caporalului.

I cu

Lăcusteanu, care îl ura de moarte pe Solomon, găsi prilejul să-i trâiitească iarăşi o vorbă drept în faţă, nernairespec-tind ierarlna şi disciplina milita^ă:

— 3ra^/o, polcovnice, frum. os discurs le-ai ţinuit. Ai auzit ce-au spus? Dacă tăceai, filosof rămâneai, cum spun grecii. Mai bine dă poruncă să se aprindă fitilurile tunurilor, cum a ordonat şeful oştirii.

Solomon îşi muşcă înciudat mustaţa şi spuse răcnit căpitanului din artilerie să poruncească aprinderea fitilurilor ¦ tunuri.

Primejdia era foarte mare, căci tunurile erau încărcate cu.: itralii, adică fel dc fel de rupturi, cuie, gloanţe, care explodau chiar la zece-douăzeci de pa^i, împrăştnnd înainte sute de proiectile care sfârtecau totul. La depărtare mică, erau mai ucigătoare decât obuzele.

Atunci se desprinse din afară, dintre cei trei preoţi care veniseră împreună, popa Ambrozie, cel de la Episcopia Buzăului. Roşcat la faţă, cu barba însă neagră, cu firul tare, vădit, cu ochii mari şi nasul turtit, el întinse crucea ridicată spre tunurile ale căror fitiluri sfârâiau.

— La o parte, popo, că te fac scrum tunurile, nu înţelegi, blestematule? strigă Solomon Ia el.

— Pentru ce să mai trăiesc când voi călcaţi crucea căreia jiiă închin, crucea lui Christ. cârc ne dă soare şi apă. Şi începu să păşească drept înainte, plin de hotărâre, spre tunuÎile din mijlocul curţii. Toţi îl priveau înfricoşaţi. Ajunse N faţa unuia dintre ele, încalecă, aşa cu anteriul pe el, pe ţeava şi rupse fitilul.

i. Fu aiuns din urmă de Scarlat Turnavitu şi de arhimandritul loasaf, care în câteva clipe fură şi ei lângă tunuri, ru-pând fitilurile.

Era, dealtfel, limpede că de-acum încolo soldai ii nu vor mai trage, de vreme ce au putut privi nedumeriţi ca la un spectacol.

Un ofiţer de artilerie încălzit prea rău, cu fălcile încleştate, cu sprâncenele negre aduse pe ochi, nu mai fu în stare să ^e ţie în făgaşul clipei şi să-şi dea seama de prefacerea în-tâmplată. Se repezi la popa Ambrozie, scoţând pistolul cu

Îouă cocoaşe şi urlă ca ieşit din minţi: ' – Dă-te jos, boaita dracului, că-ţi sfărâm creierii! Cum popa Ambrozie, tot atât de încleştat, nici nu-1 auzea, ofiţerul descarcă pistolul spre el, dar nu-1 nimeri. Călare pe tun, cu crucea în mină-ntinsă, popa nu auzise nici pocnetul pistolului şi se pregătea să vcarbească mulţimii, fără să bănuiască nimic dih cele ce se întâmpla în spatele lui. Atunci ofiţerul, parcă ruşinat şi furios că nu-1 nimerise, îl apucă de coada împletită la ceafă şi, cu degetul pe doilea trăgaci, se pregătea să apese, când cu o sprinteneală de sălbăticiune, Scarlat Turnavitu, care era pe tunul vecin şi văzuse totul, sări drept în spatele ofiţerului, prinzându-i şi sucin-du-i mâna dreaptă în care ţinea pistolul. Arma se descărca în sus şi ofiţerul se zbuciumă zadarnic în braţele profesorului, îl potoli numaidecât Licsandru Hergă, smucindu-1, cu mina stingă doar, şi zvârlindu-1 într-o parte, de făcu doi paşi de-a-ndăratelea, ca un om beat, şi, căzând pe spate, se lovi cu capul de roata tunului. Scarlat Turnavitu avea urechea şi părul pârlit de praful de puşcă din descărcarea pistolului, iar din sfârcul urechii îi picura sânge: dar nu se potoli, căci mei nu ştia că a fost atins. Se urcă iar pe tun şi începu să vorbească mai înflăcărat, cu un glas umflat şi teatral:

— Nu ne omorâţi, fraţilor. Nu trageţi, fraţilor. Sunteţ? şi voi fiii patriei. Ascultaţi glasul lui Mircea, al lui ŞLefan cel Mare, al lui Mihai Viteazu. şi alte vorbe, tot atât de anapoda legate. Scoase basmaua roşie şi se şterse cu ca p-frunte, pe ureche, căci credea că şiruirea de pe ureche e d' năduşeală. Redingota lui cafenie, scurtă până mai sus de genunchi, se descheiase, şi gulerul alb i se ridicase la spate în timp ce luptase cu ofiţerul, bărbuţa bălaie ieşită bot era înflăcr. rată, parcă nu-şi dădea seama de nimic şi r^en'v cula mt ju vocea tot mai umflată. Toată lumea îl c. i însă înmărmurită, căci în clipa asta cele mai absurde fraze căpătau, prin el, un sens şi copleşeau.

Soldaţii, tulburaţi, lăsară armele jos şi în mulţimea năvăli peste ei, îmbrăţişându-i. Scarlat Turnavitu văzând că doi inşi îl duceau prins pe ofiţerul care trăsese, iar alţii Ii dădeau pumni în cap de-1 umpluseră de sm^o, c^i-r^wf^ la ei:

— Fraţilor, lăsaţi-1 acum. în clipa asta, ca să zic sublimă! Că eu aşa zic, că e sublimă! E clipa împăcării! Să ne împăcăm cu toţii. Lăsaţi-1 slobod.

Axente Sever, care fusese în fruntea tabacilor, dar nu sărise nici pe tunuri, nici nu se avântase în învălmăşeală, se apropie cu popa Dumitru, Deivos şL Dincă Bălşoiu de arhimandrit, ca să se sfătuiască ce e de făcut, fiindcă tot nu se vedeau limpede gândurile lui Odobescu şi ale lui Solomon. îl strigară şi pe Scarlat Turnavitu. Pupa Dumitru, care nu mai câteva clipe eoo

I avea acum ochi decât pentru acesta, se duse şi-1 luă de mână, poftindu-1 spre ceilalţi. In timp ce dascălul asculta ca de pe altă lume ce spunea Axente Sever, ce trebuie făcut ia seara asta, popa îi luă basmaua şi-1 legă la ureche, înfăşu-rându-i capul.

Se auziră de dincolo de ulucile care mai răm. ăseseră în picioare strigăte şi huruituri de trăsură. Lăcusteanu văzu mirat lumea dându-se la o parte. Era careta mitropolitului, pe care o cunoştea, înhămată cu patru cai. Pe scări, ţinân-du-se cu o mină, erau câţiva târgoveţi revoluţionari, alţii erau pe capră şi deasupra caretei, iar între ei Ion Brătianu. Maiorul făcu semn cu sabia scoasă către Odobescu, care sta în faţa cancelariei, cu un picior îndoit, proptit pe o laviţă, nchotărât, nemaiştiind parcă în ce fel să se descurce, căci era limpede că în câteva clipe soldaţii se vor înfrăţi cu poporul. Când îl ghici prin fereastra caretei pe mitropolit, fu fericit şi comandă el însuşi, cu glasul lui strident şi pătrunzător:

— Regiment. în genunchi!

Neofit coborî din careta sprijinit de Ion Câmpineanu şi, cu om. oforul arhieresc în jurul gâtului şi pe umeri, înainta prin faţa soldaţilor, care puseseră un genunchi la pământ, blagos-lovindu-i şi spunându-le să se înfrăţească cu poporul. Ceea ce se şi întâmpla numaidecât, căci în câteva clipe miile de oameni erau în curtea cazărmii, năvălind şi îmbrăţişându-se cu soldaţii, punând stăpânire pe tunuri şi pe cazarmă.

Lăcusteanu văzu înfuriat că mitropolitul, Odobescu, Ion Câmpineanu şi Ion Brătianu s-au tras într-un colţ, la un capăt de masă de umbrar, nedată la rindea, dintre cele la care mâncau soldaţii, unde statură de vorbă ei între ei o bucată bună de timp.

I – Ce-cr fi vorbind oare. maiorule? Ce mai pun îa ¦cale? întrebă Solomon, care avea cevs de curcan beat.

— Asta o vom afla pe lumea cealaltă, polcovnice. Odobescu, făcând un semn cu mâna înapoi, se desprinse încruntat din grupul celor patru şi chemă pe căpitanul Boboc, dându-i poruncă să aducă numaidecât steagurile tricolore şi cocardele din cancelaria regimentului.

— Solomon! strigă el polcovnicului, punându-i acestuia, când se înfăţişă, o cocardă tricoloră în piept. Să-şi pună toţi ofiţerii cocarde în piept.

loasaf Snagoveanu se întoarse înmărmurit spre popa Ambrozie, pe care poporul il tot aclama cu dragoste, stri-gându-i întruna: Sá trăiască popa Tun!”

— Cuvioşia-ta, să ştii că tilluarul ăsta de mitropolit iar se apucă de jurăminte.

Aşa şi era. Văzând că totul e pierdut pentru ei, cei patru cerui'ă trupei să depuie un nou jurământ pe Constituţie.

Popa Dumitru ţinea să-i spună ceva lui Scarlat Turnavitu şi se tot codea, că nu ştia cum să-i zică: „domnule”, frate”. sau chiar pe nume; nimic nu se potrivea. Se mulţumi deci să-i pună mâna pe umăr, şi-i spuse puţin cam încurcat:

— Eu mă duc mâine dimineaţă la Pasărea, să-i văz pe ai mei. Nu vrei să vii s-o vezi pe Tincuţa?

Rămase o clipă locului încurcat şi aşteptă, închizând ochii mari pe jumătate.

Scarlat îngheţă. I se păru că are năluciri ale auzului şi îşi spuse că e, fără îndoială, din pricina detunăturii pistoalelor. Nu răspunse nimic. Dar popa, văzindu-1 că tace, înţelese că a spus, da” şi adăugă:

— Plecăm mâine pe la cinci de dimineaţă, pe răcoare. Vin cu brişcă să te iau.

Acum dascălul îşi zise că nu mai e nălucire, că e ceva adevărat, cum e şi ceea ce vede în clipa asta, dar asta a fost tot ce a priceput. Altfel lumea se învârlea în capul lui.

A doua zi, joi, 2 iulie, două Proclamaţii ale comisiei interimare, ale guveinului improvizat, vesteau demisia din armată a celor doi colonei care obţineau în acelaşi timp şi paşapoarte şi escortă, să poată părăsi în linişte ţara.

Lăcusteanu se întoarse acasă între ai lui grozav de ţanţoş, dar grijuliu se hotărî ca, a doua zi chiar, să-i pună pe toţi ai lui în trăsuri şi să plece cu ei pe furiş la Braşov. * ' Mom*”ntul ^ descris în Amintirile coJonelului Lăcusteanu, ed cit, p. 183 (n. ed.).

2 SC

CC C

S-S aL

O. ^ k.

< a.

¦Mi – r – r – CS 5. ^ c ir ÜB- – _ 1- 1 – „ ^ o

5 C

L fii s loasaf Snagoveanu se întoarse înmărmurit spre popa Ambrozie, pe care poporul il tot aclama cu dragoste, stri-gându-i întruna: „Sa trăiască popa Tun!

— Cuvioşia-ta, sa ştii că tâiliarul ăsta uuiropulil iar se apucă de jurăminte.

Aşa şi era. Văzând că totul e pierdut pentru ei, cei patru cerură trupei să depuie un nou jurământ pe Constituţie.

Popa Dumitru ţinea să-i ^puriu ccva iax Scarlat Turnavitu şi se tot codea, că nu ştia cum să-i zică: „domnule”, „frate”. sau chiar pe nume; nimic nu se potrivea. Se mulţumi deci să-i pună mâna pe umăr, şi-i spuse puţin cam încurcat:

— Eu mă duc mâine dimineaţă la Pasărea, să-i văz pe ai mei. Nu vrei să vii s-o vezi pe Tincuţa?

Rămase o clipă locului încurcat şi aşteptă, închizând ochii mari pe jumătate.

Scarlat îngheţă. I se păru că are năluciri ale auzului şi îşi spuse că e, fără îndoială, din pricina detunăturii pistoalelor. Nu răspunse nimic. Dar popa, văzându-l că tace, înţelese că a spus „da” şi adăugă:

— Plecăm mâine pe la cinci de dimineaţă, pe răcoare. Vin cu brişcă să te iau.

Acum dascălul îşi zise că nu mai e nălucire, că e ceva adevărat, cum e şi ceea ce vede în clipa asta, dar asta a fost tot ce a priceput. Altfel lumea se învârtea în capul lui.

A doua/. i, joi, 2 iulie, două Proclamaţii ale comisiei interimare, ale guvernului Improvizat, vesteau demisia din armată a celor doi colonei care obţineau în acelaşi timp şi paşapoarte şi escortă, să poată părăsi în linişte ţara.

Lăcusteanu se întoarse acasă între ai lui grozav de ţanţoş, dar grijuliu se hotărî ca, a doua zi chiar, să-i pună pe toţi ai lui în tiăsuri şi să plece cu ei pe furiş la Braşov.

* Momentul h descris în Aminttrile colonelului Ldcuateanu, cd. cit., p. 183 (n. eu.).

MM” tSAPOl SPRE IMMA Ţ

Tot a doua zi, spre seară, Eliade şi Costa'^ ¦ Filipescu P sosiră cu trăsura cu mi de poştă de la Târg şi fură primiţi incă de la; la dc mii de oameni, cu facle în mâini, cu cocarde, iiJiund steaguri tricolore, chiuind.

1 la nAltgerea Rucărului ca sediu al guvernului lâmplarc, căci faima lui de sal singuratic, i i plăcut ochilor era foarte mare. Aşezat acolo unuc ^c auuna izvoarele rc*ci ca gheaţa ale Dâmboviţei ^ aci erau pâraie ailbatice şi Învolburate, pline de pa în singurătăţile ntăcerile de piatră din^tc cei mai maii munţi ai ţarii. PAşa şi culmile Făgâi u spre apus, Piatra Ci la azănoapte şi Bucc^; n mai în laturi, acest sat, dinci„io de!'e nu mai cia altul, aduna şi cl aci cât se putea din bcl-yugul locului. Cas. ^ ¦ Dăm^ şi P*: ul. îo vădeau cele mai – cu t d' „ ru 1 rând deasupra, înco. pridv au mai totd auna proaspăt vărui' dra, lemnul şi rul, fara preţ acolo, erau la ludt liuna oamenilor harnici.

În desagii de pe caii m n, larniţe ca iele, lina şi fruptul că. ^au ' '/. u cu po apa rcpcd (şi b. iad cu… jă, ori ve întregi dc scinduii i ^o. n^'irele de pc P'„r' ^”m. Din jos, veneau în schimb fii şi de bun, i năşi, cum şi borau-u. a că portul de sârb; – 1 uuml (Milor şi mai aUs al r cu fii (le argint şi cu ni: i: uc uu. aii^ic i jjon ' f cel mai aialos din ţară. Se p au uc uul^i asta cu cele înfăţişate de pictorii străini în arătările lor. Chiar în zilele săptămânii, îmbrăcămintea era albă şi curată, căci munca la munte sfâşie straiele, dar nu le prea murdăreşte, noroiul şi praful fiind acolo lucru rar de tot, căci povârnişurile sunt pietroase şi repezi. Aveau şi livezi de pruni, numai atât, căci merele şi perele rămâneau sălbatice, dar mai ales scoteau mult fin, aşa că unii dintre ei eraul călăuzi şi făceau cărăuşie prin singurul loc de trecere peste munte, spre Braşov. Mai mult călare, cu desagii într-o parte şi alta a calului, cu cite cinci-şase cai legaţi în coadă, căci drumuri statornice nu erau, iar trăsurile încărcate străbăteau posadele, tăiau povârnişurile şi treceau pâraiele cu mari pi'imejdii, punând şi ele în unele locuri poverile pe cai. Ceea ce se îndrepta la albia pârâului ori pe râpă, pentru o trecere, era iar năruit de toanele muntelui şi ale zăpezilor, aşa încât data viitoare, ori în anul următor se făcea îndreptare în alt loc, prin viroage cu grohotiş. Dealtfel, de când Dunărea era slobodă şi umblau piroscafcle, mărfuri aproape că nici nu mai treceau pe aici.

În toate privinţele, Rucărul se vădea astfel o aşezare potrivită pentru un guvern care vrea să rămâie liber şi să cheme poporul să lupte, dar, fireşte, luptele înseşi aveau să „ dea mai jos înspre dealurL _.

Cum sosiseră în sat, membrii guvernului şi însoţitorii; lor aşezaseră o tabără pe o sălişte netedă, cam la răscruceai mare a târguiui, acolo unde Râuşorul zvăpăiat şi limpede se^ arunca subt ochii lor, printre aluni, în apele lărgite, peste prundiş, ale Dâmboviţei. Bălcescu ar fi voit ca, înainte de a descinde cu totul în acest târg înconjurat de munţi, să sei alcătuiască un plan de aşezare şi de lucru, căci era vorba oricum să se facă aci un fel de reşedinţă a ţării şi să se puie' pceastă parte a ei în stare de apărare. Până pe la prânz se lămuriră în ce priveşte această aşezare. Închiriară întreg; hanul de la răscruce, cu spatele chiar în malul Râuşorului, închis între bolovani mari cât baniţa, şi mai închinară laj câţiva paşi, peste podul pârâului, o casă lungă a unui fruntas al târeului. Amândouă casele aveau câte un lung rând de^ odăi deasupra, care dădeau toate într-un pridvor de lemn, ce făcea sprinten înconjurul casei, pe două laturi. Odăile dei jos, cu gârlici, erau mai mult pentru nevoile de toată ziua i

I ale casei, dar cele de sus, luminoase, văruite proaspăt, ctr^ paturi de lemn, cu velinţe, icoane şi mese, erau o bucurie a ochilor, ca tot acest sat, cu case şi căsuţe curate şi strânse laolaltă, care susura ca un izvor de sănătate. Rând pe rând, după ce se spălară de năduşeală şi de praful cumplit al celor două zile de călătorie de la Bucureşti încoace, musafirii satului începură să se arate primeniţi şi învioraţi. Nu-i supăra nici ploaia care venea uşoară şi răcoritoare, după arşiţa cumplită şi prăfuroasă a drumului de ieri, nici noroiul, puţin, cât se făcea, fiindcă drumurile erau piezişe şi apa se scurgea repede, lăsând un mâl uşor de praf de piatră, nu de pământ gloduros.

Colinele fumegau, iar norii aburoşi, alburii, se scurgeau din munţii mari de-a lungul văilor împădurite, cum se scurgeau pâraiele, şi din când în când, căpăţâna stâncoasă, din marginea satului, a Ghimbavului se făcea nevăzută, de parcă nici n-ar fi fost, iar cerul cobora deasupra lor, ca un cort umed de pânză curată.

Ieşind din odaia lui, după ce îşi schimbase hainele, Nicolae Golescu îl văzu pe Bălcescu, cu pelerina pe umeri, privind lacom departe, spre apus, culmile până la cer ale Păpuşii şi ale Iezerului, care treceau într-unele locuri mult deasupra norilor, cu verdeaţa lor umedă.

— Simţi că trăieşti aci, în creierii munţilor, frate Bălcescule. Ia uite. şi arătă jos în vale câteva rucărence tinere şi rumene, cu pălării bărbăteşti în cap peste marame. Hai, ce zici? Şi fostul colonel se întinse cu poftă. Să ştii că muntele ăla, şi arătă spre Ghimbav, e plin de urşi, dar nimeni nu se poate apropia de el din pricina prăpăstiilor. Află că nu mă las până când nu voi organiza o vânătoare! Şi dându-şi seama că a fost frivol, se întregi: Ca să fim de folos oamenilor.

Ştefan Golescu, rezemat de un stâlp, sorbea câte puţin dintr-o cană albă lapte proaspăt muls.

— Hei, va trebui să facem ceva. ceva, dar nu ştiu dacă vânătoarea ta, Roşcatule, ar putea fi de folos. Uite cum caută oamenii la noi.

Oamenii se uitau simplu şi cuminte, numai că nu văzuseră niciodată atâţia boieri odată în satul lor. Dar în faţa casei lui popa Baştea erau legaţi de gard vreo patru cai mărunţi cu tarniţele pe ei. Aşteptau să li se puie în spate desagii pentru purtat sarea la stânile preotului, care era foarte bogat. Era prieten cu Bibescu, şi oamenii de la cai erau oamenii lui, care, îndemnaţi de popa Baştea, căruia fostul domnitor îi trimisese chiar ieri un călăreţ cu ştui şi îndemnuii, aţâţau satul împotriva pribegilor.

Asta o simţiseră numaidecât Ştefan Golescu şi mai ales Tell.

Ceea ce nu pricepeau ei şi aveau să mai discute faptul şi în zilele următoare este cum se dusese atât de repede, de necrezut de repede, vestea plecării lor, în toată ţara, ajun-gând pas cu pas înaintea lor. Mai târziu, Nicolae Golescu avea să poruncească o cercetare mai îndeaproape a acestei ciudate întâmplări. Totuşi nu ar fi fost pentru nimeni greu să vadă, numai privind convoiul lor cu atâtea carete, că sunt oameni fugiţi, că nu e lucru curat cu ei„, cum spuneau unele unelte boiereşti. Dar, fireşte, cum a putut afla Craiova, ba şi Târgu-Jiu, chiar în ziua de 29 seara, despre fuga guvernului în zorii zilei din Bucureşti e altceva „şi e într-adevăr de mirare. Cel mai puţin mirat fusese totuşi Bălcescu, care ştia că asemenea ştiri se răspândesc ca focul, atunci când are ce arde.

De jos, din ploaie, unde umbla cu capul gol, dar cu mundirul pe el, Magheru le făcu un semn amical, apoi se urcă şi el pe scara de lemn alb, ca nou, care trosnea subt greutatea lui.

— îţi place ploaia, căpitane general? întrebă Nicolae Golescu.

— După arşiţa şi praful de ieri mi se pare o bine-cuvintare.

Era într-adevăr o ploaie uşoară ca o părere, parcă luminoasă, şi mai ales era aerul tare al înălţimilor, pe cai^e Bălcescu îl trăgea cu nesaţ în piept, cum trage un fumător aroma ţigării, Dinlr-o odaie de la capătul pridvorului ieşi numai în jiletcă Rosetti. cu barba snop şi ochii albaştri, bulbucaţi.

— Aş sta aici tot anul. fraţilor.

— Avem să şi stăm, îi spuse îngândurat Bălcescu. Şi trebuie să ne apucăm numaidecât de treabă.

— Dar dacă ne cheamă în.'ipei poporul la Bucureşti? întrebă candid Rosetti.

Tuturor li se păru de necrezut o asemenea posibilitate şi zâmbii ă unii către allii, ridicând din umeri:

Se cunojtşte că ai fost poet, frate Rosetti, fu de părere Nicolae Golescu.

A_A.

Dar peste câteva minute, când Bălcescu se duse de-a lungul pridvorului ca să privească şi în partea cealaltă, spre Piatra Craiului, fu ajuns de Rosetti, care-i vorbi cu gravitate:

— Ascultă, Niculache, eu te întreb serios, ce-am face dacă ne-ar chema înapoi poporul la Bucureşti?

Bălcescu zâmbi, puţin încurcat:

— Ce să facem? Ne-am întoarce, bineînţeles, dar nu mi se pare atât de apropiat acest lucru.

— Dar dacă s-ar întâmpla asta. nu crezi că ar fi mai bine să iasă din Guvernul provizoriu Magheru şi Tell, ca să scăpăm de generali şi să intre în locul lor Ion Câmpineanu şi Kretzulescu?

Bălcescu ridică iar din umeri:

— Vorbeşti copilării, frate. Şi îşi pierdu privirea departe spre stâncile sălbatice care ascundeau izvoarele Dâmboviţei.

Se aşezaseră mese mici ici-colo, prin pridvoare, când sosiră nişte călăreţi din Câmpulung cu steaguri şi cocarde tricolore, chiuind, strigând sălbatic: Trăiască revoluţia”.,. Mai toţi erau în straie de munteni târgoveţi.

Aşa aflară membrii guvernului că a şi fost răsturnată căimăcămua.

Veselii şi mândrii vestitori îi zoreau să se pregătească d' Ijlecare, fiindcă de la Câmpulung vin în urmă trăsvu'i şi cai de schimb, ca să-i ia pe sus.

— Reacţionarii ce zic, Şlefănache? întrebă Alecu Golescu, care cunoştea bine Câmpulungul, pe un bărbat mustăcios, cu nădragi de ţară albi, dar cu jiletcă.

— Păi, să vedeţi, i: ăspunse cel întrebat. Şi dc noi spune lumea că suntem reacţionari. că, să vedeţi, când am văzut că am primit ordin de la căimăcămie. ce era să facem? ne-am supus şi am dat jos steagurile. Acum tare ne-am bucurat c-a venit ordin să le punem iară.

Ţinură pe loc un consiliu, ca să hotărască fără întârziere ce e de făcut. Lipsea num.ai Tell, care, fiind cu nevasta şi copiii, închiriase numai pentru el o căsuţă cu ceardac mare, ' în sus pe uliţa care mergea spre Păpuşa, de-a lungul Riuşo-rului bolovănos. Trimiseră să-l cheme. Dar nu vru să vie. Se duse atunci Aristia, care de-abia il înduplecă să se arate.

Da* nu veni îmbrăcat în uniformă, ci în straie nemţcjii Afij^ă uimiţi că el nu se mai socoteşte în puvern, că are de gin^ să rămâie pe loc şi că o să treacă în Transilvania.

— De ce? întrebă uimit Magheru. Ştefan Golescu izbucni furios:

— Nu, asta nu se poate, frate, nu se poate sub nici un cuvânt. Am jurat că niciunul dintre noi nu se poate retrage şi nu poate părăsi lupta pentru cauză, până când nu ne părăseşte cauza pe noi.

— Dar nici nu poci rămme în guvern alături de snin-inconsecvenţi şi perfizi, spuse posomorit şeful oştirii. Azi, miercuri, se împlinesc trei săptămâni de când am ridicat steagul la Islaz. Aflaţi că îmi ajunge.

Erau tot în ceardacul casei în care trăsese şi Bălcescu, deşi ploaia se înteţise şi-i ajungeau din când în când picăturile ei călduţe. I i |

— Şi cine sunt aceşti su; i perfizi? Întrebă încruntat Bălcescu.

— Rosetti şi Brătianu, răspunse Tell, fără ocol, privindu-l în ochi pe cel învinovăţit, care asculta palid.

Şi apoi arătă pe larg ce-1 face să creadă asta Rosetti şi UUM Brătianu, care demisionaseră din calitatea lor de secretari | |^ ai guvernului şi nu cedaseră cu nici un preţ stăruinţelor celorlalţi de a-şi retrage demisiile, s-au întors totuşi, aşa de la ei, nechemaţi, în momentul în care au fost arestaţi Solomon şi Odobescu; osteneala pe care şi-au dat-o ca să-i dezvinovăţească în faţa poporului, Rosetti luându-şi asupra lui în acest scop redactarea Proclamaţiei, relaţiile lor neîn-^trerupte cu Odobescu, opunerea lor la orice măsură care ar *fi dus la judecarea grabnică a celor doi. Le aminti că Solo-moni, în timp ce era arestat, i-a chemat, pe Magheru, pe Eliade şi pe el, pe Tell, mărturisindu-le că la 19 iunie au fost înţeleşi cu Brătianu şi Rosetti. Cine a adus în ultima clipă, de la consulul englez, falsa ştire despre intrarea trupelor străine în ţară? Rosetti! Cu ce scop? Ca să împingă guvernul la o greşeală compromiţătoare, ca să-1 facă ridicol.

Bălcescu îi ceru lămuriri mai de-aproape.

— Bine, foarte bine. Şi Tell îl luă de nasturii surtucului. Cine, după ce a adus luni seara – cu gesturi de spaimă – I k vestea că ostile străine sunt numai la două zile depărtare I i de capitală, a redactat Proclamaţia către popor, prin care I se vestea plecarea guvernului? Rosetti. O scrisese acasă şi o învăţase pe dinafară. Cum îţi explici dumneata că ăl mai

I bun prieten al lui Rosetti e singurul membr: ^ al guvernului, în afară de mitropolit, care a rămas în Bucureşti şi a figurat apoi în noul guvern? Nu-i aci complicitate?! Totul, domnule Bălcescu, a fost pus la cale.

Dar Bălcescu, deşi tulburat de violenta acuzării, îi răspunse că deocamdată nu e în măsură să judece. Prima lui impresie fu insă că era o rivalitate între cei care, trădând idealurile revoluţiei, trăgeau fiecare apa la moara lui. So-fioti că e bine să ia în apărarea lui Rosetti: r – Socot că prietenul nostru Tell nu are dreptate. Cele arătate de el, şeful oştirii, sunt numai prepusuri neîntemeiate de fapte.

1^ Stăruiră toţi pe lângă Tell să-şi îmbrace uniforma şi să-şi pună eşarfa de revoluţionar.

În timp ce ţineau acest consiliu, aşa, afară în ceardac, se ivi dinspre Dragoslavele o caleaşca cu sase cai, care trecu toroape în goană pieptişul luminos şi vadul Dâmboviţei. m Când ajunse la răscruce, coborâră din ea colegul lor Gheorghe Niţescu, însoţit de Fâorian Aaron, administrato-de Ilfov. Le aduceau proclamaţiile guvernului interimar Psciăsori personale pentru unii din ei. Nerăbdător, il puseră pe Gheorghe Niţescu să povestească ce s-a întâmplat în cantată de alaltăieri de dimineaţă, de când părăsiseră ei Bucu-ptii.

Între timp, Tell desfăcuse scrisoarea personală pe care Ib adresa mitropolitul şi în care îi arăta că pentru liniştea Pffii îl sfătuieşte păi'inteşte, numai părinteşte, să-şi dea demisia din guvern. Când Tell izbucni furios impotrivar^fatu-! în neruşinat, Magheru desfăcu şi el grăbit scrisoarea pe e i-o trimitea tot mitropolitul. îl sfătuia şi pe el, tot părinteşte, şi tot pentru liniştea ţării, să-şi dea de asemenea lemisia din guvern. Pe căpitanul general îl pufni râsul:

— Vedeţi ce ne face popa ăsta dacă nu l-am ras de barbă, iu l-am tuns şi nu l-am trimis la mânăstire?

A| Bălcescu primise şi el o scrisoare de la Deivos. Trecu o mpă în odaia lui ca să citească în linişte, dar peste câteva Tiinute ieşi nebun de furie şi se năpusti asupra lui Rosetti, ncercând parcă să-l sugrume. Era atât de aprins, că parcă lici nu putea vorbi, parcă se înăbuşea. Mâinile îi erau atât le încleştate în gâtul celui învinuit, că păreau ca nu se vor Eai putea desface. Abia când fu nevoit să răsufle, se auzi Tivântul plin de silă:

— Trădătorilor. trădătorilor.

Cei de faţă fură uimiţi de această bruscă schimbare a lui Bălcescu, dar înţeleseră când acesta le arătă că Brătianu s-a întors în capitală, fără frică de reacţionari, că a avut sfaturi tainice cu Odobescu de câteva ori, că a acceptat modificări ale Guvernului provizoriu şi numai silit de popor a renun-t'^t la ele. Toate astea i le scrisese în grabă Deivos, Rosetti recunoscu în cele din urmă că aparenţele, cum zicea el, sunt împotriva lui, dar că se vor convinge în curând, pe bază de faple^ că el e un tovai'ăş loial. _ ^

Şedinţa de a doua zi a Guvernului provizoriu se ţinu la Bucureşti, în Palatul Administrativ. Bălcescu puse din nou cu încăpăjinare problema programului de realizări urgente, întâmpinând aceeaşi rezistenţă din partea colegilor lui, care tot ieşeau în balconul palatului pentru ca să fie văzuţi dd poporul bucureştean, ce nu mai contenea cu uratele. Bălcescu privea, liniştit acum în adâncul sufletului său, care, neştiut, tot fusese pradă îndoielilor, căci fusese nevoit să lupte cu amintirea mulţimii asmuţite din marginea Târgoviştei. Toată curtea cuprinsă intre bornele cu lanţuri dintre palat şi Vornicie era ticsilă: foia lumea şi pe Podu Mogoşoaiei, era căţărată pe carele iniei cu un cat deasupra prăvăliilor, înghesuite unele într-altele de pe pa.'tea cealaltă a Podului. Mulţi erau agăţaţi de frasinii din curte, ori de felinare. Aduseseră steaguri şi ghirlande de frunziş verde.

Magher-u, care parcă se simţea prea înalt în balconul îngust, se trăsese spre uşa cu două canaturi, care era de fapt o fereastră, dar se trezi că acoperă pe Bălcescu, care privea dinapoia draperiei roşii.

— Ce zici, domnule Bălcescu, e poporul cli noi? Şi-i strălucea ochii mari de mulţumire.

— Au fo.st grele şi încărcate aste trei săptămâni, fu de părere Nicolae Golescu, care, amintindu-şi, vesti cu un soi de uimire tulbure: Astă-seară, vineri, se împlinesc trei săptămâni de când am luat puterea. trei săptămâni cât trei ani.

Eălcevscu nu-i răspunse numaidecât. întârzia parcă apăsat de gânduri, apoi îl privi, cu faţa gravă:

— Poporul bucureştean a mai făcut încă o dată revoluţia lui. A fio din nou pentru a treia oară. Să-1 scutim s-o mai facă incă o dală.

f Vineri dimineaţa, Scarlat Turnavitvi, după o ncapte de nerăbdare şi insomnie care i s-a părut fără sfârşit, il aşteptase zadarnic pe popa Dumitru să vie să-l ia cu brişcă. Se îmbolnăvi de întrebări, de presupuneri de tot felul, de bănuieli cu dedesubturi Ameţise de atâta frământai^e, de parcă l-ar fi ars cu vin otrăvit pe dinlăuntru. Nu mai încăpea îndoiala că popa se răzgândise şi, furios pe el însuşi că l-a poftit să-i vadă fata, nici măcar nu se mai gândise să-i trir mită vorbă că nu-1 mai ia la vie, nici nu gândise măcar că împrejurarea merită oboseala unei minciuni cuviincioase. Stătu acasă până la prânz, aşteptând, zicându-şi că poate doar întârziat cine ştie unde. Pe la prânz, înnebunit de pândirea seacă, nemaiputând nici să se plimbe ca înti^-o cuşcă prin odaie, cu urechea ţintuită de portiţa de la uliţă, cum. făcuse toată dimineaţa, Scarlat Ti: u^navitu se hotărâse să plece de acasă, să se ducă oriunde, să alerge până, va cădea jos, mort de istovire, ca să nu mai ştie de nimtic. îşi zicea, otrăvit de zbucium, că luni de zile fusese liniştit, amorţit mai Dine zis, împăcat cu gândul că, deocamdată – Dumnezeu jtie până când – nu o va mai vedea. Şi acum popa rupsese Eaşa însângerată de pe rana inimiii lui. Trebuia să facă neapărat ceva, să-şi scoată din minte întâmplarea, ca să nu-şi piardă minţile cu totul. De ureche nu mai ştia nimic, nici năcar că locul începuse să prindă cheag, să se usuce.

Umbla, aşa, în neştire pe la Sfânta Vineri, când se văzu strigat dmtr-o birjă de Ion Brătianu; acesta se opri lingă |I şi se coborî să-i vorbească. Nu a înţeles prea bine despre e vorba, dar i s-a părut că l-a certat că de ce nu pleacă ¦mpreună cu Steriade, directorul Departamentului Trebilor iin Lăuntru. A spus, da”, cu buzele arse, fără să mai întrebe mde să plece, şi a luat-o razna spre oraş. în realitate. Bră-; ianu îi spusese că i-a dat ordin lui Steriade. în numele Ilomisiei interimare, să-l numească pe dascăl, prin decret contrasemnat de el, administrator la Slam-Râmnic, care decret, spusese el, a şi apărut azi în Monitorul român. După: e se căutase în buzunar, secretarul îl găsise şi i-1 vârâse ntre surtuc şi vestă. Până la urmă, către cinci după-amiază, loaptea nedormită şi alergarea aiurită îl doborâră şi se în-oarse acasă, unde se trânti pe pat şi adormi buştean. îl dcş-eptă pe la opt pe înserate slujnica proprietăresei, care-l: gâlţână bine, până când izbuti să-l trezească.

— A venit un părinte cu o brişcă să vă ia la vie, cenatale. Vă sculaţi?

A crezut că i-a sfâşiat pieptul un cuţit, dar nu numai că nu-1 duru, ci dinipotrivă făcu să se scurgă dintr-o dată toată Otrava dospită din el. După ce sări rn picioare, se clătina c! tea clipe năuc, neştiind ce să facă mai fntâi: să 5e spele pe faţă, sau să alerge la portiţă. Se hotărî să-şi clătească faţa cu apă şi pentru ca să se mai dezmeticească puţin.

Popa Dumitru se arătă foarte necăjit de întâmplare, dai dis-de-dimineaţă venise îa el un diacon de la Mitropolie cu o teleguţă, gata să-1 ridice pe sus, dacă nu merge numaidecât. Il chema Neofit, ca şi pe arhimandritul Snagrrveanu? i pe popa Ambrozie, ca să le ceară socoteală că au fost printre cei care au mers aseară printre revoltanţi, să-i mir^ şi să-i ameninţe amarnic. Nu a putut scăpa de acolo. acum un ceas şi ceva. A alergat acasă, a cerut lui Tascj cumnatu-su, brişcă şi acum e gata să-I ia cu el, dacă mal vrea să meargă la Pasărea.

Nu merg chiar la mânăstire, unde fostul său duhovnic^ protosinghelul Gheorghiescu, om acum în vârstă de optzed de ani, fusese numit, după ce şi-a pierdut parohia în focu| cel mare de acum un an, duhovnic al mânăstii'ii de maici Se opresc mai încoace, mai înspre oraş. Bătrânului îi con^ venise această numire, tocmai fiindcă avea via asta la car merg ei în apropierea sfântului lăcaş. S-a călugărit, căcf preoteasa, cu care n-a avut copn, murise de mult. A fos| bucuros să-i găzduiască pe ai fostului său ucenic într-al< (Domnului. Au loc destul unde să doarmă toţi, fiindcă vii are şi un adevărat conac.

Astea i le-a spus pe drum un ceas şi mai bine, cât a duralj călătoria în brişcă, şi multe altele, dar el nu auzea decât uiri murmur, binefăcător ca murmurul răcoros al unui pârâu pd arşiţă. Se lăsase în voia gândurilor pe leagănul căptuşit cif câlţi şi muşama şi atârnat cu patru căngi mici de fier de c*j râmbii briştii, şi totul era în gândirile Iui ca o legănare, hi faţa lor, pe o scândură^ groasă, aşezată şi ea de-a latul, dac fără cârlige, de-a dreptul pe carâmbi, stătea ingheboşat ud bătrân cu cămaşa încreţită, de pânză groasă, care mâna cai^J altfel bine îngrijiţi, roibii lucioşi, dar cam greoi, ai chiristw giului. Scarlat Turnavitu era treaz şi parcă totuşi era căzui într-o aromeală, care-1 făcea să vadă în stânga şi în dreapta nu copaci, ori căsuţe, sau garduri care rămâneau în urmă, d numai nişte lungi fâşii, când întunecate, când albâcionsp, car^

¦ unecau pe de lături înapoi, rareori întrerupte. Chiar şi ste-ele, care erau ca nişte ţinte vii, în cerul înalt al acestei seri Şăcoroase de iulie, lui Scarlat Turnavitu, care nu le putea privi, căci nu mai era în el pic de voinţă, ci se lăsa doar dus, se lipeau de ochi ca nişte dire uşoare de foc; luna nouă de l^int, proaspătă de două zile, el n-o vedea, căci se înălţa Ke în spatele lui.

*în codârlă, peste fin, erau traista cu tainul de ovăz al cai-or şi doi desagi cu târguieli pentru gospodărie.

În spatele casei, subt un dud rotat, cu rodul trecut, dincolo de care, după vreo câţiva paşi de pajiştea cu vreo doi-”rezece stupi, începeau întâii butuci ai viei – mare de vreo fcuăsprezece pogoane – era o m. aşa cu picioarele în pă-pânt şi înconjurată pe trei laturi de laviţe încheiate între le. Când Scarlat fu strigat şi poftit de părintele Dumitru i ia gustarea de dimineaţă, Tincuţa tocmai aşezase peste 'aţa de pânză de in, albă ca zăpada, cm ştergar mare, în-Irstat cu râuri de borangic auriu. Două străchini de culoa-ea lămâii, cu mogâldeţe rotunjite de unt, căni albe cu gâtul

Eflorat de inele roşii pline cu lapte gras şi proaspăt, pentru îcare dintre cei de faţă, încă o strachină cu ouă mari, două iiiselniţe de cleştar cu miere, ca o zăpadă galbenă şi caldă, Mine fumurie, cu coajă înflorită la ţest, erau ca o mărtu-|e de preaplinul acestei dimineţi binecuvântate. Dar Scarlat ¦ci nu le văzu. El nu o vedea decât pe Tincuţa cu părul îegru tras neted spre tâmple şi cu două codiţe trecute pe toate, lungi până la jumătatea trupului îm. plinit şi zvelt, îospodină mereu nemulţumită, tot aducea şi schimba cele te pe masă. Era încă de dimineaţă, căci în casa popii lumea || scula devreme de tot; iarba lucea plină de rouă, iar ochii Ibaştri, cam albicioşi, ai lui Scarlat căutau acum lumiinoşi i înrouraţi. Vara se vestea plină de roade, şi în jos, dincolo e tăul a cărui oglindă mai răsfrângea oblu razele soarelui, rad încă, pe costişa cealaltă a vâlcelei molcome, căpiţele de râu secerat erau ca nişte urşi aurii culcaţi pe miriştea încă roaspătă.

„ Când se ivi în prag şi bătrânul protosinghel, însoţit de ¦Şl>pa Dumitru, Scarlat Turnavitu îi ieşi înainte şi îi sărută una uscată, ale cărei degete se desfăceau greu. Bătrânul vea faţa bolnavă, afinată, fără picătură de sânge, iar barba rărită, lânoasa, îi curgea pc gât. So aşeză cu greu în fruntea mesei. Preoteasa îl pofti pe Scarlat Turnavitu să sc a.? e/. e şi el, şi strigă după cei doi copilandri, unul de unsprezece, altul de doisprezece ani, care încă nu se deşteptaseră ca lumea, căci pentru ei începuse vacanţa, să vie mai repede, că dacă nu, rămân nemâncaţi. Ceea ce ei făcură îmbrăcându-se în fugă, hârjonindu-se, zbenguindse. După ce se aşezară şi ei la masă, Scarlat Turnavitu văzu. cu un dulce fior, că până la urmă locul din stânga lui rămăsese liber, păstrat pentru Tincuţa.

Ea se afla, în dimineaţa asta însorită, cu aer crud şi limpede ca apa de izvor, alături de el. Pe un paltin, înclinat puţin deasupra vâlceluşei, un stol de rândunele se pşezase ca uu roi. Frunzişul paltinului, înalt aproape ca un plop, e mai îngust, mâncat la mijloc, de parcă ar fi doi paltini pu^i unul peste altul. Din când în când, ca şi când sutele de rândunele s-ar speria, stolul se depărtează într-o larmă ameţitoare la o azvârlitură de băţ în văzduh, se învârteşte, fiecare rândunică se zbenguie de capul ei şi cu toate laolaltă se scaldă, zvăpăiate, cite^^a clipe în lumina vie a dimineţii, ca nişte copii care s-ar alerga şi s-ar hârjoni în apa unui râu de munte. Tincuţa îl priveşte de alături şi-i întinde din când în când câte ceva de pe masă, căutând să ghicească ce doreşte. El parcă nu mai doreşte nimic din roadele vieţii care stau înaintea lui. A rămas aşa lâncezind surâzător, ca după o grea boală, în lumina care îmbată ca vinul alb. Ea nici măcar nu-i mai surâde, cum ficea când se vedeau atât de raj şi numai de departe. Dragostea lor nu m.ai pluteşte în înălţimi serafice. Privirile şi gândurile lor nu se mai pierd far: nădejde pe poteci astrale, unde tainele sunt întuneric şi lumini de aură. Totul e acum limpede în soare, ca o deşteptare din vis. Dar, aşa pământească, minunea a rămas tot atât de tulburătoare. E bunăvestirea belşugului însuşi, laptele plin în cănile albe, ouăle ca varul şi mierea în străchini, dulceaţa acrişoară a vişinilor mari, altoite. La câţiva paşi, tipsiile mari de floaiea-soarelui de un galben tare şi crud se rotesc p-lujtnele prea înalte, căutând astrul din slavă. Se aj-ată stihiile vieţii în toate roadele pământului, care se vestesc bogate la începutul acestei veri. Nu mai este întuneric, dar taine sunt încă, în încolţirea boabelor, în creşterea zilnică, în pi-efacerea seminţelor în roade şi a roadelor în seminţe, ^e vădeşte minune în gingăşia fără seamăn a caliciului în-u'tocheat şi fraged al florilor acestea de nemţişor şi d”.

ui ibimi

I la a, tiJ

^ra-leului de pe masă, în meşteşugul fracurilor roşii, mî-mscule şi lari, în care sunt îmbrăcate gângăniile acestea, ca iişte mici juvaericalc, numite ochiul-boului, cârc se târăsc) e laviţă şi unele chiar pe faţa de masă; era în neasemă-mta complexitate a trupurilor acestor albine care trec în u'ul lor ca nişte scântei în s'oare. O taină întreagă este capul) tund al pisicii cu blăniţa de tigrcaică micuţă, care se îm-ileteşte în Jurul taliei lui cerşind lapte. De unde venea ca-ifeaua de vis, fragedă şi crudă a trandafirului alb, vă-atic?

Nu le gândea toate acestea Scaiiat Turnavitu, dar le trăia, I vedea şi le simţea fără să le ştie, căci tainele pământului „ar simple şi familiare, nu sunt de spaimă ca tainele altor Irâmuri. Totul vădea un început, era ca un sfert de viaţă U'e creştea în făptura de lângă el. Fetişcana asta, împlinită i zveltă, era nespus de la fel florilor, şi gâzelor, şi stropului e rouă, dar le întrecea, căci mai era şi altceva decât ele. 'lăţea lângă el fără prihană, dar nu mai era înger. Păstra eva neaicvea în ea, ca mireasma roadelor, ca răsuflarea flo-ilor, ca aşteptarea capacilor care chiuiau mut în dimineaţa tta, până-n slava cerului. Cea mai pipăibilă dintre aceste ine era însă aceea care punea faţă-n faţă, la un pas, făp-ura frumoasă a mamei de treizeci şi trei de ani – în care e adunau toate minunile de la începutul începuturilor pină i floarea laptelui, la harul oului, la hărnicia de aur a albi-elor, la dulceaţa grasă a fagurelui de miere, la rodnicia latcei din stup – cu fata ei abia împlinită, neatinsă de imic, care era ea şi nu mai era ea, ceva trecuse dintr-una itr-alta, dar ceea ce trecuse nu fusese ceva întâmplător, ci liezul însuşi de la începutul începuturilor, iar ceea ce în-mta era tocmai ceea ce avea să piară, ca să renască. Ben-hiul cât o bobită de mac de pe buza de sus a fetei era alu-iţa cât bobul de piper al mamei.

Nefiind în stare să le gândească toate astea, Scarlat urnavitu le trăia şi nu mai dorea nimic, dealtfel nici măcar iu ar fi putut vorbi, spre uimirea părintelui Dumitru, care-1 '^ia vorbăreţ ca un pârâu de munte, glăsuind aproape totIŢIXUNA mai mult decât îl ajungea din urmă gândirea. Tincuţa nu se mira însă deloc că nu-1 aude vorbind, că a aşa tăcut şi cu ochii albaştri înrouraţi. Niciodată nu s-a

Închipuit pe ea însăşi vorbind cu acest om atât de dorit. Era ci lingă ea, şi asta era totul. îl privea pe furiş, ca o femeie râca totuşi. Se gânclca înduioşată: „Doamne, urât şi scump mai E! MULŢUMESC că L-ai ADL lângă mine.”

Bătrânul, ridicând cu greu capul, care atâm c pe umăr, căci vinele gltului îşi pierduseră pu^LIEA, mU CU glasul uşor tremurat, dar mereu cu şir în gândire:

— Turnavitu? Turnavitu? Eu am cunoscut în ti^^r-ŢELE mele, c mult, era în veacul celălalt, un Turnavitu omu lui Ipsilanti, BA nu, al lui Mavrogheni, nu mai şti A fost şi locţiitor de domn. Şi pe urmă, îndreptându-S* lui Mavrogheni.

— Acel Dumitrache Turnavitu de care vorbiţi, eu NII L-AM cunoscut. Era fratele bunicului meu, îi ^'T-rr CU glnir ÎNMUIAT de respect Scarlat.

— Crez că i-au tăiat şi lui turcii capu, ca şi lui MAFV: gheni. Nu aveai dară cum să-1 cunoşti. Amarr urât de boieri. El îi băgase în cap lui Mavroghc dea de partea opincii împotriva boierilor. Auzisaa ^-despre răzmeriţa franţuzilor. Ei, nu se potrivesc TNN* unde! Şi bunicu dumitale cine era?

— Era fratele lui mai mic, lancu Turnavitu, dascăl 1” Academia grecească.

Bătrânul rămase încremenit, cu ochii puţin holja deodată se întoarse uşor înviorat, încălzit:

— O, Doamne, slabă e amintirea omenească. Şi pe acest lancu Turnavitu treti-logofăt, l-am cunoscut. EI surat – oh! au trecut multe zeci de ani de atunci – cu 4 femeie negricioasă, Catinca Budiştcanu. Acum îra seama că şi la chip nu semeni cu Dumitrache, care negru şi încruntat la faţă, ci chiar cu bunicul dumitale, dascălul, care avea o fire molcomă şi trăgea numai la cai

Popa Dumitru se gândi că Scarlat avea totuşi ceva fratele bunicului său, din acel Dumitrache sfetnicul dârz al lui Mavrogheni.

— Vezi, preacinstite părinte, că acest prieten şi fiu nostru seamănă puţin şi cu unchiul lui după bunic. Şi luptă ca să se înnoiască ceva. Asemenea har trece, se ^ pe căi ocolite la unii dintre nepoţi.

Dar bătrânul se încăpăţâna şi stăruia în părerea lui rS nu e nici o asemănare.

Atunci se auziră bătăi în poarta viei şi toţi aşteptară urechile ciulite, căci nu se vedea dincolo de caaă, pină câru| se ivi, venind pe lângă pridvor, bătrână ţărancă încovoia de spate care îngrijea de gospodăi'ia protosinghelului şi ca frl6 iCra şi mama paznicului. Venea încet, morocănoasă, şi nu vorbi decât de la un pas, în şoaptă, ducând basmaua în dreptul gurii, cu un fel de spaimă tainică:

— E unu afară. da' e călare. Nu-ş' de unde spune că e călare.

Până să sfârşească ea, cei doi băieţandri alergară în goană să vadă cine e şi apărură numaidecât cu un lipcan care descălecase şi lăsase calul în bătătură. Aducea o scrisoare grabnică a lui Bălcescu către Scarlat Turnavitu. i „Prietene, află că urmează să pleci numaidecât la Focşani. Deivos m-a îndrumat să te caut la părintele Georgescu yi crez că aceste rânduri ale mele te vor ajunge. Treci neapărat pe la mine înainte de a părăsi capitala.”

AHând că va pleca numaidecât la Focşani, Bălcescu ţinea îă-1 vadă pe Scarlat Turnavitu ca să-l însărcineze să ia le-iJătură cu căpitanul de corabie de la Galaţi în privinţa bu-'„'^: e] or de pulbere de puşcă de care ştia că va fi neapărat. oie. Era bucuros că Turnavitu, plecând Ia Focşani, îi va kitea fi chiar de-acolo de folos, raai ales că puteau sfi a^bă n viitor prin el veşti mai grabnice decât le adusese,): t, brătianu. De cum se întorsese în Bucureşti, Bălcescu, înciir-it în muncă dc întorsătura prielnica a evenimentelor şi ho-ârât să tragă cel mai mare folos pentru revoluţie din răgazul itde bine venit, pe care li-1 dădea noi^ocul (pe când celor-alţi, la cei mai mulţi, le aduceau doar zile, în sfârşit, de tesfătare optimislă lipsită de spaimă), el se pornise iar – fără epaus – să ducă la împlinire planul lui de înfăptuiri esen-iale şi grabnice: alegeri pentru Constituantă, împroprietări-ea clăcaşilor, alcătuirea unei armate populare. Trăgând învă-ămintele cuvenite din cele îndurate în aceste săptămâni, el I Ai^ăpilă hotărâseră că este de cea mai mare însemnătate ăsirea oriunde şi cu orice preţ a unui bun armament. Tu-uri, puşti, muniţie. Fără arme nu putea dăinui nici un stat, ici o revoluţie. De unde până acum ei pregeteau şi tot arnî-au plecarea lui Arăpilă în misiune, acum găsiră de cuviinţă ă el trebuie să plece neîntârziat, a doua zi chiar. Va trece itâi munţii şi va zăbovi cit trebuie în Ardeal, ca să vadă? sprijin se poate afla la românii de acolo, apoi mai departe i Budapesta, Viena, până la Paris. N-au mai dormit decât e apucate în cele două nopţi următoare, tot punând lucru-le la cale. Nu trebuia să se piardă nici un ceas măcar.

Auzind ca trebuie să plece numaidecât, bătrânul protoînghel se arătă mirat:

— Da' de ce să pleci? Dacă faci legământul căsătoriei apoi trebuie să rămâi cu logodnica dumitale, tinere.

— A fost numit administrator la Slam-Rimnic şi trebuie să-şi ia slujba în primiro. snuso nniiâi+elc Georgescu, nu fără o tainică mândrâe.

Bătrânul îşi încruntă sprâncenele albe şi rărite.

— Administrator? Ce e asta administrator?

— Administrator, cârmuitor adică ai judeţului, ispravnic de.

— Cârmuitor? Cârmuitor de judeţ? repetă bătrânul. Păi asta-i slujbă de boier mare. cum se poato ^”i fii dvmnoata cârmuitor?

Scarlat Turnavitu glumi;

— Acum s-a isprăvit cu boierii mari, cinstite părinteJ Acum revi^lutia a venit cu oamenii ei. Poporul se va conduci prin oameni aleşi de el. 1

Protosinghelul clătină din cap ca şi când afla întâia data despre revoluţie, deşi vorbise mereu cu popa Dumitru despre asta:

— Şi Bălcescu ăsta care-1 zoreşte să plece cine e?

— Nu-1 zoreşte el să plece, îi scrie numai ca să vie s. -l vază înainte de a pleca, că o fi având să-i spuie ceva. Bălcescu este secretar al guvernului.

— Seci-elar al guvernului? Măi, măi. cum s-au schimbat lucrurile! L-am cunoscut bine, că l-am cunoscut, e mult de-atunci, pe tatăl său, serdarul Petrescu.

— Serdarul Petrescu? Păi, preacinstite păi inte, vorbim de Bălcescu.

— Bălcescu, ştiu eu ce spui. E băiauii ^t rdaruiui Petrescu. Am cunoscut-o şi pe mamă-sa, doftoroaia, că acum vreo d (tuă/eci de ani am fost bolnav de ochi, ca r-l. Pe băiat îl ştiu de când era calemgiu la Vistierie.

— Nu. nu părinte, ăla e Costache, feciorul cel marc al serdărescâ.

Aci interveni hotărât Scarlat Turnavitu:

— A fost. serdăreasă. Acum nu mai e niuuc. Popa începu să râdă:

— Ei, bată-te să te bată. Aşa e, uitai. 瀛 că ne deprindem ureu chiar noi cu noua stare de lucruri. Apoi se in-^ irse adunânri fărâmiturile do pe masă în palma stânga, eacinstite părinte, secretar al guvernului este Nicolae, al ilea băiat al do!”ioroaiei.

— Nicolae? Niculache? Păi ăsta o copil. Sl^i, stai. ' gândi nedumerit: Să tot aibă douăzeci şi trri de ani.

va să zică în '30 era copil ca de rinei ani. Era mai mare, preacuvie il lămuri Turnavitu. a mai mâie. Am fost amândoi la Sfântu Sava de la înte-Colegiului. Cred că are douăzeci şi opt de ani, dacă uouazc*ci şi nouă.

— E tânăr. îl întregi cu admii popa Dumitru, care da uimituri ln pri*; riri. dar este o ă. E mini ea şi inima

I/oluţic i. Bătrânul protosinghel îşi duse mâinile cu degetele înţe-nitc, care nu-1 prea ascultau, şi scăpă totul, în cumpănire, eu nedumerit:

— Bine. bine. mintea? Frumos, frumos. Inima, şi. ^-i tare frumos. Dar unde e puterea? Cum poate fi re-(luţie – cum/iceti dumneavoastră, că noi îi ziceani răzţâre – fără putere?! Turnavitu se întoarse exaltat, după ce fuiâ o privire Tiuitei, către biitrânul preot:

— îmi pare rău, părinte, că n-aţi fost la 11 iunie, ei-ati fost la 19 iunie, că n-aţi fost la 30 iunie. aţi fi văzut nde e puterea. îmi pare râu. Arc Bălcescu acesta o vorbă: iterea e poporul.

— Ai dreptate, prietene, fiule: ar (^ dreptate Bălcescu ita al nostru. îi spuse popa Dumitru. Puterea e poporul.

Când il auzise pe popa Dumitiu nuniindu-1 prieten <i u”. Scarlat Turnavitu îşi ieşi din lâncezeala lui de om bt.: i 3 fericirea de a trăi şi-1 privi înfiorat pe acest tată al dia-3stei lui. Popa îi ghici gândurile şi-i spuse încurcat, (. ¦re, ca sa audă toţi: H – Crez că fetiţa asta a mea a văzut mai bine decât mine.

Vezi, fiule, că fetele vă.: cu alţi ochi decât cu ochii mştri de popă, răspunse pentru toţi bătrânul, acum ir ne. Şi când vroi să-i logodeşti? Aş vrea să faceţi a. ri a^tcţi aci, ca să le schimb eu inelele.

Obrajii Tincutei se împurpurară ca sângele p („itiu întii i. ttă, iar lui Scarlat începură să-i vâjâie urechile.

Răspunse părintele Dumitru tot pentru amândoi:

— Păi, dacă ar avea 11 ighetcle, i-am putea kjgodi şi ptat destul, bieţii de ci.

Turnavitu sari de la masă, căci nu mai putea sta locului\par

— Mă duc eu pe jos până la Bucureşti să caut verighete. Rnă în deseară sunt înapoi. Şi sări, gata să şi pornească.

— Ei, atunci o să pleci, dar mai târziu, şi ici brişcă asta cu dumneata la ducere, dar o s-o laşi acolo, lui Tase. Te întorci pe jos sau cu ce vei găsi pe drum. Dar e timp destul, iar ziua e frumoasă. Uite, acum plimbaţi-vă puţin pe pajiştea asta. Aţi fi având ceva de vorbit.

Au plecat să se plimbe. Turnavitu era fericit că e alătui i de ea, dar de vorbit tot nu putea vorbi. Priveau în jurul lor legaţi cu gândul unul de altul. Tot fata fu acea care spuse întiile vorbe:

— Mi-a fost tare drag de dumneata de când ai venit In noi, ştii, ţi-am ţinut surtucul cel gros, în iarna aceea. Aşa am să fac toată viaţa.

— Să-mi ţii surtucul? întrebă el glumind tulburat.

— Dacă e al dumitale?

Fetele din neamul ei spuneau „dumneata' bărbaţilor loi toată viaţa.

— Crezi că o să-ţi placă?

— Până la moarte. Nu ştia ce spune.

Poate şi fiindcă, în jurul lor. în ei fără margini.

Scarlat Turnavitu vedea, plin de încredere, că revoluţia, încă o dată şi definitiv biruitoare, se ridică spre slava ei, ca şi vara abia începută, că lângă el era o fată fragedă, cu părul negru tras spre tâmple, că o să-şi trăiască toată viaţa, zi de zi şi noapte de noapte, poate chiar acolo la Focşani, unde răspunderea noilor împrejurări, într-un judeţ întreg, era în î^^-^ma lui. întreaga constelaţie mergea spre steaua cea mai lă a tăriilor de sus, luminoase ziua, după ce fuseseră întunecate noaptea.

SFÂRŞIT