Frate clăcaş

, De ien de când au sosit, găsind aici şi pe Teii cu locotenentul Serarie, Ştefan Golescu şi Ion Eliade ^ n-au izbuti' să vorbească, aşezaţi ca lumea, cu căpitanul Nicolae Pleşoianu. Cu umerii săi înguşti, înălţaţi, şi iute ca spirtul, comandantul roatei a cincea e nicăieri şi pretutindeni. I-a du~ încă de cu seară în micul ostrov din faţa Islazului.

* Din tabăra revoluţionară de la Islaz, în ziua de 8 iunie 1848, I. Heliade Rădulescu trimitea la Caracal lui Gh. Magheru o scrisoare deosebit de interesantă privind un moment decisiv în mersul precipitat al evenimentelor. Iată ce ţinea Eliade să fie cunoscut de Gh. Ma-gheru, dar să se şi dezvinovăţească: „Trebuinţile şi interesele naţionale grăbiră lucrurile peste voinţele noastre. De nu se începea acum. causa era perdută. Aşa îţi vestesc că astá-seará picai în Islaz şi în numele Domnului începem.” în continuare, găsim câteva referiri precise care denotă cunoaşterea situaţiei din ţară, motivul prezenţei sale la Islaz şi indicaţiile date înainte de a părăsi capitala: „Tot într-acea vreme se începe de altă parte la R. Vâlcii şi de alta la Ploieşti. în Bucureşti sunt toate gata. Sunt peste 3000 cunoscuţi ce aşteaptă semnalul nostru. Om s-a trimis în Consţantinopole, altul Ia Paris şi la alte cabinete. Proclamaţia s-a tipărit, pe temoile ei se face secularea. Eu, de nu m-aş fi tras din Bucureşti, eram arestat. Prin urmare să nu mă defaimi ca m-am grăbit. Isbinda e sigură; în Bucureşti nu e om, nu e boier să nu priimească principele reformei, însuşi turcul comi-ser ce este în Bucureşti nu le-a aflat nici copilăreşti, nici păgubitoare Porţii”. (Reiese deci că Eliade cunoştea părerea lui Talăat-Effendi, n.n.). „Vodă or priimeşte, or nu; de va priimi, causa e câştigată, de unde nu, cade, perde domnia, şi fericirea românilor nu se poate perde pentru interesele unui om.

Aşa, bunul meu amic, după cuvântul ce mi-ai dat, adună îndată dorobanţii şi alţi armaţi. Noi pornim d-aci spre Craiova, vino şi d-ta a ne întâlni în drum, unde să formăm Guvernul provizoriu. De Comitetul din Bucureşti s-a hotărât ca noi, câtepatru, să facem guvernul şi în numele nostru să se dea proclamaţia, adică M [aiorul] Tell, dumneata şi Golescul, ce e tot aci la Islaz, şi eu. Să nu mai stai în cumpănă, că isbânda este a naţiei” (cf. Cornelia Bodea, între memoriaiU-tică şi document, în Manuscriptum, an. III, nr. 2, 1972) (n. ed.).

Căpitane, întrebă neliniştit Ştefan Golescu, pe c'n ¦ erau în luntre, crezi că vom putea avea unde să dormi. n acolo în ostrov? Că noi suntem frânţi de oboseală. De aseară suntem pe drum şi e a treia noapte de nesomn.

— N-aveţi nici o grijă, totul e pregătit. Nu veţi fi ca acasă, dar veţi dormi. Mă mârlanilor, vedeţi să nu udaţi pânza asta, se răsti la cei doi soldaţi care vâsleau.

Într-adevăr, au găsit pe un grind al ostrovului maldăre de fin, proaspăt cosit, pături şi perne. Se înserase de-a binelea, şi malul drept, înalt se ridica întunecat asemeni unui duh al nopţii. Era răcoare, căci adia un vânticel parcă plin de stropi de apă. începuseră să se ivească în umbrele amurgului şi roiuri de ţânţari ca nişte valuri mişcătoare. Apele grele învăluiau ostroavele, curgând aproape, dar şi departe în lăţime, în acelaşi timp. Patru focuri ardeau în cele patru colţuri ale îngustei tabere. La unul dintre ele, ostaşi iscusiţi fierbeau un ceaun cât o căldare de albitură şi caras, la altul se frigeau crapi mari la proţap, la cel de al treilea, la o groapă cu jeratic înfundată, era pus un miel la copt, aşa, hoţeşte. în sfârşit, la cel de al patrulea, într-alt ceaun, ăsta cit un cazan, fierbeau mămăligă pentru douăzeci de inşi. Vâlvătăile focurilor repezeau dâre de lumină până peste va-Im-ile acum domoale ale fluviului.

— Frate Pleşoianu, da* focurile acestea nu se văd în tot lungul Dunării de pe mal? Nu e cam. cum să spui? şi Eliade într-adevăr nu găsea” cuvântul potrivit ca să arate că îi e frică. Vezi.

— N-aveţi nici o grijă! Nu e nici o primejdie. Totul e orânduit cum se cuvine.

Atât spunea, şi nimic miai mult nu putum scoate de Ia el. Căpitanul ăsta uscăţiv găsea de prisos să le mai spună că şi zapciul, care trimisese mielul, şi căpitanul portului, care trimisese coşul cu peşte, ştiau că Islazul are astă-seară cinstea să găzduiască pe maiorul Tell, care a venit să inspecteze compania a cincea şi e însoţit de prieteni de-ai săi din Bucureşti, că va fi bairam, nu glumă, timp de două nopţi în ostrov. Zapciul vrusese să trimită şi băutură şi lăutari, dar căpitanul îi spusese că are trei soldaţi în companie, care la cobză şi la scripcă bat orice taraf de lăutari.

Un soldat fusese trimis la Popa Şapcă la Celei de dimineaţă cu un bilet scris de mâna Pleşoianului după învoialg ştiută: Ia-ţi, părinte, Evanghelia şi crucea că mireasa e gata.”' Şi Popa Radu Şapcă, care pricepuse, sosi şi el lot înair/. e de asfinţit.

— Domnule căpitan. întrebă îngrijorat Ştefan Golescu, dav dacă zapciul a şi primit vestea de la Vornicie şi o să ne pomenim înconjuraţi la noapte când dormim?

— N-aveţi nici o grijă, răspunse uscăţivul eăpitan. n-a trimis pe nimeni. Nimeni nu se va apropia de ostrov. Discutaţi aici liniştiţi cât vreţi, şiculcaţi-vă fără grijă, când vă biruie somnul.

— Ce măsuri ai luat, căpitane? întrebă şi maiorul Tell, autoritar, ca să-i liniştească pe Ştefan Golescu şi pe Eliade. Dar şi lui, căpitanul uscăţiv îi răspunse la fel de zgârcit la vorbă:

— D (.) mnule maicr, n-aveţi nici o grijă. Totul e prevăzut şi orânduit. Discutaţi în linişte despre Proclamaţie.

Maiorul, jignit, fu cât pe-aci să izbucnească mânios, dar îşi aduse aminte că el aci e numai musafir, că această roată a cincea aparţine Regimentului I de la Craiova, că el n-a putut aduce din regimentul lui nici un om în ajutorul revoluţiei.

Şi într-adevăr măsurile erau luate. Satul era înconjurat de sentinele care nu lăsau pe nimeni să treacă, fiindcă, anunţase căpitanul, în port e un caz suspect de holeră. Pe de altă parte, toată noaptea patrulară luntrele în jurul ostrovului. Focurile au ars întreaga noapte, ca să-i apere de roiurile cumplite de ţinţari, deşi li se dăduse şi trâmbe de pânză, ca să se învelească peste tot.

În Cea dintâi noapte chiar că n-au discutat nimic, fiindcă picau de somn. Dar a doua zi şi a doua noapte au tot pus la cale. Au orânduit festivitatea proclamării Constituţiei. Au hotărât lista jioului minister. Au redactat textul unei scrisori cat te Bibescu, au discutat, dar la înţelegere adevărată n-au ajuns decât în parte. La sfârşit. marţi căţie mie/ul nopţii, se înţeleseră totuşi asupi-a câtorva puncte. Adunarea va avea] oe în oborul târgului, lângă temeliile de curând puse ale bisericii celei noi, căci moştenitorii Brâncoveniktr fuseseră siliţi să se ţie de cuvânt şi zidul bisericii se ridicase de o paimă de la păniânt. Mai înainte vor merge însă la cas; i zapciului, ca să proclame pentru ei, pentru cei iniţiaţi, oficial revoluţia şi să se ia în stăpânire întâiul teiitoriu revoluţionar. De acolo, pe jos, cu preoţii în odăjdii şi eu Evanghelia ia frunte, vor merge IN LOCUL adun^lrii.

I

— Credeţi că va fi lume. domnule căpitan? Să nu ne trezim singuii, voibind ca năucii? întreba Eliade grijuliu.

— Nici o grijă, frate! Totul este prevăzut şi orânduit! răspuâiSL uscăţivul căpitan, tot fără chef de vorbă ca şi până acum.

Cum să nu fie orânduit. când toate satele, ca şi lumea din Turnu Măgurele, fuseseră înştiinţate din vreme că miercuri 9 iunie se vor sfinţi temeliile măreţei biserici brâncoveneşti do la Islaz î

Dc cu, seară începuse să se adune ţărănimea. Veniră şl târgoveâi şi vreo doi arendaşi de peste Oft. Către seară sosise şi N. Alexandrescu, cumnatul lui Eliade, aducând aproape o r/iie de manifeste cu Proclamaţia. Sosiră şi cei doi lipcani, înzorzonaţi, Mitru şi Damian. EUade era totuşi neliniştit că nu venise de la Celei şi roata a şasea, al cărei comandant era chiar nepotul său, locotenentul Zalic. Se acoperi în vălul de pânză, ca sa nu-1 supere t-ut; rii, şi adormi totuşi buştean.

miercuri, 9 iunie, se vestea şi mai călduroasă decât cea din ajun. Pe la şapte dimineaţa, cÂJid cei din ostrov se urcară în luntrile care-i aşteptau, ceaţa nopţii se^ ridicase de pe apele grele ale Dunării şi soai'ele bătea atât de puternic în malul înalt bulgăresc, că râpile de jos. ale dealului acopt Î ii de păşune şi pilcuri de copaci sus, galbene de felul lor, păreau acum de cretă. A, pele nisipii, netede ca o oglindă în dimineaţa asta. ca şi verdele de tot felul al ostroavelor şi al zăvoaielor, păreau încremenite ca într-o icoană fără margini, cât zarea.

Scoborâră chiar în faţa bisericii celei mici. cu turle de lemn vopsite în roşu, a Mâglaşului. Fu nevoie ea soldaţii să târască luntrile cam zece paşi pe uscat, căci malul îngust dintâi era noroios, şi încă mai fu nevoie ca unii din oaspeţi să fie puternic traşi do mână, ca să urce apoi şi malul adevărat, o râpă scundă, de un stat de om, căci lutul era lunecos.

În faţa bisericii, Eliade, înfiorat, se închină. Ceilalţi făcură la fel. Apoi el se opri locului şi ţinu, ca să zicem aşa, întâia euvântai'e: ^

— pjaţâlor, luaţi aminte, am trecut acest braţ al Dunării şi întoarcere nu mai este.

Tell luă poziţia de drepţi şi salută. Pleşoianu şi soldaţii care erau cu el făcură la fel.

Era un adevărat alai când o luară la dreapta, pe uliţa cu glodul uscat, printre bordeie, pe subt ramurile zecilor de duzi, păşind pe dudele negre căzute pe jos, pe care le striveau subt picioare, ca pe omizi.

— Acum e acum. ce facem cu zapciul, căpitane? întrebă îngrijorat maiorul Tell.

— Nici o grijă, domnule maior, totul e pregătit cum trebuie! îl asigură din nou Pleşoianu.

Lui Tell îi sclipiră ochii de mânie şi îşi încleşta bărbia.

— Bine, asta mi-o spui de două zile. Am înţeles, el ştie că am venit în inspecţie. dar acum, peste câteva clipe, va afla adevărul. Şi atunci? Se opri îngrijorat. Uite, văz dorobanţi în faţa casei lui.

— Domnule maior, n-aveţi nici o grijă, totul e prevăzut. Lucrurile vor merge strună; mă duc acum să-mi pui şi eu mundirul de şmotru.

Într-adevăr, zapciul, un bărbat încă tânăr, cu mustaţa mică, neagră şi părul cărunt, le ieşi înainte împreună cu soţia lui, o femeie durdulie, îmbrăcată cu iie şi zavelca, dar cu maramă de mătase. Alături de ea era soţia căpitanului, aceasta însă subţirică şi negricioasă ca şi bărbatul ei, îmbrăcată în rochie de stofă verde, înzorzonată cu volane galbene, dar surâzând încântător cu toţi dinţii albi. De departe ai fi zis că e şi ea ca un lujer de floarea-soarelui, ca o parte din verdele, când negru, când galben, în care pluteau cu toţii în această dimineaţă de vară, altfel decât celelalte.

Cănţălaria era într-una din cele patru case din sat (căpitănia portului, administraţia moşiei, casa zapciului şi o cârciumă), căci restul erau bordeie. Intrară, din căldura de afară, într-o odaie destul de mare, dar atât de rece, că parcă au păşit într-o peşteră, căci aceste case erau făcute din pământ bătut cu maiul. Eliade se minună de grosimea pereţilor, care de pe firida ferestrei şi a uşilor se vădeau a fi cam de un pas, pereţi ca de cetate. Zapciul îi lămuri că zidul se lucrează între două uluci de scânduri, între care se toarnă pământ, bătut treptat cu maiul. Când scândurile sunt date ia o parte, zidul gros rămâne în picioare.

— Şi durează un astfel de zid? întrebă mirat Ştefan Golescu.

— Mai mult decât cel de cărămidă arsă. Iarna, odaia se

I

I le ie iă te

I se

I încălzeşte ca un cuptor, iar vara e răcoroasă precum vedeţi, îi lămuri zapciul care zâmbea cu un soi de politeţe exagerată.

După ce nevasta zapciului aşeză pe masă tăvile cu dulceaţă de sacâz şi apă rece, ieşi din odaie, Iar zapciul se făcu nevăzut şi el. Pleşoianu îi şopti soţiei sale să iasă de asemeni, şi după ce scrută cu privirea pe cei dinlăuntru, trecu în pas ostăşesc pragul, ieşi în curtea cu iarbă pe jos, unde era un pluton aliniat, în ţinută de şmotru, cu mănuşi albe. El însuşi era, dealtfel, acum în aceeaşi ţinută; chipiu negru, înalt, mundir strâns pe corp, centură aurie şi epoleţi mari. Dădu o poruncă scurtă. Un unterofiţir înălţă unul din cele două steaguritricolore, pe care le aduseseră, pe casă. Pleşoianu salută, plutonul prezentă arma. Apoi căpitanul intră pe uşa deschisă, prin care oaspeţii dinlăuntru priveau cele de afară, în odaia cea mai^e. îl urmă unterofiţirul cu celălalt steag, care fu bine aşezat alături de masă, într-un fel de teacă de lemn, cu trei picioare jos. Salută din nou şi spuse răspicat:

— Dreptate şi frăţie'!

I se răspunse la fel, de toţi laolaltă. Apoi mereu în atitudine ostăşească proclamă cu voce bărbătească:

— Domnilor, vă găsiţi pe întâiul colţ eliberat al patriei noastre. Vă poftesc să ţineţi sfat şi să constituiţi întâiul minister constituţional al Ţării Româneşti. Comanda de oaste a revoluţiei veghează asupra dumneavoastră.

Strigară, ura„, plini de însufleţire, şi se îmbrăţişară cu ochii în lacrimi. Tell pofti pe căpitanul Pleşoianu să rămâie între „ai lui”, să ia parte la deliberare.

Sfatul acesta dură cam vreun ceas, luându-se următoarele măsuri:

Se constituie un minister constituţional compus din preotul Radul Şapcă, Ştefan Golescu şi Ion Eliade, Christian Tell şi Nicolae Pleşoianu.

Preotul spuse o scurtă rugăciune şi toţi depuseră pe rând jurământul pe Evanghelie şi pe textul Proclamaţiei.

Se numi cârmuâtor la Teleorman, ca să se asigure, în spate, oraşul Turnu Măgurele, un prieten al locotenentului Serurie, profesorul Constantinescu. Apoi se redacta o lungă scrisoare către Bibescu, în care toată lumea recunoscu mai târziu slova lui Eliade: „. Subsemnaţii, temându-ne ca mişcarea să nu degenereze în anarhie, văzând că opiniunea publică se strângea în jurul lor. s-au hotărât

%h AL ' ^t (?

(iMU; >j OL KUll. ii j V>' iM^RNJUII. PRIA pi' ¦ -

I ACI A' ¦ 'i r) o'i*-N'* t'^* r I) '^'i TI NNRTR”}-A

Această scrisoare urma să-i fie trimisă lui Bi' idministi ativă.

TelK acum ministru al oştirii, trin din loc ntul I, ca ea m lui Zalic să adune mata a şasea din împrăştiată în jurul Celciului, şi să ici. SA I berci revoluţionare, la Corabia.

Linia de mişcare a grupului rev. nuiiuuoi fu/* as'. fel: Corabia. Caracal Balş, Craiova. Discutară ru pra acestui lucru, dar aci Eliade fu neînduplecat. T o cucerită înfii Oltenia şi se va vedea apoi ce va fi d. făcut.

În ajun. marţi dimineaţa, plecase un caporal fu teligent din cr>mpania lui Pleşoianu, Căruia Ştefan îi dădu b; mi de dium ca să ia căruţa poştei şi să aj Bueuie; ti, de se va putea miercuri dimineaţa, ci căile Nicolae şi Alecu Golescu Albu. să anuni” nirca RT^voluţiei de la Islaz în ziua de J uinie. Se ' niiniaidecit astăzi, după adunarea di'^ ^' ' > Islazului la lâucurcşti şi cei doi,. lipcani' ^. Damian cu un raport viu, cătrt^ cei din i i. despre n.

tâmplarilor.

Către zece dimineaţa se alcătui un mic alai în; steagul tricolor, urma Popa Şapcă, cu Evanghelia în mââni, şi după el alţi doi preoţi, toţi trei în odăjt ST” indieptar î spre locul adunării; Nicolae Alexai cumnatul lui Eliade, fiind cu braţele pline de pa; proclamat ii, alun < 1 n oe covoiul de dude n* piW' pe jo. s, raci,: pe subt duzi. Se împi pe dintre ele, şi multe fură luate în giabă de &ăt Se lineau scai de sporitul alai.

Uliţa era <! r d<*oareco m^: ii Brân.

făcuseră intr a un tu'g cu uliţe te, umbi de duzi, caci i planuri mari cu ti de mă pt^ ace. ste uii-i i. ii locuiau numai iU bordeie, ^ două palme de |. – vai uit de la pământ până la acop. aplecat tare, rislul fiind îngropat. în port, căci satul „^'r^a n schelă, cu două punţi de lemn, erau vreo două c un şâi'p.

nc-că

1 mo cu tră o e „r

DU.

cu il

Oborul din mijlocul satului, unde se ţinea târguU era mare şi mărginit de bordeie, în afară de latura de la răsărit^ unde era un fel de casă a satului, alături de care se puseseră temeliile bisericii celei noi. în faţa acestor temelii erau câţiva nuci bătrâni, rămaşi netăiaţi când se făcuse loc pentru clădirea bisericii, şi în umbra cărora se aşezase masa cu cele sfinte. Popa Şapcă se supără când văzu masa pusă la umblă şi ceru să fie dusă numaidecât în mijlocul oborului în soare.

Acum, pe maidanul acesta pe care se ţinea târgul, e adunată pe patru laturi, inca din zorii zilei, o mare mulţime de săteni, iirgoveţi şi militari, femei şi copii. Şi vin mereu cete întregi de-a dreptul peste câmpie ca să fie de faţă la sfinţirea temeliilor dfiritului lăcaş. Într-o latură stă roata căpitanului Pleşoianu' subt arme. Celelalte trei laturi sunt ziduri de clăcaşi cu feţele trudite, cu piepturile goale. arse de suferinţa. Masa e inălţaia pe un fel de podea. încheiată din bârne de lemn, şi deasupra ei s-a pus o faţă de masă de in. albă. Deasupra se află Evanghelia, crucea de argint, şi alături un vas mare cu apă sfinţită. In vreo douăzeci de sfeşnice, cu mai multe braţe, ard luminări de ceară îndoite de căldura dogoritoare a soarelui. Patru flăcăi ţin steaguri tricolore, care flutui^ă în vânt la celc' patru cr/iţuri. Pe podea lângă masă, stau în picioare Eliade, Ştefan Golescu, Teii”. Pleşoianu şi vreo doi arendaşi şi târgoveţi locali. Soţiile ofiţerilor şi a zapciului s-au aşezat pe scaune. în faţa mesei. Un unterofiţir pus de Pleşoianu spune în dreapta şi în stânga ţăranilor că boierii ă. ştia sunt comisia care a venit să le dea pământ. că de aceea au fost chemaţi, nu pentru altele. într-o clipă zvonul cuprinde mulţimea.

Slujeşte preotul ţăran Radu Şapcă şi alţi patru preoţi de mir. Poporul ascultă cucernic şi cu inima strânsă într-o vie aşteptare. După ce Popa Radu Şapcă sfinţeşte steagurile revoluţiei, Eliade iese mai în faţă, priveşte ca un Cezar mulţimea, aşteaptă să se facă linişte şi apoi citeşte cu o voce răsunătoare, monotonă totuşi şi obositoare, în sonoritatea ^ei, Proclamaţia:

— Timpul mântuirii noastre a venit; poporul Român se deşUaptă la glasul trâmbiţei îngerului mântuirii şi îşi cunoaşte dreptul său de Suveran. Pace vouă, pentru că vi se vesteşte libertatea vouă! /

Poporul Român se scoală, se armează, şi nu spre a se lupta o. clasă asupra alteia. La această mare faptă a mân-

(uiiii, tot Românul arc dreptul de a fi chemat, nimeni nu; cos afară; tot Românul e un atom al întregii suveranităţi poporului: sătean, meseriaş, neguţător, preot, soldat, student, boier, Domn e fiu al patriei.'*

Profilul cu mustaţa mătăsoasă se ridică solemn, aştep-t'nd ecoul celor citite. Dar sătenii nu pricep ce e atomul.

cum e când omul e atom. Grija lui Eliade pentru accentuarea monotonă a cuvintelor frumoase încurcă şi mai mult înţelegerea, căci încarcă fraza de accente inutile, care zăpăcesc pe ascultători.

— Scularea aceasta e pentru binele, pentru icncirea tuturor stărilor societăţii, fără pagubă vreuneia, fără paguba însăşi a nici unei persoane. Nu se cuvine a pierde cei mai mulţi pentru cei mai puţini, căci este nedrept; nu se cuvine iară a pierde cei mai puţini pentru cei mai mulţi, căci este silnic. *'

Sătenii, toropiţi de căldura soarelui şi de lunga aşteptare, ascultă şi nu înţeleg cum vine asta. Nu pricep de ce au fost chemaţi. Au început să obosească. Se uită unii la alţii. Un ţăran, tânăr, amărât, în picioarele goale se întoarce nre vecinul lui, un bătrân cu faţa brăzdată, care-şi ciugute cu degetele fălcile umbrite de o barbă aspră şi căruntă, căci nu pricepe şi caută să dibuie, fără noroc, înţelesul:

— Neică Dumitre, ce-o vrea să spuie? Văz că nu zice dă pământ.

— Taci, mă Stanică, şi ascultă. nu fi mai breaz ca alţii. Sunt aci feţe bisericeşti. N-ai obraz!

— Să fie sănătoşi, da' io plec acasă.

— Mă, nu te prosti şi stai locului!

— Poporul Român decretă şi hotărăşte responsabilitatea miniştrilor şi, cu un cuvânt, a tuturor foncţionarilor blici: şi fiindcă neresponsabilitatea nu este un drept al nănui, nici de moştenire, nici de învoire, prin urmare ni-ni nu pierde nimic şi hotărârea poporului e sfânta.'*

Popa Şapcă nu simte căldura toropitoare de mânios ce Nu pricepe ce rost are atâta vorbărie, care năuceşte pe ani deopotrivă cu razele fierbinţi ale soarelui, care izbesc creştet. îi vede uitându-se întrebători unii la alţii. Trece o barză stingheră de la baltă cu un pui de şarpe în cioc spre ful de pe un bordei vecin, deasupra căruia îşi are cuibul, o. anenii se uită toţi după ea. Eliade e frenetic în golul vor-be](3r, dar nimeni nu-1 mai ascultă. Popa Şapcă ii şopteşte

: e) e

SC,: e re il.

¦ te lui Tell, căutând un text în Evanghelia legată în catifea, cu copci de aur:

— Noroc de barza asta pe care-a prâns-o nămiaza, că altfel înţepeneau oamenii în soare.

— Poporul Român, în generozitatea şi evlavia sa, se închină locurilor sfinte şi va trimite şi de acum înainte la Sfântul Mormânt şi la alte aşezăminte religioase untdelemn, tămâie, făclii şi însăşi bani, spre ţinerea de scoale, de preoţi spre lauda lui Dumnezeu.”

Popa Şapcă mârâi ca să-1 audă Tell:

— Scoale de preoţi? Unde? La Athos?

Dar Tell, într-o poziţie militară afectată, nu asculta nimic, nici măcar Proclamaţia.

— Decretă ca prisosul veniturilor mânăstireşti să fie al ţării, spre dezrobirea şi ajutorul celor săraci, şi reclamă moşiile mânăstirilor închinate a le scoate de subt orice mân-cătorie.”

— Mai bine le-ar lua moşiile de tot. Ce-i aia prisos? mârâie mereu încruntat Popa Şapcă.

Ştefan Golescu, căruia îi e grozav de cald în fracul lui cenuşiu cu jiletcă groasă dedesubt, de i s-a muiat de tot gulerul, îi răspunde indirect, fără să-1 privească, întorcându-se spre Tell:

— E Proclamaţia pe care am votat-o toţi la mine acasă dar parcă nu era atâta flecăreală în ea. Abia aci se vede, când e citită cu voce tare, cât de goală e.

În clipa asta Tell se întoarce surprins către Ştefan Golescu arătându-i-1 pe drumul cel mare, dincolo de mulţime pe Dincă. îşi caută loc, călare, să răzbată până în faţă. Cu toate că e frânt de oboseală şi de nesomn nu se îndură să nu fie de faţă. Până la urmă dă calul unui soldat şi vine, greu. grav, la tribună, alb de praf.

A trecnt aproape o oră de când vocea atât de sonoră şl teatrală a lui Eliade, monotonă, prin grija de a accentua orice cuvânt şi prin rostirea prea rărită, cade în gol, cam la jumătatea drumului între el şi zidul mulţimii. Prin ce minune totuşi când ajunge la cele 22 de puncte, sumar redactate de Bălcescu, mulţimea tresare, se deşteaptă parcă. Poate unde aude cuvintele, pe scurt”.

Oricum, monotonia este acum întreruptă, căci enunţarea punctelor rostite răspicat: unu,. şi aşa mai departe, trezeşte luarea-aminte.

— Pe scurt, poporul Român, recapitulând, decretă j

1) Independenţa sa administrativă şi legislativă, pe temeiul tractatelor lui Mircea şi Vlad V., şi neamestec o.: nici unei puteri din afară în cele dinăuntru ale sale.

2) Egalitatea drepturilor politice.

3) Contribuţia generală (la impozite).

4) Adunanţă generală compusă de reprezentanţi vA tuturor stărilor societăţii.

5) Domnul responsabil ales pe cinci ani şi căutat în toate straturile societăţii.

6.) împuţinarea listei civile – ardicarea de orice mijloc de corumpere.

7) Responsabilitatea miniştrilor şi a tr. turor foncfionari-ior în foncţia ce ocupă.

8) Libertatea absolută a tiparului.

9) Orice recompensă să vie de la patrie, prin reprezentanţii ei, iar nu de la Domn.'

Ştefan Golescu, care acum era atent şi urmărea textul ca să nu sară cumva Eliade din punctele lui Bălcescu, văzu scris patrie cu literă mică, iar Domn cu literă mare şi regretă din nou că au dat Proclamaţia s-o tipărească Eliade ia Obor cu ortografia şi cu nesfârşită lui introducere.

— „10) Dreptul fiecărui judeţ de a*şi alege dregătorii săi, drept care purcede din dreptul poporului întreg de a-şi alege Domnul.

11) Gvardie Naţională.

12) Emancipaţia mânăstirilor închinate.'

— Aha, făcu Popa Şapcă întorcându-se spre Teii, a.; a da. Da' ce-a urmărit atunci cu prisosul' ăla al lui? Şi de ce emancipată? Era mai bine să fi zis: lumea moşiilor dă la mânăstiri. Am fi auzit limpede bucuria ţăranilor.

—, 13). Emancipaţia clăcaşilor, ce se fac proprietari prin despăgubire.”

Eliade citise acest punct mai încet, cu o adevăraiâ repulsie. Se auzi însă un strigăt pripit din mulţime: Cum? Cum?” şi după el o larmă destrămată, nedumerită.

Tell îi şopti sever lui Eliade la ureche:

— Mai citeşte o dată punctul ăsta.

Eliade întoarse nervos capul spre el, dar nu citi decât când larma deveni prea mare şi nu auziră decât cei rnai de aproape:

— 5,13) Emancipaţia clăcaşilor, ce se fac proprietari prin despăgubire.”

: ~ Aşa. aşa. se auzi deodată un tunet de voci.

Vuietul se potoli greu, căci ăi din fundul bărăganului nu auziseră, şi un glas de buhai strigă de pe o latură:

— Mai zi o dată.

Atunci Popa Radu Şapcă rosti el cu un glas de tunet, care zgudui mulţimea:

— Să mântuie dă robie clăcaşii. să fac prt^prietari pă părticica lor dă pământ.

Ca la un sfert de ceas încercă Eliade să vorbească mai departe, dar vuietul mulţimii în loc să scadă t (JT creştea şi se tălăzuia. Sătenii se întorceau unii către alţii, aşa, numai ca să-şi întărească lor'ânşile cele auzite, căci nu le venea să creadă vestea cea mare.

Moş Dumitru, cel cu barba aspră şi căruntă, se întoarse acum către Stanică, mândru ca de o izbândă a lui.

— Ei, mă Stanică, i-a zis dă pământ? I-a zis.

— l-a zis bine. neică Dumitre. Ce să spui? I-a zis. Bine că n-am plecat acasă.

În sfârşit, Eliade putu citi mai departe:

—, 14) Dezrobirea ţiganilor prin despăgubire.” Mulţimea era veselă acum. şi pornită.pe aprobări zgomotoase, lai-ă fură deci strigăte de mulţumire.

— Dară. dară.

—, 15) Reprezentant al ţării la Constanlinopole dintre români.*

Acum, că zisese despi'e pământ, ţăranii aprobau şi pricepeau parcă orice, deci strigară şi aci„: Dară. dară.”

—, 16) Instrucţie egală şi întreagă pentru tot Românul de amândouă sexele.'

Iar se auzi într-un glas: Dară. dară. aşa. aşa.'*

—, 17) Desfiinţarea rangurilor titulare ce nu au foncţii.”

—, 18) Desfiinţarea pedepsei degradatoare cu bătaia.” Aci urletele de bucurie ţinură o buclată de vreme.

—, 19) Desfiinţarea atât în vorbă, cât şi în fapte, a pedepsei cu moartea.”

Alte strigăte întrerupseră pe orator, îi acoperiră vocea.

—, 20) Aşezăminte penitenţiare, unde să se spele cei criminali de păcatele lor şi să iasă îmbunătăţiţi,

21) Emancipalia israeliţilor şi drepturi politice pentru orice compatrioţi de altă credinţă.

22) Convocarea îndată a unei Adunanţe generale extraordinare constituante, alese spre a reprezenta toate interesele sau meseriile naţiei, care va fi datoare a face Constituţia

Hi – Un om între oameni, voi. 1:1161 ţării pe temeiul acestor 22 articole decretate de poporul Român.”

Aci Popa Radu Şapca întări cu vocea lui ca tunetul:

— Adică legile vor fi alcătuite şi votate dă oameni d-ai noştri, aleşi dă noi, dă adunări ale norodului.

Acum din nou tălăzuirea bucuriei obşteşti ţinu câtva timp. Mai târziu se va băga de seamă că punctul 22 e totuna cu punctul 4, şi pe viitor nu se va mai spune decât, cele 21 de punturi ale Constituţiei”.

Eliade mai citi încă mai bine de o jumătate de ceas, tot atât de sonor, monoton în frazeologia lui, ca şi mai înainte de punctele Constituţiei. Oamenii il ascultau acum toţi cu voie bună, dar din ce în ce mai obosiţi şi mai dornici să se sfârşească.

Iată că încheie puternic, într-o frază scurtă, care merge cu glasul lui sonor şi plăcut.

— La arme. Români. la armele mântuâriî.'

Asta da, o pricepură toţi şi răspunseră cu chiote vijelioase. Cei veniţi din Bucureşti, şi Eliade mai mult decât toţi, le făceau cu mâânile semne de bucurie şi de frăţie.

La sfârşit luă cuvântul din nou pentru o rugăciune Popa Radu Şapcă. Barba castanie, tânără, mare de-i acoperea pieptul, a preotului ţăran, ochii luî mari şi arzători de răzvrătit. umGi'âi şi pieptul de haiduc, glasul lui ca o chemare făcură să sc cutremure lumea:

— Izbăveşte. Doamne şi mântuie. pă tot omul căzut în robie, pă tot omul care suferă. Ridică şi însufleţeşte pă acest popor ce moare pentru a face să trăiască asupritorii săi. Scapă-1 dă abuzul clăcii.”

Toţi sătenii sunt în genunchi, soldaţii, subt arme, pun şi ei un genunchi jos. Preotul Radu Şapcă se roagă mai departe cu uriaşa luî făptură de răzvrătit:

— Dumnezeule al dreptăţii şi al puterii. priveşte poporul tău îngenuncheat. Dă tărie braţelor sale şi vrăjmaşii săi vor fi învinşi.”

Ia cuvântul la urmă iar Eliade. care anunţă lista noului minister: Eliade, Tell, Ştefan Golescu, Popa Radu Şapcă şi Pleşoianu. Se trimite, tot la îndemnul luî Eliade, acea lungă depeşă lui Bibescu, prin care este rugat respectuos să accepte revoluţia. ^

^ Se referă la adresa nr. I. din 9 iunie 1848, a Guvernului provi-zuriu proclamat la Islaz. Fără îndoială, textul aparţine în mare măsură lui 1. Heliade Rădulescu (cf. Mémoires, p. 80). şi nu ezita chiai

În timp ce se aşezaseră la masă, la pi^eotul paroh al Islazului, avu loc o scurtă ceartă între Tell şi Eliade, când fu vorba să se ia în primu'e canţălaria zapciului şi, fireşte, tot ce se găsea în ea, lucruri foarte necesare unui guvern abia constituit. Eliade proclamă acest fapt ilegal şi, după un schimb de vorbe foai'te acre, întâia ceartă în minister, se renunţă. După masa luată în grabă se făcu un lung alai, care porni pe di'umul prăfuros spre Corabia, şi de acolo la Caracal. Ştefan Golescu a stat îndelung de vorbă cu Dincă, după ce acesta a gustat în picioare din mâncăruri, spunând că dacă stă jos adoarme, arătându-i ce să le „spună, lui Bălcescu şi Îlecu-Negru, la Goleşti. Eliade i-a convins pe toţi să se îndrepte spre Craiova. Le comunică multe amănunte, pe care Dincă le asculta prăpădit, apoi fu lăsat să se ducă să doarmă.

E o căldură toropitoare. Aerul fierbe în văzduh. în frunte merge o ceată de săteni călări, cu steaguri tricolore. în urma lor, dar la bună depărtare ca să nu sufere din pricina prafului, câteva trăsuri merg la pas. în cea din faţă sunt Eliade, Ştefan Golescu şi Tell. Popa Şapcă, un proprietar şi Nicolae de la început să-1 prevină pe domnitor asupra unei situaţii de care era vinovată cârmuirea şi legislaţia feudală. Iată cum se adresează domnitorului opac la evenimente: „Măria ta, Mişcarea care a sguduit Franţa şi Germania s-a simţit în toată Europa şi n-a întârziat să neliniştească şi Romania.

Poporul Român, deznădăjduit de lungile sale suferinţe, locuitorii Capitalei, neliniştiţi de sosirea comisarului rus, totdeauna premergător de turburări. cum şi de complotul străin ur^it în întuneric pentru ca să turbure liniştea publică în beţia patemilor, s-au văzut nevoip să ia parte la mişcarea naţională de apărare şi de principii. întreprinderea a fost improvizata şi spontanee, căci Înălţimea Ta nu mai erai în stare să insufâi încredere, nici să opui intrigilor străine forţa şi energia necesară.” în continuare semnatarii adresei nu evită să exprime doleanţele, dar să şi îl prevină pe domnitor că se află în faţa unei situaţii neobişnuite:

Subsemnaţii temându-ne ca mişcarea să nu degenereze în anarchie, văzând că opiniunea publică se strângea în jurul lor, s-au hotăiit să te pună în fruntea unei mişcări de regenerare, al cărei ţel este mănţinerea ordinei şi proclamarea voinţei poporului. Prin proclama-ţiunea aci alăturată, ea cheamă pe tot românul să ia parte la marea operă a regenerării; ea nu Te înlătură nici pe înălţimea Ta.

Considerând că mâinile slăbite ale Măriei Tale nu mai sunt în stare să ţină frânele guvernului, şi că glasul Măriei Tale nu mai are inAârxanr sunt în altă ti cmd dv a/aasupra alaiului, în ct < ka. ^i brişti şuiU ^” câţiva mici boieri de ţară şi arcnuu; c. ^t merg mai mult ca să vadă ce e. S* * după o mar ^ Iţime dc săteni, pestriţă şi i. i pcstt iD. La '. ine compania lui Pleşoianu. imb' în fracuri cu jiletcă albă, unii, iar alţii în unirne groase, membrii noului minister îndură gryu căldura incă niai greu întrebarea: ce va face Magheru? Eliade e şi-a d' d gulerul înmuiat de arşiţă, se uita cu teamă

Ui ochii lui i eu.

— Dacă. tolUî; i Magheru ascultă dc poruncile lui Bibescu? Dai'ă ne atacă?

Maioiiil. adâncit în gânduri, e şi mai tare îngrijorat:

— Mi-a spus aseară cineva, caro tocmai venea dc la Caracal, că MaghiTu a adunat în faţa Isprăvniciei cei şase sute de dorobanţi din toată Oltenia, pe care-i comandă.

Singui'. inimos şi fără grijă e Popa Radu Şapcă. Când.'ligă un put unde s-a oprit alaiul, Eliade îl descoase îngrijorat. întrebi<idu-l cc crede, el răspunde calm:

— Nu. să pune el, Magheru, cu norodul. E om cu judc-i„,) tă. A f”>st comandir de panduri.

Intre timp, din urmă, a şi început să se iţească verva şi versul norodului ^i S (^ cânta cu foc, de parcă n-ar dogoiî soarele crâncen. Un flăcău strictă şi alţii se iau după el: subsemnaţii, pentru a-şi îndeplini misiunea, uevoie de a lua, prin interim, o sarcină grea iri provizoriu, lai român, ei au cinsten să comunice înălţimii tituţiunea caro este întemeiata pe veei invită pe înălţimea Ta să asculte pună în fruntea acestei mari fapte, ul Inăltuiiii Tale, prin semnătura Inălţinill Tale p ^noi ul va fi asigurat, încrederea în Inăllinica le puterile Măriei Tale Vor fi reînnoite. pLa nun. punsul 'i Tale şi, îndată iţit de feiiv_iL.i ^i dc dui. a, îndată cc vor fi înde sinceritatea inimii înălţimii e vor socoti fericiţi să primească j _226? /. ut 11 -iiu consl. i-'. în numele p Tale *' naţ chile II ^. i r leg gla. sul piitiifi şi Prin\par oe Cl'. wlu stabilită şi Subsemnaţii Cc vor primi o v poruncii” Memi ClirisUan Tell tic 50./ lez loan Eliade

^apca, Regenerării.” méfient f i>nnsiuni a coiumujt s.” ac- ' aţelor iL.u. uUuuarilor (cf. Anul I84H, I. p? ^0t -

Vine. Vine.

Cine vine?

Popa Şapca din Colei, Cu gubernii cite trei.

Vin ca un pulioi care împânzeşte larg în stânga şi în dreapta câmpul. Dar îngrijorarea celor sosiţi din Bucureşti e din ce în ce mai mare. Tell a început să discute cu Pleşoianu problema unei eventuale ciocniri. Magheru e pentru ei o mare întrebare, deocamdată fără răspuns.

Toţi il ştiu un luptător viteaz, comandir de panduri vo-luntiri. biruitor împotriva turcilor, care tot treceau Dunărea după pradă. Peste ti'ei ani, în 1823, e alături de trupele ruseşti tot împotriva turcilor, din nou învingător la Băileşti şi mai cu seamă la Siseşti, subt munte. Când s-a înfăţişat armata română în 1830, ca fost comandir de panduri, i s-a oferit gradul de căpitan, pe care l-a refuzat, fiindcă Iui So-lomon, care fugise în lupta de la Siseşti, i se dăduse gradul de maior. A preferat să intre în rândul judecătorilor nou numiţi, după legiuirea regulamentară, şi s-a dovedit om al dreptăţii. Dar e ştiut şi faptul că este prieten al lui Bibescu, care l-a nrimit anume cârmuâtor la Caracal şi comandant al celor şase sute de dorobanţi din Oltenia.

Din urmă au şi început să se audă, între alte cântece, şi versurile care înfurie pe Eliade:

Sil trăiască Popa Şapcă, C; =ii scăpat ţara de clacă.

Seara au poposit la Cruşov, o poştă înainte de Caracal, făcând lagăr.

A doua zi, alaiul se afla în preajma Caracalului. Eliade şi ceilalţi puteau vedea acum lămuiit pe câmpia din marginea oi-aşului câteva sute de dorobanţi aliniaţi pe două rân-duii, semeţi pe caii lor, toţi inaimati. Magheru călare, încins cu eşai-fa, îi trece în revistă, concentrat, grav. E urmat de un căpitan călare şi de alţi vreo doi ofiţeri pe jos. Când alaiul de la Islaz fu aproape, nu ştia nimeni dintre membrii noului minister ce va ii. încordarea şi teama fruntaşilor revoluţionari e la culme. Se aşteaptă la somaţii – la care vor trebui să răspundă – şi poate şi la luptă. Se opresc trăsurile pentru orice întâmplare. Atunci Pvâaghei-y vine înaintea lor în galop, cu patru călăreţi după el şi, când opreşte calul, să-

165 iută cu sabia şt le spune răspicat, în timp ce ei ascultă încremeniţi:

— Mi-am făcut datoria de slujbaş cauc uuuuuiur, dar ce vrea cl nu se poate. Eu nu poci ucide patrioţi. Intre el şi popor, dacă mă sileşte să aleg, eu şi toţi cei pe care îi vedeţi aci alegem poporul. Stă drept pe cal şi salută steagul tricolor, pe care un soldat îl ţine pe capra trăsurii în care se aflau Eliade, Teil şi Ştefan Golescu, în picioare toţi trei. Veniţi după mine să simţiţi inima caldă a celor care vă aşteaptă cu nerăbdare!

Întoarce calul şi o porneşte inainlea alaiului. Când SL apropie încep uratele. Se fâlfâie batiste, pălării şi ramuri verzi. E o izbucnire nemaipomenită de bucurie. O fierbere dt nedescris. Aleargă, într-o învălmăşeală care zăpăceşte, unii către alţii. Dorobanţii descăleca şi se îmbrăţişează cu sătenii. Vuietul mulţimii se tălăzuieşte îndelung, cum se tălăzuiest şi steagurile tricolore deasupra capetelor. Un grup de doamne aduce flori lui Eliade, care străluceşte de bucurie, lui Teil lui Ştefan Golescu. Intre ele sunt soţia foarte tânăra şi für. – din prima căsătorie a lui Magheru.

Patru oameni siguri, dintre volintiri, au pornit, cu poruncă să schimbe oricâţi cai, ca să ducă şi de aci'vestea cea bună grupului revoluţionai de la Bucureşti. Căpitanul Făr-căşanu, care se afla la Caracal, se hotărăşte să plece şi el, insă cu căruţa poştei, cu însemnarea obicinuită de urgenţă – cam nelămurită acum – dar bizuindu-se pe uniforma dc căpitan, căci e de părere că se poate ajunge mai repede-decât călare.

Li se pare tuturor potrivit să plece cit mai multe ştafete, căci grupurile revoluţionare trebuie să ştie mereu unele dc altele. Magheru îi vesteşte că în zorii zilei Alecu Golescu, de-i zic prietenii Arăpilă, care a fost două zile la Caracal, a stat mult de vorbă cu el în aşteptarea răspunsului lui Bibescu, Ştie tot ceea ce s-a întâmplat la Islaz, a pk^rat la Goleşti, unde-1 va-ntâlni, după cum i-a spus el, pe Bălcescu.

RtVOLlŢIA VESTITA IN FUGA CALULUI

Miercuri, pe la unsprezece şi jumătate dimineaţa, Mitru şi Damian trecură din nou Oltul, acum înapoi, pe podul plutitor, şi într-o jumătate de ceas erau la Turnu Măgurele. Oraşul părea înecat în praf, căci era ceasul când căruţele de lot soiul şi briştile străbăteau, în sus şi în jos, oraşul cu uliţele nepietruite. înainte de a-1 găsi pe profesorul Constantinescu, fură înconjuraţi de sătenii care veniseră la târgul de dimineaţă. Mitru deveni dintr-o dată guraliv:

— Oameni buni. e rău de tot. s-au ridicat clăcaşii dă pă moşiile brâncoveneşti şi au intrat în lanurile proprietarului şi seceră pă seama lor. Au dat drumu vitelor pă islazu boieresc, au luat şi porumbu pă care l-au găsit în pătule. Armata e cu ei, iar zapciu la fel. Noi d-abia am scăpat, voiau să ne bată, spuneau că suntem oamenii stăpânirii. Am fugit cum am putut.

Oamenii se minunau în tăcere, dar odată s-a auzit un glas mânios:

— Bine v-ar fi făcut să vă spânzure, câinilor. Să se sfâr-şească odată cu slugile boierilor.

Mitru şi Damian se priviră uimiţi şi veseli. Mitru, dealtfel, îi şopti, cu faţa smeadă, înflorită de bucurie:

— E bine. e bine, Damiane!

Când văzură că mulţimea tace şi nu e nimeni care să apere stăpânirea, întoarseră foaia:

— Mă, ridicaţi-vă şi voi. ieşiţi, mă, înaintea gubernu-lui revoluţionar, că vine să vă mântuie, mă.

— Cum? Ce zici, mă?! se miră aiurit cel care-1 ocărise.

— Aşa. aşa, mă fraţilor, ieşiţi înaintea gubernului dă la Islaz, că el ne dă pământ. Rămâneţi cu bine! Şi deteră. râzând, pinteni cailor.

In. îl găsiră pe profesorul Constanlinescu. Ii înmînară orduuil de numire ca administrator la Teleorman. Scoaseră din sân şi un steag tricolor, ca să fie pus pe clădirea Cârmuirii.

Profesorul, un om cu fata pătrată, uscat, cu mustaţa căzută spre bărbie, nu se aştepta la o asemenea numire. Şi tot întreba ce e de făcut. Cum să se descurce cu dorobanţii? Dar cei doi încălecară, spunându-i că ei au drum lung de făcut şi că el să ia în stăpânire tactul Cârmuirii fără întârziere.

Aproape de marginea oraşului întâlniră iar un şir de care săteşti, care mergeau încărcate spre schelă şi se opriră, în-cepând să se vaiete din nou:

— Oameni buni. In T^ln-/< prăpăd, s-au ridicat clăcaşii. Şi aşa mai departe.

Sătenii îi priveau uimiţi, neîncrezători, dar când lipcanii' adăugară: „Vai dă noi, dă-abia am scăpătară. au vrut să ne bată, că suntem oamenii stăpânirii.” zvonurile aduse de ei căpătau un iz de obiectivitate. Era un motiv să se creadă că tot ceea ce spun ei este adevărat, de vreme ce o spun chiar ei, oamenii stăpânirii înşişi, deci duşmanii răzvrătiţilor. Aşa că, în timp ce „lipcaniicălăreau singuratici pe marea câmpie dinspre Alexandria, în mai puţin de un ceas oraşul vuia de ştirea celor întâmplate la Islaz. Oamenii vorbeau: totuşi cei mai mulţi rămâneau neîncrezători. Nu vedeau bine sfârşitul întâmplării.

Cei doi mergeau pe câmpia întinsă cât vezi cu ochii în trap săltat, zoriţi să ajungă neîntârziat la Bucureşti. Cu toată graba însă, ei îşi ziceau că nu se poate să nu treacă din nou pe la Piatra, unde fuseseră primiţi frăţeşte, ca să le spuie clăcaşilor de-acolo vestea cea bună. Să arate că s-a sfârşit robia pentru Gligore Hergă şi ceilalţi, pe care nici nu-i cunoşteau bine, dar îi întâlniseră atât de însetaţi de dreptate. Tot timpul de ieri numai la ei se gândiseră. Parcă nicăieri nu văzuseră cele ce le viizui-ă ochii în acest sat.

Când o luaseră luni seara, pe drumul de ogoare de pe muchea câmpiei în care se adâncea Valea Călmăţuiului, avuseseră în faţa ochilor o privelişte cum puţine mai văi: us Le luă ochii această vale adâncă, dar dulce, lar^ă de o de paşi poate, cu întortochierile, pe care: „ ' ' i descurca, ale râuleţului, care apărea când.

IGO poi, sclipind în zeci dc locuri dinlic numeroasele pilcuri de copaci şi din verdeaţa păşunilor.

Pină în zare, în fundul părelnic al văii. cale de o juniă-tale de poştă, nu se vedeau decât cirezi de vite albe, iar mai aproape de satele aciuate la adăpost în clinurile povârnisu-rilor. pe* stingă, cârduii, cârduri dc gâşte. îţi lua ochii, aci sus, întinderea de aur a câmpiei netede şi nemărginite, cu lanurile de grâu care dăduseră în copt, iar jos. în patul luncii, verdele gras al ptişunilor, împestriţat de albul iisipit al turmelor, al cârdurilor de gâşte.

— Bogate sate p-aici, măi vere Damianc A;: a ceva n-am mai văzul.

— Taman a:? a, mă Mitiule. Cil piivim d-aici. liăl-dă-parte. e numai belşug. Aşa mă bat io cu gindu că să vedeau în vale averile lui Avraam. alea dă spune la Psaltire.

Pi:; tra era abia al treilea sat. şi-1 vă'/: uiă o bugăta de timp de departe, aciuat în mijlocul povârnişului ca într-un culcuş, la adide viscolul câmpiei, iarna, şi de piimejdia i'evăr-sărilf. >r şi a mlaştinei, în vremea ploiler. Nu Ic^ fusese greu să dea de bordeiul lui Gligore Hergă. în rând cu bordeiele ascunse printre duzi, corcoduşi şi salcâmi. dar pe el nu-1 aflară acasă, era numai muierea, o femeiuşcă neagră şi slabă, numai ochii de ea, cai'e începu să plângă fără rost aflând că au venit veşti de la cumnatul şi cumnata din Bucureşti. Un ţine alei^gă devale, la o băltoacă mai întinsă, unde Gli-goi'e cu fiu-su mai mare, un băietan de vreo doisprezece ani, care-semăna insă cu maică-sa, nu cu taică-su, dădea în Călniăţui cu un fel de plasă. Veni şi el în grabă câjid auzi, aducmd şi o traistă de caracudă proaspătă. Nu se poate povesti bucuria pe care i-o făcu pistolul nemţesc cu două cocoaşe şi punga de patroane. La început tăcuse încremenit, nevcnindu-i să creadă că el, Gligore, e în stăpânirea unei astfel de scule de preţ, apoi simţi un fior pe dinlăuntru, gân-dindu-se cc* putere îi dă acest pistol. Şi celelalte daruri avură căutarea cuvenită. Gligore semăna cu tată-su, era tot atât de înalt, un uriaş ca şi Licsandru, dar scofâlcit la faţă, adu: _ din umeri, şi cu o barbă de o săptămâna, ţepoasă.

Cum soarele începuse să cadă domolit şi roşu dincolo de lungul văii. femeia lui Gligore aprinse focul şi pregăti de mâncare pentru cei doi oaspeţi.

Când se răspândi vestea că au sosit doi drumeţi din Bucureşti, sătenii începură să dea târcoale prin faţa bordeiului, apoi se aşezară aşteptând subt duzi, pe marginea uliţei gloduroase, care semăna mai mult cu un pirtu uacat, de pimlr noroios ce cobora la vale. printre bordeie. Oamenii nu voia să vie, cită vreme în bătătura bordeiului, pe o velinţă întinsă pe jos, ai casei erau la masă. Nu Ii se părea cuviincios să s” în gura omului când mănâncă, nici să sc creadă c& fa< jve aşteptând să fie poftiţi la masă. Când cei din băla luiă sfârşiră cu întinsul boţurilor de mămăligă în tigaia plină cu papară, căci găsiseră la un vecin un boţ de brinză uscaţi ca să-1 puie peste ouă, că e mai săţios şi se îndestulează toţi şi când aleseră din prea multele ei oase puţina carne dc ca racudă, mai mult arsă şi afumată, oamenii din uliţă intraru în bătătură. Ardeau de nerăbdare să ştie ce mai e cu, 4*ivo-luţia* de la Bucureşti, de vorbeşte toată lumea încă de P' la Rusalii, să afle ce veşti mai umblă prin ţară. Se uitau ca la o minune la pistolul lui Gligore. Erau amărâţi şi obidiţi cum puţini alţi clăcaşi mai erau. Uscaţi de timpuriu, bătrî-nicioşi, mai mult zgârciuri şi oase, roşi de molimă, păreau nişte osândiţi la o trudă fără sfârşit.

Prin alte părţi, bordeiele erau ca nişte căsuţe, îngropat pc jumătate în pământ, cu jumătăţi de pereţi văruiţi deasupra; aici erau însă mai mult nişte gropi nevăzute, acoperite cu stuf ori cu paie. Aşteptau veşti, ca venite de pe alt tărâxr către ci, cei din fundul fundului.

— Când am văzut grâu crescut pină la brâu, eu>d am văzut Lirezile dă pă vale şi cârdurile dă gâşte, noi ne-am miratâră d-alita belşug şi încă io i-am spus lui Mitru: Mă, aşa o fi ariitat Valea Canaanului pă vremea tu A-^Tn.im când colo.

— Vai dă păcatele noastre. vere. Aşa sunt p-aici toate satele dă pă moşiile lui Băl-Ceaurescu, ale Iu Furculescu, ale LIR Catropol. Ne-au uscat dă tot. Belşugu ăsta e un blestem pă capul nostru.

Se lăsa o seară limpede şi liniştită de iunie, iar cnipurile i r din umbra duzilor şi a salcâmilor începuseră să se şteargă în mnegurarea domoală. dar glasul lui Gligore Heri^ă era viu ca sângele în tmp.

— Avem turme dă vite şi noi nu ştim ce e untul sau smântina, iar carnea o gustăm la sărbători; avem şi gâşte dă albesc bălţile, dar muncim dân zori şi până-n noapte buimaci foame, hiănindu-ne cu ceapă şi mămăligă, numai ca să.) plem moşia cu lanuri dă giiu cale d-o poştă – oricum îţi. H) rci ochii sus pă câmpie, a. şa cum aţi văzut; avem stupi da* mierea lor nu e pentru noi. Fac nevestele noastre noaptea trâmbe dă boraiigic, şi noi să umblăm în zdrenţe murdare, mai mult goi. Creştem pentru alţii, tr'udim pentru alţii. Ce avem, avem numai ca să plătim cu ele. Plătim cu toate bunătăţile pământului dreptu d-a muri măcar împărtăşiţi, dă a răsufla dă la o zi la alta în jug. Plătim tot anu. Mai rău ne chinuim, că le avem toată vara subt ochi, şi taman pentru asta trebuie să plătim. Când ne înfruptăm şi noi rareori, aşa doar dân firimiturile rodului muncii noastre, o facem pă furiş, ca hoţii, cu teama că nu ni se cuvine. Măi Damiane, măi Mitrule, că aşa zici că te cheamă, asta nu poate să mai ţie. Scrie şi la Evanghelie că va veni ziua când se va întoarce crugu lumii. şi i-o zic că s-a apropiat ceasu.

Sătenii, aprinşi, murmurau din când în când câte un,. dară”, şi cei doi înţeleseră cât de grea le era suferinţa, dar nu putură să le spuie atunci o vorbă măcar despre ce se pregăteşte, despre rosturile lor tainice. îi lăsaseră să creadă că sunt lipcani, vestindu-i doar că peste două zile o să se întoarcă iar spre Bucureşti.

p p w a

I lă ci îă ţi) i. ia

Acum zoreau călări, plini de praf până în albul ochilor, ca să le ducă, cu gura uscată de arşiţă, vestea răcoritoare că-^ sosit ceasul. Chiar dacă-şi lungeau drumul cu aproape o poştă, trebuiau să se ducă neapărat pe la Piatra.

Ajunseră la Ologi, unde se aflau doar câteva bordeie în văgăuna văii, şi se pregăteau s-o ia de la dreapta, spre satul oropsit, când văzură că de subt un frasin bătut de vânt, cu frunzişul numai într-o parte, li se făceau semne. Descălecară şi lăsară caii în voie, ţinuţi de dârlogi.

Era chiar Gligore Hergă cu Dumitru Geloiu, un bărbat bondoc, lat în fălci şi care cântase în seara aceea la Piatra cu sete unele cântece aspre, şi mai erau alţi doi bărbaţi din sat, uscaţi la faţă, de le păreau prea lungi mustăţile. Erau toţi în picioarele goale, cu cămaşă lungă, albă, peste iţarii largi de pânză groasă, dar neîncinşi cu brâuri din pricina căldurii care topea totul.

— Nu te mira, măi vere, dar m-am socotit şi io cu nevasta – îi spuse Gligore – şi ne-am zis că oameni suntem şi noi, nu vite dă povară, că nu putem primi fără să dăm şi noi ceva. Aşa că ea mi-a spus: Trebuie să le ieşi înaintea flăcăilor ăstora, Gligore, şi să-i rogi să ducă din partea noastră ce-om găsi prin bordeiu ăsta. cumnatei şi cumnatului la

Bucureşti”. N-am qâsit mare lucru, dmt cănmm * înflorată cu arnici pentru Licsandru şi iia asta a r n-a pus-o dacit la nunta. Şi le întinse, învelit inu-un. ^i. iiiai 'H. darul adus do la Piatra.

Dar nici Mitru şi nici Danuan nu vrui a. ^a a. Lia aşa Cri dintâi îi vorbi chibzuit şi cu Hotărâre:

— Ascultă, vere Gligore, n-are rost le trimiţi Tr hnie să ştii că Licsandru e meşter, nu e lucrător,. ^ mai bine. E mai înlesnit în toate. Are şi pă soacrâ-sxi care il mai ajută. E păcat să-i duc* m astea, are să se supen foc pă nr”i. Nici n-o să îndrăznim să i Ie ducem. Nu dumneavoastră dă vină că nu aveţi dă nici unele.

(iligore tot mai stăruia. când Mitru le făcu semn vr nâai deoparte, ca să le vorbească în taină. Dar când îi av ¦ jurul lui. nu le vorbi încă, ci doar îşi ciupea mustaţa n căci nu ştia cum să înceapă. In < -Mt. w> miri nti^* r! doar luminile ochilor erau vii. I' cei, aştepta de data asta nerăbdător, gata să înceapă ei

— Frate Gligore, a început! A Început. rosti, î rl însuşi, Mitru.

Pielri^anul nu pricepu, şi mustaţa mare i se merită arătând că toată buza de sus e, dedesubt de aşteptare. Dar cum Mitru tăcea mereu, intrrua.it”. ' isufla împotriva vorbelor:

— Ce a început?

— Rivoluţia. nea Gligore,

— i-şi reteză scui't, singur, vorba. i. – i. ^.a

Gligoie şi cei doi săteni priveau buimaci.c. [^ Mitru il lămuri:

— Când spuneai luni seara că se apropie ceasu '^^^ ştiai ce spui. Ei, atlă că s-a făcut semn -^. n ^^t* rid

S-a pi-oclamat Costituţia azi la I^ilaz, v cărturarii dă la Bucureşti, armata şi sătenii au ridit '\par răzvrătirii. Să dăsfiinţează claca, sa impropi cu câte un petic dă pământ. Nu mai sunt boieri ^

Citiţi aici. Mai daţi şi la alţii. Şi scoase din c ^. i a. ^ cinci-şase proclamaţii din teancul pe care îl luaseră ^ Nicolae Alexandrescu. O să fie foc şi pârjol!

Atunci Dumitru Gcloiu întrebă scurt:

— Şi noi ce facem?

— Cum v-o l'irnip. i Dumne/eu.

Gügore íl dădu pe Geloiu cu mina la o parte, făcu un pas înainte şi deodată umerii lui de tăui. care se cam incovoia-seră, se înălţară vânjoşi:

— Ce fac acum răzvrătiţii? Unde sjnt?

— Răzvrătesc sat după sat. O să curgă muU sânge. Când or ajunge la voi, trebuie să săriţi cu toţii.

Gligore se întoarse spre oamenii din sat:

— Cum, să aşteptam să ajungă la noi? Io zic că e mai bine să le ieşim înainte. Nu?

Cei doi înţeleseră şi ei că nu mai era acum nimic de vorbit, că acunV era numai de înfăptuit. De aceea nu spuseră nimic, le ardeau numai ochii în fundul capului. Mitru se ridică în scări şi Damian făcu numaidecât la fel.

— Vere Gligore, noi trebuie să ajungem cu vestea, mâine cel nuu târziu la Bucureşti. Aşa că am pornit. Cu bine, oameni buni.

— Sănătate, fraţilor, şi drum bun, cum v-a fost şi vorba. Gligore şi sătenii rămaseră locului, uitându-sc lung după ei.

— Să fie oare ceasul? întrebă Geloiu. Gligore se întoarse mânios spre el:

— Tu te mai îndoieşti? Tu. Toma. cel necredincios? Eşti singuru care să mai poate îndoi.

Dar aici până la urmă nu avu dreptate.

Când ajunseră în sat, arzând de dorinţa de a le striga vestea cea mare, după ce oamenii se minunară de bucurie, cei mai mulţi se domoliră dintr-o dată, ca un foc prost făcut, a cărui văpaie se trece fără să aprindă lemnele groase. Unui din cei bătrâni dete din cap:

— Să mai vedem. să mai vedem.

Şi parcă toţi se hotărâseră să aştepte, ca, să mai vadă”.

La Alexandria, uiide au ajuns pe la cinci ceasuri după amiază, erau să intre într-o mare mcurcătură. încă de pe când se găseau pe buza câmpiei privind în valea înverzită a Vedei târgul cel nou, auziră de acolo, de sus, bătându-se toba, ca să se adune lumea.

— Ce-o mai fi şi asta, măi Damiane?

Damian, ca de obicei, nu răspunse nimic, şi celălalt vorbi mai departe:

— Io am o socoteală, mă. Acum, nu ştiu dacă o fi bună, dacă o fi rea. om vedea. Şi începu să desfacă găietanele negri a] p iliculuî roşu, şi Iui Damian, şi lui, ba lui Damian ii mai desprinse şi o mtnecâ a cămăşiiHai acum şi noi acolo să vedem ce e!

Se adunase destulă lume aşa,; j >a. Eiau ca ia trei-patru sute de oan>eni în cămăşi alb” p. >te ismene, ne-înrinşi cu nimic, şi doar trei-patru târgoveţi. Citea zapciul, i ei, de unde erau, auzeau şi înţeleseră numaidecât des-^ ce este vorba:

— Viind Ia cunoştinţa noastră că nişte oameni pier cuvi Şl care nădăjduiesc a-şi face stare din tulburările ce a: putea aduce în ţară.

Povăţuim dar pe toţi şi poruncim ca, la întâmpiare d' a se arăta în mijlocul vostru asemenea oameni, numaidecât să-i prindeţi şi să-i aduceţi la Cârmuirea judeţului, prf^rum şi orice hârtie s-ar împrăştia de dânşii, şi cu aceasta vt deplini o sfânta datorie către ţară şi către oblăduire „

Era o „circulară', pe care o adresase Bibescu cătr” Întreaga ţară. '

— Aţi înţeles? întrebă zapciul tânăr, cu un boţ di mustaţă neagră pe botişor şi un cârlionţ pe frunte. Aţi în ţeles, mă, cu toţii?

Atunci se auzi glasul speriat al lui Miţi a, cart sc aprupia. el şi Damian, care ţinea caii de dârlogi ¦

* La 7 iunie 1648, G. Bibescu deţinea ştin ingiijorătoare privind uiaţia din ţară. Forţat de împrejurări, mai ales de mişcările revenit ive în rândul ţăranilor, adresează următoarea proclamaţie (din e citează şi Camil Petrescu) în care desluşim starea sa de spirit: iind la cunoştinţa noastră că nisce oameni perduti şi cari nâdăj-esc a-şi face starea din turburările ce ar putea aduce în ţeară, s-ar 3J ivit la unele sate” muncindu-se a amăgi pe locuitori cu cuvinte magul' ' e şi cu făgăduieli mincinoase, cari nu ar putea decât să aducă nt. ea celor ce ar avea slăbiciunea să-i creadă, noi îndeplinim daiuiia părinteasca, dând de scire vouă, tuturor loc) r săteni, ca să vă feriţi de asemenea oameni ca de cei mai mau. a. ostri vrăjmaşi, socotindu-vă la cite au pătimit totdeauna sătenii la orice vreme de turburare, şi că îmbunatăţireft soartei voastre, care este cea mai vie a noastră dorinţă, nu se poate dobândi decât printr-o UnişUtă pe-trtH? ere.

Povăţuim dar pe toţi şi poruncim ca, la întâmplare de a se arăta ili mijlocul vostru asemenea oameni, numaidecât să-i prindeţi şi să-i duceţi la Cârmuirea judeţului, precum şi oi'ice hârtii s-ar împrăştia de dânşii şi cu aceasta veţi îndeplini o sfânta datorie către ţară şi către oblăduire, -

Cum era de aşteptat, proclamaţia n-a avut nici un ecou. dimpotrivă la îndemnul revoluţionarilor prezenţi în câteva judeţe ca Prahova, Romanaţi şi altele a continuat să se înteţească agitaţia, ca peste numai câteva zile să atingă apogeul (cl. Anul l§4i, I, p. 495, n. ed.)*

I

— E urgie mare, oameni buni. Au vrut să ne sfâşie răzvrătiţii.,. Au zis că suntem Oamenii stăpânirii. Dă-abia am scăpat în fuga cailor. uitaţi-vă la noi! şi arătă cămaşa ruptă a lui Damian.

Zapciul îi chemă la el şi ei se apropiară cu caii de dârlog. iai lumea în urmă buluc.

— Ce-i, mă, dă unde veniţi?

— Dă la Turnu Măgurele, ne-a trimis ocârmuiloru sa du-'j'. m la Bucureşti ştirea că s-au ridicat clăcaşii la Islaz şi în toate satele şi au zis că-i rivoluţie. Şi au intrat cu secera în lanurile boiereşti. Au prins pă subtcârmuitor. Şi armata cu ei. Au dăsfiinţat claca. cu Popa Şapcă. E urgie mare pă unde am trecut. Şi la Turnu s-au ridicat şi mărginaşi, şi satele. Au vrut să ne prindă şi pă noi. şi abia am scăpa-târâ. Pă el l-au bătut. Acum hodinim puţin caii şi pornim ^¦^ noapte spre Bucureşti.

Zapciul, tulburat, chemă pe hangiu şi porunci să le dea să mănânce şi să se dea nutreţ cailor. Să-i lase pc bioţii oameni să se hodinească într-o odaie a hanului:

— Când porniţi mai departe, mă?

— Păi cam ca la două ceasuri din noapte, zic io. i^râi Mitru.

— Atunci, aşa să faceţi!

Petruţa se tot învârtea bucuroasă că-i vede iar. Când Damian se duse spre puţ ca să bea apă, aplecând găleata, ea îl opri.

— Staţi jos. că aţi fi obosiţi. Uite, vă dau io apă. Şi le aduse o chiselniţă şi o linguriţă, ca să ia şi ei şerbet de trandafiri, apoi veni cu un urcior cu apă rece, proaspăt scoasă din puţ.

Pe Damian îl tot râciia pe inima sa o întrebe ceva incă de alaltăieri, dar nw-i venea la îndemână. Acum îşi luă inima în dinţi şi întrebă cam colţuros, privind oarecum în lături, că-i era ruşine.

— Nu eşti dumneata cumva mama Saftei?

Petruţa fu cât pe-aci să scape ulciorul vărgat cu dungi verzi şi galbene din mână. încremeni apoi cu umărul sprijinir de stâlpul umbrarului. începură să-i curgă două şiroaie de lacrimi spre colţurile gurii. Vru să le şteargă cu mâneca largă a iei şi nu avu parcă puterea.

i io. Io. şi îşi înt^biţi vorbele. odată cu lacrimile.

Am f”)

Piuni in. să î' clătinându-se pe picioare, spre uşa cii<! iimii.

Damian în' că nu trebuia să întrebe şi ridică din iim”'ri nemulţumit de el însuşi. La drept vorbind, el nici nu 1 I ce cuţit înfipsese în inima de mamă a Petiuţei cu m i. iâ întrebare. De opt ani de când fugise din sat ca să. sf. ipe de clacă şi de ameninţările ceauşului Costache, schim-binHu-şi până şi numele, el nu putea să ştie ce se mai petrece acolo, decât din auzite. Negreşit ştia de la tată-său toate întimplâiile din aceşti ani cu Safta cea neagră, fata Petruţei şi a lui Miai, care era cam de-o vârstă cu el. Ştia. de la Toma. cum o găsise noaptea prăbuşită la uşa bordeiului, zdrobită în bătăi de logofătul boierului, cum apoi, primită de milă de ' =M1 ei. ii gospodărise bordeiul, îi durase ea cu mâinile ei I nouă şi coşar pentru vite. Ştia şi de necazurile lui cu lânlul în fiece sâmbătă. de povestea cu stupii şi gândacii de mâla.so. Aflase şi că ea s-a măritat, acum doi ani, cu Codan al lui Predoiu. Ceea ce nu ştia Damian, însă, era că 4â muicie aprigă nici nu voia să audă de mama ei, Bă! linul hangiu Nedclcu, mâniat năprasnic de ruşim., ita la nunta fetei lui, socotind că totul se trăgea din vina ei. o ti iinisesc atunci la ni. şte rude de la Zimnicea, dar în i „a lui nu o lăsase să-şi ia plodul cu ea, ci-1 trimiseşi celor din neamul lui Firu, ca să arate astfel că nu r. să aibă vreo legătură cu ei. Peste vreo şapte ani măritată din nou, dar biruită de dorul fetiţei, a v: idâ. gândind s-o ia cu ea la Alexandria, aşa cum s. si. M> cu bărbatu-său, ca să o crească laolaltă cu copui de acum. Când Safta, care avea atunci opt ani şi slujea do la o vnme ca ajutor al bătrânului prisăcar al conacului, află că a vi-nit o femeie, care zice că e maică-sa, s-o ia, îşi arătase ghearele. şi fugise ca o pisică sălbăticită în zăvoi. Trei zile şi trei nopţi nu i-au putut da de urmă, că dormea ascunsă îriti-o luntre pe eleşteu, şi astfel Petruţa s-a întors, furioasă şi indurc>rată acasă. Fata n-a ieşit din ascunzişurile zăvoiului d”H it când a ştiut că femeia străină a plecat. Peste câţiva ani, l^Hruta, înfrântă şi pocăită, a făcut o nouă încercare, venind tu o brişcă. s-o ia. Safta cea neagră, care acum avea vreo lieispiezece ani, nici n-a vrut. să audă de aşa ceva, iar d. =; nro lii; iicăsa i-a spus atunci Măriei l”' mătnsă-sa. că ea mamă, că n-a avut nici lată, nici mamă, niciodată, că s-a născut din pământ, ca buruienile. A stăruit. şi Maria ca mac; să stea un ceas de vorbă cu mama ci. Safta tremura do mini*

— Să n-o văz în ochi pă femeia asta care zice că e mama mea! M-a lepădat la uşa altora, ca o căţea. Da' vorbesc cu păcat, că şi o căţea când i se lapădă un căţel îl aduce în gură înapoi la culcuşu ei. A fost mai rea decât o căţea.

Când să plece, Petruţa, cu sufletul frânt, a trecut cu brişcă prin faţa bordeiului de lingă conac şi a descaí cat unele ve-lin (e şi lucruri de preţ, pe care le avea în brişcă, dorind să-i lase totuşi ceva. Dar Safta, sfirâind de mânie, a ieşit în urma ei din bordei şi a aruncat totul în ciulinii şi pelinul de peste drum.

Nu vrea să audă nici de tată-său. Miai. Când era întrebată dacă se gândeşte vreodată la el, răspundea înţepat:

— Da” ce, el s-a gândit la mine când mă lua ori mă lăsa ca pe-o oti-eapă la uşa celorlalţi, după cum îi veneau socotelile lui?

E adevărat că şi în s? it. amintirea lui Miai se cam ştersese. La început, când au aflat de moartea lui năprasnică, fetele şi flăcăii s-au cutremurat, şi peste tot satul a fost o flacără de jale şi ca un nor însângerat de patimă. Rita, împreună cu Safta cea bălană şi altele i-au făcut un cântec duios ca un bucci tânăr. pe care I-au cântat toată vara, scara la para focului, la furcării. Folosiseră urzeala unui alt cântec mai vechi, ştiut de ele. despre un cioban, Din Constandin, ucis de soţii săi. pe care-1 cânta plângindu-1 îndurerată ibovnica lui. Cân-tecul nu spunea că Miai fusese hoţ de cai, nici că a fost ucis de feciorii lui Nedelcu, fiindcă pe atunci nimeni nu ştia asta, dar arăta cum a fost lovit cu toporul în cap şi zvârlit mort în şanţul drumului, cum Sultana întreba şi ea plângând, ca în cânlecul ciobanului., cin' l-a văzut, cin' l-a cunoscut”. şi vorbea d (^spre părul lui. negru, pana corbului; feţişoara lui, spuma laptelui' şi,. ochişorii lui. floarea câmpului*', cum l-au adus mort, acoperit cu ramuri cu frunze în car. Dar când, la câtva timp după asta. Sultana a început să-şi facă de cap, când nu se mai sinchisea de poftele pe care le slârnea în bărbaţii şi flăcăii din sat, ba le aţiţa chiar, ca o deşănţată ce se făcuse. n (*vest (^le şi fetele începuseră s-o urască şi nici vorbă nu mai putea fi să-i cânte cânlecul, care era şi al ei. De asta însă Sullaiia nu s-a supărat, dimpotrivă, faptul acesta i-a adus un fel de mângâiere, căci ea, care e! a şi cea mai bună clntăI I reaţă a satului, il cânta acum pe ascuns, singură, numai pentru sufletul ei ars de aducerile-aminte. cum, dealtfel făcea cu tot ceea ce era în legătură cu Miai, pe care şi în amintire l-ar fi vrut păstrat numai pentru ea. Timp de mai bine dc cincisprezece ani, cu cât se lăsa mai mult dogorită de focul dragostei, luând, în treacăt parcă, pe cine vrusese dintre bărbaţii şi flăcăii satului, înnebunind de furie nevestele şi fetele, cu atât simţea mai adânc în făptura ei chipul de neuitat al lui Miai. I se părea, într-un fel de neînţeles pentru alţii, că şi cântecul cântat de altele e un fel de pângărire a icoanei lui şi nu-1 vrea decât înălţat în gând, al ei. Până acum patru ani, când s-a ivit în viaţa ei Răducanu al lui Mânjoc.

Despre Safta însăşi, Damian aflase de la unii că e o făptură rea, aprigă. Dârză şi aprigă era ea, dar rea nicidecum. Dimpotrivă, unde punea ea mâna totul înflorea şi rodea, era săritoare la nevoie; o năpădeau orătăniile şi câinii străini, dai nu se supăra: iarna, de la vatra ei luau jăratic toţi vecinii.

Petruţa se întoarse cu ochii roşii de plâns, aducând o strachină mare celor doi, şi uitând parcă o clipă, se topea înduioşată privindu-l pe Damian care, flămând ca şi Mitru, mânca sfios, dar hotărât, din găina fiartă, de dinaintea lor, în timp ce ea îi cosea umărul cămăşii. Pe după miezul nopţii trimise să-i scoale, şi apoi îi aşteptă jos lângă uşa grajdului, cu o traistă în care le pusese merinde de drum. Ei îi dădură femeii nişte petice de hârtie, spunându-i să le citească, negreşit. Era o lună jumătate care lumina bine, şi chipul duios al femeii părea scăldat într-un fel de umbră de ceară.

Când peş^ vreun ceas cei doi ieşeau din ripa de pe malul stâng al Vedei, se pomeniră cu vreo cinci inşi care săriră „să le prindă caii de dârlogi, trăgând de ei şi înjurându-i de mama focului:

— Născătoarea voastră, bă, javre ale stăpânirii. Care va să zică voi nu sunteţi cu oamenii, hai? Daţi-i jos! strigă unul.

Damian se pomeni şi cu doi ghionti în coaste.

— Hoo. nebunilor. Hoo. netoţilor, strigă deznădăjduit Mitru, văzând că se încurcă lucrurile. Noi suntem oamenii rivolutici. ai răzvrătiţilor. N-aţi priceput, nerozilor? Uite aici, na Costituţia. S-o împărţiţi la toată lumea*

Oamenii se opriră ca nişte umbre buimace.

— Cum vine asta?

— Vine că numai aşa putem trece cât mai repede spre

Bucureşti, ca să ducem vestea cea mare. Să deschid cerurile, fi inintuii nii năuci.

ratilui- DaU hârtiile astea mai dăparte, că astea irra. şi porniră în trap întins, lăsând în urma lor sunt oaCu puţin înainte dc prânz, Axente Sever şi dascahi lui aflară vestea cea mare de la Islaz. Cei doi abia ajunseră acasă că parcă erau beţi. De-abia acum u răzbise oboseaU.

TO>lSrUE BUCLRKâlJTI

^'âucioara poştei s-a oprit în dreptul hanului de la Zâ-Dihorul'ji. spre mirarea lui Stoian, care sta pe laviţa, i' la dinainte, la masa de subt umbrarul clrciumii, căci nu se oprea pe-aci decât rareori. Oamenii din sat nu: bani sa călătorească altfel decât cu piciorul, iar Io-: i boiereşti erau, după câte ştia el, acum toţi în sat. S (uur-i numaidecât când il văzu coborând pe Cristea Fâtu. i-itcălabul de la Salcia. A intrat în cârciumă şi a cerut ceva ci, ' băut. că are fiitul uscat de praf.

— Amarnică arşiţă, măi Stoiane. Da' unde-i lelea Sul-t ma? Cc, nu mai stă în prăvălie? Că până acum era cu L>-hii în toate părţile.

Stoian, musceleanul, care ducea cârciuma de vreo dui: ni cu simbrie, zâmbi în sinea lui, dar de subt mustaţa nu se „î asta, că era pleoştită, şi fruntea lui, încreţită de obicei,. mereu încruntată. Nu-i mai arde dă nimic. Stă bătută de gânduri în subt nuc. Aoleo, mă, o fi bolnavă?

'navă chiar n-o fi ea, dar a mucaL-u raii iwiuucanu lUi Mânjoc. că nu mai dă p-acasă cu săptămânile. 'U.a Fătu ştia, ca toată lumea din împreji; – ^^^^ i Nica se ţine cu un flăcău mai tânăr c.

CC ani, bălan şi chipeş, pe care l-a luat încă de ru ani ca ajutor, zicea ea, la han. 1 s-a t i ceea ce trebuia să se întâmple, de aceea o căinau şi.1 oanu rui. Deh. tot jucându-se cu focul, tot ' i zeiească pe jeratic, ţi se aprinde yi [. ^. a- ' ¦ ' ^ „ *' î caiYj dă mult vred: K'a nu mă in^^r} ^ fr o trecută bine dă patruzeci dă ani. Cine sare mulţi pari ascuţiţi i să-ntâmplă să să-nţepe, mă.

So auzi din curte glasul Sultănichii, moale şi obosit.

— Ce-i, Stoiane? A venit cineva cu cărucioara poştei? Stoian se duse în pi ag şi-i spuse tărăgănat:

— Ia. s-a oprit să boa un vin pircălabu F.) iu In Salcia. că vine da la drum. dă la Zimnicea.

În spatele lui se ivi în uşa din dos a cârciumii şi capul ciupit de vărsat, cu mustaţa groasă şi scurtă, a pârcălabului, cu pieptar n (? gru peste cămaşa scurtă.

— Ce auz, lele Sultano, că nu te simţi aşa bine Ei, cc naiba, stai şi cloceşti acolo, pă patul ăla, dumneata care in-' îrteai un sat intrc^g?

Sultănica şt^dea intre perne, pe un fel de pnţ de sclnduri, aşternut cu o velinţă. Gogea la umbra unui nuc care, fiind singur în mijlocul bătăturii, crescuse drept şi rotat.

— Apoi, pircălabe. nu-ş' ce am. că doim prost nopţile şi mă scol mai ti udită decât m-am culcat.

— He, păi nu v bine să tragă omul a pat. nu-i bine, Icic Sultano.

— Vezi, că nici în casă nu pot sta. că m-npasă tavanu ăla.

Di' la o vreme Sultana suferea nu numai din pricina lui Răducanu, dar şi de urât. Se simţea tot mai singură ne lume, de când murise şi laieă-su. O copleşea singurătatea pe care n-o prea simţise pină la virsia asta. Ii plăc (a acum să stea de vorbă ori cu cine avea timp pentru ea.

— Auz că vii dă la Zimnicea. Cum arată p-acolo câmpu?

— S-au făcut bucate bune şi p-acolo. Mai „bine ca pă la noi^. Da' iote ce te-aş ruga: io sunt cam grăbit şi aştept aici să treacă vreun rumân cu căruţa or cu caru spre Salcia. şi m-a rugat şi pă mine Tudose, fecioru Iu Toma, îl ştii. dă e la Bucureşti.,. Cică să să ducă negreşit, da' negreşit, taică-su, astă-seară chiar să plece, la Bucureşti, că. ştie el pentru ce. Acum io nu l-am întrebat mai multe, da' omu m-a rugat. Aşa că ziceam, că oi fi poate bună să trimiţi pă cineva la el.

— Bine, pârcălabe, n-avea grijă, trimit io pe cineva să-1 caute pă câmp, că trebuie să fi ieşit şi vădulenii la seceră, pe lanurile boiereşti. Aşa am auzit că vorbeau unii aseară în crâşmă. L-oi chema aci. să-i spui chiar io.

— Da' i-am spune, te doare cumva ceva? Că arăţi cam galbenă la faţă, spuse pârcălabul, om ca la treizeci şi cinci de ani, încruntând. aşa de formă, spiâncenele.

— Noaptea mă ia cu ameţeală şi cu înecăciune. Mă apasă ceva pă inimă, ca o gheară. şi simt din când în când nişte junghiuri în braţu stâng.

— Hei, inima, pârdalnica dă inimă, şugui cu ochi de viezure subt sprâncenele late pârcălabul. O fi obosit şi ea, lele Sultană. că are dă ce.

Adevărul e că Sultana cam obosise satul cu isprăvile ei de dragoste, şi ceea ce spunea pârcălabul acum, pe jumătato glumeţ, gândea mai toată lumea prin împrejurimi. Stătuse prea îndelungă vreme aşa singură, neastâmpărata, în văzul tuturor. Lumea se cam săturase, iar din toamnă de când îi ştiau năduful, cam toţi gândeau la fel cu pârcălabul. E în firea omului să vrea schimbări, şi oamenii erau dornici să se vorbească acum şi despre altceva. De pildă, despre Stanca lui Peşte-fript, năzdrăvana, din pricina căreia Răducanu nu mai da cu zilele pe la han. Fata asta de şaptesprezece ani, din care toţi bărbaţii din sat ar fi vrut să muşte, de când ieşise la horă, ca dintr-un măr domnesc.

Stoian îşi arătă iar chelia în prag.

— Hei, pircălabe, să vede venind brişcă lui Dobrică din Mărunţişu. Trecu azi-dimineaţă spre Găeşti, şi văz că să în-toai'ce. Gândesc că te-o lua până la Salcia.

— Ei, asta-i, parcă-i după el? Opreşte-1. Apăi, cu bine, lele Sultano. şi nu uita dă Toma. Ştii, m-a rugat fi-su. Tudose.

— Cu bine, pircălabe. fii fără grijă. Trimit io după el.

Când bărbatul înalt, dar cam ghebos, dispăru pe uşa câr-ciumii. Sultana rămase ca în alte daţi îndelung nemişcată, cu privirea rătăcită. Simţise iar, din spusele omului, că satu] se bucură cu răutate de necazurile ei. Era, după asemenea vorbe, îngreţoşată şi obosită de moarte. îi rămăsese privirea în gol, spre soarele care scăpata în zare peste umbre roşieticc de nori. Dar azi nu mai cădea ca acum douăzeci şi cinci de ani peste. stejarii umbroşi ai Codrului Vlăsiei. Portiţa din dos mai era, dar pădurea în care se piei^duse ea cu Miai în noaptea când au fugit de la nuntă nu mai era.

După întâmplarea care a speriat lumea acum vreo şapte ani, de-au fost schingiuiţi şi ucişi Restea şi nevastă-sa Lică în văzul argaţilor ţinuţi cu pistoalele de o ceată venită prin desişul pădurii, se hotărăsc tăierea ei până subt deal, pentru bordeie. Cu anii, s-a tăiat apoi şi ceea ce mai rămăsese până în gârlă, cum se întâmplase şi în. satele vecine, aşa încât acum, ca să mai dai de rămăşiţele vestitului Codru al Vlăsiei, trebuia să mergi cale de o poştă. In rând cu nucii, pe dealul care mărginea lunca, se iviseră acum tot mai multe bordeie^ Peste ele şi peste duzii lor scăpata acum soai^ele. Vadu Rău se tot apropia de Zăvoiu Dihorului, aşa că gârla, care aci putea fi trecută pe o podişcă, fiindcă nu avea strânsă intre ma-lurile-i înalte cum să se reverse, curgea, după cc ocolea dâm-^ bul. cam prin mijlocul unui singur sat.

Toma se odihnise două ceasuri bune, lungit afară lângc „bordei, după ce aflase de la Sultana că e chemat negreşit de fiu-său, şi acum, când abia cântaseră cocoşii, zorea cu traista în băţ, cu nădejdea că, de va avea noroc să întâlnească vreun creştin mai acătării, o să-1 ia în vreo căruia şi va ajunge, înainte ca soarele să se înalţe mai sus de-o suliţă, pe răcoare încă la Bucureşti.

Nu întâlni însă nimic decât după ce trecu de Slobozia.? i atuncea doar nişte care cu boi, care duceau paie d (^ orz.? – a că după ce aţipi din nou într-unui din ele, o luă iar la drum, întinzând cu dârzenie pasul, de n-ai fi bănuit că mai are numai vreo doi ani până să împlinească cincizeci. Ajunse cam înainte de prân^şi află acasă în Dealul Filaretului pe Damian, care abia aţipise şi el, căci împreună cu Mitru, după ce, intrând cam cu grijă în oraş, se duseseră tăind Bucureştii în doua. de la un capăt la altul, până în Dobroteasa, la profesorul Axente Sever, ca să-i arate ce s-a isprăvit la Islaz, iar de acoló o întinseseră grăbiţi acasă. Dar ce-1 miră mai mult şi i se păru cam nepotrivit e că înţelese că Hinca, fata cea bălaie, pe care o vedea cam des pe acolo şi care îi turna acum să se spele de praf pe faţă, dormise, după cât se pírea, acole pe prispă, lângă Damian.

Flăcăul sufla greu, rupt de oboseală, prăbuşit după două zile şi două nopţi de drum şi nu-1 mai supăra nici măcar soarele, care trimitea pe toată prispa raze vii, piezişe. Fata era cam stânjenită de privirea iscoditoare a pandurului şi simii până la urmă nevoia să-1 lămurească.

— Ştii. am dormit. şi io aci. două zile n-avea cine să păzească. ştii. casa,., grădina. că s-au copt cireşile.

— Aşa? se scarpină, surâzând pe subt mustaţă, Toma „^'a să zică ai păzit cireşile? Ei, atuncea dacă le-ai păzit, nu e rău. da' vezi să le mai păzeşti încă, până le-o fi vremea. să nu le culegeţi mai nainte.

Ua' nu vrei să mai hodineşti o târa? întrebă fata, care nu pi ' nimic din gluma cu cireşile şi încercase să-i spună neică i-: iia. dar nu prea mergea, că era prea copil.

— Nu, mulţumesc dumitale. da' văz că nu prea ştii cum să-mi spui. Apăi. fetiţo. zi-mi taică. Ca să fie totul cum să cvivine. Şi aşa. cum iţi spusei, mă mai odihnii pă drum din când în când. Acum mă duc la vecinu Licsandru, că văz că umblă prin bătătură, n-a pUcat nici el la fabrică. Aşa, zi-mi taică.

Acum fata pricepu şi chiar că se i*oşi toată ca o cireaşă până în albul sfios al ochilor de cicoare. Sta aşa, în loc, toată încurcată, încâlcita cum ii era ciufut de caier alb.

i numaidccil după pkK^a.ca lui Bălcescu. il luxso doi Deivos şi, tăind luminişul din vUcca. se aşezaseră

Ii c, „. i dc fin proaspăt şi il pusese să-i povestească iii cu dc-amănuntul cele întâmplate la Bucureşti. Lungii ani d.' temniţă îLfăcuseră bănuitor, mai ales că, necunoscmd ntei^iupâ atUia ani dosarul procesului din l^^l, nu ştia care fuseseră adevăraţii trădători şi îi bănuia pe coi din grupul Vaială pe care o făceau mulţi alţii. în once caz,, u'.,.su a că trădarea venise din grupul adus în conspiti Pavcl Macedonski. făiă ştirea acestuia bineinteics, ux se şi el ani grei de temniţă. îi arătă po larg şi laşi-itea hn Cristophi, din pricina căruia revoluţia nu putu. se

Ţb Prahova.

— Acum. că m-am lip^l de boici i. şi um mc. s dc-a dropii cănaşii mei, frate Deivos, poci să spui ca într-o sap-i, tem la Bucureşti şi dăm peste cap pe Bibe. scu, UK.,. cieţi şi infanterişti o avea Banov aici. Voi merge [in c^- în om, din casă în casă, noaptea, şi tot vom sfârşi, rm. într-o seară dci. ă mii de oameni. Vom porni cu ei sp.' Bucureşti, unde vom ajunge douăzeci dc mii. Nu avea le uncc-să ştie – cele întâmplale la Islaz şi socotea cu fy^y ^eaicip. ^Vr' Prahovei.

orovăiră o; late de oră, Telegescu încalecă

5pi r^Mcla Comarnic, unde se află un popă în care şi-i ură drum bun la Bucureşti.

— vă lăsaţi nici voi acolo, fraţilor! strigă dând pinar fi vrut să pl (cc şi el numaidecât spre capitală, de p mic şi numai întinzând bine calul şi cu

~ ru-cinci după-amiază din fp,. caii. cu Axente Sever, dar nu mai putea de oboseală. îl biruia somnul, simţea o durere vr. tot trupul, de parcă ar fi cărat saci cu pietroaie. Rugă pe Du-mitraşcu, aşa afla că-1 cheamă pe flăcăul de la conacul Fili-peştilor, să stea lingă el şi să-1 lase să aţipească ăl mult un ceas, că e năuc de somn, de nu mai vede înaintea ochilor.

Dormi un ceas şi mai bine, că flăcăul nu se îndura să-' scoale, văzându-l prăbuşit şi sforăind de pai'că răsufla di/, toate măruntaiele; părea că nu-i mai ajungea pieptul şi st înăbuşe. Când il trezi, era cu ochii lipiţi şi nu pricepea ce vrea flăcăul de la el. îi spuse că trebuie să plece la Bucureşti şi el sări ca ars, o luă la goană spre pârâiaş, unde îşi vârî capul de câteva ori în unda lui rece, scuturându-1 de fiecare dată ca un căţel care se scutură după ce a trecut prin apă. încăleca apoi şi goni nebuneşte. Soarele se înălţa tot mai aprins în slavă, iar albastrul nepătat al cerului nu făgăduia decât aişiţă. Pe la Potigrafu înţelese că nu poate merge mai departe, calul era istovit şi rnuriai spumă. Îşi aduse aminte că e ia Baloteşti un candidat de învăţător, văr cu sublocotenentul Dănescu, de la el de la pompieri, pe care îl văzuse de vreo două ori pe la Bucureşti, pe la cazarmă. După ce mai merse o bucată, întoarse puţin din drum şi-1 găsi. Omul priiri: numaidecât să-i împrumute o iapă murgă pentru calea de * poştă pe care Deivos o mai avea de străbătut spre Bucureşti. Se înţeleseră că a doua, ori a treia zi, când calul luat de la conacul din Filipeştii-de-Tâi'g se va pune iarăşi pe picioare, să vie cu el la marele vornic la Bucureşti, de unde în schimb îşi va lua iapa. Când se despărţi de flăcăul negricios, încins cu bete peste cămaşa alba, lungă până la genunchi, îi spuse în taină:

— Sfatul meu e să te găseşti mâine după prânz în Bucureşti, că are să fie bine. Mai mult, măi vere, nu poci să-ţi spui.

Ajunse în Bucureşti abia câţi„e ceasui'ile patru. Pe Axente Sever nu-1 găsi acasă la el în Dobroteasa, unde se dtisese, ocolind pe la Vergu, dai' un tabac lăsat acolo de pază îl in-d umă la circiiuna de lingă morile doctorultii Gussy, imde-î află aşteptând împreună cu profesorul Dorcea, cu căpitan ^ Zăgănescu. cu profesorul Scarlat Turnavitu. Acolo află ca Agia arestează pe capete. Nu e chip să mai treacă cineva p”^ P'xlui'ile cele mari, ori prin Tiigul din Lăuntru. Voinescu II este printre cei arestaţi în urma arătăiii făcute fără indo-ială^ acum ştiau toţi, de Halepliu. Ii află hotărâţi să meargă iar după-amiază câleşipatru la Tudor Fărşerotu în Obor, să vadă dacă se pot bizui pe el ori nu

În timpul acesta, Deivos avea să tragă un pui de somn cniar aci, pe patul ăsta de lomn, că nu se ştie apoi când va mai apuca să doarmă în zilele care vin

— Locotenente, trebuie să dormi, că acum a ^'nr) rândul nostru. Ai de la Islaz au proclamat revoluţi.

Când Deivos auzi vestea cea mare, sări de pe pat uluit fi tncremenit, abia puţind îngăima:

— A izbutit revoluţia la Islaz? Rămase apoi cu privirea lepărtată, cu ochii umezi şi murmură ca pentru el însuşi: leşoianu.

Dar nu vru să” se mai culce. Era prea înfrigurat. Smulse scoarţa de pc pat şi o aruncă în mijlocul odăii. Ceru să meargă şi el cu ei, că nu se mai lipeşte somnul de el. Dar ceilalţi nici nu ă să audă, aşa că stătu totuşi lungif pe patul pe care aşternuse din nou, pocăit, scoarţa, cam vreo două ceasuri, până veni o brişcă să-i ia înspre seară. îşi pregătiră cu grijă şi pistoalele.

Veniseră toii cinci, pentru că socoteau într-adevăr de cea mai mare însemnătate ca Tudor Fărşerotu să fie înduplecat să se mişte, şi împreună cu el să sc mişte tot Oborul. Erau poate orele şapte, soarele nu asfinţise încă. Fură puţin încurcaţi când. după ce trecură de-a latul Câmpu Moşilor, se fâăsiră în faţa celor două căldărării alipite. Chiar Axente Şl. r, care mai fusese pe aci, greşi, intrând în prăvălia cea mai arătoasă cu şatrele ei lungi în faţa intrării, pe stânga şi pe dreapta, pe care erau aşezate ceaune, căldări, ibrice şi tingiri noi-nouţe, ca de aur roşu, bătut cu ciocanul; urmele ^ izbiturilor de ciocan erau amestecate, aşa că unele erau ^ mate, iar altele aveau luciri sticloase, după cum le priveai. Şatrele aveau nişte spătare înalte, de păreau mai cuiând. ipele mari de lemn, puse în dreapta şi în stânga. Pe spătare atârnau tot atât de roşcate, tot atât de ciocănite tăvi şi tipsii, tigăi şi chiar * ' de tot felul. In stânga, înainte de uşă, era o crisltlnii^ înflorată, adâncă, să încapă în ea copii cit de mari. Chiar înainte de a trece pragul, Axente Sever se răsuc* n*^ călcâie, căci îşi dădu seama că intrase în prăvălia feci^ nu a tatălui, de care avea nevoie. Gligore ţî:? ni din fundul prăvăliei, crezând că i-au venit muşterii dc soi, dar când fu în prag, recunoscu pe er, îşi dădu seama ce caută şi, râzând cu tot spicul mustăţii, le iacu semn că e alături.

Cealaltă prăvălie, lipită de întâia, şi umbrite amândouă de doi salcâmi care-şi încurcau ramurile, avea şi ea în faţă (îouă şatre, la fel cu celelalte, dar erau m. ult mai sărace, de lemn vechi, plesnit, parcă afumat. Câteva căldări acolo, pe scândurile crăpate şi înnegrite de ploi, vreo două lipsii şi atâta tot. In faţa prăvăliei, care era şi ea cu pământ bătătorit pe jos, la intrare, nu era o cristelniţă, lucru subţire, ci tm ceaun mare ciobănesc, de fiert laptele după muls. îi erau muşterii credincioşi lui Theodot al lor toţi ciobanii, pe trei poşte în jurul Bucureştilor şi chiar cei de pe Bărăgan. Nu-i înşelase niciodată punând foi de fier ia fund şi inele,! a fel, în gura ceaunului, ca să tragă. mai mult la cmtar şi. să fie astfel mai scump. Gligore, pe de altă parte, începuse. să se arate negustor mai subţire decât bătrânul, începuse să lucreze şi obiecte bisericeşti caro cei' migală, mai multă răbdare, mai muită luare-aminte şi un ochi mai viu, aşa că muşteriii lor erau deosebiţi unii de alţii. Dealtfel, Fărşerotu, autoritar, aspru la vorbă şi morocănos, mai ales de când Im-bătrânise, nu se mai putea împăca prea multă vreme cu ucenicii lui, pe care ii certa toată ziua, şi după ce îi făcea calfe, îi ajuta să-şi deschidă prăvăliile lor şi astfel se descotorosea de ei. îşi făcea deci treaba numai cu călfuţc, ucenici, şi-i era destul pentru nevoile prăvăliei lui, iar când era o, comandă mai grea, o trimitea încruntat la, igliţarul” de alături. Tocmai pentru că se ştia că-i învăţa de timpuriu pe ucenici meşteşugul, se îmbulzeau să fie primiţi de el, deşi când se mânia, nu pregeta să-i plesnească cu băţul. De suduit nu suduia, că era bisericos şi credea că e păcat, dar de croit cu băţul, croia al naibii. Acum îl găsiră în şopronul din dosul prăvăliei, stând pe un scaun, proptit în ciomagul de corn noduros, arătând cu degetul unde mai trebuia bocănit cu ciocanul. Vedea bine şi fără ochelari, dar numai de aproape de tot, aşa. că stătea parcă lipit do o nicovală rotundă ca o căpăţână de fier, pe care căldarea aflată în lucru sta şi ea ca o căciulă roşcată, neîncheiată într-o parte. Când văzu că ucenicul, voinic ca un flăcău, care era aproape să iasă calfă, se opri mirat, Tudor îşi indică sprâncenele căâ'unte şi stufoase să vadă cine a intrat. Dintr-o dată faţa zbârcită îi înflori de plăcere.

— Tu eşti, măi catârule.? Ei. Te-a lovit dorul dă mine?

— Eu, baciule, da' n-am venit că mi-i dor de mustăţile dumitale. am venit că avem tre^ibă al dracului cu dumneata.

— Nu mai spune.

— No că zău, avem de vorbii. şi musai să xorbim acum, spuse Axente, dinadins cu accent ardelenesc.

— No că hai în casă atunci, să ne dea Reveca şi câte o dulceaţă.

— Dulceaţă, baciule? Acum la bătrâneţe te-oi fi dedat la dulceaţă? Ce? La stână tot cu dulceaţă de trandafiri trăiai? Ori cu zer şi buze de muiere când se găseau. Auzi, dulceaţă. Vin ai? Că uite, grecului ăsta, Deivos îl cheamă, îi place vinul sc^s proaspăt de la beci. Nici dumnealui, Turnavitu, ăstălalt, nu mă face de ruşine când e vorba să guste vinul. Dacă ai ceva mezelic, cum zic ei pe-aci, apăi nti e rău deloc.

In. odaia cea curată„, cealaltă, nu erau scaune. Se aşezară deci ca de obicei pe cele două paturi care erau de o parte şi de alta ale ei, frumos aşternute cu macaturi de cit. Pe masa dreptunghiulară dintre ele, pusă la perete şi aşternută cu pânză albă, până jos la duşumea, erau cupele de tot felu] din care nu se bea şi o tavă de lemn lăcuit, roşie, pe care erau în permanenţă două chisele de cleştar cu muchii înflorate şi cu capace ca nişte moţuri:' dulceaţă de vişine şi dulceaţă de trandafiri. Deasupra patului opus celor două ferestre mici, era un,. covor turcesc” cu o scenă de călătorie la Mecca: pelerini care trăgeau prin pustiu cămile după ei. Reveca, întinerită parcă de câte ori avea musafiri din Ardeal, mai ales că al cincilea dintre ei, o namilă blinda şi bălaie, Constantin Dorcea, îi era şi un fel de nepot, alergă grăbită le aducă o ulcea de vin şi nişte pastrama şi cârnaţi uscaţi, cu câteva ouă răscoapte.

— Până vin vreo doi pui fripţi. mă ficiori. îi lămuri ea. Axente Sever o răsuci ca pe o fată mare, cu barba lui înflorită de voie bună:

— Of, că tinerică mai eşti, lele Reveca, dar lasă că nu-i vremea puilor azi, e vremea ţării. Se întoarse cu cana în mână să ciocnească: Noroc. Am venit, baciule, să le luăm. că e vremea.

— Unde să mă luaţi, măi'ficiori fără minte.?

— Să mergi, că te cheamă ţara.

— Hei, s-o dus vremea mea. Sapa şi lopata. Ce mai

189 vrea ţara dă la mine tocmai acuma când, şi să vreau, nu-i mai poci da nimic?

— Ba. e vremea. iată ţi-o spui din nou. Dumneata nu FÂmţi şi nu vezi nimic în jurul dumitale? Fierbe ţara, ba-ciule! Axente vorbea el singur, fiindcă-1 ştia pe bătrân, ia^' celorlalţi le era teamă să nu spună ceva care să-1 supere, a^a că doar clătinau din cap, din când în când. Ştiau că dascălul ardelean e iubit de bătrânul căldărar, care-i îngăduia multe glume. Nu vezi, baciule, că a venit vremea vremilor?

— Ba ceva oi vedea io. Că a venit vremea Iu Ulumeanu şi a huidumelor lui, vremea acsizarilor.

— Lasă-1, baciule, pe Ulumeanu, că-i şi pus la gros acum. Lasă-i şi pe acsizarii ăia. Ei nu sunt ţâra. Ascultă-mă pe mine, că de aceea venii cu soţii aceştia ai mei. E vremea dumitale şi a tuturor oamenilor dc treabă. musai să mcT; gi şi dumneata.

Bătrânul i-o tăie însă scurt:

— Io cu borfaşii, cu cuţitarii, n-oi merge, şi pace.

A ţinut-o îndelungă vreme una şi bună, că el nu merge, că nu vede nici o schimbare, dacă în locul boierilor vor veni alde Dobrovici şi Hagi Curţi. Axente părea obosit de încă-păţânarea acestui băti'ân. Atunci izbucni Scarlat Turnavitu, aşa ca trezit de pe altă lume, căci de ua sfert de ceas parcă trăia în sfere nepământeşti. încă de când i se spusese că va merge la Tudor Fărşerotu simţi că inima începuse s-o i^ razna şi-şi pipăia neliniştit mâinile fierbinţi. Nu află decâlB mai târziu că nu-1 vor întâlni pe popa Dumitru, care-şi tri-1 misese pe ai lui de lunea trecută la via unui popă prieten,! ca să-i mai ţie la aer, la verdeaţă; acolo se dusese şi el, cuf o brişcă, aseară. Se temea la gândul că o va vedea pe Tincuţa, ivindu-se ca o nălucă, la un pas de el. îşi dădea seama că nu ar mai fi ştiut ce spune şi poate nici nu ar fi în stare să scoată o vorbă măcar. Aştepta să se întâmple vreo minune; se gândea şi la chipul ei uimit când l-ar vedea pe eli acolo în odaia lor, căci ştia că în aceste două odăi locuia popa Dumitru cu ai lui.

Se vede că dragostea de patrie nu era la el mai prejos decât dragostea pentru Tincuţa, cu oarecari deosebiri totuşi, în faţa fetei era aproape mut, pe când acum murea de plăcere când îşi auzea vocea, cam piţigăiată puţin, rostind umflat vorbe şi mai umflate. I

I

I ia

I ma că ire ai-el n aşi.) lă-

— Domnule Fărşerotu, au cum e cu putinţă să nu au/: i glasul patriei care clamează şi strigă ajutor de la fiii ei? Au ce fel de om eşti, de nu tresaltă inima dumitale de român *?

Ceea ce era mai extraordinar e că profesorul acesta, scund şi uscăţiv, cu jacheţica rotundă, abia ajungându-i la pantalonii albi cu pătrăţele negre, cu o legătură roşie la gât, avea ochii plini de lacrimi când sfârşi. Cei veniţi cu el erau încurcaţi, căci simţeau golul umflat al frazelor, stridenţa supărătoare a ţipetelor, dar lacrimile dân ochii rotunzi şi căprui erau lacrimi adevărate, rare în aceşti Bucureşti, când e vorba de patrie, deşi iscate de vorbele răsunătoare.

Încuixat, bătrânul căldărar încerca să se dea totuşi deoparte, cam nesigur de el însuşi, e adevărat:

— Şi-apoi, drept să vă spui. nu prea văz dă ce e nevoie dă oasele mele uscate. ca să facă rivoluţie. Mult nu mai am dă trăit. Azi, mâine, poate şi la noapte, sughit o dată, dă două ori şi rămâi cu capu pă pernă.

— E nevoie de dumneata, fiindcă e nevoie ca mâine să se ridice toată suflarea omenească şi să meargă la palatul Bibescului ca să ceară Constituţia. Când oborenii dumitale te vor vedea în fruntea lor, vor veni cu duiumul, fără să mai întrebe măcar unde merg. Aşa numai se vor schimba lucrurile.

— Io nu văz dă ce e nevoie dă Costituţia aia, cum îi ziceţi. N-o să să îndrepte nimic Cu Costituţie ori fără Cos-tiluţie o să fie tot cum a fost. Tot cu borfaşii şi cuţitarii pă cap rămânem noi ăştia din Obor.-

Atunci Axente Sever, scos parcă din sărite, se ridică în picioare de pe marginea patului şi, venind lângă bătrân, îl apucă de marginea pieptarului negru, din dreptul umerilor, zguduindu-1.

— Ascultă, baciule, de când te ştiu, o ţii una şi bună cu acsizai^i şi cu cuţitarii ăia ai dumitale. Asta nu-mi prea place.

— Păi ce vrei, că noi cu ei ne mâncăm viaţa, ei sunt leprele stăpânirii aici în Obor. Şi tot ei o să rămână tari, mormăi moşneagul morocănos, cu obrajii uscaţi de încăpăţânare.

— Dar ce, numai ei sunt cu revoluţia? Cum, baciule, eu sunt acsizar? Dorcea ăsta e acsizar, ori dascăl de istorie? Turnavitu nu e, după câte ştiu, nici el acsizar, e profesor. Dumnealor, locotenentul ăsta Zăgănescu, şi locotenentul ăsta Deivos, sunt oare acsizari?

— Ba. n-or fi.,.

— Alunei ce tot dai cu acsizArii? Ulte, eu vreau să ştiu cova. Au bucureştenii ăştia o Vorbă care îmi place. Când imul nu e om întreg şi nu are Wărbăţia în el să aleagă, ei spun că „o scaldă*. Eu, drept să-ţi spun, baciule, mie mi se pare că dumneata, care-ai fost şi eşti Fărşerot de la Pind şi mocan din Ardeal de la noi, de când eşti prin locurile a. -tea o cam scalzi. Uite, noi ne-am săturat de atâta vorbă. Eu vreau să ştiu limpede; dumneata eşti cumva pentru orânduiala de astăzi? Da sau ba?

Moşneagul sări de pe muchia patului, de-a dreptul în picioare, de parcă l-ar fi împuns o undrea între umeri. Ochii mici ii scăpărau subt sprâncenele mari ca nişte mustăcioare cărunte.

— Io, cu orânduiala dă azi? Mâi ficior dă oamtiu ^-; m-stcade, cum poţi să spui tu asemenea ticăloşie? Cum. mă: Da' pă mine şi pă toată negustorimea asta din Oh'v ^ ne seacă la ficaţi orânduiala dă azi? Dac-ai şti cum r. a-nesc oamenii Agiei, cum ne ameninţă cu bătaia, aşa pentru le miri ce, numai ca să dăm ruşfet până nu mai dă unde! Acum două săptămâni, un brutar, om dă. – prava, cinstit ca o uşă dă biserică, ţine p-o nepoată a mea. a fost ţinut gol până la brâu, în uliţă, uns cu miere şi legat eu mâinile la spate. Minţeau că au găsit pâinea lipsă la cântar, dar nu era aşa, că ştie toată lumea că Trică, aşa il cheamă, o cinstit şi nu s-a plâns niciodată nimeni că pâinea făcută dă el e lipsă ori e necoaptă, ca să tragă mai greu. Da' vezi că el, deşi e un pumn de om, e mândru şi n-a vrut să plătească ruşfet la oamenii Agiei, care um. blă după gheliruri. S-a dus bietu dai el să să plângă la Agie, la Vornicie. Tot pă el l-au bătut, că în ţara asta nu e dreptate pentru bietu negustor, că nici la Divan nu mai merge azi negustorimea. Ţi-e silă dă lăcomia şi neruşinarea judecătorilor stăpânirii. Vin oamenii mai bine, cu daraverile lor, aci la mine, să Ie fac dreptate după judecata Oborului„, fără avocaţi şi fără ruşfet. Auzi, noi cu stăpânirea? Da* ştii dumneata cât plătesc io fuaia dă a” amă din care fac căldările oamenilor? O plătesc dă trei oii preţu ei, fiindcă la vamă oamenii stăpânirii pun ine „ d<iuă preţuri peste cel adevărat. Şi tot aşa e la cuţite şi fo. la postav, la sticlă, la tot ce are nevoie negustoru ca să-: >i iacă meştcşugu lui. Tot ce e adus dă peste graniţă e umflat, dă trebuie să luăm şi noi şi pielea dă pă om când ii vindem Ceva. Şi prinse iar să dea în clocot: Auzi, îmi place orln-duialâ boi^HurJ a^iţa-i buna. Dâ' ce avem noi. maL da.la slăpânire? Uite, mor oamenii ca muştele dă holera şi hl găsim ajutoare la nimeni. i? i mai sunt şi alte boieşmţe, n. c numai holera. Uite, toamna şi primăvara înotăm pin la genunchi aci, că nu te poţi mişca fără cizme groase, iar trăsurile boierilor bocăne pă caldarimu făcut cu banii noştri Auzi! Ne place orânduiala boierilor? Uite, n-avem biserică aici în Oborul nostru, că trebuie să mergem la Sfântu Ion Moşi, în partea cealaltă. Vai dă noi până să ne botezăm copiii iar până să capete un bolnav sfânta împărtăşanie, îşi dă duhul, că n-ai dă unde să-1 iei păpopă. N-avem şcoli, dă nt rămân copiii proşti, că la învăţătură nu sunt primiţi decât la margine, cu picătura.

— Nu sunt şcoli nici în mijlocul oraşului. Ce-i aia o şcoală două, pentru o sută cincizeci de mii de suflete? spuse cu amărăciune Constantin Dorcea, flăcăul înalt şi cam obez, sfios tocmai din pricina asta.

— Şi la ce i-ar ajuta în viaţă pe copiii de negustori mici să înveţe carte în ţara asta? întrebă mânios Scarlat Turnavitu, de-i flutura basmaua roşie de la gât peste jacheta neagră. La ce i-ar ajuta? Toate slujbele mari sunt păstrate numai pentru feciorii de boieri, chiar dacă nu învaţa carte şi chiar dacă sunt tâmpiţi din naştere, numai pentru că au ieşit din nişte foaie înscrise în arhondologie. Uite, baciule, iar-tă-mă că-ţi spui şi eu aşa, dar şi pe la noi, pe Teleorman, coboară baci de-ai dumneavoastră. Uite, zic., dumnealui locotenentul Zăgănescu şi parucicul Deivos ăsta, pe care-i vezi aci f şi mai e unul Dincă Bâlăşoiu şi altul Dănescu. pentru că sur ¦ feciori de mici negustori, pe unii i-a făcut ofiţeri Kisseleff Odobescu i-a trecut la pompieri, ca să nu mai câştige şi e cinuri în armată. Auzi, la pompieri, să lupte cu tulumba c. apă, nu cu tunul şi puşca, ăştia care sunt ăi mai straşnic ofiţeri din armată. Apoi te-ntreb şi eu, ca onoratul mecoleg Axente Sever: au dumitale îţi place cumva orânduiali asta?

Tudor Fărşerotu se ridica în capul oaselor şi zise limpede:

— Nu-mi place, oameni buni.

— Atunci vii cu noi? îl întrebă cu ochii rotunzi, jucăuşi în fundul orbitelor, Axente Sever.

— Viu cu dumneavoastră, mormăi moşneagul încruntat

— Cu toţi ai dumitale. cu toţi finii, cu tot Oborul.? îş mai agită, mic şi vioi, de data asta: ^i c ntuziasmat, Scarlf Turnavitu legătura roşie de la gât.

— UN OM iDtre OAMENI, VOI. TI

— Cai mei, negreşit. Vin şi cu finii, poate, cu popa fila că face tot după capu lui şi acum e cu nevasta şi copiii la vie, da' cu tot Oboru nu ştiu. Io atâta poci să vă spui, că dacă vine un om al dumneavoastră la mine, într-o jumătate de ceas îi adun p-ai mei şi în fruntea lor, ca un berbec bătrân, sprijinindu-mă în toiagul ăsta, dă-i zic ăştia dă p-aci bâta, oi porni-o încet, încet.

Scarlat Turnavitu, înflăcărat că au izbutit să-1 înduplece pe moşneag să meargă, izbucni, ridicând pumnul cu elan:

— Ai să duci şi un steag tricolor. Aşa, în frunte cu un Bteag tricolor.

— Şi c-un steag tricolor.? Ce-i aia steag tricolor? La ce foloseşte să meargă lumea cu el împotriva boierilor?

— Fiindcă-i steagul naţiei, baciule, îi spuse apăsat Axente Sever.

— Steagul tricolor este semnul libertăţii, este steagul poporului, rosti încălzit şi Deivos.

Atunci, locotenentul Zăgănescu, care, în uniforma lui plină cu tot felul de curele şi franjuri, nu scosese o vorbă, stând tot timpul în picioare şi fumând din pipa de spumă de mare, îşi mişcă nu fără puţină trudă buzele groase subt mustăţile ca vrabia şi grăi apăsat. Ceilalţi, neobieinuiţi să-1 audă vorbind, încremeniră auzindu-1 grăind parcă întâia dată:

— Domnule Fărşerotu, nu vă supăraţi dacă vă pui şi cu o întrebare. Uite, nu vi se pare dumneavoastră că neamul românesc a rămas încovoiat din şale de când tot îndură jugul turcilor, de când se tot ploconeşte, cu spaimă, la tot felul de ciohodari şi de bei? Ei, află că s-ar putea ca înlr-o bună zi acest steag tricolor să fie împlântat pe vreo tabie turcească.

Aici se întâmplă un lucru destul de neaşteptat. Moşneagul începu să se încovoaie şi să tremure. Din ochi ii curgeau şiroaie de lacrimi.

— Iertaţi-mă, oameni buni, sunt un bătrân, beteag şi nevolnic. Io am împlântat acum vreo cincizeci-sai/eci dă ani un steag pă o tabie turcească. Era la Ismail. Erau alte vremuri. Ei, s-a isprăvit. Io cu mâna asta nu mai pot implântu nici măcar un băţ care să sprijine fasolea dă lângă peretele casei, necum să pun un steag p-o tabie. Dar am cu turcii socotelile mele d-acasă, dă la Pind, dă la Hâr. şova şi altele. Credeam că o să mor fără să mai plătesc niciodată. Uite, rnerg cu voi, unde vreţi şi când vreţi. Merg ca nişte moaşte pă care văd io că doriţi să le purtaţi cu voi; da', măi ficiori ll ă

— l

Ul ul

I ion ini reata ele: cii ut ite, <1á oameni cumsecade, vă cer şi io un lucru. Dacă vreodau sleagu ăsta tricolor va fi înfipt p-o tabie turcească şi va f: bătut dă vânt acolo deasupra, să-mi aduceţi oasele astea uscate să le Îngropaţi dedesubt. Lacrimile îi curgeau şiroai” buzele-i tremurau. Acum duceţi-vă, că e prea mult pentin) mine. M-a biruit neputinţa.

Axente Sever vru întâi să-1 îmbrăţişeze, dar simţi că acum ar fi cu totul nepotrivit. Nici ceilalţi nu scoaseră măcar o vorbă, privindu-sc cam ocolit. Dealtfel, rezemat de perna do la perete, bătrânul aţipise. Ceilalţi, tăcuţi şi înfioraţi, ie şiră pe rând. Turnavitu, întors dintr-o dată la dragostea lui, adună în privire, cu grijă, toată odaia asta în care se mişcă de dimineaţă până seara Tincuţa, jurându-se că nu va uita nimic din ea toată viaţa.

În curte, Reveca le apăru cu chipul ei încă frumos, prins în fuiorul mătăsos al părului dus dincolo de tâmplele de ceară vie, şi îi văzu mirată că se îndreaptă spre poartă. întrebă îngrijorată:

— Au v-a supărat baciu cumva, dă plecaţi aşa fără să vă ospătăm şi noi cu ce-om putea?

Axente Sever îi zâmbi şi îi puse mâna pe umăr.

— Să ne supere.? Du-te să vezi că doarme ca un înger. Iar de ospătat, ai să ne ospătezi după ce vom isprăvi cc-avera de isprăvit.

Tocmai ieşeau din prăvălie, soarele căzuse de mult din* colo de plopii din uliţa Chiristigiilor, când se auzi un ropot de copite care zguduia pămhitul şi, pe maidanul larg, dintre Câmpu Moşilor şi Obor, trecură în galop nebim patru călăreţi, ridicând nori de prat în înserarea uşoară şi lină. Din pricina şatrelor, musafirii lui Fărşerotu nu putură vedea încotro au lual-o, dar negustorii ieşiră toţi în faţa prăvăliilor şi se uitau spre viile lancului, încotro se ridicau, sporind, norii de praf. Când să se urce în căruţă văzură un pilc de dorobanţi călări, în galop şi ei, gonind după fugari.

Deivos întrebă mirat, şi un dorobanţ îi spuse înspăimântat, aşa în goană, aplecându-se din şea:

— L-au împuşcat pă vodă. Ăştia l-au împuşcat pă vodă. Dealtfel, peste încă un sfert de ceas. toată lumea era în mijlocul maidanului^ uimită, speriată, fremălând.

I

— Asta e râu pentru noi, frate, murmură Axente Sever Cei care au făcut-o nu ne sunt prieteni. Era mai bine să-irestuim pre Bibescu, nu să-1 ucidem.

Zăgănescu şi Deivos, care erau în uniforma, căci locote-nentu dezbrăcase straiele de lipcan, hotărâră să meargă sa vadă ce s-a întâmplat şi să vie la cârciuma dinspre Vitan le spună şi celorlalţi care vor aştepta acolo.

Pe la unsprezece seara veni în cârciumioara din jos d” bariera Vitanului, unde aşteptau dascălii, numai Deivos. care le povesti celor care aşteptau nerăbdători, dornici s; afle, neapărat, căci de câteva ceasuri vuia Bucureştii şi ur^^ blau fel de fel de zvonuri, nimeni neştiind ce s-a întâmpUi anume. în sfârşit aflară adevărul. Deivos ştia totul de la căpitanul Mavrocordat din arma cavaleriei, prieten cu revoluţionarii.

Către ceasurile opt şi jumătate, când soarele sta gata sa asfinţească, iar aşa-zisa lume bună a capitalei ieşea în (şi carete să se plimbe pe şoseaua Kisseleff spre dumbrava la Băneasa, vodă Bibescu, mândru că înăbuşise azi-noaptt răscoala, ieşise şi el într-vin landou, alături de frumoasa lui Maricica-Doamna şi întovărăşiţi de Alecu Villara, ca sa culeagă privirile pline de admiraţie ale aristocraţiei. Sv opriseră în marginea dumbrăvii, în faţa unui lung şir de trăsuri de tot soiul, care opriseră şi ele, aliniate, aţa cum era obiceiul pentru plimbăreţi. Atunci, din spatele cabrioletei cu armăsari albi a Frusinichii Băl-Ceaurescu, ieşiră trei călăreţi, care se îndreptară spre landoul lui Bibescu, şi unul dintre ei trase două focuri de pistol. Cel dintâi nu l-a nimerit, iar cel de-al doilea i-a sfărâmat epoletele mare de metal aurit, fără să-1 rănească. A fost o învălmăşeală de nedescris, încât călăreţii au putut dispărea. Frusinâca Băl-Ceaurescu a fost. pe loc arestată. A dat numele a doi din ei, dar pe al treilea spunea că nu-1 cunoaşte şi nici nu i-a înţeles numele bine când i-a fost prezentat. Pretindea că nu ştia nimic despre gândurile celor trei şi că era foarte obicinuită să vadă, în fiece zi, cinci-şase călăreţi oprindu-se acolo în dumbravă în jurul ei, cum se întâmplă, dealtfel, şi cu alte căleşti şi carete, în care se află femei tinere, cărora li se face curte. Cei doi tineri pe care-i cunoştea erau Dumitru Kretzulescu şi Alecu Paleologu.

De acolo de la şosea, Bibescu a trimis un aghiotant călare ca să poruncească ofiţerilor din infanterie şi cavalerie să se adune în cazărmile respective. Se înfăţişă numaidecât şi el, | i mai întu la cazarma cavaleriei, unde în prezenţa ştabului, în frunte cu colonelul Odobescu, arătă ofiţerilor epoletul sfă-râmat, cerându-le să depuie un nou jurământ de credinţă şi să răzbune mişelescul atentat. Primit la început cu urale, văzu că, acunci când era vorba de jurământ şi răzbunare, cuvintele lui cădeau într-un gol îngheţat. La cazarma infanteriei fu şi mai rău. Aci primirea fu rece de la început, iar când Bibescu vorbi de jurământ, maiorul Polizu ieşi în faţa frontului şi declară în numele camarazilornu în al tuturor, fireşte, că ei sunt gata să depuie un nou jurământ şi se apere patria şi pe domnitor împotriva vrăjmaşului, dar că ei cred că vor putea lupta foarte greu împotriva poporului, care cere Constituţia, şi că mai ales le e teamă că soldaţii nu vor vrea să tragă în fraţii lor. ^

Vorba despre jurământ a rămas aşa, pe muchie, neclară. Vodă a plecat, deşi însoţit de aclamaţii, destul de plouat la palatul de subt Dealu Mitropoliei. Mai rău s-a speriat, însă, văzând că nu departe de palat, peste Dâmboviţa, un foc mare mistuia câteva prăvălii, iar pompierii luptau din greu să-1 stingă. Avea o bănuială şi vedea în asta un semn rău.

Deivos trecuse. şi pe acolo să vadă ce e, şi de aceea li se părea că nu mai vine celor ce-1 aşteptau nerăbdători să afle ce s-a întâmplat anume.

aau

ÎS- [or

I flă

I

1 A doua zi, la 10 iunie, după atentatul de la Şosea, s-a tipărit un comunicat sub formă de foaie volantă. în biblioteca lui Camil Pe-trescu, adevărată raritate bibliofilă, exista lipită ia p. 502 din voi. I din cele şase ale lucrării Anul 1848. Reproducem textul după aceeaşi culegere de documente: „O faptă grozavă şi nepilduită în analele noastre, nici măcar în vremea veacurilor de tiranie, s-a săvârşit asupra celui mai bun prinţ. Măria Sa Prea înălţatul nostru Domn, întorcându-se aseară de la plimbare pe şoseaua Kisseleff, pe la opt ceasuri şi jumătate, însoţit de d. Marele Vornic Villara, cum a ajuns pe la capul acestei şosele despre barieră, o birjă cu trei oameni trece alături de droşca Măriei Sale, ce era lăsată pe spate, şi slobod fiecare câte un pistol drept în pieptul Măriei Sale. Provedinţa însă, care întru a sa milostivire către noi veghează asupra patriei noastre, a păzit scumpele zile ale Măriei Sale. Un glonţ numai l-a nemerit în partea de sus a umărului stâng şi a rămas amorţit în epolet. Nu putem arăta în destul obşteasca indig-naţie ce această nelegiuită faptă a pricinuit în sufletul tutulor locuitorilor Capitalei, şi fiecare român o va simţi adânc în inima sa” (n. ed.).