Charmides
Platón
[sau despre înţelepciune, gen probatoriu]
Socrate Chairephon Critias Charmides
SOCRATE
Mă întorceam în ajun, asupra serii, din tabăra de oşti de la Potideea şi, cum reveneam după un lung răstimp, m-am îndreptat bucuros către locurile unde eram obişnuit să-mi petrec vremea. Am intrat aşadar în palestra lui Taureas, cea din faţa templului regal3, şi am găsit acolo o mulţime de lume; mi-erau necunoscuţi câţiva, pe cei mai mulţi însă îi cunoşteam. îndată ce m-au zărit intrând, aşa pe neaşteptate, care mai de care s-a grăbit – şi încă de departe – să-mi dea ziua bună; iar Chairephon4, apucat cum era, zvâcni în sus din mijlocul lor, o luă la goană către mine şi prinzându-mă de mână mă întrebă:
— Cum ai scăpat din bătălie, Socrate?
Cu puţin înainte de plecarea mea, o bătălie avusese loc la Potideea; iar cei de aici abia acum aflaseră de ea5.
— Aşa cum vezi, i-am răspuns.
— Se zvoneşte pe la noi, a urmat el, că a fost aprigă bătălia şi-n toiul ei mulţi dintre ai noştri ar fi pierit.
— Da, şi pe bună dreptate s-a zvonit aşa, am întărit eu.
— Ai luat şi tu parte la bătălie? m-a întrebat Chairepbon.
— Da, am luat.
— Atunci aşază-te aci, m-a îndemnat, şi povesteşte-ne; prea limpede nu le-am aflat pe toate încă.
Şi călăuzindu-mă, îmi făcu Ioc totodată lângă Critias, fiul lui Calaischros. Iar eu, după ce m-am tras alături de Critias şi le-am dat ziua bună – atât lui cât şi celorlalţi – am prins a istorisi întâmplările din tabără potrivit cu întrebările lor; iar fiecare avea să mă-întrebe altceva.
După ce am stat de vorbă îndeajuns despre asemenea fapte, i-am întrebat la rândul meu despre cele de aci: cum mai stăteau lucrurile în ultima vreme cu râvna pentru înţelepciune6 şi ce se mai auzea cu tinerii; dacă se aleseseră printre ei vreunii mai de frunte, fie prin înţelepciune, fie prin frumuseţe, fie prin amândouă. Iar Critias, îndreptându-şi ochii către poartă şi zărind câţiva tineri care tocmai intrau hârjonindu-se între ei, urmaţi de o altă ceată de tineri, îmi spuse:
— Cu frumoşii, Socrate, cred că ai să afli îndată cum stau lucrurile; cei care intră acum, se-ntâmplă să fie deopotrivă vestitorii cât şi alaiul celor care-l îndrăgesc pe tânărul acela ce trece astăzi drept cel mai împlinit. Dealtfel, mi se pare că şi el e pe aproape şi are să intre de îndată.
— Cine e, îl întrebai eu, şi al cui?
— Îl ştii cumva şi tu, numai că nu se ridicase încă la vârsta tinereţii când ai plecat: e Charmides, fiul unchiului meu Glaucon şi deci văr cu mine.
— Pe Zeus, de bună seamă că-l ştiu, încuviinţai eu. Nu era nici pe atunci un copil de rând; iar acum cred că trebuie să fie în pragul bărbăţiei7.
— Îndată ai să afli, spuse, şi vârsta lui şi cum arată acum.
Iar în timp ce rostea vorbele acestea, intră şi Charmides.
— Eu, dragă prietene, nu prea sunt în stare să dau o bună măsură lucrurilor; căci înaintea celor frumoşi parcă aş fi o cordea de măsurat de pe care s-au şters toate semnele8: aproape toţi cei în vârsta tinereţii îmi par frumoşi9. Numai că acum, înfăţişarea şi frumuseţea tânărului acestuia mi se arătau într-adevăr fără cusur; iar toţi ceilalţi, parcă nu mai aveau dragoste decât pentru el, într-atât păreau de uluiţi şi de tulburaţi când a intrat10. Şi mulţi alţii dintre cei care-1 îndrăgeau mai veneau în urma lui. De-ar fi fost vorba doar de noi, bărbaţi în puterea vârstei, n-ar părea nimic de uimire, dar luând seama şi la cei mici, la copii, am văzut că niciunul nu se uita într-altă parte – nici chiar cel mai micuţ —, ci toţi stăruiau cu ochii-n spre el, de parcă ar fi aţintit o statuie.
Atunci, Chairephon izbucni către mine:
— Cum ţi se pare tânărul, Socrate? Nu-i aşa că e frumos la chip?
— Minunat de frumos, încuviinţai eu.
— Ei bine, aşa cum e, dacă ar vrea să-şi desfacă hainele de pe trup, nici n-ai mai avea ochi pentru chipul lui, într-atât de frumoasă îi este întreagă făptura.
Iar toţi ceilalţi au consimţit că aşa era, cum spusese Chairephon.
— Pe Heracle, stăruii eu atunci, ce cuceritoare fiinţă ar mai fi, după spusele voastre, un singur lucru de s-ar adăugi; unul mărunt de tot11.
— Care? mă îndemnă Critias.
— De-ar avea şi sufletul bine întocmit. Şi s-ar cuveni să fie aşa, Critias, de vreme ce se trage din neamul vostru.
— Dar e o fiinţă desăvârşită12 şi în privinţa aceasta, mă încredinţă el.
— Şi-atunci, urmai eu, de ce să nu-i dezbrăcăm mai de grabă sufletul şi să i-l privim înaintea trupului? Ε de bună seamă la o vârstă când l-ar putea ispiti un schimb de păreri.
— Aşa-i, încuviinţă Critias, mai ales că pare înclinat spre cugetare13, iar după spusa altora, şi chiar a lui, ar fi foarte înzestrat şi într-ale poeziei14.
— Un asemenea har, dragul meu Critias, de departe vi se trage, de la înrudirea voastră cu Solon tocmai. Dar de ce nu-mi arăţi tânărul, chemându-l aci? Nici chiar dacă s-ar întâmpla să fie mai tânăr n-ar fi de ruşine să stau de vorbă cu el, în faţa ta, care-i eşti tutore şi pe deasupra şi văr.
— Bine spui, întări el, să-l chemăm.
Şi totodată îl îndemnă pe însoţitorul său:
— Băiete, cheamă pe Charmides şi spune-i că vreau să-l arăt unui medic, pentru durerea de care mi s-a plâns mai deunăzi, rosti Critias.
Apoi adăugi către mine:
— Într-adevăr îmi spunea, nu de mult, că-l doare capul când se trezeşte dimineaţa. Te-ar stânjeni întrucâtva dacă te-ai preface în faţa lui că ştii vreun leac pentru durerile de cap?15
— Nu, deloc; numai să vină.
— Are să vină, hotărî el.
Şi aşa s-a petrecut. A venit; numai că, venirea lui a stârnit o întâmplare de tot hazul. Cum fiecare dintre noi cei aşezaţi se strângea de-o parte şi-l împingea de zor pe vecin ca să-i facă loc lui Charmides lângă el, cei de la capătul băncii se treziră unul în picioare, iar altul zvârlit de-o parte. Charmides veni şi se aşeză între mine şi Critias. Atunci, drept să-ţi spun prietene, m-am simţit cam descumpănit şi îndrăzneala mea dinainte, că-mi va fi lesne să-l întâmpin cu vorba pe Charmides, se curmă pe de-a-ntregul. Iar în clipa când Critias îl încredinţă că eu aş fi cunoscătorul leacului şi Charmides mă aţinti cu ochii într-un fel de neasemuit, gata să mă-ntrebe ceva, în vreme ce toţi cei din palestră se strânseseră cerc în jurul nostru, atunci, o, vrednice prieten al meu, ochii îmi lunecară o clipă prin deschizătura tunicii lui şi pe dată simţii că mă aprind şi-mi pierd cumpătul; iar gândul mă purtă către Cydias.16 Cât de iscusit era acesta într-ale dragostei, de câte ori prindea să dea sfat cuiva în legătură cu vreun tânăr frumos: „căpriorul să se ferească să vină să-şi apuce prada din faţa leului”. Căci eu însumi nu păream să fiu altceva în clipa aceea decât prada unei asemenea făpturi.
Totuşi, când m-a întrebat dacă ştiam vreun leac pentru durerile de cap, am îngânat că ştiam unul.
— Şi care este? stărui el.
I-am spus că ar fi o anume buruiană, dar că pe lângă leac trebuia adaos şi unt descântec17; iar viersul acesta, dacă era lăsat să cadă odată cu folosirea leacului, dădea tămăduire deplină, fără el însă buruiana nu era de nici un ajutor.
— Am să mi-l scriu atunci, aşa cum ai să-l reciţi tu, hotărî el.
— Cu voia, sau fără voia mea? întrebai.
Râse atunci Charmides:
— Cu voia ta, Socrate.
— Fie, mă-nduplecai atunci; dar îmi ştii chiar şi numele?
— M-aş simţi aproape vinovat să nu-l ştiu; doar nu de puţine ori se aduce vorba de tine, printre cei de seama mea18, şi îmi aduc aminte, copil fiind, să te fi văzut împreună cu Critias acesta.
— Ε bine, îl încuviinţai eu; căci astfel, am să-ţi pot trece cu mai mult curaj descântecul, aşa cum va fi fiind. Mă întrebam totuşi mai adineaori în ce chip să-ţi lămuresc virtuţile lui. Căci un asemenea leac, Charmides, nu e în măsură să vindece doar capul, aşa cum poate ştii şi tu de la unii medici destoinici; aceştia, ori de câte ori îi întâmpină cineva cu o suferinţă la ochi, îl încredinţează că nu le stă-n putinţă să încerce vindecarea ochilor numai, dar că, acela care vrea să-şi lecuiască ochii, se cuvine să-şi îngrijească totodată şi capul. Tot astfel, a-ţi închipui că poţi să-ţi vindeci capul singur, fără să iei seama trupului întreg, nu poate fi decât o faptă cu totul necugetată18b. Pornind de la o asemenea judecată, ei prescriu un regim pentru trupul întreg, dându-şi osteneala să îngrijească şi să vindece partea odată cu întregul. Sau n-ai aflat că aşa spun ei şi că aşa se şi petrec lucrurile?
— Ba da, răspunse el.
— Aşadar, îţi pare bună judecata lor şi o primeşti?
— Pe de-a-ntregul, se învoi el.
Iar eu, de îndată ce l-am auzit încuviinţându-mă, prinsei din nou curaj şi puţin câte puţin regăsindu-mi cumpătul, mă înflăcărai19 şi ridicai glasul:
— Tot aşa e, Charmides, şi cu descântecul nostru. L-am deprins acolo în tabără de la un trac20, unul dintre medicii lui Zalmoxis21, despre care se zice că stăpânesc meşteşugul de a te face nemuritor22. Şi spunea tracul acesta, că medicii greci pe bună dreptate iau seama la cele pe care tocmai le pomeneam; numai că „Zalmoxis, adăugi el, regele nostru, care e zeu23, arată că, după cum nu trebuie să încercăm a vindeca ochii fără să vindecăm capul, ori capul fără să ţinem seama de trup, tot astfel nici trupul nu poate fi însănătoşit fără suflet. Aceasta şi e pricina pentru care medicii greci nu izbutesc să vindece cele mai multe boli: ei nu se ridică până la întregul de care ar trebui să se îngrijească, iar dacă acestuia nu-i merge bine, nici partea nu se poate însănătoşi. Şi toate de aci pornesc, îmi lămurea el, de la suflet: atât cele rele cât şi cele bune ale trupului ori ale făpturii noastre depline, şi de aci se revarsă ele, aşa cum de la cap totul se resfrânge asupra ochilor24. Prin urmare, mai ales sufletul se cade îngrijit, dacă avem de gând să aducem la o bună stare atât capul cât şi restul trupului25. Iar sufletul, arăta el, dragul meu, se îngrijeşte cu anume descântece şi descântecele acestea nu sunt altceva decât rostirile frumoase26. Din asemenea rostiri se iscă în suflete înţelepciunea; iar odată ce aceasta iese la iveală şi stăruie în noi, îi e lesne să deschidă cale sănătăţii şi către cap şi către trupul tot”27. Învăţându-mă aşadar asemenea leac şi asemenea descântece, mă îndemna totodată să nu mă las înduplecat de nimeni să-i îngrijesc capul cu leacul acesta, până nu-mi va fi înfăţişat mai întâi sufletul28 spre a fi îngrijit prin descântec. Şi tocmai aceasta e greşala pe care o fac astăzi oamenii, urmă el, că încearcă să fie medici ai unei părţi numai, fără cealaltă; şi mă îndemna cu toată tăria să nu mă las înduplecat de nimeni să fac astfel, fie el bogat, frumos, ori de neam ales. Eu, aşadar, am să-i dau ascultare, căci i-am jurat-o şi sunt dator să-i dau ascultare; iar ţie, dacă vei vrea, după îndemnurile străinului, să-ţi înfăţişezi întâi sufletul spre a fi descântat29 cu acele descântece trace, îţi voi da leacul pentru cap; dacă nu, n-aş prea avea ce să fac pentru tine, Charmides, dragule.
La asemenea vorbe, Critias ne întrerupse spunând:
— Dar bine, Socrate, ar fi o adevărată binecuvântare pentru tânărul acesta durerea lui de cap, dacă ar sili şi cugetul să devină mai bun odată cu capul. Totuşi să ştii, că printre cei de-o seamă cu el, Charmides ţine fruntea nu numai prin înfăţişare, dar şi prin acel ceva al cărui descântec spui tu că-l cunoşti: e vorba de înţelepciune, nu?
— Da, într-adevăr, încuviinţai eu.
— Află atunci, adaugă Critias, că el trece cu mult drept cel mai înţelept printre tinerii de azi, iar în privinţa tuturor celorlalte, câte ţin de vârsta lui, nu e întru nimic mai prejos decât oricare din ei.
— De altfel, e şi drept, Charmides, urmai eu, să te deosebeşti de ceilalţi prin toate acestea. Vezi, eu n-aş crede că vreunul din cei de aci poate lesne arăta două spiţe din Atena care, unindu-se între ele, să fie mai demne şi mai bune de-a lăsa urmaşi, decât cele din care te tragi tu. Căci neamul tău după tată, cel al lui Critias, fiul lui Dropides, a fost slăvit, după cum ni s-a transmis de Anacreon30, şi de Solon şi de mulţi alţi poeţi, ca unul de frunte deopotrivă prin frumuseţe, virtute, cât şi prin alte fericite înzestrări. Iar cu neamul mamei tale lucrurile stau la fel. Se spune că, dintre cei de prin părţile noastre, nici un bărbat nu trecea drept mai frumos şi mai falnic decât Pyrilampes, unchiul tău, ori de câte ori mergea în solie, fie pe la marele rege, fie la vreun altul, aşadar, şi neamul acesta, pe de-antregul, nu e cu nimic mai prejos de celălalt. Iar tu, ca unul care te tragi din asemenea spiţe, e firesc să fii întâiul în toate. Astfel că, dacă e vorba de înfăţişarea fiinţei tale, scumpe fiu al lui Glaucon, atât cât o pot petrece ochii, nu-mi pari a sta cu nimic mai prejos de oricare dintre înaintaşii tăi; iar dacă şi în privinţa înţelepciunii şi a celorlalte eşti îndeajuns de înzestrat, după cum spune Critias, atunci, dragă Charmides, fericit fiu a mai adus pe lume31 cea care ţi-e mamă. Şi acum, iată cum stau lucrurile. Dacă ţie ţi-e dată înţelepciunea, aşa cum spune Critias acesta, şi dacă eşti îndeajuns de înţelept, nu mai ai nevoie de nici un descântec, nici dintr-ale lui Zalmoxis, nici dintr-ale lui Abaris cel de la miazănoapte32, ci va trebui să ţi se dea doar leacul pentru cap; dar dacă tu crezi că ai totuşi nevoie de ele, atunci va trebui să ţi se descânte, înainte de a ţi se da leacul. Şi acum, să-mi spui tu singur dacă eşti de părerea lui Critias şi socoţi că ai îndeajuns parte de înţelepciune, sau dacă nu te crezi tocmai îndestulat de ea.
Se roşi mai întâi Charmides şi păru încă mai frumos, căci se potrivea sfiala cu vârsta lui33. Apoi îmi răspunse şi nu fără aleasă chibzuială. Spunea el că nu-i era uşor în clipa aceea să răspundă nici da, nici nu la întrebarea pusă.
— Dacă, urmă el, spun că nu sunt înţelept, atunci deopotrivă rostesc ceva pe care omul nu e firesc să-1 spună despre el şi în acelaşi timp îl înfăţişez drept un mincinos pe Critias acesta şi pe alţii mulţi cărora le par înţelept. Dacă însă aş încuviinţa-o şi m-aş lăuda singur, nu m-aş dovedi poate tocmai la locul meu; aşa că, nu prea ştiu nici eu ce să răspund.
I-am dat dreptate:
— Îmi pare potrivit ce spui, Charmides, şi cred că împreună ar trebui să cercetăm dacă stăpâneşti ori nu ceea ce ţin eu să aflu. Astfel, nici tu n-ai să fii silit să spui ce nu ai vrea şi nici eu n-am să mă-ntorc Ia leacul acela aşa, fără vreo chibzuinţă. Deci, dacă gândul meu îţi este pe plac, aş porni la cercetare împreună cu tine. Dacă nu, te-aş lăsa în pace.
— Dar o doresc mai mult decât orice, recunoscu el; cercetează deci, în acest gând, cum crezi tu că e mai bine să cercetezi.
— Iată, am spus atunci, cum îmi pare mie că ar fi cel mai bine. Ε firesc, dacă ai parte de înţelepciune, să ai totodată şi o părere despre ea34. Căci, de vreme ce se află în fiinţa ta înţelepciunea, ea îţi dă, ca fiind prezentă, un anume simţământ, din care să ţi-se-nchege gândul cu privire la ce este şi cum este. Nu crezi aşa?
— Ba da, aşa cred, hotărî el.
— Atunci, ca unul care ştii greceşte35, adăugai eu, n-ai putea cumva să-mi spui părerea ta asupră-i?
— Poate că da, îmi răspunse.
Aşadar, urmai eu, ca să ne dăm seama dacă e sădită sau nu în tine, spune-mi, ce crezi tu că e înţelepciunea?
Şovăi Charmides la început şi nu prea se-ndemna să-mi răspundă36. Dar mai apoi prinse a-mi lămuri că înţelepciunea nu-i părea altceva decât îndeplinirea a toate cu măsură şi liniştit37: fie că mergi pe un drum, fie că stai de vorbă, sau că întreprinzi orice altceva. într-un cuvânt, sfârşi el, îmi pare că ceea ce întrebi tu e un anume fel liniştit de a îndeplini orice.
— Să fie oare aşa? întrebai. Se zice într-adevăr, Charmides, că cei liniştiţi sunt înţelepţi. Să vedem dacă întradevăr aşa e. Dar, spune-mi, înţelepciunea nu se cuprinde în rândul celor frumoase?
— Pe de-a-ntregul, răspunse el.
— Ce e mai frumos pentru un grămătic, să scrie aceleaşi litere repede ori domol?
— Repede.
— Dar când citeşte? S-o facă degrabă ori cu zăbavă?38
— Degrabă.
— Şi să cânţi cu repeziciune la cithară ori să lupţi aprig, nu e mai frumos decât s-o faci domol şi cu zăbavă?
— Ba da.
— Dar în privinţa luptelor cu pumnii şi a altor întreceri atletice39, nu-i la fel?
— întru totul.
— Dar la alergări şi sărituri, ori la tot felul de asemenea deprinderi ale trupului nu-i aşa că sunt frumoase mişcările îndeplinite cu agerime şi repeziciune, pe când cele greoaie şi făcute domol par urâte?
— De bună seamă.
— De bună seamă atunci, am urmat eu, în privinţa trupului, nu felul tihnit de a îndeplini un lucru e cel mai frumos, ci acela cât mai ager şi mai aprig. Nu e aşa?
— Întocmai.
— Iar înţelepciunea, spuneam noi, e ceva frumos, nu?
— Da.
— Atunci, în cele ale trupului, nu îndeplinirea liniştită a lucrurilor, ci repeziciunea e mai chibzuită, de vreme ce înţelepciunea e ceva frumos.
— Aşa se pare, spuse el.
— Dar ce e mai frumos, întrebai, să înveţi uşor sau anevoie?
— Să înveţi uşor.
— Dar când înveţi uşor, stăruii eu, înseamnă că înveţi repede, pe când învăţatul anevoie se petrece domol şi cu zăbavă.
— Da.
— Iar când înveţi pe un altul, nu e mai frumos s-o faci repede şi nestăvilit40 decât domol şi cu zăbavă?
— Ba da.
— Dar faptul de a-ţi reaminti ceva sau a lua aminte la ceva e mai frumos când se petrece domol şi cu zăbavă, ori dintr-odată şi repede?
— Dintr-o dată, spuse el, şi repede.
— Iar iscusinţa nu este mai degrabă o anume agerime a spiritului iar nu o domolire a sa?
— E-adevărat.
— Şi când e vorba să înţelegi învăţătura pe care şi-o trece fie grămăticul, fie citharistul, sau oricine altul41, atunci cele spuse cât se poate de repede nu par cu mult mai frumoase decât cele domoale de tot?
— Ba da.
— Dar în cercetările la care se-ndeamnă cugetul şi în toate cumpănirile lui, nu omul cel mai liniştit, cred eu, şi care abia chibzuieşte ori stăruie din greu în cercetări e vrednic de laudă, ci, dimpotrivă, acela care îndeplineşte totul cât mai lesne şi mai degrabă.
— Aşa e, încuviinţă el.
— Şi atunci toate, urmai eu, o, Charmides, atât cele ale sufletului cât şi ale trupului, par mai frumoase ori de câte ori se săvârşesc cu repeziciune şi agerime42, iar nu cu zăbavă ori domol.
— Poate că da, se învoi el.
— Prin urmare, înţelepciunea n-ar putea însemna îndeplinirea liniştită a lucrurilor şi nici viaţa înţeleaptă nu poate fi una liniştită de vreme ce, după judecata noastră, o trăire cumpănită se cădea să fie neapărat frumoasă. Din cele două chipuri de a săvârşi în viaţă, cel tihnit nu mi s-a părut niciodată, sau aproape niciodată mai împlinit decât cel grăbit şi cu vlagă. Dacă aşadar, prietene, toate cele întreprinse liniştit se dovedesc la fel de bine împlinite ca şi cele aprig făcute ori cu repeziciune, atunci nici înţelepciunea nu s-ar putea întocmi din asemenea făptuiri tihnite mai curând decât dintr-unele intense şi repezi, fie în mers, fie în citit sau în orice altceva şi nici o viaţă liniştită n-ar putea fi mai înţeleaptă decât una lipsită de tihnă, de vreme ce în spusele noastre aşezasem înţelepciunea printre alcătuirile frumoase13, iar faptele grabnice nu ni s-au părut mai puţin izbutite decât cele liniştite.
— Cred că vorbeşti drept Socrate, spuse el.
— Atunci, urmai eu, încearcă iar44, Charmides; fii mai cu luare aminte când cercetezi în sinea ta şi caută să pătrunzi în ce chip anume te-a făcut înţelepciunea din tine şi care-i este firea ca să te poată înfăţişa aşa cum pari; iar după ce le vei fi cumpănit pe toate laolaltă, să-mi spui frumos, aşa cu bărbăţie, cam ce crezi tu c-ar fi înţelepciunea?
Tăcu un răstimp Charmides, adâncindu-se stăruitor în sinea sa.
— îmi pare, se-ndemnă el apoi, că înţelepciunea e cea care-l face pe om să se sfiască şi să fie sfios şi-atunci, într-un fel, ar fi deopotrivă cu smerenia45.
— Fie, am încuviinţat eu, dar acum o clipă nu te alăturaseşi mie când spuneam că înţelepciunea e ceva frumos?
— Întru totul, spuse.
— Şi-atunci, oamenii înţelepţi nu sunt şi buni?
— Ba da.
— Ar putea oare fi bun ceea ce nu-i face pe oameni buni?
— Nu, fără-ndoială.
— Aşadar înţelepciunea e nu numai ceva frumos dar şi ceva bun.
— Aşa-mi pare.
— Cum dar? urmai eu, nu crezi că Homer vorbeşte bine când spune: „Smerenia nu e bună de stăruie la omul nevoiaş?”46
— Ba da, spuse el.
— Şi-atunci, pe cât se pare, smerenia şi e şi nu e ceva bun.
— Poate.
— Iar înţelepciunea e bună, de vreme ce-i face buni pe cei ce se pătrund de ea, iar nu răi.
— Da, aşa-mi pare să fie cum spui tu.
— Prin urmare înţelepciunea nu poate fi tot una cu smerenia47, întrucât se întâmplă ca ea să fie bună, pe când smerenia nu e mai degrabă bună decât rea.
— Da, Socrate, întări el, sunt bine cumpănite vorbele tale. Dar să-mi spui cum îţi vor părea cele pe care le voi rosti de îndată despre înţelepciune. Mi-am amintit adineaori să fi auzit pe cineva48 spunând că înţelepciunea înseamnă a săvârşi ce-i al tău49. Vezi acum, dacă ţi se pare dreaptă spusa mea.
— Asta, năstruşnic ce-mi eşti, izbucnii eu atunci, de la Critias ai aflat-o, ori de la cine ştie ce alt învăţat.
— Poate de la vreun altul, se-amestecă Critias, de la mine în orice caz nu.
— Dar ce însemnătate are Socrate, urmă Charmides, de unde am auzit-o?
— Niciuna, am recunoscut eu, căci la urma urmei n-avem de cercetat cine a spus-o, ci dacă e adevărată sau nu.
— Acum vorbeşti drept, spuse el.
— Da, pe Zeus, întâmpinai eu, numai că tare m-aş minuna să-i găsim înţelesul. Totul seamănă mai degrabă cu o ghicitoare50.
— De ce? întrebă el.
— Deoarece, am răspuns eu, nu în acelaşi chip în care şi-a rostit cuvintele, a şi gândit cel care spunea că înţelepciunea înseamnă a săvârşi ce-i al tău. Oare tu crezi că grămăticul nu face nici o ispravă atunci când scrie sau citeşte?
— Ba eu cred că da, spuse el.
— Ţi se pare ţie că el scrie ori citeşte numai numele său? Nu vă învăţa el pe voi copiii şi nu scriaţi voi atât numele duşmanilor cât şi pe ale voastre, ori pe ale prietenilor?
— Aşa e.
— Şi asta se chema oare că vă îndeletniceaţi cu prea multe51 şi că eraţi nesocotiţi făcând aşa?
— Nicidecum.
— Şi totuşi voi vă abăteaţi de la rosturile voastre, în cazul că a scrie şi a citi înseamnă a săvârşi ceva.
— Da, înseamnă.
— Dar când vindeci, prietene, ori zideşti o casă, când ţeşi la război, sau te îndeletniceşti cu orice alt meşteşug, nu înseamnă că săvârşeşti ceva?
— Din plin.
— Atunci cum? urmai eu. Crezi tu că o cetate ar fi bine întocmită sub o asemenea lege care ar cere fiecărui cetăţean să-şi ţeasă şi să-şi spele singur haina, să-şi croiască încălţămintea, ori să-şi făurească ulcica şi peria52 şi multe altele după aceeaşi rânduială, şi în acelaşi timp să nu se atingă de nimic străin, ci să lucreze şi să făptuiască numii pe ale sale?53
— Nu cred, spuse el.
— Şi totuşi, reluai eu, dacă cetatea e înţelept întocmită e şi bine întocmită.
— Cum să nu, spuse.
— Aşadar, înţelepciunea nu s-ar putea mărgini la o asemenea rânduială şi nici la faptul de a îndeplini într-astfel ce-i al tău.
— Se pare că nu.
— Vorbea deci cu tâlc, pe cât se pare, aşa cum spuneam mai adineaori, cel care afirma că a fi înţelept înseamnă a săvârşi ce-i al tău. Căci nu cred să fi fost un om de rând. Ori, poate ţi-ai plecat urechea spre vreun nătâng, Charmides?
— Nici gând; părea un om cu totul iscusit.
— Atunci cu atât mai mult îmi închipui că omul acesta îţi înfăţişa o vorbă cu tâlc, căci nu e lesne să desfaci înţelesuri din acel „a săvârşi ce-i al tău”.
— Poate, spuse el.
— Ce să însemne oare „a săvârşi ce-i al tău?” Ai putea să-mi spui?
— Nu ştiu nici eu, pe Zeus, se necăji el, dar poate nici chiar cel care-o spunea nu ştia prea bine ce-i trecea prin minte54.
Şi-n timp ce vorbea aşa, surâdea Charmides şi ochii-i cătau înspre Critias.
Într-adevăr, de la o vreme Critias prinsese a da semne de nelinişte iar privirea-i stăruia plină de sfidare către Charmides şi către ceilalţi. Cu greu se ţinuse liniştit până acum şi, deodată, nu se mai putu stăpâni55. Mi s-a părut atunci în toată limpezimea că lucrurile întocmai aşa stăteau cum bănuisem: de la Critias auzise Charmides un asemenea răspuns cu privire la înţelepciune! Iar Charmides, nevrând să ia asupră-şi justificarea, ci să fie cea a răspunsului, îl stârni pe celălalt ca şi cum el ar fi fost înfrânt. Atunci Critias nu mai răbdă şi-mi păru că-l prinde mânia ca pe un poet împotriva actorului care-i recită prost opera. Şi aţintindu-l cu privirea pe tânăr, îşi ridică glasul spre el56:
— Aşa crezi tu, Charmides, că dacă tu nu ştii ce avea în minte acela care spunea că înţelepciunea înseamnă a lua aminte la ce-i al tău, nu o ştia nici el?
— Dar, prea scumpe, mă amestecai eu, Critias! Nu-i de nici o mirare că tânărul n-o ştie, la vârsta lui; pe de altă parte, ţie ţi se cade s-o cunoşti pe măsura anilor şi experienţei tale57. Dacă prin urmare te învoieşti că înţelepciunea este întocmai aşa cum spunea el şi preiei schimbul de idei58, aş simţi o mult mai mare bucurie să cercetez împreună cu tine dacă spusa aceasta este adevărată ori nu.
— Mă învoiesc întru totul, se grăbi el, şi iau asupră-mi schimbul de idei.
— Bine faci, încuviinţai eu. Dar, spune-mi, te învoieşti şi cu ce spuneam mai adineaori, că toţi meşteşugarii creează ceva?i
— Eu, da.
— Iţi par ei ţie că fac numai ce-i al lor, sau şi pe ale altora?
— Şi pe ale altora.
— Dar sunt ei înţelepţi, de vreme ce nu fac numai ce-i al lor?59
— Ce i-ar împiedica? întrebă el.
— Nimic din partea mea, am răspuns; dar vezi, să nu fie vreo piedică pentru acela care, după ce a hotărât că înţelepciunea înseamnă să le săvârşeşti pe ale tale, ar pretinde apoi că nimic nu-i împiedică nici pe cei care săvârşesc pe ale altora să fie la rândul lor înţelepţi.
— Atunci când m-am învoit că sunt înţelepţi cei care fac ce-i al altora, am recunoscut eu cumva că ar fi la fel şi cu cei care săvârşesc pe cele ale altora?
— Dar spune-mi, întrebai eu, după tine nu-i acelaşi lucru a face şi a săvârşi?60
— Nu, fără-ndoială, spuse el. După cum a munci şi a face nu sunt deopotrivă. Am învăţat de la Hesiod care spunea: „Nici o muncă nu e de ocară”61.
— Crezi tu, că dacă el ar fi denumit asemenea lucrări de care tocmai pomeneai adineaori şi prin a lucra şi prin a săvârşi, n-ar fi văzut atunci nimic de ocară în meseria făcătorului de încălţăminte, a negustorului de sărături, ori a aceluia care zace prin casele de pierzanie?62 Să nu-ţi închipui asta, Socrate. Părerea mea e că şi Hesiod făcea o deosebire între creaţie, făptuire şi lucrare63, iar uneori creaţia poate ajunge de ocară, dacă nu se însoţeşte cu frumosul, lucrul însă, nu poate fi hulit niciodată. Pe cele bine făcute şi de folos le numea opere, iar asemenea creaţii închid în ele lucrări şi făptuiri. Şi mai trebuie adaos că poetul socotea numai asemenea creaţii drept proprii64, cuiva, iar pe toate cele vătămătoare le arăta drept străine. Se cuvine, aşadar, să fim încredinţaţi că şi Hesiod, ca orice alt om cu bun simţ, numea înţelept pe acela care săvârşea ce-i al său.
— O, Critias, am spus eu, numai ce ai prins glas şi aproape ţi-am şi lămurit gândul; tu eşti ispitit să numeşti bune pe toate cele familiare şi proprii cuiva şi înţelegi prin făptuiri crearea lucrărilor bune; doar l-am auzit pe Prodicos făcând nenumărate asemenea disocieri ale înţelesului cuvintelor65. Eu îţi dau voie să hotărăşti cum vei vrea cu fiecare cuvânt, numai să-mi spui cărui lucru îi alături numele pe care-l rosteşti66. Şi-acum hotărăşte din nou, de la început şi mai limpede: oare săvârşirea celor bune ori creaţia lor, ori cum vrei să-i spui, asta înseamnă după tine înţelepciune?
— Fără-ndoială.
— Aşadar nu e înţelept cel care săvârşeşte răul, ci acela cate săvârşeşte binele.
— Ţie, prea scumpe, spuse el, nu ţi se pare aşa?
— Lasă asta, i-am răspuns eu, doar nu cercetăm acum ce-mi pare mie, ci ceea ce spui tu.
— într-adevăr, după mine, cel care nu face lucruri bune, ci rele e lipsit de chibzuinţă, iar cel care face lucruri bune şi nu rele e înţelept. Aşadar, îţi dau lămurire deplină: înţelepciune înseamnă săvârşirea celor bune67.
— La urma urmei nimic nu se opune să spui adevărul68. Numai un lucru mă uimeşte: cum poţi crede că oamenii înţelepţi nu-şi dau seama că sunt înţelepţi?
— Dar eu nu cred asta, se împotrivi el.
— Nu spuneai tu puţin mai înainte69, urmai eu, că, deşi fac ce-i al altora, nimic nu împiedică pe meşteşugari să fie înţelepţi?
— Ba spuneam, încuviinţă el. Şi ce-i cu asta?
— Nimic. Dar spune-mi, ţi se pare ţie că un medie însănătoşind pe cineva face un lucru folositor şi lui şi aceluia pe care-1 vindecă?
— Aşa mi se pare.
— Prin urmare săvârşeşte cele ce se cuvin cel care săvârşeşte acestea.
— Da.
— Iar cel care săvârşeşte cele ce se cuvin, nu e înţelept?
— Ba e înţelept.
— Dar oare medicul ştie neapărat când leacurile sale sunt de folos şi când nu?70 Sau oricare dintre meşteşugari, când îi e sieşi folositoare lucrarea pe care o săvârşeşte şi când nu?
— Poate că nu.
— Uneori, aşadar, săvârşind cu folos ori aducând vătămare, medicul nu ştie nici el ce a făcut71; totuşi, dacă a săvârşit-o cu folos, după spusa ta72, înseamnă că a făcut-o cu înţelepciune. Nu aşa spuneai?
— Ba da.
— Şi-ar însemna, pe cât se pare, că uneori, săvârşind lucrul cu folos, săvârşeşte cu chibzuinţă şi e înţelept, dar că nu-şi dă seama de înţelepciunea lui?
— Dar aşa ceva, Socrate, exclamă el, nu poate fi. Dacă tu crezi că din cele pe care ţi le-am recunoscut mai înainte trebuie să se aleagă o asemenea încheiere, atunci aş renunţa Ia spusele mele şi nu m-aş sfii să arăt că n-am avut dreptate, mai degrabă decât să consimt că un om e înţelept fără s-o ştie despre sine73. Şi întrucâtva, chiar acest lucru, spun eu, înseamnă înţelepciune: a se cunoaşte pe sine; şi mă întovărăşesc aceluia ce-a ridicat asemenea inscripţie74 pe frontispiciul templului din Delfi. S-a pus inscripţia aceea, pare-mi-se, spre a fi un fel de întâmpinare a Zeului către cei care pătrund, în loc de obişnuitul „voie bună ţie”; o asemenea urare fiind nepotrivită locului aceluia, unde nu se cuvine să ne dăm bineţe unii altora, ci să ne îndemnăm la înţelepciune. Astfel îi întâmpină cu vorba Zeul pe cei care pătrund în lăcaşul sfânt, urarea aceasta deosebindu-se întrucâtva de cea a oamenilor. Iată un gând pe care cred că l-a avut do bună seamă cel care a înălţat inscripţia. Iar de fiecare dată, Zeul rosteşte către credinciosul care pătrunde în templu nu altceva decât „fii înţelept”. Numai că o spune unii învăluit, aşa ca un adevărat proroc; iar „cunoaşte-te pe tine însuţi” şi „fii înţelept” sunt unul şi acelaşi lucru, Întocmai aşa cum o arată inscripţia şi cum o spun şi eu75. Dar poate sunt unii care să creadă altfel; şi asemenea lucru s-a şi petrecut, pare-mi-se, cu cei care au aşezat mai târziu celelalte inscripţii şi anume: „Nimic prea mult” şi „Chezăşia se însoţeşte cu nenorocirea”. îşi închipuiau ei că „a te cunoaşte pe tine însuţi” e un sfat iar nu un cuvânt de întâmpinare din partea Zeului către cei care intrau în templu; apoi ca să întocmească la rândul lor inscripţii nu mai puţin folositoare, le-au gravat pe acestea. într-un cuvânt, iată ce am vrut eu să arăt, Socrate: las la o parte toate cele spuse mai înainte. Poate tu vorbeai cu mai multă dreptate despre ele, poate cu; dar nimic nu era pe deplin lămurit din cele pe care le rosteam noi. Acum însă vreau să dau seama de ele, dacă tu n-ai să te-nvoieşti cu afirmaţia că înţelepciunea înseamnă a te cunoaşte pe tine însuţi76.
Dar, Critias, am spus eu atunci, tu mă îndemni cu vorba ca şi cum eu aş recunoaşte că ştiu cele despre care le întreb şi ca şi cum n-ar trebui decât să vreau ca să fiu de acord cu tine. Numai că lucrurile nu stau tocmai aşa, ci eu întârzii odată cu tine în dezlegarea problemei acesteia, pentru că nici eu însumi nu o lămuresc; numai după ce o voi desluşi-o am să-ţi spun dacă sunt de aceeaşi părere cu tine. Aşteaptă dar până ce o vom cerceta.
— Cercetează atunci, m-a îndemnat el.
— Asta şi fac, i-am răspuns. Căci dacă înţelepciunea înseamnă a cunoaşte ceva, atunci c limpede că e vorba de un fel de ştiinţă77 a unui lucru anumit. Nu?
— Ba da, e cunoaştere” de sine.
— Oare medicina, urmai eu, nu e şi ea un fel de ştiinţă78 a ceea ce e sănătos?
— întocmai.
— Dacă, atunci m-ai întreba, de vreme ce medicina e o ştiinţă a ceea ce e sănătos, de ce folos79 ne este ea şi ce împliniri ne aduce, ţi-aş răspunde că nu mic îi este câştigul.
Într-adevăr, ea ne agoniseşte un lucru de preţ: sănătatea. Nu eşti de aceeaşi părere?
— Ba da.
— Dacă m-ai întreba acum despre arhitectură80 – gândită ca ştiinţă a construirii – ce lucrare îndeplineşte ea, aş răspunde: casele. La fel şi pentru celelalte meşteşuguri. Şi acum, de vreme ce spui că înţelepciunea este cunoaşterea de sine, trebuie să ai ce răspunde celui care te-ar întreba: „înţelepciunea, Critias, fiind o cunoaştere de sine, ce lucru de preţ ne agoniseşte ea şi totodată vrednic de numele ei?81 Hai, spune!
— Dar, Socrate, se împotrivi el, tu nu cercetezi bine. Doar înţelepciunea nu e prin firea ei o ştiinţă întocmai celorlalte şi nici celelalte ştiinţe nu se aseamănă între ele. Tu, însă, îţi faci cercetarea în aşa fel de parcă toate ştiinţele ar fi întocmai. Căci, spune-mi, adăugă el: din meşteşugul de a socoti, ori din cel al geometriei, se poate agonisi vreo lucrare de felul casei construite prin arhitectură, al veşmântului urzit prin ţesătorie, sau de felul multor altor lucrări dobândite prin multe alte meşteşuguri?82 Ai putea tu să-mi arăţi, pornind de la ele două, vreo asemenea lucrare? N-ai putea!
Iar eu i-am răspuns:
— Ai dreptate. Dar ce pot să-ţi arăt este cunoaşterea cărui lucru ne-o trece fiecare din aceste ştiinţe; iar lucrul acesta se întâmplă să fie deosebit de ştiinţa propriu-zisă. Aşa de pildă, socotitul e cunoaşterea numerelor cu soţ şi fără soţ, a felului cum se comportă o mulţime prin raport la acestea şi la alte mulţimi83. Nu e aşa?
— Pe de-a-ntregul, încuviinţă el.
— Aşadar, soţul şi fără de soţul se deosebesc de calcul însuşi?
— Cum să nu?
— La fel, meşteşugul de a cântări e ştiinţa greutăţii mai mari sau mai mici. Dar greul şi uşorul sunt alta faţă de cântărit în sine. Te învoieşti?
— Eu da.
— Spune-mi acum, înţelepciunea cunoaşterea cărui lucru e care să fie altul decât înţelepciunea?84
— Tocmai asta e în joc, Socrate, şi aci ai ajuns cercetând: prin ce se deosebeşte înţelepciunea de toate celelalte ştiinţe. Tu însă, cauţi dimpotrivă o asemănare a ei cu celelalte. Numai că lucrurile stau altfel85. în timp ce toate celelalte ştiinţe sunt cunoaşteri a ceva străin şi nu a lor înşile, înţelepciunea singură e cunoaşterea altor ştiinţe şi în acelaşi timp a ei însăşi86. Ar fi greu să-ţi fi rămas ascunse acestea. Dar cred că tu faci tocmai ceea ce spuneai adineaori că nu faci87: tot încercând să mă combaţi, nesocoteşti tema convorbirii noastre88.
— Rău greşeşti, m-am împotrivit eu atunci, dacă-ţi închipui că te înfrunt din vreo altă pricină decât aceea de a-mi iscodi gândul din teama ca nu cumva, aşa pe nesimţite, să cred că ştiu ceva fără să ştiu de fapt nimic89. Eu te-aş putea încredinţa că asta fac şi acum: cercetez argumentul pentru folosul meu în primul rând, sau poate şi pentru acei câţiva care ne stau în preajmă90. Nu crezi că într-un fel, e un folos pentru aproape toţi oamenii91 să poată cunoaşte adevărata fire a lucrurilor?
— De bună seamă, am încuviinţat eu, Socrate.
— Prinde curaj atunci, prietene, urmai, şi răspunde-mi la întrebări aşa cum vei crede că e mai bine, neţinând seama dacă e Critias ori Socrate cel înfruntat92. Cercetează cu luare aminte numai problema pe care o urmărim şi vezi ce va ieşi din punerea ei la încercare.
— Aşa voi face, hotărî el. Vorbele tale îmi par chibzuite.
— Spune-mi atunci, întrebai eu, despre înţelepciune cum gândeşti?
— Cred, răspunse el, că singură ea dintre toate cunoaşterile este cunoaşterea ei însăşi şi deopotrivă a tuturor celorlalte ştiinţe93.
— Atunci, urmai, să fie ea şi cunoaştere a ce nu cunoşti, fiind totdeodată cunoaştere a ceea ce cunoşti?94
— Din plin, spuse.
— Deci, numai înţeleptul se va cunoaşte pe sine şi va fi în stare să cerceteze ce ştie şi ce nu; şi tot lui îi va sta în puteri să-i iscodească şi pe ceilalţi: ce ştie fiecare şi ce crede că ştie, iar apoi ce crede fiecare că ştie, fără să ştie.
Şi singur el dintre toţi, înţeleptul poate s-o facă. Iată ce înseamnă a fi înţelept şi înţelepciune şi a se cunoaşte pe sine: să ştii ce ştii şi ce nu ştii95. Nu aşa spui tu?
— Ba da, încuviinţă el.
— Şi acum, din nou, urmai eu, sub harul zeului mântuitor96, să cercetăm ca de la început97, în primul rând dacă e cu putinţă ori nu să ştii că ştii ceea ce ştii şi că nu ştii ceea ce nu ştii; apoi, dacă într-adevăr acest lucru este cu putinţă, ce folos ne-ar aduce nouă să ştim?97b
— Trebuie să cercetăm, spuse el.
— Hai, încearcă, Critias, poate-ţi faci mai lesne drum printre toate acestea. Eu, drept să-ţi spun, mă simt cam stingherit98. Să-ţi spun de ce sunt stingherit?
— Bineînţeles.
— în linii mari, dacă lucrurile stau aşa cum spuneai acum câteva clipe, înseamnă că există o anume cunoaştere care nu poartă decât asupra ei şi a celorlalte cunoaşteri precum şi a necunoaşterii.
— Hotărât.
— Vezi cât de ciudat ne-am pornit să vorbim, dragul meu; căci, dacă te-ai gândi la aşa ceva în alte domenii, cred că totul ţi-ar părea lipsit de noimă.
— Cum şi unde?
— în cele pe care am să ţi le-arăt. Gândeşte-te: crezi că poate să existe o vedere care să nu aibă ca obiect lucrurile prinse de celelalte vederi şi care să fie doar o vedere a ei însăşi şi a celorlalte vederi, şi în acelaşi timp şi a ceea ce nu se vede, una care, deşi e o vedere – să nu prindă nici o culoare, ci doar pe ea şi alte vederi?99 Crezi că s-ar putea?
— Pe Zeus, nu cred.
— Sau vreun auz care să nu prindă nici un sunet, dar care să se audă pe sine, ori alte auzuri şi chiar lipsa de auz?
— Nici asta.
— Pe scurt, cercetează acum toate simţurile şi vezi dacă ţi se pare că găseşti vreun simţ al simţurilor şi al său însuşi, fără să poată prinde ceea ce prind toate celelalte simţuri.
— Nu-mi pare.
— Dar crezi că există vreo dorinţă care să nu fie dorinţa unei plăceri, ci doar a ei însăşi şi a altor dorinţe?100
— Hotărât, nu.
— Nici vreo voinţă, pe cât îmi închipui, care să nu se deschidă către ceva hun, ci doar către sine şi către alte voinţe?101
— Nu, desigur.
— Dar mi-ai putea arăta vreo iubire care să nu fie o iubire de ceva frumos, ci una care să se-ntoarcă asupră-şi şi asupra altor iubiri?
— Eu, mărturisi el, n-aş putea.
— Sau poate cunoşti vreo teamă de sine şi de alte temeri, care în schimb să nu se trezească în faţa primejdiei?
— Nu cunosc.
— Dar vreo părere a părerilor şi de sine fără să judece însă nimic din cele ce judecă alte păreri?
— Deloc.
— Iar în materie de cunoaştere, pe cât se pare, spunem că ar fi una care nu stăruie asupra nici unei învăţături, ci doar asupră-i şi-n spre alte cunoaşteri?
— Aşa spunem.
— Nu este ciudat ca o asemenea cunoaştere chiar să existe? Dar să nu afirmăm încă, şi cu tărie, că nu este, ci să cercetăm mai departe dacă este.
— Bine spui.
— Să vedem. Această cunoaştere este cunoaştere a ceva şi ea are proprietatea de a trimite către ceva. Nu?
— întocmai.
— Despre ceea ce e mai mare, nu spunem noi că are această proprietate de a fi mai mare faţă de ceva?102
— Da, are.
— Şi anume faţă de ceva mai mic, dacă va fi mai mare?
— Negreşit.
— Dacă acum am da peste un mai mare, care să fie mai mare decât cele ce sunt mai mari şi decât el însuşi, dar nu mai mare decât cele faţă de care celelalte sunt mai mari, atunci s-ar întâmpla în chip necesar ca această mărime, fiind mai mare decât ea însăşi, să fie în acelaşi timp şi mai mică decât ea însăşi. Nu?
— Hotărât, spuse el, Socrate.
— La fel, dacă ar fi ceva îndoit, faţă de alte lucruri îndoite cât şi faţă de sine, ar însemna atunci că acel ceva e îndoitul propriei sale jumătăţi, cât şi al celorlalte lucruri îndoite; căci nu există un alt îndoit decât al jumătăţii.
— Ε adevărat.
— Aşadar, fiind mai mare decât el însuşi nu va fi el totodată şi mai mic, ori deopotrivă mai greu şi mai uşor, mai bătrân şi mai tânăr şi aşa mai departe cu toate celelalte? Iar orice proprietate ar avea întoarsă asupră-şi, nu va avea el totodată şi firea lucrului spre care se-ndreaptă proprietatea?103 Iată ce vreau să spun: auzul nu poate prinde nimic altceva decât sunetul, nu?
— Da.
— Aşadar, auzul se va auzi pe sine întrucât e înzestrat cu un sunet; altfel nu s-ar putea auzi.
— Hotărât că nu.
— Şi vederea, cumva, dragul meu, dacă se va vedea pe sine, trebuie să aibă o culoare; ea doar nu poate vedea ceva lipsit de culoare.
— Nu, bine înţeles.
— Vezi, aşadar, Critias, din câte le-am străbătut cu gândul, la unele ne-a părut pe de-a-ntregul cu neputinţă ca ele să-şi întoarcă virtutea cu care sunt înzestrate asupra lor înşile, iar în privinţa altora tare mă îndoiesc să se poată aşa ceva. La mărimi, mulţimi şi altele de felul acesta era doar întru totul cu neputinţă, nu?
— Da, întru totul.
— în schimb auzul şi vederea sau în plus mişcarea ce s-ar pune în mişcare pe ea însăşi104, sau căldura care se arde pe sine105 şi toate celelalte asemenea lor, ar părea îndoielnice unora, altora poate nu. Ne-ar trebui un om de format mare106, prietene, care să ştie să le lămurească aşa cum se cuvine pe toate, dacă sunt alcătuiri care nu au din fire puterea de a se răsfrânge asupra lor înşile, ci doar asupra altora, sau dacă unele pot şi altele nu. Iar dacă sunt unele care au faţă de ele însele asemenea putere, atunci ar fi de văzut dacă printre ele nu se află şi acea cunoaştere pe care noi o numim înţelepciune. Eu, drept să-ţi spun, nu cred că sunt în stare să fac asemenea deosebiri. In ce mă priveşte, nu m-aş încumeta să afirm cu tărie că ar putea exista aşa ceva: o cunoaştere a cunoaşterii, şi nici în cazul că într-adevăr există, n-aş primi-o drept fiind una şi aceeaşi cu înţelepciunea, mai înainte de a cerceta dacă fiind aşa cum e, ne e de vreun folos ori nu. Şi într-adevăr, că înţelepciunea ar fi ceva folositor şi bun, asta o presimt într-un fel. Tu aşadar, o fiu al lui Calaischros, de vreme ce ai hotărât că înţelepciunea nu este altceva decât o cunoaştere a cunoaşterii şi totodată a necunoaşterii, dovedeşte-mi, în primul rând, că un asemenea lucru e cu putinţă, apoi, dacă aşa fiind, ar aduce cumva şi vreun folos. Şi poate aşa mă vei mulţumi şi pe mine şi-ţi voi da dreptate în cele ce-mi vei spune despre înţelepciune.
Iar Critias auzind acestea şi văzându-mă că stau la cumpănă, întocmai celor pe care-i prinde căscatul de îndată ce zăresc pe alţii păţind aşa, îmi păru şi el cuprins de îndoială, de pe urma îndoielii mele107. Dar deoarece ţinea întotdeauna la bunul său renume, se ruşină faţă de cei din jur şi nu voi să consimtă că nu era în stare să-mi lămurească ceea ce-i cerusem şi-mi îngână ceva fără noimă, ca să-şi ascundă nedumerirea.
Iar eu, ca să dau avânt convorbirii noastre, spusei:
— Dacă tu crezi aşa, Critias, atunci să ne-nvoim deocamdată că este cu putinţă să se ivească o cunoaştere a cunoaşterii; vom mai vedea apoi dacă lucrurile stau aşa sau nu. Hai atunci, dacă o asemenea cunoaştere e într-adevăr cu putinţă, spune-ne întrucât pornind de la ea cineva e mai în măsură să ştie ce ştie şi ce nu ştie? Şi de fapt tocmai acest lucru spuneam noi că înseamnă a se cunoaşte pe sine şi a fi înţelept. Nu e aşa?
— întocmai, spuse, şi într-un fel lucrurile se potrivesc, Socrate: căci dacă cineva stăpâneşte cunoaşterea care se cunoaşte pe sine, atunci el este de aceeaşi natură cu ceea ce stăpâneşte. Astfel când cineva are agerime e ager, când are frumuseţe e frumos şi când are cunoaştere e cunoscător; iar dacă un om stăpâneşte cunoaşterea care se cunoaşte pe sine, atunci un asemenea om va fi într-un fel şi cunoscător de sine.
— Nu acest lucru îl pun la îndoială, am recunoscut eu, că dacă cineva stăpâneşte cunoaşterea de sine ajunge să se cunoască şi pe sine, dar sunt nedumerit de ce, având asemenea cunoaştere trebuie să ştie neapărat şi ce ştie şi ce nu ştie.
— Deoarece pentru el, Socrate, amândouă aceste cunoaşteri sunt una şi aceeaşi.
— S-ar putea, consimţii eu atunci, dar mă tem că nu fac nici un pas înainte: nu pot înţelege cum aceste două cunoaşteri sunt una şi aceeaşi108.
— Ce vrei să spui? întrebă el.
— Iată, i-am lămurit eu: cunoaşterea, atunci când e cunoaşterea cunoaşterii, poate ea deosebi mai mult decât ce e cunoaştere şi ce nu?
— Nu, ci doar atât.
— Oare cunoaşterea şi necunoaşterea a ceea ce e sănătos să fie deopotrivă cunoaşterii şi necunoaşterii a ceea ce e drept?
— Deloc.
— în primul caz e vorba, cred eu, de medicină şi în următorul de politică; pe când cunoaşterea pur şi simplu nu poate fi nimic altceva decât cunoaştere.
— Cum altfel?
— Dacă prin urmare cineva nu-şi sporeşte cunoaşterea cu ştiinţa a ce e sănătos şi drept, ci ştie doar de cunoaştere în general atunci, întrucât are numai această cunoaştere, în ce chip ar putea să ştie că ştie ceva şi că deţine o anume cunoaştere, şi asta de bună seamă nu numai în privinţa sa, dar şi în privinţa altora? Sau o ştii?
— Da.
— Dar cum va şti el, prin această cunoaştere, ce anume cunoaşte? Doar ştim că ceea ce e sănătos se cunoaşte cu ajutorul medicinei, nu al înţelepciunii, ce-i armonios prin muzică, nu prin înţelepciune, iar cum se construieşte o casă, meşteşugul de a construi case o arată şi iarăşi nu înţelepciunea; şi aşa cu toate celelalte. Nu?
— Aşa se pare.
— Prin urmare, dacă înţelepciunea e numai o cunoaştere a cunoaşterii, va putea el atunci, cu ajutorul ei, să-şi dea seama de ceea ce e sănătos sau de felul în care se construieşte o casă?
— Deloc.
— înseamnă că nu ştie ce ştie, cel care nu le cunoaşte pe acestea, ci numai că ştie.
— S-ar părea.
— Aşadar a fi înţelept şi înţelepciune nu asta înseamnă: a şti ce ştii şi ce nu ştii, ci, pe cât se pare, numai a şti că ştii şi că nu ştii109.
— Se poate.
— Prin urmare, cu ajutorul înţelepciunii, nu vei fi în măsură să pui la încercare nici pe un altul care ar spune că ştie ceva, ca să vezi dacă ştie ce anume pretinde că ştie sau nu; ci numai atât, pare-se, vei şti, că el are o cunoaştere; dar a cui cunoaştere, asta nu te va face înţelepciunea să afli.
— S-ar părea că nu.
— Aşadar, nici pe cel care se preface că e medic fără să fie, nu vei fi în stare să-1 deosebeşti de cel care e cu adevărat, nici pe vreun altul care să fie cunoscător sau nu. Dar să cercetăm în felul următor: dacă un om înţelept sau un oricare altul ar avea de gând să deosebească pe medicul adevărat de cel neadevărat, oare cum ar face? De bună seamă nu va vorbi cu el despre medicină, căci nu are pricepere un medic – am spus-o doar – la nimic alta în afară de ceea ce-i sănătos şi ceea ce-i bolnav110.
— Da, aşa e.
— Iar despre cunoaştere el nu ştie nimic, de vreme ce noi am lăsat-o pe aceasta în seama înţelepciunii doar.
— Da.
— Atunci nici despre cunoaşterea medicală nu ştie nimic cel priceput în a vindeca, întrucât medicina se întâmplă să fie şi ea o cunoaştere.
— Ε adevărat.
— Că medicul stăpâneşte o anume cunoaştere, asta o va şti omul înţelept; dar trebuind s-o pună la încercare spre a-şi da seama cum este, va cerceta el altceva decât a cui cunoaştere este ea? Oare nu prin aceasta se defineşte fiecare cunoaştere, că este nu numai o cunoaştere, ci şi una anumită, care dă seama de lucruri anumite?
— Ba prin aceasta.
— Iar medicina a fost definită drept o cunoaştere deosebită faţă de altele, datorită faptului că ea este cunoaşterea referitoare la sănătate şi boală.
— Da.
— Aşadar, în asemenea stări în care poate fi găsită este firesc să caute cel care vrea să cerceteze medicina, iar nu într-unele străine, unde, bine înţeles, nici n-ar afla-o.
— Nu, de bună seamă.
— Prin urmare, pe temeiul sănătăţii şi al bolii va fi iscodit medicul, în măsura în care e vindecător, de către cel care îndeplineşte o bună cercetare.
— Aşa se pare.
— Şi nu va cerceta el atunci atât spusele cât şi faptele medicului spre a da la iveală adevărul celor spuse şi justeţea celor făptuite?111
— Negreşit.
— Dar fără să aibă ştiinţa medicinii ar putea cineva să urmărească asemenea spuse şi asemenea fapte?
— Nu, fireşte.
— Nimeni altul, pe cât se pare, în afară de medic, nici înţeleptul măcar n-ar putea, căci ar trebui să fie şi medic pe lângă faptul că e înţelept.
— Aşa este.
— în totul, aşadar, dacă înţelepciunea este numai cunoaşterea cunoaşterii şi a necunoaşterii, ea nu va fi în stare să deosebească pe medicul care-şi cunoaşte meşteşugul de cel care nu şi-l cunoaşte şi se preface numai, ori îşi închipuie că ştie ceva. Şi nici pe vreun altul din cei care cunosc orice nu l-ai putea deosebi cu ajutorul înţelepciunii, ci întocmai celorlalţi meşteşugari, doar pe cel cu care te-nsoţeşti în meserie.
— Aşa se pare, încuviinţă el.
— Dar atunci, întrebai eu, ce folos am mai putea trage, Critias, de pe urma unei asemenea înţelepciuni? Dacă, aşa cum presupuneam noi la început, omul înţelept ar şti ceea ce ştie şi ceea ce nu ştie şi apoi, că pe unele le ştie iar pe altele nu, şi dacă ar fi în stare să cerceteze în acelaşi chip şi pe un altul cu aceeaşi experienţă ca el, atunci, s-o recunoaştem, înţelepciunea ne-ar fi de cel mai mare folos112. Căci ne-am trăi viaţa fără să cădem în greşeală, noi cei care stăpânim înţelepciunea şi toţi ceilalţi câţi stau sub stăpânirea noastră. Şi nu ne-am încumeta să îndeplinim ceea ce nu ştim, ci, străduindu-ne să-i găsim pe ştiutori, am trece răspunderea în seama lor; nici nu le-am încredinţa celor pe care-i călăuzim să îndeplinească altceva decât ceea ce îndeplinesc cu pricepere; prin urmare, numai acele lucruri a căror cunoaştere ar avea-o. Astfel, sub ocrotirea înţelepciunii, casele ar fi bine gospodărite, cetatea bine rânduită, şi orice altceva care ar sta sub cârmuirea înţelepciunii113. Şi, de vreme ce greşeala ar fi îndepărtată şi ar domni chibzuiala în orice făptuire, toţi cei care ar duce o asemenea viaţă ar izbuti în făptuirile lor, iar cei care izbutesc sunt fericiţi114. Oare nu asta spuneam noi, Critias, despre înţelepciune atunci când arătam cât de bine ar fi să ştim ceea ce ştim şi ceea ce nu ştim?
— Bine de tot ar fi, spuse.
— Numai că vezi, am încheiat eu, nicăieri nu ni s-a înfăţişat o asemenea cunoaştere115.
— Văd, încuviinţai eu.
— Dar, poate că înţelepciunea pe care am aflat-o noi, şi anume acea cunoaştere a cunoaşterii şi a necunoaşterii, închide în ea şi un folos; anume că, cel care o stăpâneşte, ar putea prinde mai uşor orice ar avea de învăţat şi toate i s-ar înfăţişa cugetului cu mai multă limpezime, de vreme ce pe lângă fiecare lucru pe care l-ar deprinde s-ar adăuga vederilor sale şi cunoaşterea. Şi, poate i-ar iscodi mai bine şi pe ceilalţi dacă ar face-o înăuntrul propriei sale învăţături; iar într-altfel dacă s-ar îndemna să cerceteze, n-ar face-o atunci cam îndoielnic şi prea puţin pătrunzător? Oare acestea să fie, prietene, foloasele pe care le dobândim noi de la înţelepciune? Nu cumva ne îndemnam să vedem mai mult? Nu cumva ne aşteptam să găsim ceva mai de seamă?
— Poate să fie aşa, spuse el.
— Poate, întării eu. Poate nici n-a avut vreun rost cercetarea noastră. Şi iată dovada: dacă lucrurile ar sta aşa cum spuneam, ciudate aspecte ar mai avea atunci înţelepciunea! Dar să vedem. Dacă vrei, să încuviinţăm acum că ar fi cu putinţă a cunoaşte cunoaşterea şi totodată să nu o împuţinăm, ci să-i dăm tot ceea ce hotărâsem la început că ar însemna înţelepciunea: anume faptul de a şti ce ştii şi ce nu ştii; şi toate acestea acordându-i-le, să cercetăm mai bine dacă ne e de vreun folos aşa cum e ea. Spuneam adineaori de ce mare folos ne-ar fi o asemenea înţelepciune care ne-ar cârmui în gospodărirea caselor şi a cetăţii. Acum însă, nu-mi mai pare, Critias, că am încuviinţat pe drept acestea116.
— Cum aşa? se miră el.
— Deoarece, urmai eu, ne-am învoit prea uşor că ar fi un mare bine pentru oameni dacă fiecare ar săvârşi cele pe care le ştie, iar cele pe care nu le ştie le-ar încredinţa celor care le ştiu.
— Aşadar, stărui el, nu pe drept am încuviinţat acestea?
— Nu, după câte mi se pare, i-am răspuns eu.
— Ciudate lucruri mai spui, la drept vorbind, Socrate!
— Pe câine, am izbucnit eu atunci, şi mie-mi par aşa şi chiar asupra lor ţinteam cu gândul adineaori când spuneam că mi se înfăţişează unele aspecte ciudate, şi mă temeam că nu mi-am dus cu bine cercetarea. Căci dacă înţelepciunea este cu adevărat aşa, nu mi se pare deloc limpede ce fel de bine ne-ar putea pregăti ea nouă117.
— Cum aşa? întrebă el. Spune, ca să ştim şi noi ce ai în gând.
— Cred că vorbesc fără nici o noimă; totuşi, se cuvine să cercetăm cele ce se înfăţişează cugetului şi să nu le dăm de o parte aşa la întâmplare, dacă ne pasă întrucâtva de noi.
— Bine vorbeşti, mă lăudă el.
— Ascultă-mi atunci visul, îl îndemnai, oricum ar fi pătruns până la mine: fie prin poarta cea de corn, ori poate prin cea de fildeş118. De ne-ar călăuzi cu precădere înţelepciunea, aşa cum tocmai o înfăţişam, ea ne-ar spori cunoaşterile, şi-atunci de pildă, dacă în preajma noastră s-ar ivi cineva cu pretenţia de-a fi, fără să fie cu adevărat cârmaci, el nu ne-ar mai putea amăgi; şi nici un medic, un strateg sau vreun altul care s-ar preface că ştie ceva fără să ştie, nu ar mai rămâne tăinuit în faţa noastră. Şi ce altceva s-ar putea alege de aci pentru noi, dacă nu să fim mai sănătoşi la trup decât acum, ori, aflându-ne în primejdie fie pe mare, fie în război, să ne putem salva? Iar uneltele, hainele, încălţămintea noastră toată sau orice altceva, n-ar fi lucrate atunci cu meşteşug? Şi câte altele încă, doar printr-aceea că ne-am folosi de meseriaşi adevăraţi? Şi dacă mai vrei, am putea să încuviinţăm că există şi o ştiinţă a prevestirii ca o cunoaştere a viitorului119; şi că aflându-se sub cârmuirea înţelepciunii, aceasta din urmă e în măsură să abată de la noi pe cei care ne amăgesc, iar pe adevăraţii tâlcuitori să-i aşeze proroci ai celor ce vor fi. Că astfel orânduit fiind neamul omenesc ar săvârşi şi ar trăi potrivit cunoaşterii, o înţeleg – de vreme ce sub cârmuirea înţelepciunii, neştiinţa nu s-ar abate asupra noastră întovărăşindu-ne pe noi în faptă120. Dar că săvârşind lucrurile potrivit cunoaşterii riguroase, am trăi bine şi am fi fericiţi, acest lucru încă nu-l putem şti, prietene Critias.
— Totuşi, urmă el, nu vei găsi uşor vreo altă noimă pentru o viaţă împlinită dacă o înlături pe aceea a cunoaşterii.
— Atunci, îl rugai eu, mai lămureşte-mi încă ceva mărunt de tot. Despre a cui experienţă de cunoaştere vorbeşti tu? Cea a făcătorului de încălţăminte?121
— Pe Zeus, nu.
— Te gândeşti cumva la cea a meşteşugarului în aramă?
— Deloc.
— Poate la prelucratul lânii, al lemnului sau al altora asemenea?
— Bineînţeles că nu.
— Atunci, am încheiat eu, să nu mai stăruim în părerea că a fi fericit înseamnă a trăi potrivit cunoaşterii. într-adevăr, aceştia care trăiesc şi ei sub semnul unei cunoaşteri, nu sunt socotiţi de tine neapărat fericiţi; ci tu îmi pari că defineşti omul fericit în funcţie de anumite cunoaşteri. Şi poate te gândeşti tocmai la omul acela despre care tocmai vorbeam, la cel care ştie tot ce se va întâmpla, tâlcuitorul.
La el sau la altul te gândeşti?
— Şi la el, spuse, şi la altul.
— La cine? am întrebat eu. Oare nu la un astfel de om care pe lângă toate cele viitoare şi cele trecute le ştie şi pe cele prezente şi căruia nimic nu-i rămâne necunoscut? Să presupunem că există un asemenea om. Căci nu cred că mi-ai putea arăta pe vreun altul care să trăiască sub o cunoaştere mai deplină.
— Nu, bineînţeles.
— Dar un lucru aş vrea neapărat să mai ştiu: care dintre cunoaşterile acestea îl va putea face pe el fericit? Oare toate deopotrivă?
— Nicidecum deopotrivă, se grăbi el.
— Atunci care mai de grabă? Şi în ce măsură anume află el ceva din cele ce sunt, din cele trecute sau din cele ce vor fi? Oare ca ştiinţă a jocului de zaruri?
— Cum, se miră el, prin zaruri?
— Atunci, ca ştiinţă a socotitului?
— Deloc.
— Oare ca ştiinţă a sănătăţii?
— Mai degrabă, încuviinţă el.
— Dar acea cunoaştere pe care o preţuiesc eu cel mai mult, am întrebat atunci, drept ce s-o luăm?
— Drept ştiinţa binelui, spuse, şi a răului122.
— O, urâcios ce eşti, mă pornii eu, de o mulţime de vreme mă tot suceşti şi răsuceşti ascunzându-mi că nu o viaţă pusă sub semnul cunoaşterii era cea care să-ţi dea împlinirea şi fericirea, nici întregul ştiinţelor, afară doar de una singură, despre bine şi rău123. Dacă ai vrea, Critias, să desprinzi cunoaşterea aceasta din cuprinsul celorlalte, ar fi atunci medicina mai puţin în măsură să ne vindece, meseria cizmarului să ne încalţe, sau cea a ţesătoriei să ne îmbrace? Iar meşteşugul cârmaciului ne va împiedica atunci să pierim în primejdiile largului, ori în toiul bătăliei, arta strategului?
— Câtuşi de puţin, se-nvoi el.
— Dar vezi, prietene Critias, caracterul acesta de bine şi de utilitate s-ar curma în ce ne priveşte, dacă ştiinţa binelui şi a răului ne-ar părăsi.
— Ε adevărat ce spui.
— Atunci, pe cât se pare, nu înţelepciunea este cea al cărei rost e de a ne fi de folos. Nu cunoaşterea a ce se cunoaşte şi a ce nu se cunoaşte e cunoaşterea aceasta, ci cunoaşterea binelui şi a răului. Aşadar, dacă prima nu e folositoare, urmează că înţelepciunea va însemna altceva pentru noi124.
— Dar cum să nu ne fie de folos? se împotrivi el. Dacă înţelepciunea e prin excelenţă cunoaşterea cunoaşterii, înseamnă că ea veghează şi asupra tuturor celorlalte cunoaşteri; şi-atunci, de vreme ce ar cârmui şi cunoaşterea binelui, ea ne-ar putea fi de folos.
— Ar fi ea în măsură să ne dea şi sănătatea? am întrebat eu, în locul medicinei? Şi celelalte isprăvi ale altor meşteşuguri tot ea le-ar îndeplini? Nu fiecare meşteşug îşi vede de lucrarea lui? Şi-apoi, nu ne-nvoisem noi din vreme, că înţelepciunea nu ar fi decât o cunoaştere a cunoaşterii, iar altceva nimic? N-am spus aşa?
— Aşa se pare.
— Deci nu ea este aducătoarea sănătăţii.
— Nu, de bună seamă.
— Sănătatea era doar isprava altui meşteşug. Nu?
— Da, al altuia.
— Şi nici aducătoarea vreunui folos, de vreme ce o asemenea ispravă am pus-o adineaori în seama altui meşteşug. Aşa e?
— Pe deplin.
— Cum ne-ar putea fi, aşadar, folositoare înţelepciunea dacă nu e aducătoarea nici unui folos?
— în nici un chip, Socrate, s-ar părea125.
— Vezi, prin urmare, Critias, cât de firesc era să mă cuprindă adineaori teama şi cât eram de îndreptăţit să-mi aduc vina de a nu fi întreprins cu bine cercetarea asupra înţelepciunii? Şi fără-ndoială că un asemenea lucru pe care toţi îl recunosc într-un fel a fi cel mai frumos din câte sunt, nu ne-ar fi părut nouă drept nefolositor, dacă eu însumi aş fi fost de folos în a cerceta cum se cuvine. Şi iată-ne acum pe de-a-ntregul înfrânţi126, căci nu suntem în stare să aflăm cărei alcătuiri i-a dat numele de înţelepciune cel care a putut statornici nume a toate câte sunt. Dar în realitate am recunoscut o mulţime de lucruri care nu ţineau laolaltă în argumentarea noastră. De pildă am încuviinţat că există o cunoaştere a cunoaşterii, deşi argumentarea nici n-o îngăduie, nici n-o spune. Iar acestei cunoaşteri i-am atribuit şi putinţa de a şti care sunt făptuirile altor cunoaşteri – tot fără îngăduinţa argumentării – încât omul înţelept să ne apară cunoscător atât pentru cele ce ştie cât şi pentru cele ce nu ştie cum că nu le ştie. Şi am recunoscut aceasta cu toată însufleţirea, fără să luăm seama că ar fi cu neputinţă celui care nu ştie nimic despre un lucru să ştie totuşi ceva despre el. Doar ce altceva ar însemna încuviinţarea noastră decât că el pretinde a şti ce nu ştie? Deşi, cred eu, nimic nu s-ar putea vădi mai fără noimă. Şi, cu toate că ne-am arătat oameni cu vederi largi şi câtuşi de puţin rigizi, nu s-a dovedit prea fericită cercetarea noastră în aflarea adevărului, ci, dimpotrivă, a sfârşit prin a-şi râde de el şi într-atât, încât ceea ce am stabilit mai înainte pe bază de acord şi plăsmuire că este înţelepciunea, ne-a apărut acum deşert până la sfidare. In ce mă priveşte pe mine, aproape că nici nu m-aş supăra; dar mă întorc spre tine, Charmides, şi tare mă mânii la gândul că, frumos cum eşti şi înţelept nu mai puţin la cuget, n-ai să te alegi cu nici un folos de pe urma acestei înţelepciuni şi chiar dacă te-ar însoţi în viaţă, ea, n-are să-ţi fie niciodată într-ajutor. Dar mai tare încă mă supără descântecul pe care l-am învăţat de la tracul acela127, căci nu s-a arătat de nici un preţ, după ce mi-am dat atâta osteneală să-1 învăţ. Şi parcă totuşi, nu-mi vine să cred că lucrurile stau chiar aşa, ci mai degrabă eu aş fi un prost cercetător. înţelepciunea doar, e-un mare bine şi dacă o ai – cred eu – ar trebui să fii şi fericit. Vezi dar, de nu cumva o ai, şi-atunci, n-ai mai avea nevoie de descântec; căci dacă o ai, te-aş sfătui să mă socoteşti mai degrabă un flecar şi un nepriceput în a da temei vreunei cercetări, iar pe tine însuţi, cu cât mai înţelept, cu atât mai fericit.
Şi-atunci prinse glas Charmides:
— Dar, pe Zeus, eu nu ştiu, Socrate, dacă o am sau nu. Şi cum să ştiu ce este ceva ce nici voi nu sunteţi în măsură să aflaţi? N-ai spus-o tu? Dar vezi, eu nu pot să te cred, Socrate, pe de-a-ntregul; iar descântecul acela, mă gândeam, mi-ar fi oricum de mare folos. La urma urmei nimic nu m-ar împiedica să mă las zile întregi sub vraja lui, până ce tu mi-ai spune că mi-e de-ajuns.
— Bine, Charmides, se-alătură în vorbă Critias, fă-o atunci! Şi-ar fi o dovadă pentru mine că eşti înţelept, dacă te-ai lăsa întru totul sub descântecul lui Socrate şi dacă nu te-ai mai depărta de el – fie un răstimp mai lung, fie măcar o clipă.
— Am să-1 însoţesc, se învoi tânărul şi n-am să mă depărtez de el; căci, fără îndoială, ar fi o nefăcută să nu mă supun ţie, care-mi eşti tutore şi să nu îndeplinesc porunca ta.
— Atunci, hotărî el, ţi-o poruncesc!
— Am s-o fac dar, îi răspunse Charmides, şi am să încep chiar de astăzi.
— Ei, voi doi, i-am întrerupt eu atunci, ce tot puneţi la cale acolo?
— Chiar nimic, spuse Charmides, căci am şi pus la cale totul.
— Aşadar mă pui în faţa unui fapt împlinit, îl întâmpinai eu, şi nu-mi laşi răgaz să mai întreb ceva?
— Da, te pun în faţa unui fapt împlinit, recunoscu el, de vreme ce a poruncit aşa Critias. Şi acum gândeşte-te şi tu, ce ai să faci?
— Dar orice gând e de prisos acum. Când unul ca tine îndeamnă cu toată stăruinţa la ceva, nu-i om să nu încuviinţeze.
— Atunci, mă ispiti el, încuviinţează şi tu.
— Iată, încuviinţez.
