Note

2

3

4

5

6

7

8

9

10 Jocul fin de nuanţe cuprins în figura etimologică din original (τήν ποίησιν πεποίηκεν) este din păcate intraductibil.

11 întotdeauna în gura lui Socrate – aşa cum ni-l înfăţişează Platon – o asemenea adresare arhaic-reverenţioasă (aici ώ φίλη κεφαλή „Ιων) prevesteşte cu maliţie prăbuşirea şubredei rezistenţe a convorbitorului său, condus fără greş mai întâi în defensivă, apoi în impas (cf. şi 532 b; 541 c).

12 Nu putem crede că τo όλον din original trebuie înţeles drept subiect – „domeniu (de luat în consideraţie)”, împreună cu H. Flashar (o.c., 46, n. 2) —, ci drept complement de relaţie „în ansamblu” (cf. O. Apelt, Hippias I und II, Ion, Leipzig, 1921, 126, n. 8).

13 Ajuns în impas, redus la situaţia de simplu secundant, Ion recurge tendenţios la o insultă voalată, încadrându-l pe Socrate (cu o rea-credinţă comparabilă cu cea a lui Aristofan) între mult discutaţii şi discutabilii „profesori de înţelepciune” care făceau şcoală în a doua jumătate a sec. V î.e.n.

14 Replica lui Socrate nu se lasă aşteptată; el ridică mănuşa refuzând epitetul de σοφός şi refugiindu-se între oî ίδιώται (oamenii de rând), care simt de datoria lor să respecte simplul adevăr (τάληθή λέγειν), expresie zadarnic suspectată aici de comentatori (U. von WilamowitzMoellendorff şi H. Diller), deoarece ea reprezintă aproape un leitmotiv al comportării lui Socrate (H. Flashar, o.c., cu bogate exemple).

15 Socrate reia aici, cu evidentă maliţie, dar fără tăiş sarcastic, formularea anterioară a lui Ion (532 c).

16 Dedal, fiul lui Metion, este legendarul inventator al statuii independente de fundal şi arhitectul labirintului cretan. Numele său provine desigur din rădăcina indo-europeană care înseamnă „a şlefui”.

17 Epeios, fiul lui Panopeus, este eroul homeric care, ajutat de Atena, a clădit calul troian (II., XXIII, 664

[651] şi 839 [823-824]; Od., 8, 492; 11, 523).

18 Teodor din Samos, sculptor, arhitect şi inventator, este singura figură istorică dintre personajele citate. Lui i se datorează descoperirea tehnicii de turnare a bronzului în statui. împreună cu Roikos, el a ridicat, la ordinul tiranului Policrate, templul Herei din Samos, măreţ edificiu de inspiraţie egipteană.

19 în original κιθαρωδία; citharedul era cântăreţul din cithară (cf. n. 63) care împletea cu cântul instrumentului o melodie vocală.

20 Rapsodul era declamatorul care, în veşmânt de sărbătoare (roşu pentru Iliada, violet pentru Odiseea) şi ţinând în mână simbolicul toiag al mesagerului inspirat de divinitate (ραoδός), recita cântat versuri epice, în special din ciclul homeric. Treptat, concurenţa spectacolelor dramatice şi apoi a sofiştilor a scăzut considerabil rolul rapsozilor, odinioară cei mai de seamă maieştri ai,artei muzelor”.

21 Olympos, elev iubit al lui Marsyas, era, după legendă, autorul unor însemnate înnoiri în tehnica flautului, instrument nelipsit din cortegiile ce însoţeau sărbătorirea marii zeiţe frigiene Cybele.

22 Thamyris, rival mitic al muzelor, era originar din Tracia. Orgoliul său nemăsurat şi-a aflat pedeapsa prin orbire, boală şi pierderea glasului fermecător cu care putea însufleţi până şi pietrele.

23 Coborâtor din munţii Traciei, fiu al muzei Calliope şi soţ nefericit al nimfei Euridice, Orfeu era cel mai vestit dintre poeţii legendari ai grecilor. Drumul său zadarnic în Infern pentru a-şi recâştiga iubita soţie, precum şi moartea sa îngrozitoare între mâinile femeilor trace (înverşunate de interdicţia lui de a se relua orgiile dionisiace) i-au creat o aureolă de martir, uşurând transformarea lui în erou eponim al sectei orficilor, care serbau la Eleusis misterele lui Dionysos Zagreus şi profesau o viaţă sever ascetică.

24 Phemios era aedul palatului lui Ulise, cel care, la porunca peţitorilor, le-a cântat amarnica întoarcere a aheilor de la Troia (Od., 1, 325 – 344 [218-220]).

25 Aluzie la versurile aparţinând tragediei – astăzi pierdute – Oineus pe care ni le citează Suidas (cf. fr. 567 din culegerea amintită a lui A. Nauck). Denumirea Μαγνήτις pare a proveni de la numele oraşului Magnesia din Asia Mică.

26 Rămâne încă deschisă întrebarea dacă această a doua denumire îşi trage numele de la forţa lui Heracle (U. von Wilamowitz-Moellendorff, Platon, II, 39, n. 2 şi, recent, A. D. Skiadas, Ober das Wesen des Dichters im platonischen Ion, în „Symbolae Osloenses”, XLVI, 1971, 83, n. 8), sau dacă ea a fost dată după oraşul Heracleea din Asia Mică (H. Rommel, în RE, 14, 1930, 474, s.v. Magnet şi H. Flashar, o.c., 55, η. 1).

27 Coribanţii erau preoţii frigieni ai Cybelei (Magna Mater); aceştia, în cortegiile închinate sărbătoririi zeiţei, aveau rolul de a însoţi statuia, ei dansând frenetic în vuietul muzicii dezlănţuite a tobelor, surlelor şi ţimbalelor.

28 'Αρμονία reprezintă aici îmbinarea fericită a imaginilor, a cuvintelor şi a sunetelor, pentru a forma un întreg a cărui realizare ţine parcă de revelaţie. Termenul se află încă departe de semnificaţia sa tehnică din vocabularul muzical, din cel al criticii literare, din cel al astronomiei, etc.

29 'Ρυθμός nu trebuie luat ca un termen tehnic poetic, ci mai degrabă drept „curgerea regulată şi frumos sunătoare” a versurilor. Platon nu este în fapt decât un precursor al criticii literare greceşti, dusă la apogeu de către alexandrini (cf. P. Vicaire, Recherches sur Ies mots designam la poesie et le poete dans l'oeuvre de Platon, Paris, 1964).

30 Cf. Euripide, Bacantele, v. 708-711. Analiza surselor lirice ale acestei imagini a fost întreprinsă cu subtilitate de către A. D. Skiadas (o.c., 87).

31 Această definiţie a poetului dominat de barul divin apare într-o formă prescurtată, dar identică în esenţă, în dialogul Phaidros (245 a).

32 Cântece festive închinate sărbătorilor lui Dionysos, originare din Asia Mică, ditirambii au fost aduşi la perfecţiune de către Simonides din Ceos şi Pindar: în opera lor elanul înalt al versului şi al frazării este stăpânit cu măiestrie de tactul desăvârşit al artistului. Exagerările formale, frazele pompoase, sublinierea melodică a sentimentelor pasionate au dus apoi la decăderea ditirambului, însuşi numele acestuia devenind un simbol al abuzului de forme lipsite de rost şi de măsură.

33 Cântece de laudă aduse la început de un cortegiu al concetăţenilor (κώμος) în cinstea învingătorului în luptă sau în întrecerile sportive, pe drumul străbătut de acesta prin cetate. El se deosebea de epiniciu (έπινίκειον), cântat de un cor solemn în cursul unei ceremonii religioase.

34 Cântece vesele închinate lui Apollo, însoţite adesea de mişcări de pantomimă, pe o muzică antrenantă. Ele contrastau cu peanul, cântec solemn şi grav (v.n. 38).

35 Genul epic, al cărui metru consacrat era hexametrul dactilic, slăvea faptele de arme şi aventurile memorabile ale zeilor şi ale eroilor. Curgerea egală a dactilului (vers echilibrat în metrica bazată pe ritmul cantitativ în care o silabă lungă este egală cu două scurte) dădea amploare şi fast povestirii epice.

36 Iambul, care-şi trage numele după glumele usturătoare pe care şi le aruncau participanţii la sărbătorile Demetrei (ίαμβοι) este metrul caustic al poeziei satirice. Mersul său ritmic inegal (lunga accentuată fiind urmată de o scurtă neaccentuată) îl apropie de vorbirea de toate zilele, dându-i pe de o parte simplitate, pe de alta iuţeală şi avânt.

37 Tynnichos din Chalcis, poet cunoscut doar din acest pasaj, citat, pe cât se pare, şi de Porphyrios (De abstinenitia, II, 18).

38 Peanul, specie lirică al cărei nume provine de la refrenul său reluat de cor (ώ παιάν), era un cântec solemn de slavă înălţat lui Apollo în ocazii solemne, în special pentru invocarea zeului cu prilejul unei victorii militare sau sportive.

39 Poezia melică, dusă la perfecţiune de poeţii eolici, se caracteriza prin exprimarea deschisă a sentimentelor personale ale autorului, în versuri cu tipare ritmice variate, legate adesea în strofe-tip, îmbinări fericite şi de mare succes. Acestea erau însoţite de melodia discretă a unui instrument de coarde (de preferinţă lira). Această poezie care cântă sufletul şi viaţa individului se opune în primul rând liricii corale, cetăţeneşti, preferată de poeţii dorieni.

40 Od, XXII, 1-41 [1 – 39]. Platon inversează aici ordinea strictă a faptelor (cf. L. Meridier, o.c., 37, n. 1 şi J. Labarbe, L'Homere de Platon, Liege, 1949, 365), fapt explicabil, după părerea noastră, prin sublinierea evenimentului major (dezvăluirea identităţii lui Ulise) înaintea amintirii gestului semnificativ (răspândirea pe jos a săgeţilor).

41 Iliada, XXII, 312-366.

42 Iliada, XXII, 437-515 [437-504],

43 Iliada, XXII, 430-436.

44 Iliada, XXII, 408 – 429 [408 – 418]. Platon inversează din nou seria din originalul homeric, amintind întâi jalea soţiei, apoi a mamei, şi abia în cele din urmă jelania amarnică a tatălui (cf. J. Labarbe, Ic.).

45 Διδάσκαλος era „regizorul” care îi instruia pe actori şi pe dansatorii corului în „montarea” textului unei poezii corale sau al unei piese de teatru. Adesea însuşi autorul, ajutat eventual de un υποδιδάσκαλος, sau „regizor-secund”, lua asupra sa această muncă, pentru a fi sigur de realizarea practică a intenţiilor sale artistice.

46 Jocul de cuvinte dintre κατέχεται, „este posedat” şi εχεται, „este ţinut, deţinut, dependent” este intraductibil. Pentru o definiţie similară a dependenţei „posedate” faţă de divinitate, cf. Men., 99 d.

45 Poet legendar, originar din Tracia, a fost primul preot al misterelor orfice de la Eleusis, autor de imnuri, de oracole şi mai ales de scrieri poetice închinate orfismului (cf. şi Αp., 41 b). Asupra lui Orfeu v. n. 23.

46 V. n. 27.

47 Grecescul τέχνη acoperă o arie mai largă de sens, în care se cuprind deopotrivă „artă” şi „meşteşug” din româneşte. Cf. R. Schaerer, Eπιστήμη et τέχνη – etude sur Ies notions de connaissance el d'art de Homere a Platon, Paris, 1930.

48 Ion nu ratează nici o cursă a lui Socrate, ci se grăbeşte să recite el însuşi versurile la care face aluzie acesta, profitând în mod comic de şovăiala mimată de conlocutorul său (cf. J. Labarbe, o.c., 89).

49 Iliada, XXIII, 333-337. Textul lui Platon diferă în câteva puncte faţă de vulgata homerică: κλινθήναι δέ., και αύτός faţă de αυτός δέ κλινθήναι (ν. 335); εϋξέστω ένΐ δίφρω faţă de εύπλέκτω ένι δίφρω (ibid.); μή. δοάσσεται faţă de άν. δοάσσεται (ν. 339). J. Labarbe, o.c., 90 – 101, tranşează primul caz în favoarea tradiţiei platoniciene, în celelalte două punând în valoare o confuzie a tradiţiei rapsozilor şi, respectiv, o corectare greşită (antică) a textului lui Platon.

50 Medic legendar, fiu al Iui Asclepios şi al Epionei, cel care i-a vindecat sub zidurile Troiei pe Menelau (II., IV, 193 – 220) şi pe Filoctet (după tradiţia Micii Iliade). în pasajul citat mai jos (n. 54), el tocmai fusese rănit la umăr de către Alexandros-Paris (II., XI, 505-508).

53 Vinul de Pramnos – munte de pe insula Icaros – era reputat drept un soi roşu, aspru, tare, dar întăritor (pentru dubiile asupra denumirii, v. L. Meridier, o.c., 42, n. 2).

54 Iliada, XI, 639-640. Şi aici, în acest scurt citat, textul platonic este diferit faţă de cel alexandrin al Iliadei: în afara a două detalii minore, este remarcabilă înlocuirea completă – în cel de-al doilea vers – a părţii de după cezura pentemimeră cu tranşa corespunzătoare din versul 630 al aceluiaşi cânt: παρά δέ κρόμυον ποτ ω οψον faţă de έπΐ δ'άλφιτα λευκά πάλυνε. J. Labarbe (o.c., 102-108) demonstrează cu fineţe că ne aflăm înaintea unui lapsus neobişnuit de grav al memoriei Iui Platon.

55 Cea comparată cu năvodul dus de plumbi este Iris, zeiţa mesageră, în II., XXIV, 77-81. Din nou textul pe care îl avem diferă de cel obişnuit ίκανεν, „ajunse”, faţă de ορουσεν, „se aruncă”; έμμεμαυΐα, „aprigă, plină de zel”, faţă de έμβεβαυια, „aşezată deasupra (cornului de bou)” μετ' ϊχθύσι πημα φέρουσα, „ducând cu sine peştilor chinul”, faţă de έπ' ίχθυσι κηρα φέρουσα, „aducându-le peştilor pierzarea”. Arătând că primele două variante sunt regularizări spontane datorate tradiţiei rapsozilor, J. Labarbe (o.c., 110-120) apără drept genuină forma πήμα din textul platonic, mai rară şi mai potrivită decât cea transmisă de vulgata homerică (cf. şi o.c., 412).

56 Prezicător adus de Telemac de la Pylos în Itaca (Od., XV, 279- 286 [338-366]), Theoclymenos se trăgea din spiţa lui Melampus, tesalian de neam, care fusese la rândul său prezicător şi medic făcător de minuni.

57 Od., XX, 351-353 [452-454] şi 355-358 [455-461], în privinţa absenţei versului 354, J. Labarbe (o.c., 121 – 124) nu numai că este de părere că acesta a fost interpolat cândva după epoca lui Platon, dar pledează şi pentru considerarea v. 353

[454] drept spurius, presupunere coroborată de şovăiala asupra unei particule (δέ/τε) în v. 353 (o.c., 128-130). Celelalte două variante (v. 351 Δαιμόνιοι faţă de Ά δειλοί şi ν. 352 γυϊα faţă de γοϋνα) reprezintă modificări analogice datorate transmiterii orale a poemelor. (J. Labarbe, o.c., 124-128).

58 Τειχομαχία, adică „bătălia pentru zid”, este numele purtat în tradiţia rapsodică de cântul al XII-lea al Iliadei, cânt în care troienii, favorizaţi de Zeus, asaltează de aproape zidul ce înconjura tabăra de corăbii a aheilor.

59 Iliada, XII, 200-207 [195-203]. în afara a două detalii de grafie sau de metrică, se remarcă varianta din v. 207: έπετο, „se ducea după” în manuscrisele lui Platon faţă de πέτετο, „zbura” din textul homeric. J. Labarbe (o.c., 134-136) crede, după exemplul celor mai buni editori ai lui Platon (J. Burnet, L. Meridier) că arhetipul platonic conţinea varianta corectă πέτετο, coruptă apoi cu prilejul copierii repetate a dialogului.

60 Socrate trece la atac, îmboldindu-l pe Ion exact în punctul în care îl simţise mai sensibil cu puţin mai înainte (537 a) – încrederea trufaşă în memoria pe care şi-o crede infailibilă.

61 Trei factori variază simultan, transformând într-un crescendo această succesiune de exemple începută cu 540 c: condiţia socială, sexul şi preocuparea de căpetenie, toate subordonate în fond noţiunii de πολιτεία, de încadrare politică a individului (cf. H. Diller, Probleme des platonischen Ion, „Hermes”, 83, 1955, 185-186). Socrate îl obligă deci în mod practic pe Ion ca, după ce s-a dezis cu totul natural de cunoaşterea condiţiei sclavului şi a femeii, să se agaţe cu orice preţ de cea de a treia variantă (viaţa militară a bărbatului liber), fără a se mai gândi bine la urmările logice ale acestei afirmaţii, astfel că discuţia ia mai departe o turnură curioasă, comic-aberantă.

62 Cithara – principalul instrument cu coarde al specialiştilor – fusese inventată, după tradiţie, de Thamyris şi Linos. Din cithara primitivă cu patru coarde s-au dezvoltat independent lira cu şapte coarde şi cithara clasică a lui Simonides cu opt coarde; aceasta din urmă era mai masivă şi mai maniabilă, având cutia de rezonanţă din lemn de esenţă specială.

63 Efesul se apropiase din nou politiceşte de Atena în perioada dintre anii 394 şi 391 î.e.n. Această certitudine uşurează datarea mai precisă a redactării dialogului (cf. n. 2).

64 Este tot ce ştim despre acest personaj, citat după Ion şi de către Athenaios (Deipnosophistai, XI, 506 A) şi Aelian (Variae Historiae, XIV, 5); cf. J. Kirchner, în RE, I, 1894, 2850 sub nr. 25.

65 Phanostenes din Andros fusese strateg în 408/7 î.e.n. (cf. J. Beloch, Griechische Geschichte, Strassburg, 1916, II, 2, 251, n. 1 şi A. Raubitschek, în RE, 38, 1938, 1786).

66 Heracleides din Clazomenai a fost răsplătit cu cetăţenia ateniană şi apoi cu demnităţi publice pentru fidelitatea sa faţă de regimul democratic (cf. Xen., Helenicele, I, V, 18 – 19; Arist., Constituţia ateniană, 41, 3 şi U. Kahrstedt, în RE, 15, 1912, 457-458).

67 După legendă, atenianul Androclos, fiul regelui Codros, ocupase pe vremuri Efesul, luându-l din stăpânirea carienilor şi a lelegilor (Strabon, XIV, 1 şi Pausanias, VII, 2, 5-6).

68 Pentru a atenua impresia deplorabilă lăsată de acest sfârşit de discuţie, Socrate se preface lutru a fi fost el cel dus cu vorba şi înşelat în aşteptări.

69 Divinitate marină aflată sub ascultarea lui Poseidon. Proteu a fost urmărit de Menelau şi apoi de Aristeu în refugiul său de pe insula Pharos, scopul acestor muritori fiind acela de a-l sili pe atotştiutorul zeu al mării să le dezvăluie viitorul. Proteu se apăra schimbând cele mai variate chipuri: leu, dragon, panteră, porc mistreţ, apă curgătoare, copac (cf. Od., IV, 455-458 [520-614]; v. şi 418 [474-478]). Platon utilizează adesea parabola lui Proteu pentru a caracteriza artificiile sofiştilor (cf. Euthd., 288 b-c; Euthphr., 15 d).

70 Plural al modestiei.

71 Paradoxala alternativă propusă de Socrate are un dublu avantaj: ea îi dă pro forma o şansă de scăpare lui Ion, care nu întârzie să o accepte (cf. O. Apelt, o.c., 130, n. 45); în fond însă, ea nu şterge cu nimic amintirea categoricei demonstraţii a incapacităţii rapsodului de a-şi lămuri propria înzestrare, sau, altfel spus, de a-şi defini cum se cuvine meşteşugul.