Note

Preambul. în suita aproximativă a operelor platoniciene Lysis ocupă un loc destul de incert şi controversat de către comentatorii moderni. Aceasta întrucât se remarcă o neconcordanţă între factura compoziţională a dialogului şi orientarea speculativă ce-i este specifică, în acest sens, Lysis are afinităţi structurale cu dialogurile socratice, fiind ca şi Ion, Lahes, Charmides, cei doi Hippias, un dialog de tip protreptic al cărui demers inductiv conclude provizoriu şi aparent în mod negativ. Şi în Lysis întâlnim aceleaşi turnuri ale spiritului retoric ca şi în celelalte dialoguri, în care există încă multe afinităţi cu tipul de argumentare sofistică, de pildă, investigaţia eristică, ce induce paradoxul şi negarea premiselor, referinţa la texte poetice citate ca autoritare puncte de plecare pentru noi demersuri, interlocuţiunea cu parteneri succesivi etc. Din toate aceste motive Lysis este aşezat printre dialogurile de tinereţe de către unii învăţaţi ca Alfred Croiset. Pe de altă parte, în investigaţia asupra corelatelor prieteniei demersul inductiv ajunge să circumscrie termeni ontologici fără să se oprească în mod definitoriu asupra lor, constituind însă un preludiu pentru maieutica unor dialoguri de maturitate, ca Banchetul şi Phaidros. Pentru acest motiv P. Friedlander consideră că Lysis este un satelit al Banchetului, aşezându-l în cronologia operei platoniciene între Phaidros şi Banchetul.

Din punct de vedere literar, Lysis, ca şi Charmides, presupune un cadru mediator, anume naraţiunea lui Socrate către un auditor implicit. Pe canavaua acestei relatări se brodează succesivele interlocuţii ale lui Socrate cu celelalte personaje ale dialogului, la care naratorul Socrate se referă prin reflexii psihologice sau prin explicitări şi detalii privind timpul şi spaţiul acţiunii relatate. Acest procedeu, dealtminteri neuzitat In celelalte dialoguri, cu excepţia lui Charmides, face ca în Lysis elementele de cadru epic şi descriptiv (spaţiul, evoluţia caracterelor) să capete o pondere considerabilă. Condiţionat în bună măsură de aceste elemente, distingem mai întâi preambulul (de la 203 a-206 e) ce se petrece în afara Atenei, la intrarea unei palestre. Socrate, trecând prin dreptul acesteia, în drum, de la o palestră la alta, este oprit de câţiva tineri ce-i erau bine cunoscuţi. în controversa care se iscă imediat cu privire la sentimentele lui Hippothales faţă de Lysis, Socrate este luat ca arbitru şi invitat să intre în palestră. Urmează (între 206 d-207 c) o descriere expresivă şi succintă a reperelor privind scena în care se va petrece dezbaterea socratică. Astfel se succed, în ordinea firească oricărei naraţii, intrarea lui Socrate şi a grupului de tineri în palestră, înregistrarea prezenţei copiilor şi efebilor îmbrăcaţi în haine de sărbătoare în cinstea lui Hermes, îndeletnicirile oţioase ale copiilor şi, în sfârşit, identificarea, am zice epifania, lui Lysis. în acest moment am căpătat cunoştinţă de toate personajele dialogului, a căror atentă conturare psihologică şi intelectuală este urmărită în tot cursul dialogului, atât prin notaţiile marginale cât mai ales prin replicile interlocuţiei. Cu toţii par să fie personaje autentice, existente în Alena lui Socrate într-o perioadă ce nu se poate stabili cu rigoare. Cu toţii pot, fi consideraţi martori şi discipoli al învăţăturii socratice. Lysis, centrul de interes în dialog, fiind încă un copil, uimeşte prin frumuseţea şi graţia sa fizică şi sufletească, dar nu mai revine ca personaj în alte dialoguri. Hippothales, menţionat ca discipol al lui Socrate de Diogenes Laertios (Vieţile filosofilor, III, 46), este un efeb, format intelectual după maniera tradiţională, persiflată de Socrate; Ctesip este prezent împreună cu vărul său Menexenos la ultimele clipe ale lui Socrate, în Phaidon, în timp ce lui Menexenos îi este consacrat un dialog sui-generis, în care Socrate face elogiul Atenei.

S-ar putea stabili în economia dialogului o anumită intenţionalitate de marcare a personajelor în funcţie de tezele ce li se atribuie şi de felul reacţiilor lor. Se poate vorbi, astfel, de pindarismul lui Hippothales, de eleatismul lui Lysis, ce conotează şi o anumită inocenţă şi spontaneitate sufletească, faţă de care Socrate-Platon manifestă o vădită congenialitate. Tot astfel se poate vorbi despre heraclitismul lui Menexenos şi Ctesip, personaje de tip reflexiv.

Într-adevăr, fiecare din etapele dialogului se poate demarca în funcţie de participarea succesivă a câte două din personajele amintite. Astfel, în preambul, Hippothales şi Ctesip se întreţin alternativ cu Socrate, în timp ce dezbaterea propriu-zisă este constituită exclusiv din dialogul alternativ al lui Socrate cu cei doi copii, Lysis şi Menexenos. Fiecare etapă a dialogului ce comportă o structură recurentă (expunerea tezei, explicitarea şi argumentarea, apoi contra-argumentarea şi refutaţia) are ca actanţi, variabili în mod alternativ, pe unul din cei doi copii. Se poate observa cum şi tezele prezentate sunt congruente cu spiritul respectivului interlocutor al lui Socrate. Astfel, discuţia iniţială despre condiţiile prieteniei (între 207 d – 211 a) este purtată împreună cu Lysis. Urmează un scurt intermezzo, în care Lysis se întrece pe sine în graţie şi afabilitate iar Socrate se străduieşte să-i răspundă spiritual şi îndatoritor. Apoi, odată cu revenirea lui Menexenos, discuţia ce se poartă cu el se axează asupra definirii termenilor prieteniei (211 d-213 d), până ce se iese din impas prin revenirea lui Lysis ca interlocutor şi stabilirea unei reiaţii eleatice între prietenie şi asemănare (214 a —215 c). Se iese apoi din noul impas odată cu revenirea lui Menexenos, cel apt pentru subtilităţi dialectice. Se cercetează mai întâi relaţia de tip heraclitian între prietenie şi contrarietate (215 c – 218 c), pentru ca de aici înainte Socrate să formuleze mai mult către sine o serie de exigenţe ce induc aporii succesive, privind medietatea relaţiei de prietenie (218 c —220 e), soluţia utilizării termenului οικείος, culminând cu impasul şi confuzia finală. In aceste aporii şi iluminări consecutive, nici Menexenos, şi cu atât mai puţin Lysis, nu urmăresc cu uşurinţă logica argumentaţiei lui Socrate, ce iese, de fapt, din cadrul structural iniţial propus, evoluând gradual către postulările de tip ideatic. Socrate însuşi pare derutat de ceea ce rezultă din maieutica sa, încercând să fie solidar cu tinerii săi interlocutori. Potrivit acestei noi turnuri a dezbaterii se modifică în paragrafele finale (de la 218 c înainte) şi datele structurale ale dialogului: elementele de cadru se estompează, atenţia cea mai mare se îndreaptă asupra zadarnicelor tribulaţii speculative ale personajului Socrate ce încearcă să iasă dintr-un impas crescând. Totul se curmă însă, în mod cvasi-dramatic, prin intervenţia ex-machina a pedagogilor care, nevrând să ştie de nimic, pun capăt discuţiei tocmai când Socrate se gândea să reîmprospăteze discuţia făcând apel la interlocutori mai maturi, adică la premise mai solide. Acest lucru se va petrece în Banchetul, justificându-se astfel rolul dc satelit ce i se atribuie lui Lysis pe lângă marele dialog ce-l complineşte şi-l supradetermină în mod evident.