Un clişeu durabil

În martie 1900, George Coşbuc este primit în Academia Română ca membru corespondent, urmând ca după 16 ani să devină membru titular. În anul 1900, poetul avea 34 de ani. Publicase Balade şi idile (1893), Fire de tort (1896), Versuri şi proză (1897) şi cele două cărţi conjuncturale de proză Povestea unei coroane de oţel şi Războiul nostru pentru neatârnare, povestit pe înţelesul tuturor (ambele în 1899), precum şi traducerile Aeneis, de P. Vergilius Maro (1896), Mazeppa, de Byron (1896) şi Antologie sanscrită (1897). Era în plină glorie literară, probabil cel mai citit poet al vremii şi, din această situaţie privilegiată, unul dintre principalii contestatari ai poeziei noi (simboliste) care îşi începuse aventura în grupările lui Al. Macedonski şi O. Densusianu. Primirea în Academie însemna consacrarea unei opere, valoroasă în sine, dar şi recunoaşterea unui anume tradiţionalism în aparenţă rezistent la spiritul înnoitor al vremii. Mai este însă ceva, de natură să modifice în posteritate imaginea scriitorului: în mediul academic, Coşbuc trebuie să fi fost receptat corect, drept un om „învăţat”, în sensul că erudit, şi, mai ales, drept un scriitor profesionist. Mulţi contemporani ai săi au lăsat mărturii despre cultura sa solidă şi îndeosebi despre o foarte activă curiozitate intelectuală. Doar Titu Maiorescu fusese nedrept, producând cu o singură frază un clişeu durabil în receptarea ulterioară a poetului: „Coşbuc are prea puţină cultură generală, nu cunoaşte destul nici istoria veche, nici societatea modernă, şi cetirea pe apucate a traducerilor germane din limbi asiatice nu-i poate împlini lacuna”. Deşi i-a lipsit studiul sistematic şi riguros, de tip academic, Coşbuc e în realitate bine iniţiat în literatura clasică (latină şi greacă), dar şi în cea germană şi română. Are apoi o pasiune de savant pentru cultura tradiţională, în special pentru mitologie, precum şi pentru problemele de limbă. E interesat de „psihologia popoarelor”, o disciplină nouă în epocă, producând el însuşi nişte ingenioase comentarii asupra mentalităţilor poporului român prin intermediul unor proverbe ori al diverselor sărbători, obiceiuri şi superstiţii. S-a întâmplat, însă, un fenomen curios: formaţia intelectuală a lui Coşbuc a fost confundată cu temele dominante ale poeziei şi publicisticii sale (ţăranul, satul, cultura tradiţională), iar ideologia sa literară, redusă la ideologia sămănătorismului şi poporanismului. În timp, confuzia s-a radicalizat sub presiunea diferitelor contexte ideologice, ideologia comunistă agreând, bunăoară, exclusiv imaginea lui Coşbuc ca „poet al ţărănimii”, pe când aceeaşi imagine îl face antipatic modernismului. Opera a fost, astfel, mereu valorizată inadecvat, căci atribuită unui autor cu „prea puţină cultură generală”, deci unui soi de autodidact format într-un orizont preponderent folcloric. În consecinţă, s-a voalat treptat şi figura academicianului, în cele din urmă Călinescu substituind ironic un chip aproape decrepit: „Îmbătrâni înainte de vreme, fiind la 50 de ani un om uscat, ca un ţăran istovit de legarea snopilor, cu barba împuţinată şi căruntă”. Cartea de faţă nu-şi propune o reabilitare a academicianului Coşbuc, ci a scriitorului cultivat şi profesionist a cărui operă a avut un extraordinar impact asupra contemporanilor săi. L-au preţuit spirite subtile precum I. L. Caragiale, Spiru Haret şi Paul Zarifopol. Era adaptat civilizaţiei urbane, deşi, cu ţinuta sa uşor rigidă şi melancolică de autentic central-european, făcea în Bucureşti figura unui personaj puţin desuet, dacă nu chiar a unui provincial. Ironic, s-a complăcut, însă, într-o asemenea postură. Aproape insensibil la scandalurile de presă în care a fost implicat, pentru acuzaţia de plagiat îndeosebi, şi-a gospodărit cu modestie gloria publică, dar şi cauţionând cu ea idealismul său social şi cultural de descendenţă iluministă. Ideologic, ardeleanul Coşbuc trăia mai curând în orizontul Şcolii Ardelene, astfel că mercenariatul lui intelectual de culturalizare a satelor nu era deloc un mijloc de parvenire, ci consecinţa unei consistente reverii idealiste. Poetul nu avea, în fond, nostalgia arhaicului. Credea în ideea de modernizare a satului, însă şi în aceea a conservării identităţii culturale a acestuia.