Capitolul I.

O rază de lumină albă se întindea la orizont. Stelele păleau. Era sfârşitul uneia din acele frumoase nopţi de vară al cărui secret îl va avea totdeauna numai singură, India.

La apus, cerul era negru încă, dar constelat de aur. La răsărit, zorii zilei se coborau pe imensa pânză azurie, formată de Oceanul Indian.

Între apus şi răsărit, culcat pe marginea unui promontoriu, ca o zeiţă antică ieşită din baie, un oraş alb, cochet, cu acoperişurile caselor în formă de terasă, cu cingătoarea de grădini verzi şi îmbălsămate, dormea încă: Calcuta. Calcuta, capitala acelei regiuni minunate ce a ieşit sădită şi semănată gata, fecundă ca o femeie romană, născută din acea lume stranie şi minunată, despre care poveştile şi feeriile arabe nu ne-au dat decât o copie palidă, un reflex fără căldură. Calcuta, oraşul minunilor, pe care nepăsarea cabinetului din Versailles şi ruşinoasele meschinării ale politicii o dăduseră pe mâna englezilor, care zidiseră acolo fortul William, în anul precedent, adică la 1757.

Un om călare urma drumul de la Chandernagor la Calcuta. Calul era obosit, călăreţul moţăia; drumul, alb de praf şerpuia pe o câmpie acoperită de arbori mari şi de holde necoapte încă, întocmai ca o cingătoare de argint, care strânge o rochie verde. Totuşi, somnul călăreţului, legănat de umbletul monoton al calului său, era aşa de uşor, că se deşteptă la întâile lumini ale zilei, îşi plimbă privirea sa şovăitoare pe peisajul ce-l străbătea şi zări albele ziduri ale Calcutei, care păreau atunci a mărgini orizontul.

— Hei! Hei! Sir Robert Walden, prietene dragă, îşi zise el atunci, dormi greu ca un gentleman, care a făcut o vânătoare de vulpi în Yorkshire cinci zile şi şase nopţi. Ai făcut trei leghe dormind; asta nu e un păcat, la urma urmelor, fiindcă somnul e un mijloc ingenios de a suprima timpul şi spaţiul, având în vedere nerăbdarea unui om de a se întâlni cu vrăjmaşul său.

Călăreţul, care ţinu acest monolog puţin cam misterios, era un om ca de vreo treizeci de ani, bălan, cu ochii albaştri, cu profilul acvilin, cu buza plăpândă, un gentleman, adevărat patrician, un călător cosmopolit şi care trecea la Londra, drept cel mai excentric dintre tinerii de neam.

Sir Robert Walden, se zicea că provine din Guilom de Normandia, zis Cuceritorul şi o dovedea. Avea un venit de cincisprezece mii de funzi sterlini să-i cheltuie.

Îl găseai vara la Londra, iarna în Indii. Se suise pe vârful Cordilierilor, vânase urşi în Rusia şi lei în Sahara. Nu i se cunoştea nici metresa, nici duşmanii şi aceia care ar fi auzit cuvintele ce le rostise el cu jumătate voce, ar fi fost foarte uimiţi, mai cu seamă dacă ar fi ascultat urmarea cuvântării sale.

— Un gentilom de rasă normandă, murmură el, mângâind cu mâna coama argintie a calului său, nu poate să aibă decât un cuvânt şi eu l-am dat pe-al meu frumoasei şi nenorocitei lady Cecily, femeia dobitocului de lord Asburthon, strălucitul guvernator al Indiilor, că o voi scăpa de infamul ei cumnat, sir Jack Asburthon, cocoşatul cel afurisit!

— Însă, sir Jack a sosit ieri la Calcuta, aducând neghiobul vestea despre moartea micului Lionel. Dar am primit, în aceeaşi zi, o scrisoare de la lady Cecily şi iată-mă gata!

Vorbind astfel, sir Robert avea un zâmbet mândru şi în ochiul său albastru, aşa dulce de obicei, se aprindea o flacără de nimfe. Deoarece drumul ce-l urma făcea o cotitură, zări înaintea sa o grupă neagră care se mişca.

Întunericul era mare încă; totuşi, un om care s-a urcat pe Cordilieri are vederea pătrunzătoare şi sir Robert distinse îndată doi oameni care umblau încet; unul din ei purta o sarcină pe umeri.

Din când în când, aceşti oameni se întorceau şi pare că explorau cu privirea drumul ce-l făcuseră deja.

„Nu cumva aceşti oameni or fi având nevoie de mine?” cugetă sir Robert Walden. Şi dădu pinteni calului.

Când fu aproape de tot de această grupă de pietoni, îi examină mai cu atenţie. Unul era de vârstă matură – cel care purta o sarcină pe umeri. Era mic, slab, nervos. Pielea feţei îi era bronzată, dar n-avea tonurile calde ce le dă soarele indian.

Sir Robert recunoscu în el un zingari, adică un ţigan. Ţiganii n-au patrie; ei rătăcesc prin lume, căutând cu preferinţă cetăţile mari.

Cu doi ani mai înainte, regele George al III-lea făcuse un adevărat iureş printre ţiganii care forfoteau prin Londra şi îi trimisese în Indii.

Tovarăşul omului cu greutatea pe umeri era un băieţandru tânăr de tot, care putea să aibă patrusprezece sau cincisprezece ani.

Era mare, cu o talie admirabilă şi de o frumuseţe energică sub faţa lui arămie. O băsmăluţă vărgată era legată în jurul capului şi nişte cercei lungi de mărgele îi sclipeau de-a lungul obrajilor.

Sarcina ce o purta celălalt zingari nu era altceva decât o încântătoare fetiţă de patru ani, albă ca un crin şi cu obrazul încadrat de un bogat păr negru.

Când sir Robert Walden fu lângă ei, auzi aceste câteva cuvinte schimbate repede între cei doi ţigani:

— Sunt obosit zicea cel mai bătrân şi dacă acest gentleman ar vrea să ia pe Topsy până la porţile Calcutei…

— Taci, Nathaniel, răspunse celălalt, o să fii totdeauna un cerşetor laş şi fără inimă. Dă-mi fata s-o duc eu! N-avem nevoie de acest gentleman.

Dar sir Robert care mergea îndărătul lor, interpelă pe flăcău:

— Hei, hei, cocoşelule, zise el, suntem prea fuduli, mi se pare!

Copilul se întoarse şi susţinu privirea gentlemanului, pe când ţiganul mai bătrân încovoia şira spinării şi salută.

— Sunt mândru, zise el, pentru că am dreptate.

Şi voi să-şi urmeze drumul. Sir Robert îl opri cu un gest.

— Ţigănuşule, zise el, eu nu sunt nici ofiţer al regelui George, nici membru al parlamentului care a izgonit pe semenii tăi din Londra şi ar fi rău din partea ta să refuzi un serviciu. Fiindcă tovarăşul tău a ostenit, să-mi dea fata, c-am s-o duc eu.

Sir Robert vorbea cu francheţe şi accentul lui era plin de bunătate.

Tânărul ţigan, care mergea desculţ, cu o puşcă proastă pe umăr şi cu un cuţit la brâu, se simţi biruit de această generozitate simplă şi dreaptă.

Fetiţa, doborâtă de oboseală şi cu ochii buimăciţi de somn, se uita când la gentleman, când la calul lui.

— Haide! Zise sir Robert aceluia pe care tânărul îl chemase Nathaniel, dă-mi copilul şi spune-mi unde trebuie să-l las la Calcuta.

Nathaniel se uită la mititică şi îi zise în englezeşte:

— Vrei să mergi cu Măria Sa?

— Da, răspunse ea.

Sir Robert întinse braţele, o luă şi o aşeză înaintea sa pe gâtul calului.

Atunci Nathaniel îi zise:

— Dumnezeu ajută la rându-i pe aceia care vin în ajutorul sărmanilor. Dacă Măria Ta vrei să depui copilul în foburgul din Calcuta, la Schoultry of the Brahmane, o să-l iau de acolo când voi sosi.

— Ce este acel Schoultry of the Brahmane? Întrebă sir Robert Walden.

— Este o cârciumă ţinută de un bătrân preot indian, al cărui templu l-au dărâmat englezii şi prin urmare i-au distrus profesiunea. Nemaiavând un idol de slujit, moşneagul s-a făcut cârciumar.

Sir Robert Walden începu să râdă.

— Adio, zise el, o să-ţi găseşti fata la Schoultry.

Dădu pinteni calului şi se depărtă în galop, lăsând pe cei doi ţigani să-şi urmeze drumul pe jos şi anevoie, fiindcă făcuseră deja un drum lung.

— N-ai făcut bine, Nathaniel, să dai fata pe mâna acelui gentleman, zise atunci ţiganul cel tânăr.

— Pentru ce?

— Mai întâi, pentru ca englezii sunt vrăjmaşii noştri de moarte.

— Un motiv mai mult ca să ne servim de ei.

— Pe urmă, reluă flăcăiandrul, pentru că nişte oameni care fură provincii, ca englezii, sunt în stare să fure şi copii.

Nathaniel pufni în râs.

— Pe coarnele Satanei! Zise el, dacă acest gentleman vrea s-o adopte, o să-mi facă un serviciu.

— Cum! Ţi-ai lăsa fata?

— O copilă rea care plânge de dimineaţa până seara, pe care trebuie s-o trag pretutindeni cu mine de când a murit mamă-sa şi care mă împiedică de la treaba mea! Nu ştii că ieri a vrut s-o sugrume pe Mika, drăguţul de dobitoc care mi-e aşa de folositor?

Vorbind astfel, Nathaniel îşi băgă mâna în buzunar şi scoase din el un lucru roşcat şi vioi, un animal cu ochii mici şi cu botul ascuţit, un dihor… Trecându-şi mâna pe spinarea îngrozitorului animal pe care începu să-l mângâie, ţiganul adăugă:

— Noroc că Mika s-a smuls şi a muşcat-o.

— Nathaniel, zise cu gravitate tânărul, eu voi fi într-o zi regele ţiganilor, nu uita…

— Ei bine?

— În ziua aceea te voi goni din seminţia noastră: eşti un tată rău.

— Bah! Zise Nathaniel râzând, dacă n-am calităţile unui cap de familie, am altele; şi drăguţa asta de Mika pe care tu n-o poţi suferi, a făcut mari servicii seminţiei noastre.

Tânărul dădu din umeri.

— Da, ştiu, zise el; Mika şi cu tine, omul şi fiara, sunteţi hoţii seminţiei, voi jefuiţi prăvăliile din Londra; dar suntem în India acum şi aş fi curios să ştiu…

— Ce caut la Calcuta?

— Da.

— Ei bine, mă duc să văd dacă prăvăliile sunt tot aşa de bine garnisite ca cele din Londra.

Copilul îşi încreţi buzele cu dispreţ.

— Eu, zise el, am cu totul alt scop.

— Şi care?

— Ăsta-i secretul meu; dar pentru ca să nu-mi umpli capul cu întrebările tale, află numai că mă duc să caut o comoară.

La acest cuvânt, Nathaniel făcu nişte ochi mari.

Băiatul îşi puse un deget pe buze şi adăugă:

— Dac-o descopăr, cel din urmă ţigan din seminţia noastră o să fie mai bogat decât un pair de Englitera şi tu n-o să mai ai nevoie de dihorul tău.

— Atunci, zise cu voce seacă Nathaniel, o să caut şi eu să-mi iubesc copila.

Cum vorbeau ei aşa, au ajuns la primele case ale foburgului oriental din Calcuta.

— Rămâi cu bine, zise flăcăul.

— Unde te duci, Jean?

— Să-mi caut comoara.

— O să te mai văd la Calcuta?

— Poate o să ne mai găsim diseară la tabără… La revedere şi noroc bun!

Nathaniel apucă pe o stradă lungă şi largă în mijlocul căreia se găsea cârciuma brahmanului. Cel pe care el îl numise Jean şi care-şi zicea Jean de Franţa printre ţigani, o coti la stânga şi coborî spre port.

Se făcuse ziuă şi marea strălucea ca o imensă oglindă de aramă. Sub cerul Indiei, oamenii trăiesc noaptea şi dorm ziua.

La primele raze ale soarelui, locuitorii se întorc acasă şi se culcă; la cele din urmă lumini ale crespusculei, uliţele unui oraş indian se umplu, murmure se ridică, cânturi răsună; soldatul începe a da raită prin cârciumă; indul se apucă de cerşit, bonzul îşi mormăie rugăciunea, dervişul se învârteşte pe un picior – acesta este felul lui de a-l adora pe Dumnezeu – baiadera îşi ia pozele ei cele mai graţioase şi, jucând, face să se ciocnească brăţările de aur ce încarcă braţul ei gol. Deoarece soarele nu apăruse încă pe creasta munţilor ce închid orizontul, cheiurile portului erau pline de însufleţire şi o grupă de mateloţi englezi înconjura o baiaderă care juca la sunetul unei dairea şi al unui fluier, două instrumente pe care un singur om, un bătrân indian le punea în mişcare: cu mâna stângă lovea daireaua şi cu dreapta trecea fluierul sub buze. Către grupa aceasta se îndreptă Jean de Franţa.

Foarte ocupaţi de dansul şi de frumuseţea baiaderei, privitorii nu-l băgară în seamă. Flăcăul se strecură până la rândul întâi, privi cu luare aminte pe bătrânul indian şi murmură pe englezeşte:

— Este chiar el!

Apoi ieşi din grupă şi se ţinu la oarecare depărtare, ca un om care stă la îndoială pe ce drum să apuce. Deodată se auzi bubuind tunul portului. Acesta era semnalul care anunţa deschiderea porţilor oraşului englez.

Fără veste, baiadera îşi curmă jocul, bătrânul indian îşi băgă fluierul şi beţişorul la brâu, mateloţii se risipiră.

Jean de Franţa dispăruse deja şi o luase pe o ulicioară strâmtă în fuga mare; se dusese să se culce la uşa unei colibe făcută din lut şi bambus.

Nişte hieroglife singulare, nişte zugrăveli bizare roşii şi albastre acopereau uşa acestei colibe. Jean de Franţa se culcă jos, cu faţa la pământ şi se prefăcu că doarme. Câteva minute mai apoi, nişte paşi se auziră în ulicioară şi nişte voci ajunseră la urechea tânărului ţigan. Era baiadera şi cântătorul din fluier care vorbeau în limba indu. Jean de Franţa avea o imobilitate perfectă.

Cântătorul din fluier se opri la uşa colibei, îl zări pe Jean de Franţa şi făcu un pas înapoi.

— Doarme, zise baiadera.

Cântătorul îl îmbrânci cu piciorul şi îi zise pe indiană:

— Dar scoală-te d-aci, câine de venetic! Eşti la uşa unei biserici.

Omul care se prefăcea că doarme întoarse capul, deschise un ochi şi îl închise iar bombănind ceva.

— E beat! Murmură baiadera.

Cântătorul din fluier vârî o cheie în uşa cu hieroglife, pe care o deschise; tovarăşa lui şi el intrară în biserică şi se închiseră în ea.

Atunci, Jean de Franţa se apropie de uşă şi îşi lipi ochiul de o crăpătură prin care putea să vadă tot ce se petrecea înăuntru.

Cântătorul şi baiadera vorbeau încet, dar Jean de Franţa avea urechea fină şi avu un zâmbet de triumf murmurând în sine:

— Noroc că înţeleg limba preoţilor Indiei…