Capitolul II.

Cu un ceas mai înainte, „Schoultry of the Brahmane”, această cârciumă de care Nathaniel, ţiganul îi vorbise lui sir Robert Walden, găzduia o companie numeroasă în jurul meselor ei.

Vreo doisprezece ofiţeri englezi vorbeau cu gravitate, bând vinuri franţuzeşti şi fumând lungi ţigări parfumate.

— Domnilor, zicea unul, nu suntem englezi degeaba şi nimeni nu trebuie să înţeleagă mai bine ca noi humorul excentric, spleenul şi ceea ce povestitorii noştri numesc fluturii negri. Totuşi eu mărturisesc că n-am cunoscut niciodată un gentleman mai posomorât şi mai trist ca guvernatorul nostru, Graţia Sa lordul Asburthon.

— Nu ştiu dacă e posomorât, răspunse un tânăr stegar, copil de optsprezece ani, blond şi rumen ca o fată mare; dar ceea ce pot să confirm, este că nu se vede niciodată; se ascunde de privirile noastre ca vechii regi ai Persiei care trăiau pe după perdea.

— Eu cred, reluă un al treilea, că lordul Asburthon are vreo supărare tainică.

— Ce e drept, s-a despărţit de nevastă-sa, despre care se zice că e foarte frumoasă.

— Eu am văzut-o, zise un al patrulea băutor, tânăr ofiţer milionar care, la Londra, era primit în înalta aristocraţie. Lady Cecily are abia douăzeci de ani, e foarte frumoasă şi lord d'Asburthon şi-a pierdut capul în ziua în care, în loc s-o ia cu el, a exilat-o într-un vechi castel din Scoţia, unde ea îl creşte pe cel de-al doilea fiu, un copil pe care tată-său îl urăşte chiar din momentul în care s-a născut.

Unul din băutori care se ameţise şi al cărui cap făcuse din masă o pernă, redeschise atunci ochii şi-i privi pe tovarăşii săi. Era un om ca de vreo treizeci de ani, cu buzele groase, cu corpul vârtos, cu părul negru şi a cărui faţă, frumoasă încă, dar obosită, purta urmele celor două patimi care uzează aşa iute pe luptătorul cel mai solid: jocul şi beţia.

— Aha! Strigară ceilalţi, iată că chirurgul Bolton se trezeşte. Ai chefuit uşor astăzi doctore.

— Aşa de uşor, domnilor, încât mi se pare c-am auzit numele lui lady Cecily.

— Adevărat.

Bolton încruntă sprânceana.

— Domnilor, reluă el, spuneţi tot ce poftiţi despre lordul Asburthon, afirmaţi că e un om ursuz, tiran şi care va ruina influenţa noastră în India, prin excentricităţile şi cruzimile lui inutile, habar n-am! Dacă adăugaţi că e mândru de neamul său, ca şi cum s-ar coborî de la Jupiter şi că visează pentru fiul său mai mare, micul Roger, un băiat rău care e portretul unchiului său, sir Jack Asburthon, un viitor strălucit, chiar de ar trebui să ruineze Compania Indiilor, eu n-o să vă contrazic. Dar nu cumva să vă atingeţi de lady Cecily, care e un înger de virtute, de nobleţe şi de bunătate!

— Şi frumoasă pe deasupra! Adăugă unul din ofiţeri.

Bolton îşi turnă de băut.

— Aşa de frumoasă, că ar fi în stare să vă înnebunească pe toţi! zise el.

— Ei bine, dragă doctore, reluă tânărul ofiţer care, cel dintâi, se plânsese de caracterul lordului Asburthon, fiindcă pari a fi aşa de bine la curent cu afacerile lordului, spune-ne…

— Ce vreţi să ştiţi?

— Pentru ce lordul Asburthon şi-a deportat el nevasta în Scoţia?

— Pentru ce? Zise Bolton cu un aer posomorât; doar pentru că există totdeauna un demon gelos pe un înger; pentru că lordul Asburthon are un geniu rău, care a cutezat să calomnieze pe ducesă şi să ridice bănuieli infame asupra naşterii micului Lionel.

— Şi… acel geniu rău?

— A sosit pe bordul unei nave, venind din Englitera; este sir Jack Asburthon, fratele mai mic al guvernatorului sir Jack cocoşatul, dezmoştenitul, răutăciosul; sir Jack, spiritul întortocheat şi laş care ar vrea tare mult să vadă murind pe micul Roger, cum a murit şi nenorocitul de Lionel.

— Cum! Strigară ceilalţi, cel din urmă copil al ducesei a murit!

— Sir Jack, însărcinat cu o misiune pe lângă fratele său de către cabinetul din Londra, a adus această ştire.

— Şi lordul Asburthon n-a simţit nici o durere?

— Niciuna. De altminteri, guvernatorul nu iubeşte pe nimeni. Dacă fiul său mai mare ar muri, trufia lui ar fi doborâtă; pairul Engliterei ar putea să sufere, dar omul… niciodată!

— Vorbele chirurgului Bolton sunt curat de aur, domnilor! Zise atunci o voce în pragul uşii.

— Întoarseră capul şi un „ura” general răsună.

— Hei! Zise Bolton, este prea onorabilul sir Robert Walden!

— Chiar eu, domnilor, vă salut!

Gentlemanul ţinea de mână pe copila de ţigan, care-şi plimba privirea ei uimită, asupra tuturor acelor uniforme strălucite.

— Domnilor, zise sir Robert, vă prezint fructul vânătoarei mele nocturne. Priviţi vânatul frumos ce l-am găsit în drumul meu. Cât e de frumoasă copila asta, sub zdrenţele ei!

Şi gentlemanul, mângâia părul în dezordine al micuţei Topsy.

El reluă:

— Nu s-ar zice că e fata unei lady, copila unui prinţ? Sărmana mititică, cum trebuie să sufere printre ai săi!

— Dar este una din acele ţigăncuţe, reluă chirurgul Bolton, care rătăcesc pe uliţele Calcutei în zilele de sărbătoare.

— Da.

Şi sir Robert Walden, povesti cum devenise protectorul momentan al copilei. Apoi o luă pe genunchi, se aşeză la masa ofiţerilor şi le zise:

— Turnaţi-mi un pahar de şampanie, domnilor!

— Ia te uită! Zise stegarul, dar de unde vii d-ta sir Robert?

— Din pădurile de la Burdwan, unde am vânat elefanţi.

— Şi te-ai întors la Calcuta, pentru ca să vânezi tigrii.

— Întocmai.

— Vei fi servit după pofta inimii, sir Robert, zise un nou venit, care intră în acel moment.

Era un ofiţer de ordonanţă al guvernatorului.

— Domnilor, adăugă el, lordul Asburthon vă invită la o vânătoare mare, în pădurile de la Bao. Plecăm astă seară.

— Atunci, zise chirurgul Bolton, mă duc să-mi pregătesc trusa, fiindcă guvernatorul nu-şi cruţă oamenii; bietul meu bisturiu, o să aibă de lucru.

— Domnilor, domnilor, observă stegarul, uitaţi serviciul: este cinci dimineaţa; iată momentul de a merge la manevră.

Ofiţerii se sculară şi ieşiră, afară de chirurgul Bolton şi de sir Robert Walden, care nu făceau parte din armată. Acesta din urmă, găsindu-se singur cu chirurgul, aruncă o privire în jurul său pentru a se asigura că puteau să vorbească în toată libertatea.

— Nu pentru a vâna tigri m-am întors, zise el încet.

— Oh! Îmi cam închipui eu, zise Bolton cu un aer de mister; ştiu că aveţi pentru nenorocita lady Cecily o prietenie respectuoasă.

Sir Robert suspină.

— Aţi jurat o ură de moarte infamului sir Jack.

O flacără de mânie sclipi în căutătura limpede a englezului.

— Ştiţi că Lionel, mititelul, a murit? Reluă chirurgul.

— Da, zise sir Robert; dar sir Jack n-o să aibă timp să-l omoare pe celălalt, că sunt eu aici!

Pe când ei schimbau cu jumătate de voce aceste câteva cuvinte, un zgomot de paşi se auzi afară şi îndată sir Robert Walden, văzu intrând pe ţiganul Nathaniel. Fetiţa se lipi lângă gentleman, făcând un gest de groază.

— Copiliţă dragă, zise sir Robert cu bunătate, nu mai cunoşti pe tatăl tău?

— Ba da, ba da! Zise copilul cu lacrimile în ochi, dar nu mai vreau să mă întorc la el!

— Pentru ce?

— E rău… şi mă bate!

Şi Topsy privea cu spaimă dihorul înfricoşător, care îşi arăta botul scos pe gura buzunarului lui Nathaniel. Gentlemanul aţinti asupra ţiganului o privire aprigă.

— Cum! Smintitule! Zise el, tu-ţi baţi fata?

— Ce să fac, Măria Ta? Zise ţiganul cu neruşinare, totdeauna se lega de dihorul meu. Mika îmi ajuta să-mi agonisesc pâinea, pe câtă vreme fata asta îmi este numai belea pe cap.

— Vrei să mi-o laşi mie? Zise sir Robert, după ce se gândise câteva secunde.

La această întrebare neaşteptată, Nathaniel făcu un pas înapoi şi faţa lui luă o expresie de surprindere veselă. Sir Robert mângâie copilul şi îi zise:

— Vrei să rămâi cu mine, mititico? O să te învăţ a citi în cărţile cu icoane şi o să-ţi dau rochii frumoase, cum au fetele lorzilor.

— Oh! Vreau, vreau! Strigă copilul, care-şi aruncă braţele pe după gâtul gentlemanului.

Sir Robert scoase din buzunarul său o pungă şi o aruncă la picioarele lui Nathaniel.

— Tu nu eşti tatăl acestui copil! Îi zise el cu dispreţ. Un maimuţoi pocit ca tine, nu se poate să fi născut un asemenea înger.

Ţiganul ridică punga şi răspunse cu obrăznicie:

— În cele din urmă, poate că Măria Ta are dreptate. Mama acestui copil era cam fluşturatică şi i-am tras de mai multe ori câte o sfântă de bătaie.

Salută şi ieşi, lăsându-şi copilul şi mângâind dihorul.