Capitolul IX.

Ce se întâmplase în acea subterană unde brahmanii îşi ascundeau bogăţiile şi unde o tânără indiană păzea veşnic focul sacru?

Când intrară preoţii lui Sivah zăriră pe Jean de Franţa care sta culcat pe pământ, adormit de băutura ce i-o dăduse baiadera. Unul din ei scoase un pumnal. Tânăra indiană dădu un ţipăt şi căzu în genunchi.

— Ah! Strigă preotul, acela care a cutezat să pătrundă aici trebuie să plătească cu viaţa îndrăzneala sa.

Şi se aplecă asupra tânărului.

— Nenorocitule! Zise baiadera, ce vrei să faci? Nu ştii că Dumnezeul pe care-l servim este Dumnezeul morţii, dar că urăşte sângele?!

— El trebuie să moară, repetă brahmanul.

— Da! Urmă indiana, trebuie să moară! Dar sângele lui nu trebuie să curgă.

— Cum să moară atunci?

— Eu l-am adormit cu o băutură ce-l va face să doarmă câteva ore, aveţi dar destul timp să-l duceţi de aici.

— Ce să facem cu el?

— Culcaţi-l sub un mancenilier, a cărui umbră aduce moartea.

— Păzitoarea comorii lui Sivah, este mai înţeleaptă decât un bătrân, zise brahmanul. Fie după cum doreşti!

— Cine ştie? Adăugă indiana, poate îl va lua un tigru şi îl va sfâşia!

Atunci, brahmanii ridicară pe Jean şi ieşiră cu el, prin portiţa secretă, prin care veniseră.

Indiana începu din nou a cânta şi a juca împrejurul focului.

„Da, umbra mancenilierului e periculoasă şi omul care se odihneşte sub umbra foilor lui moare, însă Daď-Natha, fecioara care este osândită de către popi a trăi în această peşteră, nu vrea ca să moară acela a cărui privire a făcut să-i bată inima. Şi băutura, pe care Daď-Natha a dat-o copilului Europei, l-a scăpat de moarte şi otrava mancenilierului n-o să aibă nici o putere asupra lui.”

Ostenită fiind, adormi pe o grămadă de aur şi de pietre scumpe. Când se deşteptă, focul era aproape să se stingă. Ea calculă că dormise vreo douăsprezece ore. Popii veniră iarăşi.

— Ei bine? Întrebă ea cu o voce tremurândă, unde l-aţi dus?

— La un sfert de leghe departe de ruine; acolo l-am culcat la umbra unui mancenilier…

— Prezicerea ta s-o fi împlinit, zise celălalt brahman, căci nu l-am găsit acolo. Desigur că l-a răpit vreun tigru!

Daď-Natha tresări, dar nu spuse nimic. Popii aduseră mâncare şi băutură baiaderei, apoi se duseră.

Atunci Daď-Natha adresă o rugăciune către zeul amorului, spre a mai trimite la dânsa pe frumosul copil al Europei, ca să-l mai vadă încă o dată.

Ea aruncă lemne în foc; lemnele arseră dar tânărul nu se mai întoarse. Noaptea trecu, tânăra indiană auzi strigătul unei bufniţe; se miră crezând că venise ziua. De astă dată auzi pentru a doua oară cântul bufniţei; indiana aţinti ochii asupra găurii peşterii. În acest moment, Jean de Franţa sări în peşteră; ţinea un pumnal între dinţi şi avea două pistoale la brâu. Baiadera alergă cu braţele deschise înaintea lui.

— Te-ai întors, iubitul meu! Zise ea. Ah! Ştiam bine că ai să vii.

Tânărul o respinse cu dispreţ.

— Nu este vina ta dacă mai trăiesc, răspunse el.

Daď-Natha împreună mâinile.

— Ah! Zei! Strigă ea cu durere; mă învinovăţesc pe mine care l-am scăpat, pe mine care-l iubesc!

Jean râse cu hohot:

— Nu ştiu dacă mă iubeşti, zise el; nu ştiu dacă spui adevărul; dar ştiu că trebuie să am comoara.

— Nu, niciodată! Zise indiana, nu voi fi trădătoarea zeului Sivah.

— Vreau să am comoara, repetă tânărul zingari cu glas tunător.

Ochii indienei începură a scânteia de mânie.

— Nu vei lua nimic de aici, zise ea; ia-mă pe mine dacă vrei! Să fugim departe, departe; te voi iubi, voi fi sclava ta şi te voi urma pretutindeni, dar lasă comoara neatinsă.

— Ascultă-mă, răspunse Jean de Franţa, astăzi n-am poftă să repet tot ce ţi-am spus ieri. Mă grăbesc! Vrei să mă urmezi?

— Oh! Da! Da!

— Şi să aduci comoara cu tine?

— Niciodată!

— Atunci aşteaptă!

— Apropiindu-se de gura peşterii, Jean îşi puse degetele la gură şi scoase o fluierătură. Îndată, doi oameni coborâră în peşteră.

Unul din ei era Nathaniel, celălalt Samson uriaşul. Amândoi erau bine înarmaţi şi aveau înfăşuraţi în jurul trupului doi saci mari de piele, destinaţi negreşit pentru cărarea pietrelor scumpe.

— Haideţi, băieţi! Zise Jean de Franţa, legaţi-mi frumuşel pe drăguţa asta de fată, puneţi-i un căluş în gură, ca să nu cheme pe brahmani şi comoara zeului Sivah este a noastră!