Capitolul I

Şaptesprezece ani mai târziu, după evenimentele întâmplate în India, adică în anul 1775, un tânăr cam de nouăsprezece ani, călărea pe un cal arăbesc, către valea Sburthon, în Scoţia.

Era frumos şi purta un costum de vânătoare.

Fruntea lui albă era umbrită de nişte lungi plete negre, ce cădeau pe umerii săi. Se vedea a fi un călăreţ experimentat şi era urmat de un fecior şi doi ogari.

— De astă dată, îşi zicea tânărul, mângâindu-şi calul, vărul meu, sir James Asburthon, se va hotărî în sfârşit, să mă prezinte în noua societate din Kingstower pe care am văzut-o de atâtea ori; n-am altă rudă de când a murit tatăl meu; şi se vede că nu prea mă iubeşte! Dar eu îl voi iubi într-atât încât îmi va ierta poate că eu sunt capul familiei, că sunt pair al Engliterei şi că în curând voi fi numit general.

Tânărul Roger Asburthon, în timpul acestui monolog, se înfundă în pădurea ce duce la castelul Asburthon cel vechi. Deodată auzi zgomotul unei tropăituri de cal.

— Poate m-am grăbit să învinovăţesc pe vărul meu, îşi zise tânărul, poate că tocmai vine să-mi facă o vizită.

Marchizul Roger, văzu numaidecât că se înşela. Călăreţul care se apropia părea a fi om de treizeci de ani; era brun cu părul negru şi de o rară frumuseţe.

O manta albă învelea umerii lui şi-i atârna până la cizme. În loc de spadă, el avea un iatagan precum au ofiţerii indigeni în India.

Noul venit înaintă spre marchizul Roger şi-l salută trecând.

După ce se depărtă, Roger chemă lângă dânsul feciorul (băiatul care-l însoţea).

— Cine e acel gentleman?

— Mi se pare milord, că e acel gentleman indian care acum cincisprezece zile a moştenit averea lordului Mac Gregor!

— Adevărat? Răspunse marchizul; am auzit despre această moştenire. Acest indian a servit la Cipay şi s-a întors acum în Londra cu o avere nemaipomenită.

— Aşa e.

— Eşti sigur că este el?

— Cine altul ar putea să fie! În toată Scoţia nu s-ar găsi un singur gentleman aşa brun la faţă.

— La ce depărtare este castelul lui Mac Gregor de la Kingstower?

— Şase leghe, monseniore!

— Bine!

Feciorul se depărtă şi marchizul Roger îşi urmă drumul.

Deodată îi ieşi înainte o ţigancă, una din acele ţigănci care umblă dintr-un oraş într-altul, vânzând diferite ierburi pe care ele le consideră bune pentru leacuri şi pe lângă aceasta mai prezic şi viitorul pentru câţiva gologani.

— Prea sunteţi frumos, domnişorule, începu ea cu o voce răguşită, ca să nu mă lăsaţi să mă uit în palma dumneavoastră albă ca zăpada.

Marchizul îşi opri calul spre a nu călca pe bătrâna ţigancă.

— Şi de ce vrei să te uiţi în palma mea? Întrebă el.

— Ca să citesc în ea soarta dumneavoastră; viitorul nu are nici o taină pentru mine!

Marchizul scoase un hohot de râs.

— Nu-mi vine să cred, urmă tânărul, că viitorul poate să-mi aducă ceva rău. Sunt de douăzeci de ani, am un venit anual de 20.000 lire sterline, sunt pair al Engliterei şi general în armatele Regelui.

— Nu face nimic, răspunse bătrâna ţigancă. Cine poate fi sigur de soarta ce-l aşteaptă!

— Cum?

— Şi dacă aş putea să-ţi văd mâna…

— Ei bine! Fie!

Marchizul îşi trase mănuşile şi puse mâna lui cea albă şi delicată în mâinile negre, zbârcite şi osoase ale bătrânei. Aceasta se uită lung, apoi zise:

— Un pericol foarte mare vă ameninţă, coconaşule!

— Ce zici?

— Aţi face bine, urmă ea, să nu vă duceţi mâine la vânătoare.

Tânărul marchiz zâmbi.

— Adeseori dau de urşi, cei ce vor să vâneze vulpi! Bine! Mă voi gândi; mai ai să-mi spui ceva?

Bătrâna ghicitoare începu din nou să se uite în palma tânărului.

— Coconaşul e amorezat, zise ea după aceea.

Roger îşi simţi inima bătând cu tărie.

— După ce mi-ai spus atâtea, acum spune-mi dacă mă iubeşte şi ea.

— Aceasta o voi spune coconaşului mai pe urmă. Este o linie în palma d-voastră ce nu se poate desluşi bine. Dumnezeu să vă păzească!

Şi zicând aceste cuvinte ţiganca se depărtă.

— Mai aşteaptă un moment, zise marchizul; şi eu am darul de a ghici norocul şi aruncă doi galbeni la picioarele ţigăncii.

După aceea, afundându-se în gânduri, îşi urmă drumul.

— De ce mi-ar aduce nenorocire iubirea mea pentru Ellen? Se întrebă el.

Tânărul marchiz întrebă:

— Cunoşti pe această ţigancă?

— Aceasta este Malbec ţiganca! Răspunse feciorul. Onoarea Voastră a avut bunăvoinţa să dea ascultare minciunilor ei, care niciodată nu s-au adeverit.

— Sper că nici de astă dată nu se vor împlini, răspunse tânărul, dând pinteni calului.