Capitolul II.

Castelul Asburthon cel vechi era o locuinţă posomorâtă ca şi actualul său stăpân. Sir James, care, în ora când verişorul său se afla pe drum, sta în sala cea mare, privind portretele strămoşilor săi.

Sir James era cam de vreo treizeci de ani. Fusese doi ani ofiţer într-un regiment, dar demisionase, spre a se retrage în castelul său.

El trăia aici singur departe de orice societate şi vâna toată ziua, urmat de o slugă şi de un câine de vânătoare.

Feciorul era intendentul şi confidentul lui.

El se numea William Burdet. Era cu totul deosebit de stăpânul său; pitic, gras, cu gâtul gros, cu capul mare şi cu o palmă atât de lată, încât era în stare să acopere un taler cu ea. William, precum îl numeau, era geniul cel rău şi instrumentul involuntar al voinţei stăpânului său.

Pe când sir James, privea portretele strămoşilor, care nu-i lăsaseră decât sărăcia şi ruina, atenţia lui fu atrasă de către Will, care intra în acel moment.

— Ce vrei? Îl întrebă sir James.

— Am venit să vă vestesc c-a sosit cineva stăpâne!

— Desigur, e nepotul meu, zise sir James surâzând.

Will nu putu să-şi ascundă mirarea.

— Vă aşteptaţi la această vizită, stăpâne?

— Negreşit!

— Ah!

Acest „Ah!” era aşa de ciudat, încât sir James se crezu nevoit să ceară o lămurire.

— Eşti sigur că este nepotul meu?

— Da.

— L-ai văzut?

— L-am văzut din uşa salonului.

Sir James se sculă şi apropiindu-se de fereastră, văzu pe marchizul Roger care ieşea din pădure şi apuca spre castelul Asburthon cel vechi. Era la o depărtare de un sfert de oră de castel. Sir James se aşeză pe un scaun şi zise cu o voce misterioasă către Will:

— Închide uşile!

Will închise uşile şi, întorcându-se, stătu cu mâinile încrucişate pe piept înaintea stăpânului.

— Ştii că marchizul mi-a trimis o invitaţie?

— Spre a vă pofti la o vânătoare de vulpi, răspunse Will.

— Şi că n-am primit fiind sigur că va veni el la mine. După aceea, mă voi putea duce la vânătoare.

— Cu toate acestea nu înţeleg de ce Onoarea Voastră n-a primit numaidecât invitaţia!

Un surâs tainic alunecă pe buzele lui sir James.

— Nu înţelegi că nu trebuie, pentru cazul când s-ar întâmpla vreo nenorocire la vânătoare, să se bănuiască că eu sunt autorul?

— Ah! Zise feciorul, se va întâmpla o nenorocire? Dar cum?

— Se poate întâmpla ca acel care vânează vulpi să dea peste urs, răspunse sir James, repetând cuvintele ţigăncii.

Will privi uimit pe stăpânul său fără să înţeleagă vorbele lui.

— Mai târziu îţi voi explica, acum să primim cu cinste pe capul familiei Asburthon. Du-te de fă pregătirile!

Will se duse dând din cap.

Rămânând singur îşi zise încet.

— Vipera cea neagră eu am pus-o în leagăn, dar nu pot să înţeleg cum n-a murit de muşcăturile ei.

După aceea se sculă, se plimbă prin casă şi apoi se duse în întâmpinarea marchizului, care tocmai atunci intra în curte. Tânărul descălecă, înaintă către sir James şi-l îmbrăţişă cu iubire.

— Scumpul meu văr, începu tânărul Roger, cât de vesel sunt că te-am putut găsi acasă; mă temeam că nu te-ai întors de la vânătoare.

— Bine ai venit, domnule marchiz, răspunse sir James. Sper că nu vei refuza de a lua ceva răcoritoare în modesta mea locuinţă.

— Cu plăcere, însă cu o condiţie!

— Spune.

— Ca să primeşti invitaţia mea pentru mâine.

— Scumpul meu văr, zise sir James, ştii bine ca sunt puţin cam mizantrop.

— Începi prea devreme, obiectă Roger surâzând.

— O societate numeroasă va fi adunată la d-ta, urmă sir James.

— Oh! Nu tocmai numeroasă!

Sir James oftă.

— Ei! Pentru că ţii atât de mult, domnule marchiz…

— Aşadar primeşti?

— Da!

Roger luă mâna lui sir James şi o strânse cu putere.

— Nu-mi place nici bere nici ceai! Zise el; află scumpul meu văr, că un pahar de vin de Bordeaux preţuieşte mult mai mult pentru mine decât orice. Te rog, dă-mi un pahar, căci mor de sete!

Sir James îl duse în sala de onoare a vechilor Asburthoni şi-i oferi un jilţ mare, în care au stat capii familiei.

— Atunci pe mâine la opt, zise Roger când se despărţi de sir James. Întâi vom dejuna şi pe urmă vom pleca.

— Voi fi exact, răspunse sir James.

După aceea, el însoţi pe marchiz până la poarta castelului, asigurându-l că va veni.

Intrând în castel, se duse la fereastră şi urmări pe tânărul marchiz care se depărta.

— Minunat! Calul e plin de foc, mâine se va speria sigur.

După aceste cuvinte, sir James chemă pe Will, care se plimba sub fereastră.

— De astă dată, începu sir James, te voi iniţia şi pe tine în planurile mele. Îţi mai aduci aminte că în timpul şederii mele la Londra mă plimbam cam des în Hyde-Park?

— Mai în toate zilele stăpâne!

— Acolo, înaintea porţii grădinii Regelui, era un om care arăta animale sălbatice şi dădea mai multe reprezentaţii. Acesta era un uriaş care se juca când cu un tigru, când cu o hienă, când cu un urs. Ursul era de rasă scoţiană şi foarte sălbatic. Într-o seară, pe la sfârşitul reprezentaţiei, intrai în coliba îmblânzitorului şi-l întrebai: „Cât câştigi tu pe zi?” „Cam treizeci de şilingi”, îmi răspunse el. „Vrei să câştigi treizeci de livre?” îl întrebai eu. „De ce nu? Dacă se poate! Şi ce trebuie să fac?” „Vei da reprezentaţii numai în faţa mea!” „Aceasta e foarte lesne!” „Însă în toate zilele!” „Bucuros!” răspunse el.

— După aceea, urmă sir James, în interval de trei luni, în toate zilele, de la miezul nopţii până la două am făcut exerciţiu. Îmblânzitorul lega o botniţă de botul ursului şi-i acoperea ghearele cu o pungă de piele, astfel încât, să fie inofensiv. După aceea îl lega de un stâlp de fier şi un călăreţ îmbrăcat cu totul în roşu alerga împrejurul lui şi-l lovea cu biciul peste urechi; puţin câte puţin se apropia de urs într-atât încât acesta fu chiar lovit de copitele calului. Trei zile după aceasta, turbase cu totul ursul, mai ales când vedea roşu şi negru. După un interval de şase luni cumpărai un cal negru şi făcui o păpuşă mare îmbrăcând-o de sus până jos numai în roşu. După aceea lăsai ursul liber, scoţându-i botniţa. Îndată ce zări calul cu păpuşa roşie el se repezi asupra lor, sfâşie calul, iar păpuşa o făcu numai bucăţi. Acum, adăugă sir James cu linişte, mi se pare că ursul e destul de bine învăţat.

— Dar unde este ursul? Întrebă Will, care ascultase cu un mare interes povestirea stăpânului său.

— Îmblânzitorul a sosit ieri în satul Burton, care este la două leghe de aici, tocmai în apropierea pădurii unde va avea loc mâine vânătoarea.

— Ah! Acum încep să pricep, răspunse Will. Onoarea Voastră va potrivi astfel lucrurile, încât îmblânzitorul să dea drumul ursului tocmai în locul destinat vânătorii.

— Nu tocmai aşa, că toţi prietenii marchizului vor purta haine roşii şi s-ar putea întâmpla ca un altul să călărească pe un cal negru.

— Această observaţie era s-o fac Onoarei Voastre!

— Am prevăzut tot. Ştii că vulpea fuge de obicei prin stâncile Pick Gurdiane şi abia acolo este prinsă.

— Da, stăpâne!

— Ei bine, într-unul din tufişuri, îmblânzitorul va da drumul ursului.

— Dar, obiectă Will care părea cam tulburat, va ajunge marchizul primul la stânci?

— Aceasta va fi treaba ta.

— Cum?

— Ascultă-mă bine. În timpul şederii mele în Franţa am căpătat o reţetă minunată de la un negustor normand. Dacă amesteci o mână de mac cu orzul ce-l dai calului ameţeşte într-atât, încât peste un ceas de călătorie nu mai e în stare să stea pe picioare.

— Aceasta o ştiam şi eu stăpâne! Răspunse Will cu mândrie; pentru a afla acest secret, nu trebuie să mergeţi în Franţa.

— Dar ce crezi că ar face calul, dacă i-am pune sub şa un ţepuş?

— Ce să facă? S-ar înfuria, ar da din picioare şi în cele din urmă ar fugi spre stânci.

— Oh! Nu, răspunse sir James, e mai bine să învelim ţepuşul cu ceară, astfel încât să nu-l simtă calul decât după o alergare de un ceas.

Will privi cu mirare pe stăpânul său.

— Şi noi, urmă sir James, mâine seară vom intra la Kingstover.

— Da, răspunse Will; însă mai trebuie ceva.

— Ce?

— Să amestecăm macul în orz şi să punem ţepuşa sub şaua lui Neptun.

— O vei face tu. Noaptea de astăzi o vei petrece în Kingstover cu câinii şi caii noştri şi dacă eşti băiat deştept vei găsi un mijloc de a potrivi lucrurile.

— Aşa, da!

— Şi pentru că trebuie să treci prin satul Burton, poţi să duci şi instrucţiunile acestea îmblânzitorului.

— Onoarea Voastră poate să se încreadă în mine.

— Am în tine cea mai deplină încredere, zise sir James, care deja se vedea stăpân peste demnitatea şi milioanele nepotului său.

Către ora opt seara, Will mergea în pasul calului său de munte, mânând înaintea lui o turmă de câini tot aşa de slabi ca şi venitul stăpânului său.

În loc de a urma drumul cel drept, el apucă pe o potecă a pădurii îndreptându-se spre satul Burton unde şi ajunse numaidecât.

Locuitorii acestui sat erau nişte oameni liniştiţi şi se culcau devreme, însă în seara aceea, Will văzu o mulţime de bărbaţi şi de copii, care erau strânşi înaintea unei cârciumi.

Will, care era un adevărat scoţian, nu trecea niciodată pe lângă vreo cârciumă fără să nu intre şi să nu golească o cană cu bere.

Ajungând deci acolo, chemă un servitor, îl însărcină să-i ţină calul şi intră în cârciumă, unde îmblânzitorul juca cărţi.

Îmblânzitorul era un bărbat pitic, gros şi cu o constituţie puternică.

El privea cu curiozitate pe Will; acesta îi făcu un semn din ochi care însemna: eu sunt acela pe care-l aştepţi!

Will era cunoscut în cârciumă şi cârciumăreasa veni numaidecât să-l întrebe ce pofteşte.

— Dă-mi bere şi gin, răspunse el.

Will turnă două pahare de gin în cana cu bere şi se întoarse către îmblânzitor.

— De ce stă lumea înaintea cârciumii? Zise el.

— Domnule, răspunse îmblânzitorul, toţi vor să vadă animalele mele.

— Ce fel de animale?

— Hiene, tigri şi urşi.

— Ah! Răspunse Will, d-ta eşti acel îmblânzitor de animale despre care toată lumea vorbeşte!

— Da, domnul meu! Eu sunt acela; însă nu mi s-a dat voie să câştig bani aici.

— Nu ţi s-a dat voie?

— Până acum, nu; am trimis pe cineva la primar, dar nu mi-a adus răspunsul.

— Unde-ţi sunt animalele?

— În curte.

— Eşti bun să mi le arăţi?

— Bucuros, dar nu pot da nici o reprezentaţie.

— Nu face nimic, doresc să le văd numai.

Îmblânzitorul se sculă şi urmat de Will ieşi în curte.

— Eu vin din partea lui sir James, zise Will încet, pe când îmblânzitorul desfăcea scândurile de la colivia animalelor.

— Mi-am închipuit numaidecât, răspunse el. Mi-ai adus ordinele lui?

— Da! Sunt pentru mâine.

— Ah!

— Şi dacă vom izbuti în planul nostru, vei primi cele cincizeci de livre.

— Vom izbuti sigur!

— Ştii, urmă Will, unde sunt stâncile Pick Gurdiane?

— Cum să nu ştiu? M-am născut la trei leghe de acolo; va să zică locul acela s-a ales?

— Da!

— La ce oră?

— Ai face bine să pleci chiar la noapte!

— Am luat doi oameni în serviciul meu; ei nu ştiu nimic de exersarea ursului şi astfel nu avem să ne temem de nimic.

— Foarte bine zise Will; să vedem acum ursul.

Will se apropie de gratiile de fier; ursul începu să mormăie.

— La dracu! Puternic e, zise Will; câţi ani are?

— Opt ani!

— Şi, de când îl ai?

— De doi ani, mi se pare!

— De unde l-ai cumpărat?

— De la un ţigan, un fel de uriaş care îl adusese din India. Se îmbogăţise cu el. Atunci îl voi vinde şi eu când mă voi îmbogăţi.

— Nu cred, zise Will. Mâine o să-l omor.

— D-ta?

— Chiar eu, am pus gloanţe în carabina mea, numai în acest scop. Nu trebuie să existe nici cea mai mică bănuială. Noapte bună!

Îmblânzitorul închise colivia şi amândoi se întoarseră la cârciumă. Will mai ceru un pahar de bere şi aruncând doi şilingi pe masă încălecă şi urmă drumul spre Kingstover, unde sosi peste o jumătate de ceas.

Îmblânzitorul se sculă a doua zi dimineaţa pe la ora trei.

— Unde mergi, stăpâne? Întrebă servitorul care se trezise.

— Dobitocule, n-auzi că Tom zbiară?

Acesta era numele ursului.

— Dar el zbiară în toate nopţile, stăpâne.

— Dar nu ca astăzi!

— Ce o fi având?

— Se plictiseşte!

— Vrei să-l baţi?

— Nu, îl voi duce la plimbare.

— Păzeşte-te să nu-ţi scape!

— Lasă, îi voi pune botniţa!

După aceste cuvinte, îmblânzitorul se îmbrăcă şi ieşi în curte.

Animalele, care-l cunoşteau după pas, începură să urle. El fluieră şi îndată animalele tăcură.

— Tom, vino încoace!

Ursul se apropie şi se lăsă să-i pună botniţa şi lanţul de gât.

Toţi dormeau încă şi îmblânzitorul îl duse de lanţ afară din curte şi din sat, fără a întâlni pe nimeni. Ursul îl urmă ca un câine, până la stâncile Pick Gurdiane.

A doua zi dimineaţa, cei doi servitori ai îmblânzitorului se uitară uimiţi unul la altul. Soarele era demult pe cer şi stăpânul lor cu ursul nu se mai întorsese.

— Cred că i-a scăpat Tom, zise unul dintre servitori, care iubea foarte mult ursul.