Capitolul XIV.

Sir Robert auzi despre pericolul ce ameninţase pe fiica lui adoptivă.

Însă bătrânul gentleman n-avea să se teamă, căci murindu-i o nepoată în Scoţia, luase actul de botez al acesteia şi de atunci fata ţiganului se numea miss Ellen.

Cât pentru semnul de pe braţul ei, fusese şters de un ţigan izgonit, care servise ca marcator în trib şi pentru care intervenise sir Robert Walden, de a nu fi spânzurat.

Sir Robert însă crezu de cuviinţă a înlătura pe Nathaniel. Ca membru al parlamentului, protestând că un ţigan a insultat în persoana lui toată aristocraţia.

— Nathaniel fu condamnat să îndure cincizeci de lovituri de bici la Old-Bailly, în faţa închisorii Newgate.

Ellen nu minţise zicând lui Jean de Franţa: „În vinele mele curge sânge arăbesc şi acest sânge e plin de ură contra voastră”. Ellen ura din tot sufletul pe acel om, ce se pretindea tatăl ei.

Ea ajunse de dimineaţă la locul execuţiei, urmată de un servitor. Estrada execuţiei era deja pregătită. Însă pentru că supliciul nu începea decât la ora 10, nu era acolo nici călăul, nici ajutorul lui.

Ellen îngălbeni la aspectul acelei estrade îngrozitoare. În acest moment, ea uită toate maltratările ce le suferise de la acel ţigan şi uită insulta. Sir Robert, care făgăduise lui miss Ellen că va graţia pe condamnat, nu-şi ţinuse cuvântul. Ellen voia să ceară singură graţierea de la judecători în momentul când condamnatul va fi scos din închisoare.

Mulţimea era înghesuită în toată uliţa. Curiozitatea tuturor fu atrasă de un indian bătrân şi de o baiaderă. Bătrânul cânta cu o cobză, iar tovarăşa lui se învârtea, ţinând în mână o tamburină şi cântând nişte cuvinte neînţelese. Ellen se îndreptă spre ei.

Ea urma cu curiozitate mişcările baiaderei. Pe când o ploaie de monede curgea la picioarele ei, indiana rosti astfel într-o englezească stricată:

— Eu sunt Daď-Natha, fiica popilor, păzitoarea nenorocită a comorilor zeului Sivah. Fusesem condamnată a trăi sub pământ şi a păzi comorile zeului şi focul cel sacru. Ah! Comorile lui Sivah erau munţi de aur, de diamante şi rubine şi luminau ca ziua în acea peşteră întunecată. Eu le păzeam singură, gândindu-mă oare nu voi putea niciodată să mă bucur de lumina soarelui, nu voi putea iubi niciodată? Şi pe când vorbeam aşa, un bărbat dintre cei albi, fu destul de îndrăzneţ spre a pătrunde până la mine şi a-mi vorbi de amor.

— Daď-Natha! Strigă bătrânul indian, punând mâna pe umărul ei, ia seama!

— Las-o să vorbească, zise Ellen, care sta aplecată pe coama calului, ascultând cu seriozitate crescândă, istorisirea baiaderei.

Daď-Natha urmă:

— El era frumos şi eu îl iubeam! Dar era trădător, el nu voia amorul meu, ci bogăţiile zeului Sivah!

Ellen dădu o monedă de aur bătrânului, pentru a n-o întrerupe.

— Şi acest bărbat a răpit comorile zeului Sivah? Întrebă Ellen.

— Da!

— Cum era răpitorul?

— Era aproape copil, căci sunt şaptesprezece ani de atunci!

— Ah! Zise Ellen, şaptesprezece ani!

— Ochii lui străluceau ca stelele, faţa lui se asemăna bobocului de trandafir, dinţii lui erau albi ca mărgăritarul şi părul, negru ca noaptea întunecoasă.

— Şi tu-l iubeai?

— Da! Şopti indiana, acum, acum însă îl urăsc şi dacă am părăsit ţara soarelui ca să vin în ţara ceţei, aceasta am făcut-o numai ştiind că el s-a refugiat în Europa. Dar această Europă este mare şi eu îl caut de zece ani.

În sufletul lui miss Ellen se deşteptă bănuiala.

— Şi dacă l-ai revedea?

Baiadera, în loc de răspuns, scoase un pumnal.

— Vârful acestui pumnal, şopti ea, este înmuiat în otravă şi acel care va fi zgâriat numai, e ca şi mort.

— Unde şezi? Întrebă Ellen pe indiană.

— De ce mă întrebaţi? Zise baiadera mirată.

— Pentru că, cred că cunosc pe răpitor!

— Ah! Strigă baiadera sărind în sus şi apucând frâul calului, arată-mi-l fiică a Europei, arată-mi-l numai un minut, o secundă chiar şi voi face tot ce-mi vei porunci! Voi fi sclava d-tale; poţi să mă baţi chiar şi să mă omori.

— Unde şezi, repetă Ellen?

— În Wapping! La cârciuma „Cornului de aur”, răspunse baiadera.

— Bine! Te voi căuta!

Ellen voi să se depărteze, dar indiana scoase un ţipăt apucând-o de mână.

— Priveşte acolo! Acolo! Vezi acel bărbat… Are privirea lui de vultur!

Baiadera arăta pe un individ, ce-şi făcea loc prin mulţime, îndreptându-se spre locul execuţiei.

Ellen privi în partea arătată de baiaderă şi zări un bărbat îmbrăcat în haine de matroz, tot acela cu care se întâlnise pe pragul uşii şerifului.

— El e! Şopti ea, aşadar, nu m-am înşelat!

Şi aplecându-se la urechea baiaderei îi zise:

— Da! El e!

Baiadera dădu un ţipăt şi voi să se repeadă spre el, însă fu respinsă de mulţime.

— Lăsaţi-mă strigă ea, acolo e răpitorul comorii!

Dar nimeni nu ascultă vorbele ei şi mulţimea stătu pe loc.

Ochii tuturor erau aţintiţi la locul supliciului şi bărbatul zărit de baiaderă se pierdu prin mulţime.

Deodată se auzi un urlet. Ellen care voise să urmeze pe baiaderă, se ridică puţin pe calul ei.

Condamnatul apăru pe estradă.

Era dezbrăcat până la mijloc şi călăul îl legă de stâlp.

Atunci Ellen uită atât pe baiaderă cât şi pe Jean de Franţa şi alergă spre condamnat.

Ea însă nu putu pătrunde prin mulţime şi aşa fu nevoită să asiste la chinuirea tatălui ei. Scoase un ţipăt sfâşietor şi-şi puse mâna la ochi.

Nathaniel, bogatul argintar, acela a cărui prăvălie plină de aurării era admirată de toţi locuitorii Londrei, se zbătea ca un nebun în mâinile călăului, voind să rupă frânghiile ce îi tăiau carnea de pe braţele sale.

În sfârşit, fu legat bine şi călăul începu a-l lovi cu biciul.

La cea dintâi lovitură, condamnatul se zvârcoli, la a doua dădu un strigăt disperat, la a treia se zbătea de se mişca şi stâlpul, iar la a zecea, sângele începu a ţâşni.

Nathaniel urla ca o fiară şi fiecare strigăt pătrundea ca o săgeată în inima lui miss Ellen.

Dumnezeu o pedepsea în acel moment, arătându-i că omul bătut aşa de îngrozitor este tatăl ei.

La a douăzecea lovitură nu mai urla sărmanul Nathaniel; la a treizecea leşină şi atunci şeriful dădu ordin să-l lase.

Mulţimea începu să se mişte.

Ellen, disperată, fugi de acolo, apucând spre ţărmurile Tamisei.

I se dădu oţet lui Nathaniel, îi frecară părţile rănite şi el îşi reveni în fire.

— Mai ai puţină răbdare, sărmane om, zise călăul; vom fi gata numaidecât.

După aceea, ridică iarăşi biciul şi dându-i zece lovituri, Nathaniel leşină din nou; şeriful însă ordonă să i le dea şi pe celelalte.

La cea din urmă lovitură, Nathaniel îşi reveni în fire. Nebun de durere şi ură, ameninţă mulţimea cu pumnul, ca şi cum aceasta ar fi fost cauza suferinţei lui. Mulţimea însă îi răspunse printr-un hohot de râs.

Pentru mulţime Nathaniel nu era omul sărac, omul poporului, ci era bogatul Nathaniel, în ale cărui mâini curgea numai aur şi argint! De aceea nu-i ţinea parte.

Pe Nathaniel însă, după ce-l dezlegară şi i se dădură hainele şi şeriful îi zise „Nu eşti condamnat la închisoare, te poţi întoarce acasă”, îl cuprinse o spaimă nespusă.

Credea că mulţimea îl va omorî cu pietre sau îl va strânge de gât.

Punându-se în genunchi înaintea şerifului, îi zise cu o voce plângătoare:

— Vă rog din inimă duceţi-mă iar la închisoare!

La aceste cuvinte, mulţimea începu să zbiere din nou.

— Asta nu se poate! Răspunse şeriful; depărtează-te.

Nathaniel nu se mişca din loc.

— La dracu! Zise călăul, dacă nu vrei, atunci rămâi aici! Şi urmat de însoţitorii lui, părăsi estrada. Nathaniel însă sta tot acolo.

Atunci mulţimea se apropie din ce în ce de el şi unii săriră asupra lui, spre a-l arunca înfuriaţilor. Dar se opriră deodată la strigătul unui bărbat.

— La o parte! Faceţi loc!

Doi bărbaţi săriră pe estradă. La vederea lor, Nathaniel dădu un strigăt de surprindere.

Unul din ei era un uriaş cu părul mărunt, faţa arămie şi tare ca Hercule. Cel de-al doilea însă, era un june frumos, cu ochii scânteietori şi care părea că are o putere asupra mulţimii.

Acesta era Jean de Franţa, iar celălalt Samson. Jean de Franţa ţinea în mână un topor de marinar.

— Faceţi loc! Repetă Samson care sări în mijlocul mulţimii.

Mulţimea se dădu la o parte, graţie toporului lui Jean de Franţa.

Samson luă pe spate pe Nathaniel aproape leşinat.

Nu departe, aştepta o trăsură. Samson aşeză în ea pe Nathaniel, Jean de Franţa se urcă şi el, iar uriaşul se sui pe capră dând bici cailor.

— Nu te întrista, zise Jean de Franţa lui Nathaniel. Vei fi răzbunat!