Capitolul XIII.

Trecuseră două zile. Miss Ellen vorbea cu servitoarea ei care îi pregătea o rochie, când un fecior intră, ţinând în mână o cutiuţă de santal, frumos lucrată.

— Ce e asta? Întrebă ea mirată.

— O cutie ce a fost adusă de un necunoscut, care a lăsat-o în coridor şi s-a depărtat numaidecât!

Ellen, deşi primise de mai multe ori în ascuns buchete de flori, nu crezu că cineva poate să fie aşa de cutezător ca să-i trimită un buchet de valoare, precum părea a fi cutiuţa.

Primul ei gând era de a-l da în mâna autorităţilor, însă curiozitatea o opri.

— Lasă cutia aici, zise ea feciorului.

Apoi, după ce rămase singură, o deschise.

Înăuntru se afla pe o perniţă de atlas albastru, un buchet de briliante. Alăturea era un petic de hârtie. Ellen îl luă tremurând şi citi aceste cuvinte: „Cine vrea, poate!”

— Bine! Zise Ellen aruncând hârtia în cutie. Trebuie să aflu cine e acel duce, sau obraznic milionar care-mi trimite acest buchet. Ah! Nu voi da o dezminţire acestor cuvinte. Vreau şi pot!

Atunci băgă de seamă că stă scris pe broasca cutiei: Jonatan legător, în Regens Street, 117.

Miss Ellen luă cutia cu dânsa şi chemă pe slujnica ei.

— Jenny! Îi zise ea, vino cu mine; îmbracă-te repede!

Peste câteva minute Ellen şi slujnica ei se duceau spre prăvălia lui Jonathan.

Acolo găsiră o fată frumoasă. Ellen se apropie de dânsa şi o întrebă:

— Domnişoară, din prăvălia d-tale vine această cutie?

— Da.

— Poţi să-mi spui cui ai vândut-o?

Fata deschise un registru mare şi-l răsfoi.

— Cutia a fost cumpărată ieri, de argintarul Nathaniel, ce stă pe marginea Tamisei.

Auzind acest nume, Ellen tresări. Însă se gândi că nu poate fi vorba de sărmanul ţigan ce-şi câştigă pâinea cu o veveriţă şi, mulţumind fetei, se depărtă urmată de Jenny.

Când ajunseră în prăvălia lui Nathaniel, ele găsiră numai o calfă.

— D-voastră sunteţi d-l Nathaniel? Întrebă Ellen.

— Nu domnişoară, însă dacă voiţi să-i vorbiţi…

— Da, da! Voiesc să-i vorbesc.

— Mă duc să-l chem.

Nu mult după aceea, intră Nathaniel. Îndată ce-l zări, Ellen rămase încremenită, mai, mai să leşine! Recunoscuse pe tatăl ei.

Dar femeile sunt de o mie de ori mai tari în situaţii critice. Zâmbetul nu dispăru de pe buzele ei.

— Cu ce voi avea onoare să vă servesc doamnă? Zise el.

— Cu nimic, răspunse Ellen făcând semn lui Jenny să scoată cutia.

Deodată Nathaniel tresări şi privi cu aviditate pe fată.

— Ce fel! Zise el. Tu eşti Topsy? Dar eşti mai frumoasă decât o regină şi vezi, te-am luat drept o lady.

— Mi se pare că greşeşti, domnule, răspunse Ellen cu mândrie. Eu nu sunt acea Topsy, cu care pari aşa de familiar.

— Obraznicule, zise Jenny, cutezi să vorbeşti aşa cu nepoata lui sir Robert Walden?

— Eşti fiica mea, zise Nathaniel, apropiindu-se de Ellen.

— Înapoi! Zise Ellen retrăgându-se.

— Da, da, eşti copila mea, repetă Nathaniel. Sir Robert Walden? Da, aşa se numea gentlemanul care a cumpărat-o acum cincisprezece ani la Calcuta!

Ellen dădu din umeri.

— Acest om îşi pierde minţile, zise ea către calfă.

— Zic că eşti fata mea… o zic şi pot s-o dovedesc.

Ellen vru să se depărteze, dar Nathaniel, punându-se în pragul uşii începu să strige atât de tare, încât o mulţime de oameni se adunară în faţa prăvăliei

— Da! Da! Repetă el, adresându-se mulţimii: priviţi această fată frumoasă, această lady! Ei bine, ea e fiica mea… fiica mea care mi-a fost răpită!

Jenny, curajoasă ca o irlandeză, încercă să apere pe stăpâna ei şi să-i facă drum prin mulţime, dar un bărbat de o statură herculeană, o apucă de braţ şi o împinse în prăvălie.

— Lasă mai întâi să vorbească Nathaniel, zise el cu o voce răguşită.

— Da! Da! Strigă mulţimea, lăsaţi-l să se explice.

— Voi dovedi! Voi dovedi, că aşa e cum zic! Urlă Nathaniel.

— La şerif! La şerif, striga mulţimea.

Atunci, Ellen întorcându-se către acea mulţime înfuriată, le zise:

— Aşa! Să mergem la şerif! Acolo îmi va fi uşor să dovedesc că acest om este un înşelător şi un mişel.

— Minţi! Urlă Nathaniel.

— Mă numesc Ellen, urmă ea liniştită. Sunt nepoata lui sir Robert Walden şi m-am născut în suburbia Sf. Paul.

Miss Ellen era aşa de liniştită încât mulţimea începu a se îndoi şi mulţi trecură de partea ei.

Ea se adresă unui ofiţer de marină care sta mai aproape de dânsa.

— Domnule! Te rog dă-mi braţul şl du-mă până la şerif.

Ofiţerul se apropie şi salutând, oferi braţul tinerei femei.

— Da! Da! Să mergem, mica mea Topsy! Zise Nathaniel cu o voce triumfătoare.

Ellen însă se apropie de el şi aruncând o privire dispreţuitoare îi zise:

— Te opresc să-mi vorbeşti până ce nu se va dovedi că sunt fiica d-tale şi fă bine să nu-mi dai alt nume decât acela ce-l port.

Biroul şerifului nu era departe de prăvălia argintarului.

Mulţimea se luă după miss Ellen şi Nathaniel.

Şeriful era un bărbat rece, dar drept. El ascultă toate plângerile lui Nathaniel şi răspunsul energic al d-şoarei Ellen; după aceea magistratul zise lui Nathaniel.

— Cum poţi să dovedeşti că d-şoara Ellen Walden se numeşte Topsy şi că este fiica d-tale?

— Lesne o voi dovedi.

— Sper şi eu, zise şeriful, căci altfel ştii ce te aşteaptă!

Nathaniel tresări.

— Dacă vei putea dovedi că d-şoara Ellen este fiica d-tale, urmă şeriful, atunci ea îţi va fi redată.

— Ea va şedea în prăvălia mea! Zise Nathaniel.

Ellen zâmbi.

— Însă dacă se va dovedi contrariul, continuă magistratul şi că ai adus o insultă unei femei din aristocraţie, atunci legea te va pedepsi cu asprime: vei plăti o sută de guinee amendă şi vei primi cincizeci de lovituri de bici din mâna călăului.

O groază nespusă cuprinse mulţimea şi Nathaniel se încruntă.

— Stărui în cererea d-tale? Întrebă şeriful.

Nathaniel stătu nehotărât câteva minute.

— Dacă acest om nu stăruie, zise Ellen, îl voi ierta.

— Stărui! Zise Nathaniel cu hotărâre.

— Arată-ţi dovezile, zise magistratul.

— Domnule, începu Nathaniel, eu sunt ţigan din naştere! Toţi membrii tribului nostru poartă un semn uniform.

— Ce fel de semn?

— Un mic triunghi făcut cu o culoare care nu se şterge niciodată. Topsy are acest semn pe braţul stâng.

Un murmur confuz se auzi prin mulţime; şeriful privi pe Ellen care tot sta liniştită.

— Domnule, zise Ellen, dacă-mi făgăduiţi că veţi aplica toate pedepsele cuvenite acestui om, atunci, vă voi arăta braţul meu spre a vă dovedi cât de neadevărate sunt spusele lui.

— Vă jur că voi face dreptate, răspunse şeriful.

Atunci Ellen privi printre cei care o înconjurau şi zărind o femeie care era mai bine îmbrăcată, îi zise:

— Ajută-mă, te rog.

Femeia se apropie. Ellen întinzându-i braţul, ea desfăcu rochia şi ridică mâneca până la umăr. Atunci veniră Nathaniel, şeriful şi doi martori.

Nathaniel tremură şi i se păru că i s-a pus un văl roşu dinaintea ochilor. Braţul lui miss Ellen era alb ca zăpada, nu se vedea nici un semn, nici chiar vreo urmă care să arate c-ar fi existat vreodată un semn.

— Acesta e un mincinos zise magistratul, reluându-şi locul.

Mulţimea scoase un strigăt de ură, iar Ellen întrebă pe şerif cu demnitate:

— Sunteţi încredinţat, sir?

— Da, miss Walden! Răspunse acesta cu respect.

Atunci şeriful se adresă către doi agenţi poliţieneşti:

— Legaţi pe acest om şi duceţi-l la Newgate!

Mulţimea începu să aplaude pe miss Ellen, care se depărta triumfătoare. Când însă trecu pragul casei şerifului, se întâlni cu un bărbat ce purta o barbă mare şi era îmbrăcat în haine de matroz.

Ea îl privi cu atenţie şi recunoscu pe Jean de Franţa.

— Ah! Se gândi ea. Acum înţeleg! Aceasta a fost răsplata loviturii de bici!

Şi aruncând o privire mândră asupra lui, se depărtă.