Capitolul I.

La câteva zile după plecarea de la Londra a lui sir Robert Walden, într-una din acele seri cu ceaţă groasă, care nu se întâlneşte decât pe malul Tamisei, o caleaşcă a poştei traversa cartierul Strand, cu mare tapaj. Aceasta era trasă de patru cai negri, condusă de doi vizitii în pantaloni roşii şi, pe locul din spate, stăteau doi lachei cu cuţite de vânătoare şi pălării cu pene. Acest echipaj luxos, dezagreabil, se deplasă de-a lungul arterei principale a cartierului Strand pentru câteva minute, apoi se grăbi sub arcadele răsunătoare ale hotelului Hanovra – cel mai mare şi cel mai confortabil dintre hotelurile din Londra. Era un prinţ, un ambasador sau un nabab? Trebuia să fie cineva de rang înalt pentru a conduce acest echipaj. La sunetul clopoţeilor şi al biciului postilonilor13, hotelierul veni în fugă în întâmpinarea acestui oaspete, cu armata lui de valeţi şi ajutoarele de la bucătărie. Unul dintre lacheii cu pene, deschise uşa şi coborî cu multă eleganţă marchepied14-ul. Apoi, văzură ieşind din trăsura poştei un om acoperit cu bijuterii, îmbrăcat cu prost gust ca şi mijlocul său de transport, care se sprijini lovind solul cu un baston cu capătul sub forma unui măr de aur.

„Sigur este un om care trebuie să aibă multe milioane”, gândi hotelierul.

Acest personaj era brunet, cu pielea aproape măslinie; avea părul şi barba foarte negre; el spuse câteva cuvinte cu un accent meridional dintre cele mai pronunţate, dar într-o engleză destul de pură, şi anunţă că vrea să aibă cel mai frumos apartament al hotelului, adăugând că el va plăti ca un prinţ. Hotelierul i-a dat titlul de „Alteţă”, la faţa locului, şi se plecă până la jumătate pentru a primi ordinele. În acelaşi timp, unul dintre lacheii cu cuţit de vânătoare simţi că este de datoria sa de a refuza stăpânului hotelului titlurile şi calităţile ilustrului personaj care le-a făcut onoarea de a cere să fie găzduit la hotelul Hanovra. El a anunţat că stăpânul său, Don Pedro y Rentes y Sandoval y Lucienda da Sylvanah Pepol, grande de Spania, se întorcea dintr-o excursie de la Polul Nord. Valetul adăugă:

— Nobilul meu stăpânul are atât de multe milioane încât nu le ştie numărul.

Din acel moment, hotelul din Hanovra intrase în revoluţie. I-au neglijat pe ceilalţi chiriaşi ai săi pentru a se ocupa numai de Don Pedro y Rentes y Sandoval y Lucienda da Sylvanah Pepol, grande de Spania, etc., etc.

Şi, cum lacheul era vorbăreţ, el îi destăinui hotelierului, în timp ce nobilul său stăpân îşi schimba costumul intenţionând să facă o baie, că Don Pedro era purtătorul unei scrisori de credit al casei Brixworth & fils, cea mai bogată bancă a oraşului.

Lacheul spusese adevărul pentru că, după ce-şi termină baia şi-şi schimbă hainele, nobilul hidalgo ceru o pană şi cerneală şi scrise la MM. Brixworth & fils, pentru a i se elibera valoarea unui cec pe care îl avea asupra sa. Chiar proprietarul însuşi, se însărcină de a duce acel bilet la casa bogaţilor bancheri.

După ce hotelierul le povesti despre persoana şi fasoanele princiare ale lui Don Pedro y Rentes y Sandoval, etc, etc., aceşti domni au crezut ca era de bun gust să nu aştepte o vizită a acestui hidalgo, ci, dimpotrivă, să se ducă ei acasă la el cu portofelul umflat de bancnote. Chiar d-l Charles Brixworth-tatăl a fost cel care a mers la hotelul Hanovra. Îl găsi pe Don Pedro culcat pe o canapea, jucându-se cu brelocurile ceasornicului său cu montură din rubine strălucitoare. Don Pedro îl primi pe d-l Brixworth cu o demnitate rezervată.

— Domnule, spuse el, eu sunt purtătorul unei scrisori de credit pentru banca d-voastră, care mi-a fost emisă de către banca Nunez, Alvar & Co de la Madrid.

— Suma este semnificativă? Întrebă d-l Brixworth.

— Cinci mii de livre.

O amintire păru că-i trece prin minte bancherului.

— Ah! Spuse el, Excelenţa Voastră ne-a anunţat, într-adevăr, prin intermediul corespondenţilor noştri din Madrid.

Don Pedro îl aprobă.

— Dar s-a întâmplat în urmă cu aproape doi ani? Continuă d-l Brixworth.

— E adevărat, spuse Don Pedro.

— Şi niciodată scrisoarea de credit nu ne-a fost prezentată.

Don Pedro zâmbi. D-l Brixworth continuă:

— Corespondenţii noştri, prin notificarea pe care ne-au trimis-o, ne-au spus că Don Pedro y Rentes va debarca, probabil, în Scoţia, terminându-şi călătoria prin Englitera, la Londra.

— Deci, corespondenţii d-voastră au spus adevărul, răspunse spaniolul; dar ei nu au luat în calcul războiul din America şi fantezia care m-a cuprins să mă îmbarc la Bristol şi să particip la două sau trei bătălii pe malul lacului Ontario.

Vorbind aşa, Don Pedro îşi scoase portofelul, îl deschise şi scoase cu răceală scrisoarea de credit de la casa Nunez, Alvar & Co sub ochii domnului Brixworth. Documentul era în ordine: cele două semnături erau acolo. Bancherul deschise, la rândul său, portofelul şi plăti. Când acest lucru se termină, Don Pedro scutură bancnotele şi îi spuse d-l Brixworth:

— Îl cunoaşteţi pe lordul Clive!

— Ducele?

— Am o scrisoare de recomandare pentru el.

— Îl cunosc, într-adevăr, răspunse bancherul dar mă îndoiesc că Excelenţa Voastră îl va găsi la Londra.

— Ah! Spuse Don Pedro cu ciudă.

— A trebuit să plece în această dimineaţă, spuse d-l Brixworth, la castelul său din Lancastershire.

— În această dimineaţă?

— Cel puţin asta e ceea ce le-a spus, aseară, prietenilor săi de la clubul Frumoşilor.

La auzul numelui clubului Frumoşilor, Don Pedro tresări.

— Să înţeleg că faceţi parte din acest club?

— Da, răspunse d-l Brixworth. Poate Excelenţa Voastră doreşte să fie prezentată?

— Exact.

— Dacă Excelenţa Voastră, continuă bancherul, vrea să se mulţumească de sprijinul meu umil, în absenţa ducelui de Clives?

— Oh! Dar cu multă plăcere, spuse Don Pedro.

— Deci, mă pun la dispoziţia Excelenţei Voastre.

Don Pedro îi mulţumi d-lui Brixworth, fără a-şi pierde tonul său de demnitate rezervată şi stabili o întâlnire pentru seara la nouă şi jumătate. Bancherul trebuia să vină cu trăsura şi să-l însoţească. După ce d-l Brixworth plecă, Don Pedro rămase singur. Apoi, el se ridică şi merse să se uite în oglindă.

— Pe cuvânt de onoare, şopti el într-o excelentă limbă engleză, m-am transformat complet; voi fi spânzurat imediat dacă cineva m-ar recunoaşte la clubul dex Beaux.

Apăsă soneria.

— Trimiteţi-l pe intendentul meu, spuse el unui valet al hotelului care se prezentase.

Două minute mai târziu, unul dintre cei doi vânători cu pene, cel care îi puse în temă pe oamenii hotelului despre titlurile şi calităţile nobilului său stăpân, sosi şi salută cu respect. Era un bărbat grăsuţ, cu părul negru şi rar, cu faţa la fel de măslinie ca a lui Don Pedro. După ce închise uşa, lacheul îl privi pe stăpânul său cu un aer de nelinişte.

— Ei bine, spuse el, a plătit?

— Da, fără îndoială.

— Şi nu a manifestat nici o lipsă de încredere?

— Niciuna; mă va prezenta în seara aceasta la clubul Frumoşilor.

— Bravo! Este adevărat, credeţi-l pe Will, murmură intendentul de culoare măslinie, că este o deosebire foarte mare între domnul Don Pedro y Rentes şi onorabilul sir James, fiul cel mai mic al nobilei case d'Asburthon.

— O deosebire la fel de mare, spuse Don Pedro, ca cea care există acum între Will, picherul, şi vrednicul intendent Bolivar.

Will-Bolivar se înclină în faţa lui sir James-Don Pedro, pe care deja i-aţi recunoscut, cele două canalii care au venit graţie documentelor nefericitului gentilom spaniol pe care-l asasinaseră, jucând un nou rol în capitala celor trei regate. Will-Bolivar se aşeză cu familiaritatea unui slujitor indispensabil:

— Onoare Voastră îmi va da dreptate, spuse el, că eu îmi joc rolul destul de bine.

— Foarte bine, Will.

— Prin urmare, Onoarea Voastră mă face să cred în bunăvoinţa sa de a mă iniţia ceva mai mult în proiectele sale.

— Cum! Spuse sir James, dar ceea ce îmi ceri este foarte rezonabil, curajosul meu Will.

— Şi eu mă gândeam la acelaşi lucru, Onoarea Voastră, răspunse Will.

— Deci, spuse sir James, din moment ce vrei să vorbim, să vorbim, dragă Will.

— Vă ascult, Onoarea Voastră.

Don Pedro-Sir James spuse:

— Există o zicală care spune: „La sfârşit vei obţine beneficiile”. Ceea ce poate însemna la fel de bine: „Acela care nu a reuşit de la început, în cele din urmă va reuşi, atunci când el este tenace şi insistent”.

— Sunt de acord, Onoarea Voastră.

— Deci, în Scoţia cu ursul, în Londra, cu căpitanul Maxwell, la fortul St. George cu revolta trupelor, nu mi-a reuşit.

— Din păcate! Oftă Will.

— Aceasta s-a întâmplat pentru că am contat mai mult pe alţii decât pe mine.

— Este foarte posibil, şopti fostul picher.

— Acum, continuă falsul Don Pedro, voi acţiona singur şi voi reuşi.

— Dar ce aveţi de gând, Excelenţa Voastră?

— Aminteşte-ţi de terier?

— Câinele terier?

— Da, cu siguranţă. Săraca bestie! El nu a avut timp să digere bucata de pâine pe care i-a aruncat-o Onoarea Voastră.

— Ei bine! Marchizul Roger d'Asburthon va muri în acelaşi mod.

— Permiteţi-mi, spuse Will, există ceva ce nu pricep.

— Ce anume?

— Onoarea Voastră este mort, destul de mort.

— Bah!

— Există un certificat de deces în arhivele de război, semnat de toţi ofiţerii din fortul St. George şi care indică faptul că în timpul luptei, Onoarea Voastră a fost lovit de două gloanţe şi a căzut plin de sânge în lacul Erie unde s-a înecat.

— Îţi voi povesti, atunci când va fi momentul potrivit, cum m-am salvat de la înec, ceea ce este adevărat. Mai mult decât atât, continuă sir James, doar nu crezi că m-aş fi arătat lumii, a doua zi după moartea marchizului şi să strig pe acoperiş: „Eu sunt cel mai tânăr d'Asburthon, unicul moştenitor al marchizului”?

— Acesta ar fi fost cel puţin imprudent, remarcă Will.

— Da, cu siguranţă, spuse sir James. Eu voi avea răbdare, voi aştepta ca regele să intre în posesia proprietăţilor marchizului, în absenţa unui alt moştenitor, şi îmi voi face apariţia într-un moment oportun, trei luni mai târziu.

Will îşi scărpină o ureche:

— Pot să vă mai spun ceva, Onoarea Voastră?

— Vorbeşte.

— Dacă se va dovedi celor trei regate că sir James Asburthon nu este mort, săracul Will va fi forţat… să restituie vechiul castel d'Asburthon?

— Idiotule! Spuse sir James, tu vei avea vechiul castel d´Asburthon şi zece ferme din apropiere.

— Ah! Murmură Will cu un accent emoţionat al unei recunoştinţe anticipate, ştiam că Onoarea Voastră este cel mai generos dintre oameni!

— Gata cu complimentele, zise sir James, şi îmbracă-mă; un grande spaniol nu poate fi îmbrăcat ca un simplu moşier scoţian; vreau să am diamante pe toate degetele!

— Putem face lucrurile în mod convenabil, şopti Will pe un ton batjocoritor; cele cinci mii de livre ale acestui nefericit Don Pedro y Rentes y Sandoval y Lucienda da Sylvanah Pepol ne vor permite, sper, să aşteptăm cu răbdare moştenirea vărul vostru iubit, marchizul Roger d'Asburthon.

Şi Will se ocupă de toaleta stăpânului său.