Capitolul II.

În timp ce grandele de Spania, Don Pedro y Rentes, era pe cale de a merge la club, miss Ellen, nepoata lui sir Robert Walden, era singură în dormitorul său, la culcare, angajată într-o meditaţie profundă.

„Unchiul meu este plecat, spuse ea, şi aici am terenul liber, dar trebuie să mă grăbesc, pentru că baronetul nu este omul care să rămână mult timp în Scoţia; şi dacă eu nu voi deveni marchiză d'Asburthon în opt zile, nu voi mai fi niciodată. Roger încă mă iubeşte, Lionel, de asemenea; doar că unul este încă în pat din cauza bolii sale, şi mă tem să-l văd din nou… Pe care să-l aleg?”

Ultimul eşec înregistrat de miss Ellen îi insuflase această indecizie, încă oscila între Roger şi Lionel. Puţin îi păsa că primul era un bastard, dacă pentru lumea întreagă era considerat marchizul d'Asburthon. Dar ceea ce înclina balanţa în favoarea lui Lionel era această protecţie misterioasă a ţiganilor care plana asupra lui Roger.

„Aceşti ţigani, îşi spunea ea, au moştenit ura lui Osmany pentru mine. Dacă mă căsătoresc cu Roger, ei mă vor pierde mai devreme sau mai târziu.”

Raţionamentul lui miss Ellen era corect. Dar un lucru o speria; erau douăsprezece zile de când Lionel se luptase cu Osmany, douăsprezece zile în care el nu îi dăduse lui miss Ellen nici un semn de viaţă. Cu toate acestea, miss Ellen ştia că rana era uşoară. În fiecare zi ea afla noutăţi despre el, în fiecare zi, doamna Cecilia îi răspundea cu multă afecţiune, dar Lionel păstra o tăcere plină de încăpăţânare. Această tăcere paralizase oarecum proiectul îndrăzneţ al ţigăncii.

Era ora zece seara. În timp ce tânăra reflecta astfel, se auzi o bătaie uşoară la uşă.

— Intră! Spuse ea.

Era acel valet devotat căruia miss Ellen îi încredinţase deja multe misiuni, inclusiv cea de a o răpi pe Cynthia, şi care conducea poliţia sa misterioasă.

— Ce ai acolo? Spuse ea văzându-l că intră.

Valetul puse un bilet pe masă, salută şi se retrase fără să spună vreun cuvânt. Miss Ellen luă biletul şi recunoscu scrisul lui Lionel. Inima începu să-i bată, în timp ce rupea sigiliul.

Biletul nu conţinea decât aceste cuvinte: „Trebuie să te văd în această seară.”

Miss Ellen sună, valetul reveni; ea scrise lui Lionel aceste trei cuvinte: „Vino, sunt singură.”

— Du-te, spuse ea, şi să faci în aşa fel încât doamna Cecilia să nu afle nimic.

Noi ştim că doamna Cecilia şi fiul ei locuiau în apropiere de hotelul lui sir Robert Walden. Dar valetul lui miss Ellen nu trebuia să meargă la casa în care locuiau. Lionel, înfăşurat în mantia lui, se plimba la câţiva paşi în faţa hotelului Walden. El citi răspunsul lui miss Ellen, apoi îl urmă pe valet la faţa locului. Miss Ellen îşi regăsi în câteva secunde surâsul, privirea melancolică şi frumuseţea îmbucurătoare. Atunci când Lionel intră, el văzu tânăra de la început, cu ambele mâini întinse spre el. În acelaşi timp, valetul care-l însoţea se retrase cu discreţie.

— În sfârşit! Murmură miss Ellen, în sfârşit! Iată-te…

Şi ea îi întinse frumoasa sa mână, dar Lionel nu i-o luă; tânărul bărbat era palid ca o fantomă, iar ochii săi aruncau o privire sălbatică.

— Îmi cer scuze, spuse el, că m-am prezentat la această oră, cred că a apărut o necesitate urgentă…

— O, Dumnezeule! Spuse miss Ellen, cum mă priveşti… cum îmi vorbeşti.

— M-am temut chiar, spuse Lionel cu o amărăciune batjocoritoare, să nu deranjez unele conversaţii dulci.

— Lionel!

Accentul pe care-l puse miss Ellen pe acest singur cuvânt, îl făcu pe tânăr să tresară.

— Lionel! Lionel! Repetă miss Ellen, de ce mă priveşti atât supărat? De ce discursul este scurt şi dur? Nu mă mai iubeşti?

Şi vocea ei era mângâietoare; un nor trecu înaintea ochilor lui Lionel, urechile se umplură de zgomote confuze, inima îi bătea în piept cu putere. Dar el domină această emoţie şi răspunse cu un calm mincinos:

— De ce te-aş mai iubi, domnişoară?

Ea ţipă şi-l fixă cu o privire uluită.

Lionel continuă:

— De ce te-aş iubi? Nu mă iubeşti!

— Oh!

— Tu, care m-ai înşelat în mod ruşinos!

De data aceasta, miss Ellen îşi îndreptă spre el privirea ei înflăcărată:

— Minţi! Spuse ea.

Şi accentul fusese atât de clar, atât de sincer, cu ochii scânteietori şi plini de îndrăzneală că Lionel făcu un pas înapoi, îngăimând câteva cuvinte neinteligibile.

Tânăra continuă:

— Te-am aşteptat şi nu ai venit; a doua zi am aflat că te-ai bătut în duel.

— Şi ştiai bine cu cine? O întrebă batjocoritor Lionel.

Miss Ellen tăcu.

— M-am luptat, continuă Lionel, cu un bărbat pe care-l iubeşti… şi care a intrat aici… împreună cu marchizul Roger!

Miss Ellen ridică din umeri.

— Eşti nebun! Spuse ea, niciodată n-a intrat aici marchizul Roger.

Dar, Lionel, orbit de gelozie, întoarse capul şi răspunse cu o voce scăzută:

— Eu nu te mai cred!

De data aceasta, nepoata lui sir Robert Walden redeveni ţigancă; acest sânge fierbinte pe care-l moşteni de la părinţii săi începu să dea în clocot, şi un fulger îi ţâşni din ochi.

— Ieşi afară! Spuse ea, văd că ai venit să mă insulţi!

Şi gestul ei fusese atât de convingător că Lionel, pierdut, se îndreptă spre uşă. Când era pe cale de a trece pragul, el se opri totuşi privind-o pe miss Ellen implorator; dar tânăra care ţinea în continuare mâna întinsă, repetă:

— Pleacă!

Lionel apoi fugi în timp ce murmura cu un accent de nebunie furioasă: „Trebuie să-l omor pe marchiz!”

De la primirea în clubul Hermina, Roger fu cuprins de o nelinişte vagă, o stare de disconfort nedefinită. Întâmplarea stranie care se petrecu sub ochii săi era în mod constant în gândurile sale. De mai multe ori o revăzu în vis. El îşi reaminti cum i se aruncase în faţă numele de „ţigan”; auzea mereu în urechi ţipetele acelei femei care pretindea a fi mama sa şi, în cele din urmă, un lucru îl nedumerea: acea apariţie a lui Bolton. În ziua care urmă acelei nopţi în care chirurgul apăru ca deus ex machina15, Roger primi un bilet, pe care erau scrise următoarele cuvinte: „Domnule marchiz, Am aflat că bătrâna mea mamă este pe patul de moarte. Permiteţi unui fiu dezolat să alerge unde datoria îl solicită imperios.

Bolton.”

După ce dădu crezare scrisorii, Roger începu să se îndoiască. Nu cumva chirurgul Bolton evita să-i dea o explicaţie despre faptul că s-a mutat? Această suspiciune pătrunse ca o otravă subtilă în inima marchizului şi, o dată, se trezi brusc din somn, cu sudoarea pe frunte, sub greutatea unui coşmar oribil. În visul său, îi apăreau Bolton, Cynthia şi Osmany întinzând mâinile spre el zicând: „Tu eşti un ţigan, fiul acestei rase prigonite de societate.”

În această zi, afectat de o apăsare sufletească extraordinară, marchizul comandă trăsura şi ceru să fie dus la Bedlam.

„Vreau s-o revăd pe această femeie care a pretins că este mama mea!” gândi el.

Şi ceru să vorbească cu directorul. Toate uşile s-au deschis înaintea unui pair al Engliterei. Directorul veni în fugă.

— Domnule, spuse marchizul, îl aveţi angajat în serviciu spitalului pe chirurgul Bolton?

— Nu, Onoarea Voastră.

— Cum! Doctorul Bolton nu este angajat al spitalului Bedlam?

— În nici un caz.

— Ce ciudat! Murmură Roger.

Apoi continuă:

— A fost adusă aici, în urmă cu opt zile, o femeie cu numele Cynthia?

— Nu ştiu, spuse directorul, avem nouă femei prezente aici. Cu toate acestea, voi consulta registrul de intrări. Ce vârstă are aceasta femeie?

— Aproximativ patruzeci de ani şi este foarte frumoasă.

— Care este nebunia ei?

Roger ezită o clipă şi, aproape în şoaptă:

— Ea pretinde a fi mama mea.

— Oh! Domnule marchiz, spuse directorul, vă pot asigura că dacă o nebună de acest gen ar fi fost înscrisă în spitalul Bedlam, aş fi fost avertizat.

Roger era palid, o transpiraţie rece îi acoperea fruntea. Directorul făcu o verificare în registrul de intrări; nicăieri nu a putut găsi vreo urmă a ţigăncii Cynthia. Marchizul reveni acasă, mult mai supărat şi mai neliniştit.

„Ar putea această femeie să spună adevărul?” murmură el.

Şi apoi el se gândi la această protecţie misterioasă a persoanei sale de către acest om ciudat, numit Osmany, şi pe care-l găsise pe drumul său de fiecare dată când un pericol îl ameninţase; la acel semn pe care, în cele din urmă, a fost determinat să îl şteargă de pe braţul lui. Roger petrecu trei zile închis în casa lui, fără să primească vizite, visând doar la miss Ellen.

„La ce bun să o revăd, gândi el, dacă această femeie a spus adevărul, dacă sunt ţigan?”

Lui Roger îi era ruşine de el însuşi; el nu îndrăznea să meargă la club şi a scris locotenentului-colonel al regimentului său pentru a-l ruga să preia comandamentul pentru câteva zile. În cele din urmă el îl căută pe Osmany peste tot, dar nababul era de negăsit.

În acea seară, marchizul Roger era singur, căzut în cele mai triste gânduri, atunci când se anunţă căpitanul Lionel. Roger scoase un strigăt. După ce aflară că iubesc aceeaşi femeie, cei doi tineri se evitau cu grijă, sfătuiţi în acest sens de miss Ellen care reuşise să convingă pe fiecare dintre ei, că el era cel iubit. Dar, în starea sufletească deplorabilă în care se afla Roger, vizita lui Lionel putea să-l scoată din problemele sale, şi nu-şi aminti decât un singur lucru, faptul că Lionel era prietenul lui.

— Să intre! Spuse el.

Lionel intră cu un pas sigur, cu pălăria în mână, ca un soldat care are o atitudine respectuoasă în prezenţa superiorului său, dar paloarea feţei, strălucirea febrilă din ochii lui contraziceau acest calm aparent.

Roger înţelese la faţa locului că la el venise, de fapt, un inamic, după cum îi izvora din adâncul inimii acest elan de afecţiune pe care-l trădau buzele.

— Milord, spuse Lionel, am venit să prezint Excelenţei Voastre demisia mea din funcţia de căpitan al dragonilor regelui.

— Ah! Spuse Roger.

— Momentul este prost ales, fără îndoială, continuă Lionel, cu un calm care ascundea o furtună.

— Aşa este, spuse Roger.

— Dar Excelenţa Voastră îmi va scuza insistenţa.

— Ah! Spuse Roger, vă grăbiţi, domnule?

— Foarte grăbit, milord.

— Ah! Şi îmi permiteţi să vă întreb de ce?

— Dar, spuse Lionel cu răceală, pentru că vreau să lupt cu superiorul meu, iar eu nu pot face acest lucru atâta vreme cât voi fi sub comanda lui.

Roger se încruntă.

— Ei bine! spuse el, accept demisia d-voastră. Dar acum, vorbeşte, domnule, cu cine vrei să-ţi încrucişezi sabia?

— Cu d-voastră, milord.

— Ah! Asta este… cu mine…

— Da, milord, vreau să-mi iau revanşa.

— Revanşa d-tale?

— Sper, zise Lionel, că Graţia Voastră nu-şi va pune masca pe care o purta în urmă cu zece zile, atunci când m-a lăsat aproape mort pe o stradă din Londra, cu umărul străpuns de o lovitură de sabie.

Roger se uită cu atenţie la Lionel.

— Pe onoarea mea, spuse el, cred că sunteţi nebun!

— Nu, milord.

— Şi spui, continuă marchizul, că m-am luptat cu d-ta?

Un zâmbet amar trecu peste buzele lui Lionel.

— Oh, eu ştiu, spuse el, că marchizul d'Asburthon este incapabil de a compromite o femeie.

Roger ridică din umeri.

Lionel continuă zâmbească cu un aer batjocoritor.

— Am onoarea de a vă spune, milord, că mă grăbesc să termin această afacere. Deci, eu vă rog să-mi spuneţi când şi unde aş putea să vă întâlnesc, şi vă rog să-mi daţi cheia pe care n-am ştiut s-o apăr, şi pe care aţi luat-o ca un hoţ de noapte.

— Dar acest om este nebun! Strigă Roger, care întinse mâna spre cordonul unui clopot pentru a-şi chema oamenii.

Lionel îi prinse braţul:

— Nu veţi da alarma! Spuse el cu o voce înăbuşită, şi îmi veţi preda cheia pe care mi-a dat-o miss Ellen.

Ultimul cuvânt a fost ca o scânteie care cade pe un butoi cu pulbere. Roger strigă plin de furie şi îl împinse brusc pe tânărul ofiţer:

— Eşti un prost şi un laş! Spuse el, pentru că ţii, chiar acum, să dezonorezi o femeie demnă de tot respectul d-tale, o femeie care mă iubeşte şi, căreia, până acum, i-a fost milă de d-ta!

Şi, iute ca fulgerul, Roger se repezi la sabia sa al cărei oţel strălucea la lumina lumânărilor. Lionel o avea pe-a sa deja scoasă din teacă.

Dar, înainte ca cele două lame să se întâlnească, înainte ca aceşti doi oameni, odată prieteni, să se angajeze într-o luptă fratricidă, o uşă se deschise brusc şi o femeie se repezi, cu un strigăt, între cei doi adversari.

— Nu vă veţi lupta! Strigă ea.

— Mama mea! Strigă Lionel care o recunoscuse pe doamna Cecilia.

— Doamnă! se bâlbâi marchizul în timp ce cobora vârful săbiei în faţa acestei femei pe care el o vedea pentru prima dată.

Ochii doamnei Cecilia străluceau, el văzu pe faţa şi în atitudinea ei o expresie de energie disperată.

— Nu, repetă ea cu vehemenţă, nu! Nu vă veţi lupta!

— Doamnă, spuse Roger gâfâind de furie, Dumnezeu îmi este martor că am fost calm şi răbdător până la capăt; dar fiul d-voastră m-a insultat ca pe ultimul dintre mişei, este un calomniator infam!

Ea îl întrerupse cu un gest plin de autoritate şi se aşeză înaintea lui:

— Nu aveţi în salonul acestui hotel, i se adresă lui, portretul lui lady Cecily, marchiză d'Asburthon, care a murit urmă cu doisprezece ani?

— Da, îngăimă Roger.

— Ei bine! Uitaţi-vă la mine…

Roger îşi înăbuşi un strigăt de uimire:

— Dumnezeule! Murmură el, această asemănare!

Ea îl luă de mână şi-l conduse în salon unde era portretul în picioare al doamnei Cecily, pictat la douăzeci şi doi de ani, de către Reynolds, care era agăţat în partea de sus a căminului.

— Uită-te! Uită-te bine! Repetă ea, fără să-i lase mâna lui Roger.

Asemănarea era atât de perfectă ca în portretul său, că aceste cuvinte ajunseră pe buzele lui Roger:

— Mama mea! Spuse el.

Şi el căzu în genunchi.

— Eu n-am ştiut că sunt mama ta, spuse ea, dar ştiu că numele meu este lady Cecily, marchiză d'Asburthon şi iată pe cel de-al doilea fiul al meu, fiul tatălui vostru, lordul Asburthon.

Lui Lionel începură să-i tremure picioarele, ca unui om pe care simţul raţiunii îl abandonase. Roger se ridică şi merse încet spre Lionel şi îi întinse mâna.

— Frate! Iartă-mă… îi spuse în cele din urmă şi-l trase la inima sa.

După această îmbrăţişare, Roger se aşeză în genunchi în faţa doamnei Cecily, îi luă mâinile şi le acoperi de sărutări. Atunci, două lacrimi arzătoare îi scăpară din ochii marchizei d'Asburthon şi căzură pe faţa acestui tânăr chipeş care stătea în genunchi în faţa ei.

— Nu, nu, murmură ea cu un glas plin de emoţie, sir Robert Walden m-a înşelat… este fiul meu!

Aplecându-se, ea depuse pe fruntea lui Roger un sărut fierbinte de mamă.