Capitolul XI.

Îndrăzneaţa ţigancă a profitat de timp. Trăsura îi conduse pe cei doi tineri în afara Londrei, la Hartford. Zorii zilei se iviră imediat ce intrară în oraş. În timpul călătoriei, ţiganca îl convinse pe credulul Lionel că Roger şi sir Robert Walden conspirau împotriva lor, că-l invidiau şi unul, şi celălalt, şi că primul jură, în mândria lui, că o va face marchiză d'Asburthon. În cele din urmă, îl făcu pe Lionel să înţeleagă necesitatea de a se ascunde în timpul zilei şi de a călători numai pe timp de noapte.

— Unde mergem? O întrebă Lionel.

Ţiganca îşi făcuse următorul raţionament: „Unchiul meu, Roger şi toţi ţiganii vor scotoci toată Englitera pentru a ne găsi. Singurul loc unde, în mod cert, ei nu se vor gândi să ne caute este acest colţ din Scoţia în care doamna Cecilia avea o casă albă, înconjurată de o pajişte. Aşa că acolo trebuie să mergem.”

Şi ea îi spuse lui Lionel:

— Ne vom întoarce la casa albă.

— Ai dreptate, iubita mea, răspunse îndrăgostitul căpitan. Reverendul Kilworth, care slujeşte în parohia vecină, ne va căsători fără dificultate.

Cu toate acestea, Lionel oftă.

— La ce te gândeşti? Îl întrebă miss Ellen.

— Mă gândesc la biata mea mamă, spuse Lionel.

— Oh! O vom reîntâlni în curând, spuse ea: de îndată ce-l vom pune pe Dumnezeu între noi şi ambiţia nesăţioasă a unchiului meu, pe care o cunoşti, care are o influenţă deplorabilă asupra mamei tale.

Ei petrecură a doua zi ascunşi într-un hotel din Hertfort. Seara, Lionel ceru un cal de poştă. A doua zi, în zori, berlina26 lor de călătorie opri la intrarea într-un sat mic aflat la o distanţă de Londra de aproape patruzeci de mile. Cârciumarul care ţinea poşta, era pe pragul casei.

— Hei! Caii! Strigă postilionul27.

Atunci, cârciumarul păşi înainte, îşi scoase boneta sa de lână şi, adresându-se lui Lionel, care îşi scoase capul prin portieră, spuse:

— Onoare Voastră să mă scuze, dar nu pot să vă furnizez caii decât după două ore.

— De ce?

— Pentru că nu mai am nici un cal în grajd, dar aştept un poştalion din Reven. Un lord, care călătoreşte în Scoţia, a trecut în urmă cu o oră şi mi-a luat toţi caii pe care-i aveam.

Lionel şi miss Ellen au fost, astfel, constrânşi să petreacă două ore lungi în acest han. Tânărul căpitan cobora din trăsură din când în când pe drum pentru a vedea caii venind. Între timp, închisă în camera ei, atenţia lui miss Ellen îi fu atrasă de o discuţie din curte între oamenii hanului.

— Hei! Snob, spunea unul dintre ei. Ai văzut vreodată un lord atât de închis la culoare?

— Ce să-ţi spun, Betsy? Răspunse Snob. Acest lord cred că este mai degrabă un spaniol decât un englez. El are părul negru ca un corb şi are pielea brună ca o măslină din Franţa.

Aceste cuvinte o uimiră pe miss Ellen. Dintr-o dată ea se gândi la Jean de Franţa şi o nelinişte vagă o cuprinse. Dar, Lionel reveni imediat şi spuse cu bucurie:

— Avem caii, să mergem!

Miss Ellen urcă înapoi în trăsura sa şi-şi continuă drumul, fără să-i împărtăşească lui Lionel îngrijorarea sa. De fapt, de ce-ar fi vorbit despre Jean de Franţa? Şi trăsura îşi continuă plimbarea spre iad. Lionel promisese aur pentru a ajunge mai repede. A doua zi, în zori, lanţul munţilor Cheviot se contura în linii vaporoase la orizont. Câteva ore mai târziu, cei doi tineri ajunseră la casa albă, unde fuseseră întâmpinaţi de cei doi bătrâni servitori lăsaţi de lady Cecilia care i-au salutat cu bucurie.

— Bravul meu Glin, spuse atunci Lionel adresându-se unuia dintre ei, urcă-te pe cal, aleargă în sat şi adu-l la noi pe reverendul Kilworth.

Glin încălecă, fără să spună vreun cuvânt, pe un ponei de munte şi se repezi în galop pe drumul spre parohie. O oră mai târziu, reverendul Kilworth veni la casa albă. El era un bătrân încă „verde”, cu ochii albaştri plini de dulceaţă, cu părul alb ca zăpada. O dezamăgire din dragoste îl aruncase în braţele religiei, şi el trebuia să fie cel mai indulgent decât toţi ceilalţi cu cei care se iubeau. Lionel şi miss Ellen îl luară drept duhovnic, ea, minţind cu neruşinare, preotul, crezând tot ce ea îi povestise.

Bătrânul preot, care-şi aminti că-l văzuse pe sir Robert Walden dând mereu din cap atunci când i se vorbea de dragostea lui Lionel, crezu cu uşurinţă versiunea lui miss Ellen. Sir Robert Walden deveni în ochii săi un individ ambiţios care a dorit să facă pe nepoata lui să devină marchiză şi care se îngrijea prea puţin de fericirea ei. El nu cedă de la început rugăminţilor celor doi tineri; dar îi văzu atât de hotărâţi, încât, sfârşi prin a se lăsa convins.

— Ei bine! Spuse el, eu vă voi căsători, dar nu mâine, copiii mei, pentru că mâine este vineri, ziua în care Hristos a murit pe cruce, ci sâmbătă.

Şi, cum ei dădură un strigăt de bucurie, reverendul adăugă:

— Sâmbătă, la apusul soarelui, prezentaţi-vă la poarta templului.

— Vom fi acolo, i-au răspuns ei, strângând mâinile ridate ale bătrânului preot.

Sâmbătă, într-adevăr, în timp ce soarele apunea aruncând prin vitralii ultimele sale raze, biserica micului sat, împodobită cu multe flori, era în aşteptarea viitorilor soţi.

Preotul îşi puse hainele preoţeşti şi muncitori din împrejurimi s-au grăbit să participe la această ceremonie. La scurt timp, înainte de sosirea tinerilor căsătoriţi, un grup de străini intră în biserică. Aceşti străini erau în număr de opt, patru erau îmbrăcaţi ca nişte negustori care călătoresc pentru afacerile lor, ceilalţi patru erau înfăşuraţi în paltoane lungi care ascundeau parţial uniformele armatei regale.

Paracliserul se îndreptă spre ei şi îi întrebă:

— Doriţi ceva?

Unul dintre ei răspunse:

— Noi vrem să ne rugăm lui Dumnezeu.

Reverendul Kilworth dădu acest răspuns, cu voce tare:

— Casa lui Dumnezeu este deschisă tuturor copiilor săi.

Străinii se aşezară în cel mai întunecat colţ al templului şi, acolo, îngenuncheară cu evlavie. Curând după aceea, Lionel şi miss Ellen ajunseră, escortaţi de servitorii casei albe; cei doi tineri nu remarcară pe acei străini care stăteau îngenuncheaţi în faţa altarului. Miss Ellen era veselă; mai erau câteva minute şi ambiţioasa tânără îşi va vedea visul realizat, acela de a fi soţia lui Lionel, viitorul marchiz d'Asburthon, pair al Engliterei. Reverendul coborî din altar şi se-ndreptă către viitorii soţi pronunţând formulele consacrate:

— Voi continua cu căsătoria lui Lionel d'Asburthon cu miss Ellen Walden. E cineva aici care se opune acestei căsătorii?

— Eu! Spuse o voce.

Atunci, Lionel şi miss Ellen, tremurând, văzură un bărbat care se ridică şi înaintă spre mijlocul bisericii.

Era ţiganul Nathaniel.

— Tu? spuse pastorul uimit, în timp ce miss Ellen îşi înăbuşi un strigăt când recunoscu pe omul-nevăstuică, tu?

— Da, părinte.

— Cine eşti?

— Eu sunt tatăl acestei fete şi acestea sunt persoanele care pot confirma.

În acel moment ceilalţi trei călători, îmbrăcaţi în haine burgheze, înaintară încet şi miss Ellen, îngrozită, recunoscu pe Jean de Franţa, Samson şi marchizul Roger.

— Acest om a spus adevărul, confirmară cei trei împreună.

— Roger! Strigă Lionel, care deveni palid de furie.

— Aceşti oameni mint! Exclamă miss Ellen cu o voce sufocată de uimire.

Dar, apoi, acela dintre soldaţi care părea să-i comande pe ceilalţi, avansă la rândul său.

— În numele regelui! Spuse el, mă opun acestei căsătorii şi am ordin ca Topsy ţiganca să-l urmeze pe tatăl său, bijutierul Nathaniel.

Miss Ellen scăpă un strigăt teribil şi leşină.

— Duceţi-o de aici! Ordonă ofiţerul regelui, în timp ce tumultul era în creştere.

— Ticălosule! Strigă Lionel repezindu-se la Roger.

Dar, colonelul dragonilor, calm şi liniştit, puse mâna pe braţul lui şi spuse pur şi simplu, arătându-l pe Nathaniel:

— Este fiica ţiganului Nathaniel.

Şi Lionel, doborât de această privire şi de aceste cuvinte şocante, înclină capul.