Capitolul X.

Trecură trei zile de la întoarcerea baronetului sir Robert Walden în Londra. În aceste trei zile, vrednicul gentleman căzuse pradă unei emoţii dureroase. Lionel dispăruse. Lionel, din spusele soldaţilor, a urcat în faţa uşii cazărmii într-o trăsură în care era o femeie, şi soldaţii îşi aminteau foarte bine că această femeie se numea miss Ellen. Deci, nu mai era nici un dubiu pentru sir Robert Walden: Lionel a fugit cu ţiganca.

Vrednicul baron se adresă poliţiei din Londra, calificată în aceste chestiuni; poliţia percheziţionase toate hotelurile şi nu găsise nici o urmă a fugarilor. Şi sir Robert era disperat pentru că el ştia foarte bine că ţiganca nu i-ar fi permis lui Lionel să reapară decât dacă s-ar fi căsătorit cu ea.

În Englitera şi mai ales în această epocă, doi îndrăgostiţi se prezentau la primul pastor întâlnit, în orice biserică, şi pastorul îi şi căsătorea. Acest gând îl tortura pe bătrânul gentleman care, timp de cincisprezece zile, făcu două jurăminte. Primul: că niciodată miss Ellen nu se va căsători cu Lionel; al doilea, mai solemn, era să-l forţeze pe Roger, bastardul, să cedeze titlul şi averea marchizului d'Asburthon, în favoarea fiului său legitim, adică, Lionel. Cum era disperat şi pregătit să plece pentru a zecea oară în trei zile la şeful poliţiei, fu anunţat că un om care, prin costumul său, părea a fi un comerciant, solicita să-i vorbească fără întârziere. Sir Robert ordonă ca acesta să fie primit. Omul care intră şi se plecă până la pământ era aproape un bătrân; era subţire, plăpând, avea ochi mici de culoare gri cu o mobilitate extremă, părul rar şi alb, şi faţa alungită ca botul unei vulpi.

„Mi se pare că l-am mai văzut pe acest om, undeva, în altă parte”, îşi spuse sir Robert.

— Onoarea Voastră nu mă recunoaşte, probabil? Spuse bătrânul făcând a douăzecea plecăciune.

— Da… nu… într-adevăr… mi se pare că… se bâlbâi sir Robert.

— Am avut onoarea să o întâlnesc pe Onoarea Voastră în India.

— Ah! Spuse sir Robert.

— Chiar de două ori: o dată pe drumul de la Chandernagor la Calcuta; altă dată la Schoultry al brahmanului.

Aceste cuvinte au fost ca o rază de lumină pentru sir Robert Walden.

— Omul cu nevăstuica! Spuse el.

— Exact, Onoarea Voastră, sunt eu, Nathaniel, tatăl micuţei Topsy, bijutierul din Strand căruia i-aţi dat cincizeci de lovituri de bici.

— Haide? Spuse sir Robert încruntat, şi care-i suma pe care o vrei?

Nathaniel scutură din cap:

— Îi mulţumesc lui Dumnezeu! Afacerea mea este destul de bună şi, timp de cincisprezece ani de când m-am stabilit în Strand, nu am avut de ce să mă plâng, cu excepţia cazului când în urmă cu mai mult de un an am fost condamnat la lovituri de bici. Lumea, care este ca o fiară şi dă întotdeauna dreptate asupritorului împotriva celui oprimat, nu a vrut să creadă că frumoasa miss Ellen este fiica mea şi mi-a jefuit magazinul. Din fericire, îmi onorasem toate comenzile cele mai importante cu o zi mai devreme, iar procurorul districtului mi-a acordat o despăgubire.

— Ah, aşa, îl întrerupse sir Robert Walden începând să se plictisească, nu cred că ai venit aici pentru a-mi povesti despre afacerile tale?

— Nu, este adevărat, Onoarea Voastră.

— Deci, ce vrei?

— Iată, spuse ţiganul. Sunt bătrân, am cinci sute de livre venit şi un comerţ bun, dar nici un moştenitor. Aş vrea s-o recuperez pe fiica mea.

— Ah! Spuse sir Robert.

— Ea ar face mult bine în magazinul meu, unde ea ar atrage clienţi, deoarece, între noi fie vorba, Onoarea Voastră, este o fată destul de drăguţă.

— Ei bine! Spuse sir Robert Walden calm, nu văd nici un inconvenient.

— Ah! Făcu Nathaniel care ridică o privire clară către baronet.

— Fiica ta, continuă sir Robert, s-a comportat urât cu mine, care am fost binefăcătorul său.

— Oh! Acest lucru nu mă surprinde, spuse Nathaniel cu calm. Ea seamănă cu defuncta sa mamă, care nu valora mare lucru.

— Şi eu am alungat-o, adăugă sir Robert.

— Dar eu mai ştiu ceva, Onoarea Voastră.

Sir Robert făcu o mişcare de nerăbdare.

— Pentru ce ai venit aici, prin urmare?

— Staţi, continuă ţiganul. Ştiu şi alte lucruri.

— Ştii poate, unde poate fi? Strigă baronetul strângându-i încheietura mâinii.

— Exact, Excelenţă.

— Vorbeşte, dar vorbeşte odată, nenorocitule!

— Oh, uşor, Onoarea Voastră, continuă ţiganul cu calm. Să începem prin a vă spune condiţiile mele.

Examinând acel chip palid, acele buze subţiri, acei ochi plini de viclenie, sir Robert Walden înţelese că nu ar mai obţine nimic de la acest om prin violenţă.

— Vorbeşte, repetă el, cedând pentru a-l asculta până la capăt.

Nathaniel spuse:

— Topsy nu mai este în Londra, ea a plecat cu un căpitan chipeş de care, se pare, Onoarea Voastră, este interesat foarte mult şi cu care se va căsători.

— Oh! Strigă sir Robert Walden, acest lucru nu se va întâmpla!

— Dacă Onoarea Voastră ştie unde să meargă, nu, dar dacă… Onoarea Voastră binevoieşte să mă asculte…

— Pe tine? Spuse baronul cu dispreţ.

— Pe mine, răspunse ţiganul cu răceală.

— Cred că am ghicit, mormăi sir Robert, vrei să-mi vinzi secretul în scopul reîntoarcerii fiicei tale.

Nathaniel scutură din cap.

— V-am spus deja, Onoarea Voastră, că nu vreau argint.

— Deci, ce vrei?

— Ascultaţi-mă bine, Onoarea Voastră. Căpitanul Lionel a fost ameţit de această micuţă încât el nu te va crede nici pe d-ta, nici pe mine, nici pe nimeni.

Sir Robert Walden trânti piciorul de podea cu furie.

— Un singur om, continuă Nathaniel, ar putea să se opună acestei căsătorii.

— Şi… acest om?

— Sunt eu. Din păcate, Onoarea Voastră, în faţa tuturor, a negat întotdeauna că sunt tatăl lui Topsy…

— Ei bine! Nu voi mai nega.

— Oh! Spuse Nathaniel, acest lucru nu mai este suficient.

— Ce vrei mai mult?

— Vreau ca Onoarea Voastră să mă conducă la regele George.

Sir Robert avu o tresărire şi nu se putu reţine să izbucnească în râs.

— Trebuie, continuă liniştit Nathaniel, ca Onoarea Voastră să mă conducă la St. James, să mă prezentaţi regelui şi să îi spuneţi că eu sunt tatăl lui Topsy; în sfârşit, îl voi implora pe Majestatea Sa să mi-o redea pe fiica mea. Cu ordinul scris de rege, eu voi face restul.

Sir Robert Walden încercă să se opună, pentru că îi repugna ideea de a fi de acord ca, în faţa regelui, să-şi transforme nepoata într-o fiică de ţigan.

— Ceea ce-mi ceri este imposibil, îi spuse el lui Nathaniel.

— Atunci, spuse bijutierul din Strand, iertaţi-mă Onoarea Voastră pentru că v-am deranjat. Eu trebuie să mă retrag.

Şi făcu un pas spre uşă.

— Stai! Spuse imperios sir Robert Walden, şi spune-mi unde este fiica ta.

Ţiganul clătină din cap.

— Nu, spuse el. Vă-nvoiţi sau nu. Dacă Onoarea Voastră preferă ca ţiganca Topsy să se căsătorească cu căpitanul Lionel…

— Nu, asta nu se va-ntâmpla! Exclamă cu hotărâre baronetul.

— Nu, în cazul în care Onoarea Voastră va binevoi să mă ducă la St. James.

Sir Robert Walden îşi dădu seama că acest om deţinea un adevăr de care avea nevoie. Refuzând, asta ar fi permis să se împlinească căsătoria adevăratului marchiz d'Asburthon cu o abominabilă aventurieră. Conducându-l pe Nathaniel la St. James, ar fi însemnat că sir Robert Walden, un gentleman, ar recunoaşte că a spus o minciună. Dar, oscilând între onoarea unei familii, pusă în balanţă cu propria lui mândrie, sir Robert Walden nu ezită mult timp.

— Fie, spuse el, în sfârşit, te voi conduce la rege.

Şi sună solicitând-şi trăsura.

— Onoarea Voastră are dreptate, şopti Nathaniel, de a face această alegere. Micuţa Topsy ar juca foarte prost în rolul de mare doamnă, ei îi va fi mult mai bine în magazinul meu.

Un om atât de important ca baronetul sir Robert Walden, a cărui elocvenţă făcuse mai mult decât o singură dată senzaţie în Parlament, nu putea să facă anticameră la rege. El nu a avut, prin urmare, decât să-şi spună numele pentru a trece înaintea unui grup de douăzeci de curteni şi de solicitanţi care aşteptau cu răbdare la bunul plac al S. M.23 Britanique.

Regele George al III-lea era singur în acea zi, în cabinetul său, ocupat să îngrijească un magnific papagal Ara ce-i stătea pe pumnul stâng atunci când i se anunţă că sir Robert Walden solicita favoarea de a fi admisă prezenţa lui. La vederea baronetului, regele George al III-lea luă un abajur24 în mână şi, astfel, putea vedea în spatele lui mina vicleană a lui Nathaniel care era îmbrăcat ca un comerciant, nu ca un gentilom.

— Domnule, spuse sir Robert Walden pentru a scurta cât mai repede uimirea manifestată de către rege văzând acest personaj ciudat intrând la el, de la strămoşii regi saxoni până la Majestatea Voastră, suveranii Engliterei libere nu au refuzat vreodată să facă ei înşişi dreptate.

— E adevărat, spuse regele.

— Sire, continuă cu umilinţă sir Robert Walden, omul pe care-l vedeţi acolo, tremurând sub augusta privire a Majestăţii Voastre, este un tată nefericit care şi-a renegat fiica şi care vine să-l implore pe rege să-i redea copilul.

Apoi, sir Robert Walden, destul de stăpân pe sine, explică regelui, cu o abilitate desăvârşită, sărind cu prudenţă peste anumite fapte, că miss Ellen se numea Topsy şi că ea este, de fapt, fiica lui Nathaniel. Baronetul ştiu să explice de ce era nevoit să-şi abandoneze fiica sa adoptivă, dezvăluind instinctele perverse pe care aceasta le demonstrase.

Regele George, constatând că cererea lui Nathaniel era justă, chemă pe căpitanul gărzii lui şi-i spuse, arătând spre bijutier:

— Veţi însoţi acest om, o veţi găsi pe fiica sa, în numele regelui, şi o veţi conduce la casa tatălui său. În cazul în care ea continuă să nege că este fiica acestui om, să-i spune-ţi că sir Robert Walden a mărturisit contrariul.

Căpitanul gărzii se-nclină. Dar, atunci când sir Robert Walden dădu să iasă, un nou personaj intră în cabinetul regelui. Acesta era marchizul Roger d'Asburthon al cărui grad de colonel al dragonilor îi deschidea micile apartamente şi îl scutea să mai treacă prin marile anticamere. Roger nu părea a fi surprins de prezenţa ţiganului Nathaniel. Sir Robert Walden, dimpotrivă, tresări la vederea tânărului colonel. Roger îl salută.

— Sire, îi spuse el regelui, dragonii mei sunt de gardă la castel începând de astăzi şi am venit să-mi spuneţi care sunt ordinele pe care Majestatea Voastră ni le va da pentru fiecare zi.

Regele făcu un semn care voia să spună: „Aşteptaţi să fim singuri”. În acelaşi timp, sir Robert Walden făcu un pas de retragere, dar Roger îl reţinu cu un gest, şi adresându-se în continuare regelui:

— Sunt fericit să-l reîntâlnesc pe sir Robert Walden la Majestatea Voastră.

Baronul se înclină uşor.

— O rog pe Majestatea Voastră, continuă Roger, să mă lase să menţionez anumite lucruri care nu trebuie să-i fie indiferente, sper, onorabilului baronet.

— Vorbeşte, marchize, spuse regele.

— Sire, răspunse Roger, este vorba despre un ofiţer din regimentul meu, căpitanul Lionel, iar sir Robert Walden este, cred, tutorele…

Sir Robert se plecă.

— Acest căpitan vine să suporte o severă pedeapsă. A plecat din Londra fără permisiune şi are de gând să se căsătorească cu o aventurieră, dacă Majestatea Voastră nu va da un ordin pentru a-l opri.

— Ah! Spuse regele, cu o grimasă de dezgust.

— Această aventurieră, continuă Roger, se numeşte miss Ellen Walden, dar ea este, de fapt, fiica acestui om numit Nathaniel.

— Cum! Zise regele, privindu-i pe rând pe Nathaniel, Roger şi sir Robert Walden.

— Prezenţa lui sir Robert Walden şi a lui Nathaniel în cabinetul regelui, sfârşi Roger, mă fac să cred că, fără îndoială, Majestatea Voastră a dat deja ordine.

— Da, zise regele aprobând din cap.

— Deci, în cazul în care acest om se poate retrage, o rog pe Majestatea Voastră să-mi acorde câteva minute de audienţă în prezenţa lui sir Robert Walden.

Baronul se încruntă neştiind unde vrea marchizul Roger să ajungă. Regele dădu din cap. Căpitanul gărzii ieşi împreună cu bijutierul Nathaniel şi Roger rămase în prezenţa lui sir Robert Walden. Regele George al III-lea începuse să sufere de câteva luni de o boală misterioasă care urma să se transforme în nebunie, manifestând de multe ori o stare arţăgoasă. Astfel, regele George al III-lea ar fi fost cu siguranţă iritat de lentoarea lui Roger care începu să explice, dacă nu ar fi avut pentru tânărul şi viteazul colonel o afecţiune aproape paternă.

— Să vedem, marchize, spuse el cu amabilitate, despre ce este vorba?

— Sire, am venit să-i dau Majestăţii Voastre o veste care-l va surprinde, fără îndoială, şi sir Robert Walden, care este aici de faţă, va avea, nu mă îndoiesc, bunătatea de a confirma adevărul.

Sir Robert se uită la Roger, care apoi se adresă direct baronetului:

— Dragul meu coleg, spuse el, aveţi posibilitatea să-i spuneţi regelui că aţi fost prieten al bătrânului lord Asburthon, tatăl meu.

— E adevărat, spuse baronetul.

— Că tatăl meu, continuă Roger, înşelat de zvonuri false, crezând că lady Cecily, soţia sa, este vinovată de adulter, a ţinut-o departe de el, dar şi pe al doilea fiul al său, fratele meu mai tânăr, în consecinţă. Temerile doamnei Cecily, continuă Roger, erau să nu se descopere locul în care se afla acest copil, să-l ferească de mânia oarbă a lordului Asburthon; astfel, ea l-a pretins a fi mort.

— Cum! Spuse regele, acest copil nu a murit?

— Nu, domnule.

— Ce a devenit?

— El este căpitan în regimentul meu şi am venit să vă rog să-l graţiaţi, pentru că el este cel care, îndrăgostit nebuneşte de această aventurieră, a plecat din Londra şi din regimentul său fără permisiune.

— Din moment ce acesta este fratele tău, marchize, spuse regele cu bunătate, îl eliberez de pedeapsa pe care ar suportat-o, i-am dat un concediu de trei luni.

— Ah! Sire, continuă Roger, înclinându-se profund înaintea regelui.

Regele George al III-lea îi salută pe cei doi domni ceea ce însemna că audienţa se terminase. Amândoi se-nclinară şi plecară.

— Un cuvânt, milord? Spuse sir Robert Walden lui Roger, în timp ce traversau anticamera regală.

— Chiar şi patru, dacă-i face plăcere Onoarei Voastre, răspunse Roger cu răceală.

— Aş dori să vă vorbesc mai mult, astăzi. Acceptaţi această întrevedere?

Roger îl conduse pe sir Robert Walden la o fereastră şi îi arătă copacii mari din parcul aflat în apropierea palatului St. James.

— Uite, spuse el, grădina este pustie. Acolo ne va fi mai bine.

— Fie, spuse sir Robert Walden.

Ei coborâră în grădină şi intrară pe o alee umbroasă şi pustie.

— Acum, spuse Roger, o ascult pe Onoarea Voastră cu toată atenţia.

— Milord, spuse sir Robert Walden, am absentat din Londra, în urmă cu două săptămâni.

— După o întâlnire tainică la clubul Hermina, cred, spuse Roger sec.

Sir Robert Walden îl privi:

— Ah! Ştiţi asta? Spuse el.

— Da, spuse marchizul cu trufie, eu chiar ştiu că miss Ellen şi cu d-ta aţi găsit o ţigancă numită Cynthia, care spune că este mama mea.

Aceste cuvinte, rostite cu un accent de gheaţă îi lăsară lui sir Robert Walden impresia că, dintr-o dată, spadasinul care se baza pe arma lui secretă, era pregătit s-o folosească. Cu toate acestea, el nu se încruntă:

— Din moment ce vorbim pentru prima dată despre aceste evenimente, milord, spuse el, văd că sarcina mea va fi mai simplă.

— Cum aşa, domnule?

— Această femeie pe nume Cynthia, spuse sir Robert Walden şi care se spune că e mama d-voastră…

— Continuaţi, sir Roger!

— Această femeie, spun, răpită de pretinşi infirmieri de la Bedlam, nu se află în această casă de nebuni.

— Ştiu.

— Oh… ştiţi?

— Da, am făcut să fie îngrijită de chirurgul Bolton.

— Prin urmare credeţi în nebunia ei?

— Da, milord.

Un zâmbet ironic ajunse la buzele lui sir Robert Walden. Dar Roger rămase calm.

— Îmi spuneaţi, prin urmare, zise el, că aţi plecat din Londra, aproximativ de două săptămâni?

— Da, milord.

— Aţi fost într-o călătorie în Scoţia şi, în calea d-voastră, spuse Roger sacadând cuvintele, aţi vorbit cu unii membri ai Camerei Lorzilor despre o anumită lege de interdicţie pe care contaţi ca aceştia s-o propună în Parlament?

— Poate… spuse sir Robert Walden la rândul său.

Roger era calm şi mândru ca un leu în repaus.

— Domnule, îi spuse Roger lui sir Robert Walden, unde vreţi să ajungeţi?

Această întrebare directă îl dezorientă oarecum pe baronet.

— Eu vreau să alung ţiganii din regat, spuse el, fixându-l cu ochii pe marchiz. Acesta este singurul mod, în opinia mea, pentru a forţa impostorii pentru a fi demascaţi.

— Dar, spuse Roger cu răceală, aceste persoane nu-şi ascund originea lor.

— Credeţi? Spuse baronetul în batjocură.

Roger puse mâna pe umărul lui sir Robert Walden şi îl privi, la rândul său:

— Ascultaţi-mă bine, spuse el. Între oameni ca noi, cuvintele cu sens dublu sunt inutile. Eu ştiu ce credeţi.

— Ah!

— În ochii d-tale, eu sunt un fiu natural care a substituit fiul legitim, bastardul lordului d'Asburthon şi al ţigăncii Cynthia?

Sir Robert rămase tăcut în semn de aprobare.

— În ochii regelui, în ochii nobilimii, în ochii lumii întregi, eu sunt marchizul Roger, colonelul dragonilor regelui.

— Aşa este, spuse sir Robert Walden.

— Nu trebuie să vă spun, sir Robert, continuă Roger cu un dispreţ mândru, dacă aveţi dreptate sau dacă aţi fost înşelat. Un om ca mine nu se înjoseşte încercând să se disculpe.

— Cu toate acestea, dacă aş avea dovezi…

Roger ridică din umeri:

— Vă provoc să le arătaţi, spuse el. Dar, ascultaţi-mă din nou: o respectaţi pe lady Cecily?

— Da.

— Îl iubiţi pe Lionel ca pe un fiu?

— Oh! Desigur şi eu îi voi reîncredinţa moştenirea.

Un zâmbet încreţi buza superioară a lui Roger.

— Ce ciudat! Spuse el. Iată un tânăr şi un bătrân, faţă în faţă; şi acest bătrân are un comportament tineresc atunci când tânărul rămâne calm. Prin urmare, tăceţi şi ascultaţi-mă, domnule.

— Fie, vorbiţi! Murmură sir Robert Walden, care-şi muşcă buzele.

— Dacă îl iubiţi cu adevărat pe Lionel, spuse marchizul Roger, vă îndemn să nu vă jucaţi cu viitorul său. Eu mi-am împărţit averea cu el, după cum poate aţi observat.

— Milord, îl întrerupse brusc sir Robert, dacă eraţi fiul legitim…

— Ah! Iertare, spuse Roger ai cărui ochi străluceau, eu vă interzic de a emite această îndoială, până în momentul în care veţi putea dovedi Engliterei tot ce îndrăzniţi să pretindeţi.

Aceste cuvinte arogante îl exasperară pe baronet. El duse mâna la sabie şi spuse:

— Eu ştiu cum vă voi forţa…

— Domnule, replică Roger cu răceală, o lovitură de sabie nu dovedeşte mare lucru. De asemenea, dacă ne vom încrucişa săbiile, probabil, vă voi ucide şi îi veţi răpi lui Lionel, în acest fel, pe singurul său protector.

Aceste cuvinte îl calmară pe baronet ca printr-o minune.

Roger continuă:

— Sunt tânăr, mi se spune că sunt curajos, şi loiala Engliteră ar putea reintra în război… cine ştie dacă nu voi fi ucis în prima zi, în fruntea regimentului meu?

— Scuzaţi-mă, spuse bătrânul gentleman, dar nu l-am sfătuit pe Lionel să aştepte această şansă.

— Şi eu, domnule, răspunse Roger, văd că nu mai există nici un motiv să aşteptăm. Vreţi luptă, o veţi avea!

— Ei bine, spuse sir Robert.

— Greşiţi, sir Robert Walden.

— Omul nu greşeşte, spuse baronetul, atunci când se supune conştiinţei sale.

— Deci, este război?

— Da.

— Veţi cere expulzarea ţiganilor în Parlament?

— Da.

— Eu, spuse Roger cu răceală, îi voi apăra! Adio…

Şi el îl salută cu amabilitate pe sir Robert Walden şi se-ndepărtă. Baronetul îşi încrucişă braţele pe piept şi rămase mult timp gânditor.

„Acest om este înconjurat de mulţi oameni de încredere, murmură el în cele din urmă. Cum să-i forţez să-l trădeze? Trebuie, cu toate acestea, ca adevărul să iasă la lumina zilei! Trebuie ca bastardul să cedeze locul fiului legitim!”

El începu să se plimbe cu pas alert pe aleea pe care venise însoţit de Roger. Dintr-o dată, el tresări văzându-l pe dr. Bolton care era în trecere prin parc.

Bolton mergea cu capul plecat şi părea că nu-l vede pe sir Robert Walden. Baronetul se duse la el:

— Bună ziua, doctore, spuse el.

Bolton îl salută:

— Hei! Spuse el, am crezut că sunteţi în Scoţia, dragul meu baronet.

— Am revenit, spuse sir Robert.

— Şi deja sunteţi în preajma anticamerei regale? Ori aţi solicitat în scris să deveniţi un curtean, sir Robert?

— Nu, spuse baronetul, dar eu merg la rege atunci când am nevoie de dreptate.

— Aveţi de recuperat un drept trecut?

— Pentru mine, nu.

— Dar pentru cine, dragă?

— Pentru un bărbat care a trecut mult timp ca fiind mort şi care este pe deplin în viaţă, spuse sir Robert.

— Îmi pare rău, spuse Bolton, dar dacă îi doriţi binele, haideţi s-o scurtăm. Eu ştiu la cine vă referiţi, este căpitanul Lionel, al doilea fiu al marchizului d'Asburthon.

— Şi, unicul moştenitor al acestuia, spuse sir Robert Walden, de la moartea marchizului Roger, cel adevărat.

Bolton îl privi cu uimire pe bătrânul gentilom.

— Dragul meu baronet, spuse el, mă scuzaţi dacă nu am observat în abordarea d-voastră, adevărata stare a facultăţilor voastre mentale. Aţi uitat că eu sunt medic psihiatru.

Sir Robert îl prinse de braţ pe Bolton şi-l zgudui violent:

— Oh! Spuse el, ştiţi mai bine decât oricine că nu sunt nebun.

— Hei, hei! Nu pot să vă dau dreptate; mai ales dacă îmi veţi repeta în continuare aceste prostii. Marchizul Roger mort! Atunci cum se face că tocmai m-am întâlnit cu el lângă White-Hall.

— Nu e adevăratul marchiz.

— Bah!

— Acesta este fiul natural al lordului d'Asburthon şi al ţigăncii Cynthia.

Bolton ridică din umeri.

— Ah, asta-i! Spuse el, doar nu credeţi calomniile răspândite de această micuţă Topsy pe care aţi făcut-o nepoata d-voastră?

Sir Robert Walden îl privi pe Bolton şi se întrebă dacă acest om era sincer, atât de calmă îi era privirea şi atât de liniştită înfăţişarea.

— Trebuie totuşi să ştiţi adevărul, spuse el, d-voastră care aţi fost medicul răposatului lord Asburthon.

— Desigur, că-l ştiu.

— Atunci, vorbeşte!

— Vrei?

— Dacă vreau! Strigă baronetul care îi prinse mâna lui Bolton şi o scutură.

— Ei bine! Dragul meu baronet, spuse medicul, adevărul este că sunteţi pe panta nebuniei şi că ar fi mai bine să vă duceţi acasă şi să vă vindecaţi boala colindând pe continent. Călătoria este un remediu excelent pentru monomanie25.

Şi Bolton salută pe baronetul uimit şi plecă.

— Oh! Toţi aceşti oamenii sunt de partea lui, strigă sir Robert Walden cu furie.