Capitolul I.

O lună trecu de la ultimele evenimente pe care tocmai vi le-am povestit.

Căldurile toride ce cuprinseră Londra la sfârşitul verii, au fost urmate de vânturile nordice şi de ceţile toamnei. Era una din acele nopţi cu ceaţă deasă în care mersul trăsurilor era imposibil şi felinarele lor deveneau inutile.

Puţinii trecători care se întorceau la casele lor, avansau pe dibuite de-a lungul zidurilor, cu ochii fixaţi pe felinarele stradale a căror lumină nu era mai mare decât un punct roşiatic căruia îţi era imposibil să-i stabileşti depărtarea. Cu toate acestea, doi bărbaţi înfăşuraţi în mantourile lor, cu pălăriile trase peste ochi, ieşiră cu îndrăzneală pe una din porţile palatului St. James şi începură să meargă repede, pierzându-se pe străzile din Londra ca nişte oameni pentru care ceaţa nu are mistere.

— Monseniore, spuse unul dintre ei, cred că putem risca în această seară.

— Cred la fel, bunul meu Delton, răspunse celălalt; diavolul să mă sugrume, dacă creditorii mei se mai gândesc la mine în seara asta… dar, te rog, să fim precauţi, să nu mai foloseşti titlurile „Alteţă” şi „Monseniore”, să mă numeşti doar „George”.

Cel care fusese numit Delton îl prinse familiar de braţ pe însoţitorul său.

— Vezi tu, sărmanul meu Delton, Parlamentul va emite fraze pompoase şi documentele publice vor slăvi gloria nobilei Englitere, ceea ce nu va evita ca aceasta să devină cea mai plictisitoare, cea mai posomorâtă ţară din lume.

— Într-adevăr, murmură Delton, climatul lasă mult de dorit.

— Şi legile, de asemenea! Ah! Făcu înaltul personaj cu amărăciune, am găsit mereu cea mai amară ironie în spatele acestor formule de respect servil pe care le utilizează poporul englez vis-ŕ-vis de aceţti nefericiţi sclavi pe care el are fericirea de a-i numi suveranii lui. Drăguţi suverani, crede-mă! Regele nu poate părăsi regatul fără acordul Parlamentului şi fiul său, din momentul în care pune piciorul în afara palatului St. James, redevine un simplu cetăţean, taxabil şi controlat la întâmplare sau, mai degrabă supus justiţiei unei duzini de mizerabili şi de caraghioşi care au tupeul de a se intitula creditorii săi.

— Recunosc, şopti Delton, că toate acestea sunt intolerabile şi complet nedemne pentru monarhia engleză.

— Ah! Oftă înaltul demnitar, regele Franţei este cel care tolerează această situaţie, dar tatăl meu este atât de neînsemnat! Imaginează-ţi, bunul meu Delton, că de fiecare dată când el se va pronunţa într-o dispută dintre un gentleman şi câţiva negustori bogaţi ai oraşului, el nu va ezita vreodată să-l condamne pe primul. Acesta este rezultatul ideilor sale liberale, aşa cum le numeşte el. El susţine că strămoşii noştri, atunci când erau acolo în Olanda, au fost obligaţi să se supună legilor înaintea tuturor supuşilor lor.

— Ce vreţi, Monseniore, remediul pentru toate aceste rele este răbdarea; o sfătuiesc pe Alteţa Voastră să se resemneze. Când Alteţa Voastră va domni…

— Dar taci, odată, imprudentule; vrei cumva să mă vezi dormind la Queen's-Bench?

Cel care rosti aceste ultime cuvinte nu era altul decât S. A. R.28 prinţul de Wales, moştenitorul prezumtiv al coroanei.

O scurtă digresiune este necesară pentru a explica strania conversaţie pe care a avut-o cu colonelul Delton, consilierul şi confidentul său, tovarăşul obişnuit al escapadelor sale. Prinţul de Wales trecea, în opinia publică, drept cel mai sărac locuitor al Londrei. Jucător prost, libertin, pierdut în datorii, el împinse foarte departe excesele sale de orice natură şi, astfel, multe plângeri au ajuns la regele George. Într-o zi, un membru al Casei Comunelor avu curajul de a pune pe masa preşedintelui un manuscris voluminos, care nu era altceva decât o plângere colectivă a două sau trei duzini de furnizorii cărora Alteţa Sa Regală le-a alungat reprezentanţii, ori de câte ori solicitară o audienţă pentru a-şi recupera banii. Parlamentul a reacţionat oarecum la acest protest şi a adresat o petiţie respectuoasă regelui. Apoi, regele a ordonat Parlamentului să declare, printr-un proiect de lege, că prinţul de Wales putea fi considerat de către creditorii săi, un simplu om ce putea fi arestat şi condus la închisoare de primul poliţist căruia i s-ar fi solicitat să aplice legea.

După ce regele i-a plătit toate datoriile, Parlamentul i s-a adresat tânărului prinţ: „Acum, Monseniore, amintiţi-vă: sunteţi membru al Camerei Lorzilor şi moştenitorul prezumtiv al coroanei. Dacă faceţi noi datorii, creditorii d-voastră nu vă pot urmări nici în St. James, nici în incinta Parlamentului; dar, oriunde în altă parte, au dreptul de a vă aresta.”

Tânărul prinţ a promis să fie rezonabil şi să nu depăşească bugetul său, dar a promite şi a respecta promisiunea sunt două lucruri diferite; după trei ani, prinţul era înglodat în datorii mai mult decât oricând. De data aceasta, regele refuză să-i plătească datoriile şi ordonă ca proiectul de lege făcut de Parlament să intre în vigoare şi să-şi producă efectul. Prin urmare, prinţul nu mai ieşea din St. James decât în secret, folosind cele mai mari precauţiuni, deghizându-se cât mai ingenios. Când mergea la Parlament, folosea o trăsură de la curtea regală escortată de către un pichet de cavalerie. Înţelegem acum de ce o vreme ceţoasă, care le producea guturai şi-i făcea să tuşească pe bunii cetăţeni ai oraşului, îi plăcea prinţului de Wales mai mult decât lumina soarelui.

— Brrr! Spuse Delton, este îngrozitor de frig în seara asta.

— Şi, spuse prinţul, creditorii mei sper că sunt în paturile lor.

— Este destul de probabil.

— Ce crezi, bunul meu Delton? Ne-a văzut cineva când am ieşit?

— Zona din jurul palatului era pustie, Monseniore.

— M-ai liniştit.

— Dar, spuse Delton, îmi permiteţi să vă pun o întrebare?

— Vorbeşte.

— Este pur şi simplu dorinţa de a lua aer cea care o determină pe Alteţa Voastră să iasă pe o asemenea vreme?

— Nu.

— Ah!

Aceste două monosilabe păreau importante, una plină de mister, alta de curiozitate.

— Sunt îndrăgostit, spuse prinţul.

— Acest lucru vi se întâmplă des, Monseniore.

— Ah! Dar iubesc cum nu am mai iubit vreodată.

— Aşadar, vom cânta o serenadă sub balcon?

— Ea nu are balcon.

— Bah! Spuse Delton, toate hotelurile din Londra au balcoane.

— Ea nu locuieşte la hotel.

— Este, prin urmare, o burgheză, vreo soţie drăguţă a unui comerciant înspăimântător?

— Mai mult decât atât.

— Oh, oh! Monseniore.

— Eu îi invidiez pe cei care fac parte din gloată, Delton, prietene.

— Dar, în sfârşit, Monseniore…

— Vrei să ţi-o descriu?

— Desigur.

— Ea este blondă, cu ochii mari şi negri; are optsprezece ani sau mai mult, este îmbrăcată ca o fiică din popor: rochie şi şosete de lână, părul prins într-o plasă albastră, un mic mantou gri sub pliurile căruia poţi ghici o talie suplă şi delicată care-ar face-o pe orice ducesă să fie geloasă.

— Dar e un portret minunat, credeţi-mă!

— Găseşti?

— Este o adevărată doamnă. Şi unde a întâlnit-o Alteţa Voastră pe această minune?

— Ah! Aceasta este tot o poveste.

— Pot s-o ascult?

— Desigur. Cu trei zile în urmă, în drumul meu spre Parlament, am trecut pe-aici… unde suntem acum. Ştii că, atunci când mă duc la Parlament, eu mă distrez pe seama creditorilor mei. Deci, am scos capul prin portieră şi am zâmbit mulţimii cu cea mai mare graţie din lume. Dintr-o dată am văzut această tânără, care se oprise şi se uita din curiozitate la trăsură şi la escorta mea.

— Şi la frumoasa înfăţişare a Alteţei Voastre.

— Poate… spuse prinţul, cu un strop de vanitate. M-am oprit, i-am trimis un sărut şi un zâmbet. Ea a roşit şi a dispărut. Dar unul din oamenii mei, un valet foarte inteligent, care se numeşte Fox, nu a pierdut-o din vedere; şi, în această dimineaţă, în timp ce mă îmbrăcam, m-a informat despre casa ei, despre obiceiurile şi anturajul frumoasei mele necunoscute.

— Unde locuieşte?

— Oh! Într-un cartier, spuse prinţul râzând, unde niciodată n-aş fi presupus că sunt capabil să mă aventurez: în Wapping.

— Într-adevăr, Monseniore, dacă vreţi să-i ocoliţi pe creditorii d-voastră, ei nu-şi vor imagina vreodată că moştenitorul prezumtiv la tron rătăceşte, aproape de mijlocul nopţii, prin cea mai noroioasă şi cea mai infectă mahala a Londrei.

— Ei bine! Să mărim paşii, spuse prinţul, sunt nerăbdător să-mi văd minunea.

Delton tuşi ca un om destul de jenat.

— Să înţeleg că eşti reticent în a merge în Wapping? Întrebă prinţul râzând.

— Nu chiar; dar cred că nu este prea prudent. Este un cartier plin de hoţi, bântuit de marinari beţi.

— Aceasta te sperie, nu?

— Şi apoi, continuă Delton, această fată are, fără îndoială, un tată, un frate, probabil un iubit…

— Nimic din toate acestea. Ea locuieşte într-o căsuţă cu sora ei, care este bolnavă la pat, şi o bătrână care este mătuşa ei, se pare. Cel puţin asta e ceea ce a aflat Fox. Mai mult decât atât, adăugă prinţul, zâmbind, avem săbii bune sub hainele noastre şi cred că ştim cum să le folosim.

— Psst! Spuse colonelul.

— Ce este? Întrebă prinţul îngrijorat.

— Cred că suntem urmăriţi.

— Pe naiba!

— De câteva minute aud paşi în urma noastră ai unor oamenii care par să-şi potrivească mersul lor după al nostru.

Prinţul de Wales îşi petrecu mâna pe sub haină prinzând mânerul săbiei sale. Apoi trase cu urechea. Două voci murmurau în ceaţă, la o mică depărtare.

— Sunt nişte burghezi care vorbesc despre afacerile lor, spuse prinţul cu nepăsare, să ne ocupăm de treburile noastre.

Delton îl urmă pe prinţ care intră hotărât în Wapping. Paşii continuau să se facă auziţi.

— Bunul meu prieten, zise prinţul de Wales oprindu-se brusc, aceşti oameni au început să mă enerveze!

Prinţul se opri şi imediat paşii se opriră. Atunci Prinţul de Wales se hotărî să se întoarcă şi se duse direct la aceşti oameni pe care nu-i văzuse, dar cărora le auzise paşii şi vocea. Deodată două siluete negre se conturară prin ceaţă.

— Hei! Strigă Delton, dacă sunteţi hoţi de buzunar, nu v-aţi gândit bine, prietenii mei. Noi avem diavolul adăpostit în buzunarele noastre şi la centură, avem două spade lungi de trei picioare29 lungime.

Un râs batjocoritor a fost singurul răspuns pe care-l obţinu această apostrofare. În acelaşi timp apărură alte două siluete, plus altele două încă estompate în ceaţă. Delton se întoarse: alţii trei veniră din direcţia opusă ca să-i taie retragerea.

— În gardă! Spuse el încet, suntem încercuiţi!

Prinţul avea deja sabia scoasă din teacă.

— Faceţi loc, ţăranilor, spuse el.

O a doua izbucnire în râs a fost singurul răspuns. Apoi, se auzi un fluierat. Urmă un alt semnal convenit dinainte, fără îndoială, deoarece cercul de siluete începu să se strângă.

— Faceţi loc! Repeta prinţul.

— Monseniore, spuse o voce batjocoritoare, v-am recunoscut, şi cel mai prudent ar fi să faceţi un gest frumos.

Prinţul se repezi cu sabia în mână spre omul care-i vorbise astfel.

— Faceţi loc! Faceţi loc! Repeta el.

Siluetele se despărţiră şi plecară înapoi.

— Aceste canalii au vrut să ne fure! Îi spuse prinţul lui Delton.

Siluetele au luat-o la fugă. Prinţul începu să-i urmărească; dar după ce făcu trei paşi, piciorul se lovi de un obstacol invizibil. Se împiedică şi căzu, lăsând să-i scape sabia.

În acel moment, două braţe puternice îl înlănţuiră, iar Delton fusese în acelaşi fel reţinut fiind în imposibilitatea de a-i veni în ajutor prinţului. Obstacolul care l-a împiedicat pe prinţ şi pe consilierul său era o mică frânghie întinsă la o înălţime de peste un picior, care traversa strada. Apoi siluetele s-au apropiat din nou; se distingeau mai clar în ceaţă, şi prinţul de Wales se trezi înconjurat de o duzină de bărbaţi bine înarmaţi. Apoi, din nou, vocea batjocoritoare se făcu auzită; părea a fi vocea unui ofiţer din poliţia comercială, un fel de agent special însărcinat cu prinderea debitorilor şi cu încarcerarea lor.

— Nenorociţii! Spuse prinţul de Wales, exasperat, veţi plăti cu capul această insolenţă.

— Capul meu stă bine acolo unde este pe umerii mei, Monseniore, râse ofiţerul de poliţie în batjocură, la fel de bine cât de adevărat este că sunteţi S. A. R. prinţul de Wales.

— Cum! Caraghiosule! Strigă prinţul, mă cunoşti şi îndrăzneşti…?

— Nu eu, Monseniore, ci Parlamentul. Doamne fereşte, ca Jonathan Sunter, care este un fidel slujitor al Majestăţii Sale, să se fi gândit vreodată să facă un asemenea proiect de lege. Să-l arestezi pe prinţul de Wales, urmaşul tronului, pfui! Monseniore.

Viitorul rege al Engliterei îşi imagină că agentul de la poliţia comercială nu era incoruptibil şi îi întinse punga:

— Ia-o, spuse el.

Agentul scutură punga, ca şi cum ar fi vrut să afle numărul de monede de aur pe care-l conţinea, apoi i-o dădu înapoi.

— Cred, spuse el, că Alteţa Voastră se înşeală.

— Ce spui, ticălosule?

— Punga Alteţei Voastre conţine douăzeci de guinee, nu şase mii de livre, suma care este valoarea creanţei pentru care am misiunea dureroasă de a o aresta pe Alteţa Voastră, fiind pe urmele Voastre de la ieşirea din palat.

— Ah, trădătorule!

— Ştiam că Alteţa Voastră urma să iasă şi am luat măsurile de precauţie în consecinţă.

— Banditule! Vei fi spânzurat.

— Frânghia care-mi va strânge gâtul, Monseniore, nu este încă toarsă.

— Când voi fi rege.

— Regele George al III-lea se poartă de minune şi este mai tânăr decât mine. Când Alteţa Voastră va urca pe tron, eu voi fi mort! Haideţi, Monseniore, continuă agentul, voi face o observaţie umilă Alteţei Voastre: s-a făcut frig, ceaţa este umedă şi nesănătoasă şi aţi face bine să vă întoarceţi.

— Condu-mă la St. James, în acest caz.

— Nu, Monseniore.

— Şi unde îndrăzneşti deci să mă conduci?

— La Queen's-Bench, Monseniore.

Prinţul avu un uşor frison.

Executorul judecătoresc continuă:

— Cum eram destul de sigur de capturarea Alteţei Voastre, am prevenit directorul şi gardienii. Apartament Vostru este pregătit, monseniore.

— Ah! Banditule, canalie nenorocită! Strigă prinţul, tu nu m-ai închis încă.

Şi el încercă să lupte şi să scape din mâinile de fier care-l imobilizau. Colonelul Delton îl imită şi reuşi pentru că era înzestrat cu o putere herculeană, să inverseze rolul cu acel agent care-l luase de gât.

În acel moment, un pas ritmat, deşi rapid, se auzi de la o oarecare distanţă.

— La mine! Ajutor! Strigă prinţul, care crezu că recunoaşte o cadenţă militară.

Pasul deveni mai rapid şi un bărbat apăru.

— Cine a strigat după ajutor? Întrebă o voce clară şi sonoră.

— Eu, răspunse prinţul, eu, George al Engliterei, prinţul de Wales, pe care unul a îndrăznit să pună mâna.

Omul se apropie şi, la vederea sa, executorul judecătoresc lăsă să-i scape un gest de surpriză. Era un om înalt, purtând o jachetă de marinar care părea că se deghizase, pentru că nobleţea de pe faţa lui trăda un om prea educat pentru a fi luat drept un adevărat marinar. El îşi dădu jos gluga pelerinei şi se-nclină cu respect în faţa prinţului. Apoi, se uită cu răceală la garda de poliţie.

— Cum! Caraghiosule, spuse el, îţi permiţi să pui mâna pe Alteţa Sa?

„Maurul, murmură agentul cu o voce scăzută.”

Apoi, se bâlbâi cu voce tare:

— Scuzaţi-mă, dar am ascultat de ordinele primite.

— Tu n-ai ordine de primit decât de la mine, răspunse omul în jachetă, şi îţi poruncesc să cazi în genunchi în faţa Alteţei Sale, care, la rugămintea mea ar putea dori să te ierte, poate.

Prinţul era uimit. Ofiţerul de poliţie îşi îndoi un genunchi şi, tremurând tot, îngăimă câteva cuvinte de scuze.

— Du-te şi ia-ţi şi valeţii, porunci omul în jachetă.

Agentul de poliţie nu aşteptă să i se repete. El făcu un semn oamenilor săi, salută şi se depărtă repede. În două minute, toţi aceşti oameni dispărură ca un fum în adierea vântului; prinţul şi aghiotantul său rămaseră singuri în prezenţa acestui străin care avea o mare influenţă asupra agenţilor de la poliţia comercială. Atunci, acest om se-nclină din nou în faţa prinţul de Wales şi-i spuse:

— Vă rog să mă iertaţi, Monseniore, că nu m-am prezentat suficient de devreme pentru a-i împiedica pe aceşti nenorociţi.

— Pe coarnele diavolului! Îl întrerupse prinţul care începea să-şi revină din uimire şi se uită la salvatorul lui cu o mare curiozitate. Atunci, cine sunteţi, domnule, d-voastră care aveţi puterea să faceţi să dea înapoi pe singurul om care nu dă înapoi niciodată, un agent de la poliţia comercială?

— Am făcut unele servicii acestui om, răspunse cu modestie necunoscutul; şi acesta îmi era dator.

— Domnule, şopti Delton, i-aţi vorbit cu autoritatea unui stăpân.

— Am fost puţin… pentru el.

— Oh! Spuse prinţul, eu nu vă voi lăsa să plecaţi, domnule, fără să ştiu numele d-voastră; vreau, mâine, să depuneţi mărturie în public…

— Ssst! Monseniore, să nu vorbim de aceste lucruri. Alteţa Voastră îmi va permite, cred, să-l însoţesc la palatul St. James?

Prinţul de Wales, a cărei emoţie se calmă treptat, îşi aminti apoi de scopul iniţial al expediţiei sale nocturne.

— Dar, spuse el, eu nu vreau să mă reîntorc la St. James.

— Alteţa Voastră s-a răzgândit, poate.

— Pentru că sunt îndrăgostit.

— Ştiu acest lucru…

Şi omul în jachetă zâmbi; apoi, cum uimirea prinţului crescu, el adăugă:

— Alteţa Voastră a sesizat, acum două zile, o fată blondă, voalată, cu părul prins într-o plasă albastră.

— Este perfect adevărat.

— Aceasta este sora femeii pe care o iubesc, spuse cu răceală omul în jachetă. Dar, dacă Alteţa Voastră are puţin respect pentru un om care vine să-l salveze de a fi închis la Queen's-Bench…

Prinţul de Wales nu-l lăsă să termine:

— Este suficient, spuse el, şi oricât m-ar costa, eu nu voi mai întreprinde călătorii aventuroase. Sunt îndatorat; dar, fiţi liniştit, prietene, eu sunt de rasă nobilă şi de sânge regal: vă dau cuvântul meu de gentilom că nu voi încerca să seduc o tânără fată.

— Mulţumesc, prinţe.

— Acum, adăugă fiul regelui George, deoarece cursa mea nocturnă nici nu a început, voi utiliza serviciile d-voastră; conduceţi-mă la St. James. Mergeţi în faţă astfel încât gărzile de poliţie să se retragă.

— Sunt la ordinele Alteţei Voastre.

Toţi trei porniră.

— Ştiţi, spuse prinţul, că aveţi o putere de invidiat, prietene… În timp ce fiul unui rege nu poate face nimic…

— Eu pot face totul, nu-i aşa? Răspuns străinul zâmbitor.

— Da, cu siguranţă.

— Ţin ca Alteţa Voastră să aibă încredere în mine şi, de acum înainte, puteţi merge oriunde şi la orice oră din zi sau din noapte.

— Ah! De exemplu!

— Am onoarea de a o asigura pe Alteţa Voastră.

— Cum! Creditorii mă vor lăsa în pace?

— Da, prinţe.

— Ah! Sunteţi cumva magician? Spuse Delton.

— Poate.

— Ei bine! Vindeţi-mi procedeul vostru, prietene, şi, credeţi-mă că nu veţi avea de-a face cu un nerecunoscător.

— Alteţa Voastră are încredere în mine?

Vorbind astfel, necunoscutul îl învălui pe prinţ cu o privire zâmbitoare.

— Da, spuse Alteţa Regală.

— Atunci, veniţi cu mine.

În timp ce vorbeau astfel, lăsară în urmă podul Londrei, întorcându-se în cartierele frumoase ale marelui oraş. Străinul mergea înainte cu un pas grăbit. Prinţul şi colonelul Delton îl urmară timp de cincisprezece minute, toţi trei oprindu-se la uşa unei case mici cu un aspect modest şi onest.

— Aici este, spuse necunoscutul.

Şi el sună.

Casa era liniştită şi părea pustie. Cu toate acestea, la sunetul soneriei, o bătrână veni să o deschidă şi, văzând bărbatul în negru, ea se înclină cu respect.

„Este un gentilom deghizat”, gândi prinţul.

Şi intră în casă, în urma necunoscutului. Acesta traversă un coridor, urcă o scară, împinse o uşă din faţa lui şi intră într-o cameră destul de mare, al cărei mobilier şi disponibilitate dădeau de înţeles că se aflau în cabinetul unei firme de afaceri a unui comerciant. Străinul împinse un scaun prinţului şi rămase respectuos în picioare.

— Dar, spuse acesta din urmă râzând, dacă sunteţi un vrăjitor, laboratorul vostru nu are nimic înfricoşător, într-adevăr.

Necunoscut ceru o lampă cu abajur, pe care bătrâna o puse pe un birou mare de stejar, apoi îi spuse prinţului:

— Modalitatea pe care o voi indica Alteţei Voastre este foarte simplă.

— O vom afla? Spuse prinţul.

— Creditorul este un câine feroce care se linişteşte dacă-i dai să mănânce.

— Pe legea mea! Spuse prinţul, dacă este aşa, procedeul vostru este simplu, dar greu de pus în aplicare: eu nu pot să-mi plătesc datoriile.

Străinul deschise un sertar şi scoase un teanc de documente.

— Monseniore, spuse el, acestea sunt chitanţele creanţelor voastre…

Prinţul de Wales sări brusc din scaun.

— Acestea sunt achitate, adăugă liniştit omul în jachetă.

— Scuzaţi-mă, dar…

— Şi iată-le, încheie străinul care le întinse respectuos prinţului.

Acesta din urmă credea că visează:

— Ah, deci aşa, spuse el în sfârşit, îmi veţi explica ce se întâmplă, domnule?

— E simplu, Monseniore. Au fost plătite toate datoriile Voastre acelor creditori, cu excepţia aceleia pentru care aţi fost urmărit în seara aceasta şi care va fi plătită mâine dimineaţă.

— Şi cine a plătit datoriile mele? Strigă prinţul cu o suspiciune plină de mândrie.

— Oameni care vă sunt devotaţi.

— D-voastră, poate…

— Da, eu.

— Cine sunteţi, de fapt?

Şi privirea prinţului părea că vrea să pătrundă în adâncul sufletului acestui om.

— Numele meu nu este important, Monseniore.

— Vreau să-l ştiu.

Necunoscutul făcu o plecăciune.

— Osmany este numele meu, spuse el.

Osmany se înşela: prinţul auzise despre el.

— Sunteţi nababul pe care moşierul MacGregor l-a numit moştenitorul său?

— Da, Monseniore.

— Şi veţi plăti datoriile mele?

Osmany făcu o plecăciune.

Prinţul îl privea stupefiat.

— Sunteţi atât de bogat? Spuse el în cele din urmă.

— Nu eu, Monseniore.

— Dar cine?

— O asociaţie pe care o reprezint, o companie.

— Ce puteţi să-mi spuneţi despre această companie?

— Monseniore, spuse Osmany, în această privinţă îmi este imposibil de a satisface curiozitatea Alteţei Voastre.

— Cu toate acestea…

— Nu este secretul meu, Monseniore.

— Dar, spuse prinţul, care trecea de la o surpriză la alta, ştiţi că am o datorie de şase mii de livre?

— Alteţa Voastră nu mai are această datorie.

Prinţul se ridică:

— Domnule, spuse el, dacă Parlamentul mi-ar fi plătit datoriile, aş fi găsit că este un gest delicat; dar ca o asociaţie, care doreşte să rămână necunoscută… vorbiţi, explicaţi-vă, ce înseamnă asta?

— Monseniore, răspunse Osmany, dacă mă voi prezenta într-o zi la palatul Saint James şi voi cere să vorbesc Alteţei Voastre, mă veţi primi?

— Dacă te voi primi!

— Ei bine! Într-o zi – când? Nu ştiu – mă voi prezenta la St. James şi voi solicita Alteţei Voastre preţul serviciului neînsemnat pe care vi l-am făcut astăzi.

Şi, cum prinţul se încruntă, Osmany adăugă:

— Alteţa Voastră să fie liniştit, serviciul pe care i-l voi solicita nu-i va pune în pericol nici onoarea şi nici obligaţiile.

— Domnule, răspunse prinţul, păziţi aceste registre; vreau să rămân debitorul vostru până în ziua în care voi respecta promisiunea pe care urmează să v-o fac astăzi.

Osmany făcu o plecăciune.

— Am doar o favoare să îi cer Alteţei Voastre.

— Vorbiţi!

— Să păstraţi tăcerea în legătură cu întâlnirea noastră.

— Pe cuvânt de gentilom, eu voi tăcea; ai înţeles, Delton? Spuse prinţul, care se-ntoarse către colonel – martor tăcut şi uimit la scena ce se petrecuse.

Colonelul dădu din cap în semn de aprobare.

— Şi acum, Monseniore, spuse Osmany, Alteţa Voastră doreşte să se întoarcă la St. James?

— Da, într-adevăr! Răspunse prinţul.

Osmany lovi un clopot; la acel sunet, o uşă se deschise şi un om intră: era un uriaş. Osmany i-l arătă prinţului:

— Iată, spuse el, un om care mă însoţeşte pe străzile din Londra; cu el, Alteţa Voastră poate merge oriunde.

Prinţul de Wales, revenind la palatul St. James, scoase un strigăt de uimire găsind un pachet de documente pe noptiera din dormitorul său, gândindu-se că nu se oprise pe traseu, ci venise direct de la casa lui Osmany la palatul St. James. Cu toate acestea, pachetul de documente era acolo înainte de sosirea lui; erau registrele furnizorilor săi şi chitanţele tuturor creanţelor plătite.

„Acest om este cumva un vrăjitor?” se întrebă el.

Prinţul merse la culcare, dar nu reuşi să adoarmă toată noaptea; până dimineaţa, el îşi puse această întrebare chiar dacă nu putea afla răspunsul: „Ce aşteaptă de la mine acest om care mi-a făcut un cadou de şase mii de livre?”

Când veni ziua, el luă o pană şi scrise aceste rânduri:

Prinţul de Wales, către mogulul Osmany.

„Domnule, M-aţi scăpat de creditorii mei, dar eu rămân totuşi debitorul vostru, şi vă rog să înţelegeţi aceste ultime cuvinte în sensul lor cel mai larg.”

Apoi îl chemă pe Delton căruia îi ordonă să ducă biletul la acea casă mică în care fuseseră cu o zi înainte, însoţiţi de Osmany; în acelaşi timp, el trase un inel de pe deget, un inel cu sigiliu care avea gravate însemnele casei de Nassau.

— Îi vei da acest inel ca amintire din partea mea, spuse el.

Delton plecă, dar reveni după o oră, aducând inelul şi scrisoarea:

— Alteţa Voastră este destul de sigur că nu a visat noaptea trecută?

— Dar tu? Spuse prinţul.

— Eu nu mai sunt atât de sigur.

— Cum aşa?

— În zadar am căutat strada, casa şi pe nabab, toate acestea au dispărut.

— Un om dispare, răspunse prinţul, dar… o stradă.

— Cel puţin, încheie Delton, nu am recunoscut-o.

— Lasă că o voi găsi, spuse prinţul.

Şi plecă, braţ la braţ cu Delton, ziua în amiaza mare, lucru care nu i se mai întâmplase de o lungă perioadă de timp. Dar prinţul în zadar rătăci prin Londra, în zadar parcurse toate străzile din cartierul în care îi conduse Osmany; ca şi Delton, nici el nu găsi casa misteriosului său salvator.

— Vedeţi, Monseniore, spuse Delton râzând, am visat.

— Aş vrea să te cred, răspunse prinţul de Wales, dar îmi este imposibil, întrucât deja m-am întâlnit astăzi cu o duzină de creditori de-ai mei; caraghioşii m-au salutat cu respect, prin urmare, aceştia şi-au primit banii.

Delton cedă în faţa acestui argument incontestabil.

Prinţul reveni la St. James; curiozitatea sa rămase crescută pentru câteva zile, apoi se diminuă; el îşi reluă viaţa plină de plăceri şi risipă, iar, opt zile mai târziu, el uită aproape complet de Osmany.

Alte opt zile mai trecură. Într-o seară, regele George al III-lea îl chemă pe fiul său şi-i spuse:

— Se pare, domnule, că sfaturile mele înţelepte au sfârşit prin a vă converti.

Prinţul salută.

— Ce vrea să spună Majestatea Voastră?

— Am aflat că v-aţi plătit datoriile.

— Da, Sire.

Regele, care-l evitase mult timp pe moştenitorul său prezumtiv, îi întinse mâna:

— Dacă este aşa, spuse el, vă ofer prietenia mea.

— Ah! Sire…

— Şi v-am mărit pensia la patru mii de livre pe an.

Prinţul salută din nou întrebându-se dacă vrăjitorul Osmany nu-l vrăjise pe regele George.

Acesta din urmă continuă:

— Din moment ce aţi devenit rezonabil, vă voi permite să reveniţi în Consiliul privat din care v-am exclus.

— Majestatea Voastră mă copleşeşte cu atâta bucurie, răspunse prinţul, deoarece îmi permite astfel să recunosc bunătatea sa lăsându-mă să mă ocup de afacerile regatului.

— Asta e! Spuse regele, ŕ propos despre afaceri, uite una. Îl cunoaţteţi pe excentricul baronet numit sir Robert Walden, care are un loc în Parlament?

— Da, Sire.

— Citiţi, spuse regele.

Şi regele îi dădu prinţului de Wales o petiţie abia sosită, semnată de către sir Robert Walden.

Prinţul citi: „Sire, O implor pe Majestatea Voastră de a-mi acorda o audienţă în prezenţa prinţului de Wales şi a doi gentilomi dintre cei mai de seamă. Trebuie să relatez Majestăţii Voastre fapte de o înaltă gravitate şi care afectează onoarea întregii nobilimi.”

— Ce ar putea să ne spună? Zise regele, atunci când prinţul luă la cunoştinţă de conţinutul petiţiei.

Prinţul răspunse:

— Sir Robert Walden este cel mai original gentilom din cele trei regate şi consider că este mult mai puţin implicat în politică decât în vânătoarea de tigri sau în călătoriile în lumea nouă. Cu toate acestea, din moment ce Majestatea Voastră a făcut o lege ca niciodată să nu fie refuzată o audienţă…

— Prinţe, trimiteţi-i un mesaj, spuse regele, şi spuneţi-i că-l vom primi mâine, la ora nouă seara, în cabinetul nostru, în prezenţa a doi gentilomi apropiaţi nouă.

Prinţul luă un toc şi scrise: „Regele George al III-lea binevoieşte să primească pe sir Robert Walden mâine, vineri, la ora nouă seara. Sir Robert se va prezenta la micile apartamente.

George, prinţ de Wales”

Scrierea acestei scrisori prilejui prinţului ocazia de a mai sta câteva momente cu regele, care-l invită la cină. Apoi, el porni spre apartamente sale private, exigenţa etichetei de la curte cerând ca nimeni să nu se aşeze la masa regală decât în uniforma completă a unui general de cavalerie.

În timp ce valeţii săi de cameră îl parfumau şi-i aduceau baia, prinţul văzu un bilet sigilat pe o masă. Îl luă şi îl deschise: „Prinţul de Wales este rugat să treacă prin cabinetul său de lucru după ce-şi va termina toaleta.”

Prinţul aruncă biletul în foc, termină să se îmbrace, intră în cabinetul său şi dădu un strigăt de uimire. Nababul Osmany stătea aşezat în linişte lângă cămin.