Capitolul II.

A doua zi, vineri, cu puţin înainte de ora şapte, trăsura baronetului sir Robert Walden se opri în faţa casei în care locuia doamna Cecilia. Mama lui Lionel nu îşi recâştigase încă titlul de marchiză d'Asburthon. Baronetul era îmbrăcat în haine de curte şi o mică sabie cu mânerul împodobit cu diamante îi lovea gambele. Valeţii doamnei Cecilia îl salutară pe baronet cu uimire, deoarece trecuse o lungă perioadă de timp de când sir Robert Walden nu mai pusese piciorul acasă la ea.

— Cum se simte Lionel? Întrebă sir Robert Walden.

— Puţin mai bine, răspunse un bătrân servitor; dar tânărul nostru stăpân a fost foarte bolnav, Onoarea Voastră.

— Ştiu.

— S-a aflat într-o stare de nebunie pentru mai multe zile şi vorbea despre sinucidere.

— Săracul Lionel! Murmură sir Robert Walden care ceru să fie anunţată prezenţa sa doamnei Cecilia.

Lady Cecily stătea la căpătâiul patului lângă fiului său. Lionel dormea; frumosul său chip, palid şi vlăguit, se odihnea pe pernă, înclinat spre umăr şi mama lui, aplecată asupra sa, părea să se îmbete cu respiraţia lui care devenise calmă şi regulată.

— Ssst! Spuse ea încet, cu un deget pe buze şi întinzând cealaltă mână baronetului; iată, este prima dată că doarme liniştit…

— Înseamnă că a fost foarte bolnav, Dumnezeule! Spuse sir Robert Walden uimit de paloarea şi de lipsa de vlagă a lui Lionel.

— Ah! Prietene, spuse lady Cecily, am crezut că va muri… dacă aţi şti cum a iubit-o pe miss Ellen…

— Ştiu, milady.

— Ştiţi că, spuse săraca mamă, a delirat timp de trei săptămâni?

— Bietul copil!

— El a vrut să o revadă pe această femeie… el a vrut să o revadă din nou cu orice preţ… Într-o zi, Roger, care vine aici dimineaţa şi seara, a sosit la timp pentru a-l opri să se arunce pe fereastră şi să-şi spargă capul de pavajul străzii.

La numele lui Roger, sir Robert Walden se încruntă.

— Doamnă, spuse el încet, am venit să vă vorbesc tocmai despre marchizul Roger.

— De fiul meu?

— De marchizul Roger, repetă sir Robert Walden.

— Ei bine! Spuse lady Cecily cu nelinişte, vă ascult…

— Nu, nu, aici. Lionel doarme; să mergem, vă rog, într-o cameră alăturată. Ceea ce am să vă spun este de cea mai mare importanţă.

Lady Cecily se ridică şi-i arătă lui sir Robert Walden un mic dormitor învecinat camerei în care de dormea Lionel.

— Vorbiţi, spuse ea.

— Eu nu am avut onoarea să vă revăd, milady, de când v-aţi mutat la hotelul d'Asburthon.

— Ah! E-adevărat, spuse lady Cecily. Dar aţi aflat…

— Am aflat că marchizul Roger dorea să-l recunoască public pe Lionel ca fiind fratele său mai mic şi să împartă cu el averea sa.

— Oh! Spuse lady Cecily, vă mai îndoiţi în prezenţa unui gest atât de nobil?

— Din păcate, doamnă! Răspunse sir Robert Walden, îndoiala nu îmi este permisă.

— Oh! Este fiul meu, nu-i aşa?

— Nu este fiul d-voastră, răspunse sir Robert cu un calm înspăimântător. Am acum o dovadă incontestabilă.

Accentul lui sir Robert Walden avea o astfel de autoritate încât lady Cecily îşi înclină capul.

— Dumnezeule! Spuse ea, dar dacă aţi şti cât este de nobil şi de bun, dacă aţi şti cum mă iubeşte! Cât îl iubeşte Lionel!

— El a vrut să rămână marchiz, spuse baronetul cu calmul unui sceptic.

— Dar, în cele din urmă, spuse lady Cecily, spuneţi că nu este fiul meu şi pretindeţi că aveţi o dovadă?

— Da, doamnă.

— Care este această dovadă?

— Am găsit un bătrân servitor al răposatului lord, marchizul d'Asburthon, un negru care-l legăna pe micuţul Roger, fiul vostru adevărat.

— Şi… omul acesta…

— Acest om spune că nefericitul copil a fost găsit într-o seară, seara zilei în care l-am ucis pe infamul sir Jack, mort în leagănul său, din care ieşise un şarpe veninos, o viperă neagră.

— Şi copilul era mort, într-adevăr? Întrebă lady Cecily cu un glas tremurat.

— Da, doamnă.

— O, Dumnezeule! Acest om minte, probabil.

— El spune adevărul.

Sir Robert Walden vorbi cu un ton atât de convingător că lady Cecily nu-şi putu reţine lacrimile.

— Dar, în cele din urmă, spuse ea, dacă Roger nu este… fiul meu…

— Da, nu este.

— Ce aveţi de gând?

— Am de gând să cer regelui ca marchizul Lionel d'Asburthon să îşi recapete locul.

— Şi, Roger, ce se va întâmpla cu el?

— Ce se întâmplă cu cei din rasa lui. El îşi va căuta norocul departe de Englitera.

— Oh! Nu, niciodată! Exclamă lady Cecily, deoarece chiar dacă nu este fiul meu, eu îl iubesc deja ca şi cum ar fi. Ah! Nu ştiţi tot, văd, din moment ce sunteţi atât de nemilos… nu ştiţi că avea de gând să-l omoare pe Lionel şi că vocea mea l-a făcut să-şi arunce sabia. Credeţi că o mamă poate uita aşa ceva, Dumnezeule!

— Doamnă, răspunse grav sir Robert, aveţi grijă! În felul acesta, nu-i veţi reda fiului vostru averea şi titlul său.

— Lionel nu va fi de acord să jefuiască pe acela pe care-l numeşte fratele său.

— Dar din moment ce acest om este un impostor!

— Nu contează! Spuse lady Cecily, el va fi în continuare fiul lordului Asburthon.

Sir Robert Walden o privi cu durere pe lady Cecily.

„Sunt, prin urmare, murmură el, singurul care va avea curajul de a face dreptate.”

Şi el se ridică:

— Adio, doamnă, spuse el. Văd că trebuie să acţionez singur.

— Dumnezeule! Ce vreţi să faceţi?

— Să-mi fac datoria aşa cum mi-am făcut-o întotdeauna, chiar impunând tăcere inimii mele.

Şi el o salută pe lady Cecily rămasă fără cuvinte şi se retrase fără ca biata femeie să aibă puterea de a-şi depăşi emoţiile şi să-l reţină.

Baronetul urcă în trăsură; dar el îi spuse vizitiului să nu meargă direct la palatul Saint James. El merse în Oxford Street şi îşi opri echipajul la câţiva paşi de un magazin de patiserie în care intră după ce-şi ascunse cât mai mult posibil broderiile ţinutei sale de curte sub faldurile ample ale mantoului său.

Pe firma magazinului scria: To Negro! 30 Denumirea era justificată de prezenţa la ghişeu a unui negru magnific, al cărui cap era acoperit de o pădure de păr alb. Acest om putea să aibă şaizeci de ani. Era unul din cei doi negri care, altădată, stăteau aplecaţi peste parapetul terasei pentru a admira jongleriile indianului, abandonând astfel pentru scurt timp hamacul în care dormea micuţul marchiz Roger.

Sir Robert Walden se sprijini de ghişeu şi îi spuse:

— Eşti gata?

— Da, Onoarea Voastră.

— Vei repeta povestea ta şi în faţa regelui.

— Da, Onoarea Voastră.

— Aşadar, eşti sigur că adevăratul marchiz a murit?

— La fel de sigur ca de existenţa mea.

— Cum s-au petrecut evenimentele despre care vorbeşti?

— Iată, spuse negru, Antonio şi cu mine am supravegheat leagănul până la lăsarea serii. Apoi, când noaptea a venit, am dus leagănul înapoi în apartament. Eu am ridicat perdelele de muselină albă care-l acopereau şi, văzând copilul nemişcat, am presupus că el dormea. Am înfăşurat leagănul cu o plasă de ţânţari, Antonio s-a dus la culcare şi am rămas singur cu copilul. Somnul nu a întârziat să mă cuprindă. De-atunci cât am adormit? Îmi este imposibil de a preciza. Dar am fost trezit brusc de o lumină strălucitoare. În acelaşi timp, am auzit un strigăt şi, deschizând ochii, i-am văzut pe marchizul d'Asburthon şi pe medicul său, dr. Bolton. Marchizul era aplecat deasupra leagănului şi, dintr-o dată, a rostit un strigăt. Copilul era rece. Dr. Bolton l-a luat în braţe şi l-a dus în camera de alături. „Este mort”, a spuse el. Acest cuvânt a ajuns la urechea mea. Îngheţat de frică, m-am prefăcut că dorm. Zece minute mai târziu, medicul a venit şi m-a zgâlţâit. „Vino cu mine”, mi-a spus el. M-am ridicat. Am înhămat caii noştri şi am plecat la Calcuta. Când am ajuns în junglă, medicul s-a întors brusc în şa, s-a uitat spre mine şi, armându-şi un pistol, mi-a spus: „Am ordin să te omor. Dar nu-mi place să ucid un nevinovat. Vrei să trăieşti?” Am descălecat şi am început să mă rog în genunchi. „Ţine, mi-a spus medicul, aici ai o pungă. Pleacă la Singapore şi niciodată să nu te mai întorci la Calcuta.”

Sir Robert Walden ascultă povestea negrului:

— Vei repeta asta şi regelui, nu-i aşa? Spuse el.

— Da, Onoarea Voastră.

— Eşti creştin?

— Da.

— Juri pe mântuirea sufletului tău că marchizul Roger este mort?

— Da, Onoarea Voastră.

— Vino cu mine, spuse sir Robert Walden.

Negrul îşi dezbrăcă jacheta sa de patiser, îşi luă o îmbrăcăminte adecvată şi-l urmă pe sir Robert Walden care-i spuse să urce lângă vizitiu, căruia sir Robert îi spuse:

— La palatul St. James.

O jumătate de oră mai târziu, sir Robert Walden intra în palat. Deşi era aproape nouă seara, o adevărată agitaţie tulbura reşedinţa regală.

Ofiţerii veneau şi plecau, valeţii îşi încrucişau drumurile. Fiecare faţă avea un aer plin de consternare. Baronetul, puţin surprins, ajunse la micile apartamente. Un paznic scoţian era la uşă:

— Nu se intră! Spuse el.

— Pardon, spuse sir Robert Walden, am o scrisoare de audienţă.

— Din partea cui?

— Din partea regelui.

Garda răspunse:

— Onoarea Voastră, probabil, nu ştie ce s-a întâmplat.

— Cum? Întrebă baronet.

— Pe rege l-a cuprins o criză de nebunie şi aici se află prinţul de Wales, care este regentul regatului.

După ce paznicul îi răspunse lui sir Robert Walden, care rămase stupefiat, un ofiţer se apropie:

— Sunteţi sir Robert Walden? Îl întrebă pe baronet.

— Da.

— Veniţi… prinţul de Wales vă va primi în audienţă.

Sir Robert Walden ezită.

— Veniţi, insistă ofiţerul, Alteţa Sa Regală mi-a ordonat să vă prezint.

Sir Robert Walden se încruntă, dar îl urmă pe ofiţer.