Capitolul VI.

Înmormântarea marelui şi puternicului marchiz Roger d'Asburthon, membru al Camerei Lorzilor, avu loc la lumina torţelor, la ora opt seara, în cimitirul St. Gilles, unde nobilii familiei d'Asburthon aveau cavoul. Procesiunea era impozantă; sicriul, aflat într-un car tras de şase cai înveşmântaţi în negru, era escortat de toată nobilimea din Londra. În spatele carului funebru, doi bărbaţi mergeau cu capul descoperit: Lionel, noul marchiz d'Asburthon şi, la dreapta lui, cea mai mare personalitate a Engliterei, după rege, S. A. R. prinţul de Wales, regentul regatului. Printre membrii clubului Frumoşilor, se putea vedea mogulul Osmany, trist şi gânditor. La sfârşit, chirurgul Bolton îi urma cu modestie de la distanţă. Dar în zadar ai fi căutat, printre cei prezenţi, pe baronetul sir Robert Walden.

Depuseră sicriul la intrarea cavoului; preoţii citiră ultimele rugăciuni, apoi fiecare dintre cei prezenţi veni să se încline în faţa mortului. Când fu rândul lui Bolton, el se apropie şi şopti:

— Sir Robert Walden, Dumnezeu să-ţi odihnească sufletul.

Un om mascat, înfăşurat într-o mantie mare şi ascuns în spatele unui chiparos, nu pierdu nici un detaliu de la înmormântare. Acest om văzu în treacăt pe Lionel care plângea, pe Osmany cu fruntea plecată şi, în cele din urmă, pe S. A. R. prinţul de Wales, în spatele căruia mergea un curtezan tânăr, tânărul Duce de Sommerset.

— Alteţa Voastră, spuse tânărul duce, nu a dat crezare acelui zvon care spunea că marchizul Roger d'Asburthon este un ţigan?

Prinţul de Wales îi răspunse:

— Nu ştiu dacă nobilul marchiz Roger d'Asburthon era ţigan, dar ceea ce ştiu, este că dacă ţiganii au această nobleţe, această frumuseţe şi acest curaj, îi voi face pe toţi nobili atunci când voi fi rege!

„Eh! Spuse omul mascat în şoaptă, iată un discurs, Monseniore, care-i va aduce fericirea regelui George al IV-lea; şi din acea zi, îmi voi da tot sângele pentru libertatea Engliterei.”

Când omul mascat plecă, cimitirul era pustiu. Dar, la poartă, doi cavaleri ţineau cu mâna frâul unuia dintre acei armăsari arabi nărăvaşi, care nu putea fi domesticit şi călărit decât de către un călăreţ în venele căruia-i curgea sângele fiilor deşertului. Acest cal negru ca noaptea, avea pe frunte o stea albă, semn al măreţiei.

Cei doi bărbaţi se-nclinară cu respect, prezentându-i armăsarul omului mascat şi spunându-i:

— Rege, supuşii vă aşteaptă ordinele.

Epilog.

Marea se agita la poalele falezei. Pe plajă, umbre mişcătoare înconjurau un foc imens. Bricul The Fowler, pregătit de cursă şi prins în ancorele sale, îşi contura silueta sa neagră pe cerul înstelat şi pe valurile înspumate. Într-o oră, nava va transporta în alte locuri pe ţiganii care aşteptau pe plajă semnalul de pornire.

În mijlocul acestei populaţii în costume diverse, indicând diferite profesii, un om îmbrăcat cu o mantie roşie, ce purta o tocă scoţiană cu o pană de şoim regal, îşi plimba de jur împrejur privirea liniştită şi mândră; era privirea şefului în faţa căruia se plecau toate capetele. Era Amri, regele ţiganilor. Jean de Franţa şi Samson stăteau de o parte şi de alta a acestuia. Regele făcu un semn şi, la acest semn, se făcu tăcere, copiii se opriră din jocurile lor, femeile tăcură de asemenea, şi toţi ochii urmăreau cu nerăbdare pe tânărul şef.

— Fraţilor, spuse el, v-am convocat aici, pentru că ora de plecare se apropie şi nava pe care regele vostru, ce deţine scrisori semnate în numele căpitanului Black, o va comanda, va ridica ancora imediat ce vom fi toţi la bord.

— Fraţilor, continuă regele cu o voce vibrantă şi sonoră care domina mugetul mării, fraţilor, Dumnezeul căruia ne închinăm şi care este Dumnezeul tuturor ne pune pe fiecare la locul lui; i-a dat fiecărui bărbat o casă şi o patrie; el i-a spus vulturului: vei zbura, vei despica aerul cu aripile tale puternice, văzduhul va fi împărăţia ta. El i-a spus omului: vei străbate oraşele şi vei făuri imperii! Dar el i-a spus ţiganului: eşti fiul deşertului, iar vântul libertăţii a suflat atât de tare în ziua în care te-ai născut încât a smuls ţăruşii care fixau cortul şi a stârnit o mare de nisip în care au dispărut oraşe şi sate. Ţi-am dăruit privirea vulturului şi viteza calului arab şi curajul îndărătnic al leului. Asemenea unei fregate, această pasăre de mare care face o leghe dintr-o batere de aripă, vreau să fii pelerinul veşnic care se plimbă calm şi mândru, de la un capăt la altul al universului. Vei fi fiul cerului, pentru care pământul este prea mic; patria ta va fi lumea întreagă, iar această ţară nu va avea alte limite decât orizonturile de azur pe care ţi le-am dăruit. Las oamenilor obişnuiţi sarcina de a făuri oraşe şi de a delimita frontierele şi umbletul! Tu vei avea vigoare, viteză, gândire liberă, vei merge întotdeauna şi fără oprire; ţiganii vor fi regii nomazi ai universului!

Poporul lui Amri, regele ţiganilor, îl asculta tremurând de entuziasm.

— Fraţilor, spuse în continuare tânărul rege, dacă printre voi este cineva care regretă bătrâna Engliteră, dacă e cineva care a pierdut sentimentul de vagabond al rasei noastre, să se ridice! Nu-l voi obliga să ne urmeze!

Dar nimeni nu se ridică şi un strigăt, un singur strigăt unanim răsună:

— Trăiască Amri! Trăiască regele nostru!

— Ei bine, fraţilor, spuse Amri, atunci să plecăm!

El luă o torţă din mâinile lui Samson şi o flutură un moment deasupra capului.

Acesta era semnalul aşteptat cu nerăbdare la bordul The Fowler, deoarece imediat bricul răspunse cu zece lovituri de tun şi lansă bărcile pe mare.

Dar, în acelaşi timp, se auzi răsunând de la distanţă galopul unui cal, un galop nebun, ce părea al calului-fantomă, acel erou al independenţei americane. Şi, după câteva minute, o amazoană apăru în centrul cercului de lumină descris de foc. Ea sări de pe calul său care spumega şi zise:

— Şi eu sunt ţigancă, aşa că plec cu voi!

— Topsy? Exclamară în acelaşi timp Jean de Franţa, Samson şi tânărul rege al ţiganilor.

Ţiganca merse direct spre acesta din urmă şi zise:

— Da, doresc să plec, şi dacă ţi s-a spus despre sabia pe care i-am adus-o lui Bolton, nu-mi vei refuza locul la care am dreptul în trib.

— Nu, în mod sigur! Spuse Amri cu o voce care stinse toate murmurele.

Dar, în acelaşi timp, o femeie înaintă în mijlocul cercului de lumină şi spuse:

— Dar eu, nu sunt de acord!

Era o tânără fată, încă palidă şi bolnavă, dar ai cărei ochi aruncau scântei şi a cărei atitudine mândră stârni un murmur de admiraţie printre ţigani. Ea avea un pumnal în mână, iar părul său negru şi des îi flutura peste umerii goi. Era o ţigancă adevărată, fiică a Indiei, crescută ca o plantă luxuriantă plină de sevă, bine înfiptă în pământ în soarele fierbinte.

— Amri! Spuse ea, din moment ce eşti regele nostru, trebuie să faci dreptate în faţa tuturor.

— Într-adevăr, o voi face, spuse Amri.

— Numele meu e Elspy, spuse ţiganca, şi această femeie pe care o vedeţi aici este duşmanul meu de moarte. Ea m-a atacat mişeleşte. Încă mai am la umăr rana slab vindecată de la glonţul ei. Vreau ca ea să fie expulzată din trib sau să se lupte cu mine.

Miss Ellen făcu un pas spre ţigancă:

— Sunt de acord cu lupta, spuse ea.

Jean de Franţa îşi înăbuşi un murmur.

— Eu nu vreau, îngăimă el.

Dar Amri le impuse tăcere şi îi spuse lui Topsy:

— Dacă această femeie are a se plânge de tine, are dreptul de a cere expulzarea ta din trib, cu excepţia cazului în care consimţi să-i dai satisfacţia pe care a cerut-o.

Topsy, de asemenea, avea un pumnal pe care-l scoase de la centură.

— Da, repeta ea cu bucurie, da, eu accept lupta, dar cu o condiţie.

Şi ochii săi aruncară flăcări.

— Vorbeşte, spuse Amri.

— Ne vom lupta până la moarte, fără armistiţiu sau graţiere şi niciunul dintre voi nu va interveni.

— Nu, nu, e imposibil! Strigă Jean de Franţa. Elspy este, încă, prea slăbită.

— Este posibil, dacă regele vrea, spuse Samson.

Jean de Franţa plecă capul şi tăcu. Amri se uită îndelung de la una la alta, la aceste două femei tinere şi atât de frumoase, atât de animate de ură. În timp ce le contempla, toţi ţiganii erau cu ochii pe el şi păreau că aşteaptă răspunsul cu sufletul la gură.

În cele din urmă Amri rosti aceste cuvinte:

— Autorizez lupta până la moarte între Elspy şi Topsy.

Cele două femei scoaseră un strigăt de bucurie.

— Amri! Strigă Jean de Franţa gâfâind de emoţie.

— Haide! Murmură Samson, de ce tremuri acum? Elspy este cea care a provocat-o.

Jean de Franţa tăcu.

— Începeţi! Spuse Amri care dădu astfel semnalul de începere a luptei.

Aceste două leoaice furioase săreau una la alta pe nisipul roşiatic al deşertului, cele două ţigănci se precipitau ţinând fiecare pumnalul în mână.

Fiecare dintre ele avea braţul său stâng înfăşurat în tartan31, ca toreadorii.

Ele nu se repeziră una la cealaltă de la început, aşa cum s-ar fi putut crede. Precum spadasinii pricepuţi, ele îşi studiară mişcările şi gesturile „ochi în ochi”, cu braţul stâng înainte şi cu cel drept gata să lovească. Şi, ca eroii lui Homer, ele se apostrofau pe rând:

— Te urăsc, vezi tu, spuse Elspy, pentru că ai vrut să-l omori pe iubitul meu, Jean de Franţa.

— Eu, spuse miss Ellen, eu nu te urăsc, te dispreţuiesc! Dar am nevoie de trupul tău însângerat pentru a-mi face un piedestal.

Apoi se auziră două ţipete, două strigăte răguşite, două strigăte de moarte, şi cele două duşmance înverşunate formară un grup mai compact, se răsuceau şi se agitau. Lamele se ciocneau, respiraţiile se confundau iar, la un moment dat, braţele atacară reciproc şi, brusc, se trântiră la pământ.

— Dumnezeule! Dumnezeule! Strigă Jean de Franţa, care se grăbi să sară în ajutorul lui Elspy.

Dar o mână de fier îl imobiliză.

— Nu! Nu! Spuse vocea aspră a lui Samson, nu poţi interveni, Jean, nu poţi face asta! Ar fi nedrept.

Şi uriaşul îl ţinu nemişcat pe Jean de Franţa la marginea cercului, în timp ce un strigăt de durere şi de groază se auzi din rândul ţiganilor.

Miss Ellen îşi învinse duşmanca şi-şi odihnea un genunchi pe pieptul ei; cu braţul ridicat, ea avea de gând să înfigă pumnalul în inima inamicei.

Ţiganii îngheţară de frică.

— Îndurare! Îndurare! Îngăimă Jean de Franţa, care întinse mâinile în semn de rugăciune către Amri.

— Ah! Spuse Topsy, ceri îndurare pentru ea? Ei, bine! Uite care sunt condiţiile mele…

Cu pumnalul încă ridicat şi cu genunchiul apăsând pe pieptul ţigăncii, Topsy se uită la Amri, regele tribului său.

— Ascultă, spuse ea, tu care eşti şeful nostru. Am fost ambiţioasă, am fost răzbunătoare, dar legile noastre nu cumva apără ambiţia, apără răzbunarea? Dacă am făcut greşeli, nu le-am reparat?

— E adevărat, spuse Amri.

— Am dreptul să lovesc; dacă braţul ridicat nu va cădea, dacă o voi ierta pe inamica mea, ce vei face pentru mine?

— Te voi face regina tribului, spuse Amri.

Ţiganca se ridică triumfătoare şi aruncă pumnalul. Amri îi prinse mâna şi spuse:

— Înclinaţi-vă, este regina voastră!

Ea şovăi, în timp ce el o susţinea în braţele sale:

— Ah! Spuse ea cu o voce slabă, ai ghicit până la urmă că te iubesc din ziua când tu mi-ai salvat frumuseţea.

La ivirea zorilor, The Fowler aluneca din plin, cu toate velele întinse, pe apa liniştită transportând ţiganii şi averea lor.

SFÂRŞIT

1 Se face referire la apartenenţa unui club, clubul Frumoşilor.

2 The beautiful Club – Clubul frumoşilor; în original, în limba franceză: „clubul des Beaux” (n.t.)

3 porfir – rocă eruptivă foarte dură, cristalizată, de culoare roşie-purpurie, întrebuinţată în arhitectură.

4 peristil – galerie formată dintr-un şir de coloane, care mărgineşte o clădire.

5 Pharaon – vechi joc de cărţi, asemănător stosului.

6 ludovic – veche monedă de aur franceză care valora 24 de livre şi care datează de la Ludovic (Louis) XIII.

7 bivuac – cantonament de trupe militare în afara localităţilor, în corturi sau sub cerul liber.

8 picher – valet călare care conducea câinii la vânătoare.

9 Maďde evoy banty!

— Iată, pentru tine! (în zingari)

10 Hermină – animal carnivor asemănător cu nevăstuica, având blana cafenie vara, albă, fină şi lucioasă iarna; hermelină; în original, în limba franceză: l'Hermine (n.tr.)

11 lčse-élégance – jignire adusă persoanei sau autorităţii unui suveran, în ţările monarhice.

12 tisă – arbore sau arbust răşinos, care poate atinge peste 1000 de ani, cu frunze lungi, aciculare, lucioase, cu lemnul tare şi foarte preţios.

13 postilon – surugiu care conducea un poştalion.

14 marchepied – taburet (lb. fr., n.tr.).

15 Deus ex machina – semnifica iniţial coborârea pe scenă a actorilor ce interpretau zei, cu ajutorul unei macarale, în timpul tragediilor antice greceşti (lb. Latină, n.tr.).

16 Numele dat de Sancho Panza lui Don Quijote. (n. tr.)

17 stânjen – unitate de măsură pentru lungime, folosită înaintea introducerii sistemului metric, care a variat, după epocă şi regiune, de la 1,96 m la 2,23 m.

18 tęte-ŕ-tęte – faţă în faţă. (lb. fr., n.tr.)

19 vergă – bară (de lemn sau de metal) aşezată perpendicular pe catargul unei corăbii, folosită la susţinerea unor vele.

20 sabord – deschizătură în pereţii laterali ai unei nave, folosită mai ales pentru scurgerea apei acumulate pe puntea superioară şi pentru operaţiile de încărcare şi de descărcare.

21 leghe – veche unitate de măsură pentru distanţă, folosită în apusul Europei, variind ca lungime între 3000 şi 7500 m.

22 coroană – unitate monetară.

23 S. M.

— Son Majesty (Majestatea Sa, lb. Engl., n.tr.)

24 abajur – Dispozitiv fixat în jurul unei lămpi destinat să dirijeze lumina într-o anumită direcţie.

25 monomanie – stare patologică în care bolnavul este obsedat de un singur gând; idee fixă.

26 berlină – trăsură mare închisă, asemănătoare cu un cupeu, cu două banchete aşezate faţă în faţă.

27 postilion – surugiu care conducea un poştalion.

28 S. A. R. (Son Altesse royale) – Alteţa Sa Regală (lb. Engleză, n. tr.)

29 picior – unitate de măsură pentru lungime din sistemul anglo-american, egală cu 30,48 cm.

30 La negru! (lb. eng. N.tr.)

31 tartan – ţesătură specială din lână sau din bumbac, cu carouri mari, divers colorate, folosită în Scoţia.