Capitolul V.

La patruzeci şi opt de ore după ultimele evenimente, multe echipaje pe cai înveşmântaţi în negru ocupau împrejurimile vechiului hotel d'Asburthon. Nobilii Engliterei plângeau pe cel mai tânăr, cel mai nobil şi cel mai eroic dintre pairii săi: colonelul dragonilor regelui, eroul de la fortul St. George, Roger, marchiz d'Asburthon, care murise. În timpul priveghiului, expus pe patul său de moarte în sala de onoare a hotelului transformată într-o capelă, cadavrul tânărului marchiz fusese vizitat de către toate marile personalităţi ale regatului.

Lady Cecily fusese scoasă din hotel şi dusă într-un oraş aproape de Londra, pentru a o smulge din chinuitoarele emoţii ale funeraliilor. Un linţoliu era pe patul mortului; doi bărbaţi se aflau aproape de el. Lionel, copleşit de o disperare profundă, şi nababul Osmany, delegat al clubului Frumoşilor, care se simţise obligat să acorde această supremă şi ultimă onoare aceluia dintre membrii săi care era de şase luni conducătorul a trei regate.

Pe parcursul zilei, capela a fost vizitată de toată aristocraţia engleză; prinţul de Wales însuşi veni cu mare fast, cu ofiţerii casei lui, şi fusese auzit spunând la plecare, cu o emoţie profundă:

— Regele a pierdut un soldat curajos, nobilii un gentilom demn şi eu am pierdut un prieten!

O lacrimă a prinţului servi ca peroraţie acestui simplu şi elocvent elogiu. În spatele alaiului prinţului, uşile hotelului d'Asburthon se închiseră. Alteţa Sa Regală fusese ultimul vizitator admis. Expunerea solemnă se terminase, ora de rugăciune venise în cele din urmă.

— Domnule marchiz, spuse atunci nababul lui Lionel, trebuie să vă retrageţi.

— Să abandonez trupul fratelui meu! Strigă tânărul, oh! Nu…

— Este necesar, spuse Osmany, se apropie momentul punerii trupului în sicriu şi uzanţa engleză nu permite ca rudele să participe la această ceremonie dureroasă.

Lionel se aruncă pe trupul fratelui său şi îl ţinu mult timp îmbrăţişat. Dar Osmany îl rupse din acea îmbrăţişare şi-l conduse la uşă.

— Plecaţi! Replică el.

Lionel ieşi, încercând să-şi oprească suspinele.

Osmany se întoarse la preot şi făcu spre el un semn. Preotul plecă fără să spună un cuvânt şi Osmany rămase singur, grav, contemplându-l pe Roger.

— Am visat pentru tine, copile nobil, murmură el, un destin mare!

Şi, cum Osmany spuse acest lucru cu voce înceată, o uşă se deschise şi doctorul Bolton intră. În spatele lui veneau doi bărbaţi care purtau un sicriu pe umerii lor: unul era Samson, celălalt era Rhamô, groparul cimitirului Saint-Gilles.

Osmany puse un deget pe buze pentru a-i recomanda lui Bolton să vorbească încet.

— Este totul pregătit? Întrebă el.

— Totul, spuse Bolton; înmormântarea va avea loc la asfinţit, sicriul va fi depus în cavoul familiei şi paznicii cimitirului sunt toţi ai noştri.

— Sunteţi sigur de efectul licorii pe care aţi preparat-o?

— Da, răspunse doctorul, dar nimeni altul decât mine nu o poate utiliza.

— Şi, dacă, întâmplător, spuse Osmany, veţi muri în această seară…

— Marchizul Roger ar fi mort de-a binelea.

Osmany se cutremură.

— Dar fiţi liniştit, spuse Bolton, nu voi muri înainte de miezul nopţii, şi uşile cavoului care îl vor închide pe marchizul Roger d'Asburthon se vor redeschide din întuneric înaintea lui Amri, regele ţiganilor.

— Atunci! Oftă Osmany, faceţi-vă treaba, în acest caz. Amintiţi-vă că răspundeţi cu capul pentru viaţa lui.

— Da, spuse Bolton.

Osmany părăsi capela. Apoi, cei doi ţigani se apropiară de catafalc. Sicriul era construit din cedru căptuşit cu satin alb, şi o pernă pe care era brodat în argint blazonul familiei d'Asburthon, aştepta pentru a primi capul mortului ilustru. Cei doi ţigani luară trupul cu respect, îl ridicară cu infinită grijă şi îl plasară în sicriul pe care-l închiseră cu trei încuietori.

— Acum, spuse Bolton celor doi ţigani; duceţi-vă şi părăsiţi cimitirul, amintiţi-vă…

— Ne vom aminti, răspunse credinciosul Samson.

Bolton rămase singur în camera mortuară. Atunci el scoase din buzunar un flacon mic de argint şi spuse cu emoţie:

— Când te gândeşti, murmură el, că viaţa unui om se află în această sticluţă, dacă eu aş muri…

El nici nu-şi termină acest gând că o sudoare rece îi umezi fruntea: o privire austeră se reflecta într-o oglindă din apropiere.

Un bărbat intră în camera mortuară.

— De unde? spuse Bolton, vizibil jenat, în timp ce omul care mergea direct spre chirurg îl întrerupse:

— Aţi greşit doctore că aţi luat atâtea precauţii, îndepărtându-i pe servitori şi pe rudele mortului şi separându-vă de prietenul vostru, Jean de Franţa.

— Sir Robert Walden! Murmură Bolton care intui un mare pericol.

— Eu, într-adevăr, spuse baronetul, cu un calm sinistru.

— Aţi luat toate măsurile de precauţie, continuă el, dar aţi uitat să încuiaţi această uşă.

Bolton puse mâna pe garda săbiei sale. Baronetul o scoase cu încetineală pe a sa.

— Acum, reluă el, îmi daţi flaconul sau vă iau viaţa, pentru că nu vreau ca falsul marchiz Roger d'Asburthon să învie în această noapte.

Şi el fandă cu sabia goală spre Bolton, care abia avu timp pentru a se pune în gardă. Apoi se duse o luptă acerbă, înfricoşătoare, o luptă mută, tăcută şi care nu făcea alt zgomot decât al celor două respiraţii apăsate şi al scrâşnetului celor două lame care scoteau uneori scântei.

„Dacă mă omoară, gândea Bolton, al cărui păr se zbârlise, dacă mă omoară, Roger este de asemenea mort.”

Şi acest gând teribil îi dublă forţele şi curajul; dar sir Robert Walden era unul dintre cei mai formidabili scrimeri din cele trei regate; el jurase să-l ucidă pe Bolton şi să spargă flaconul.

Deodată, Bolton scoase un strigăt, un strigăt teribil, un strigăt de supremă disperare. Sabia sa se rupse în două bucăţi şi cea a lui sir Robert Walden i se propti în piept.

— Eu nu sunt un criminal, spuse sir Robert Walden; dar, cum sunt un gentilom, dacă nu-mi daţi acel flacon, eu voi uza de dreptul meu: vă voi ucide!

— Oh! O sabie! O sabie! Urla Bolton care, sărind înapoi îşi făcu scut dintr-un scaun fiind încolţit într-un colţ ca o fiară sălbatică. Dumnezeule! Fă o minune şi nu permite ca el să moară!

Deodată, uşa prin care intră baronetul se deschise brusc şi ţiganca Topsy, gâfâind şi cu părul despletit, se năpusti în cameră. Ea ţinea o sabie pe care i-o întinse lui Bolton, strigând:

— Nici eu nu vreau ca el să moară! El, care m-a salvat, el, care a vrut să fiu în continuare frumoasă, el, pe care-l iubesc!

Bolton luă sabia şi lupta reîncepu, mult mai teribilă şi mai acerbă ca oricând.