Capitolul II.

În timp ce regimentul dragonilor regelui abia putea să-şi deschidă un pasaj prin mijlocul mulţimii, care bătea din palme la trecerea lui, o trăsură, care reuşi să scape, mergea la trap revenind în suburbii. Această trăsură al cărei cal dovedea că e de rasă şi că aparţinea unui om bogat, traversă podul Londrei în viteză maximă şi se opri în Piccadilly, la poarta unui hotel fermecător. Doi bărbaţi coborâră din trăsură. Unul dintre ei ducea în braţe o femeie care părea să-şi fi pierdut cunoştinţa.

— Du-o în braţe, spuse celălalt, deoarece nu are puterea de a merge… săraca Cynthia!

Omul care vorbise nu era altul decât Jean de Franţa; nu mai era acel Jean de Franţa îmbrăcat într-o jachetă de marinar, ci frumosul nabab Osmany, gentlemanul de milioane, „frumosul”1 a cărui nobleţe fusese recunoscută înainte de război. Cel care-l însoţea şi o purta pe braţe pe Cynthia, era Samson, braţul drept al regelui ţiganilor.

Samson, de asemenea, părea să-şi fi îmbunătăţit înfăţişarea. Haina sa dintr-o pânză de culoarea tutunului spaniol, vesta din brocart, pantalonii din caşmir negru şi faţa sa pudrată îi dădeau aspectul unui perceptor de taxe sau unui gentleman dintr-un comitat îndepărtat care venise la Londra special să înveţe bunele maniere.

Micuţul hotel în care cele trei personaje amintite intrară, aparţinea lui Osmany. Tot luxul din Asia, tot ce puteau crea împreună aurul şi gustul, erau acumulate în acest palat în miniatură. Samson o duse pe Cynthia într-o cameră la parter, un salon frumos tapetat cu mătase cenuşie. Înnebunită de durere, săraca mamă suspina, cu faţa îngropată în mâini. Jean de France îi spuse cu o voce emoţionată:

— Deci, vrei să-ţi pierzi fiul? Fiul tău, pentru care noi am jurat să ne dăm şi viaţa! Cynthia, gândeşte-te la cei care nu s-au mai întors în trib.

— Ah! Răspunse ea, nici chiar o mamă nu ar înţelege ceea ce am suferit în aceşti optsprezece ani! Să ai un fiu şi să nu poţi să-l vezi, să nu trăieşti lângă el şi să nu poţi să-i spui: „Eu sunt mama ta!” Ah! Ţi-ar fi fost milă, Jean, dacă ai fi suferit un astfel de chin, dacă inima ta ar fi fost zdrobită de această tortură în fiecare minut.

Jean de Franţa zâmbi amar.

— Dar ce ar fi devenit acest copil, continuă el, în cazul în care ar fi rămas cu tine? Un ţigan mizerabil ca şi noi, pentru că niciodată nu m-aş fi gândit să devin bogat dacă nu aş fi avut vreo ambiţie pentru el!

Cynthia plângea în tăcere.

— În schimb, continuă Jean de Franţa, fiul tău este bogat, este nobil, colonel, este pair englez, se poate alia cu familii de rang înalt, şi regele îi va semna contractul de căsătorie; în seara aceasta, el îi va săruta mâna lui George al III-lea şi va lua masa cu el.

Cynthia încă plângea.

— Vrei, continuă Jean de Franţa, să fie coborât acum de pe piedestalul pe care l-am ridicat şi să fie urmărit ca un slujitor, reproşându-i-se: „Tu nu eşti adevăratul marchiz Roger d'Asburthon, fiul legitim al lordului, guvernator al Indiei; eşti Amri, un bastard, fiul unei ţigănci, unul dintre acei blestemaţi fără un rost şi fără casă, condamnat să rătăcească prin lume?”

Cynthia se ridică brusc şi o flacără plină de furie i se aprinse în ochi.

— Dar nu ştii, nefericito, cine este tânăra care se afla în trăsura din care te-am luat?

— Nu, spuse Cynthia.

— Aceasta este duşmanul nostru de moarte, aceasta este miss Ellen, nepoata lui sir Robert Walden; este Topsy, fiica lui Nathaniel, omul cu nevăstuica!

Cynthia aruncă un strigăt.

— Ai înţeles, acum? Spuse Jean de Franţa.

Biata mamă îşi înclină capul şi privi în tăcere.

— Du-te, spuse Jean de Franţa, dacă simţi lipsa mângâierilor fiului tău, te vei bucura cel puţin de triumfurile sale pentru că nu este suficient pentru mine că este nobil, este frumos, că este pair englez. Eu vreau mai mult: să fie iubit; vreau să-i dau de soţie cea mai bogată moştenitoare din cele trei regate.

Încântată de cuvintele lui Jean de Franţa, regina ţiganilor făcu o mişcare plină de mândrie.

— Voi face tot ce vrei, Jean, spuse ea cu hotărâre. Trebuie să părăsesc Englitera, trebuie să merg în exil? Sunt gata să-mi sacrific viaţa pentru gloria şi fericirea fiului meu!

În timp ce vorbea, ea strânse mâinile a rugăciune şi aproape căzu în genunchi în faţa acestui om, copleşită de voinţa lui de fier.

— Nu, spuse Jean de Franţa, nu vreau să faci acest lucru. Este necesar să nu te mai expui, cum ai făcut deja. Astfel, dacă te vei trăda, îţi vei pierde copilul. Trebuie să-mi juri că, dacă într-o zi vei fi obligată să declari că Roger d'Asburthon este fiul tău, vei avea curajul de a răspunde că nu.

— O voi face! Murmură Cynthia cu o voce fermă.

— Oh! Exclamă Jean de Franţa, cu emoţie, când mă gândesc că de şase sute de ani rasa mea a fost dispreţuită, huiduită, călcată în picioare de aceşti normanzi vanitoşi, şi că am reuşit să pun totuşi un om din rasa mea alături de ei, că acest om este egalul lor, atunci simt în piept cum inima îmi tresaltă de bucurie, gândindu-mă că totul este munca mea!

Dar, în timp ce vorbea aşa, Jean de Franţa îşi aduse aminte brusc de miss Ellen, şi fruntea i se întunecă, o scânteie de ură îi ţâşni din ochi:

— O voi distruge pe această femeie, spuse el, aşa cum furtuna rupe ramurile uscate!

Şi, întorcându-se spre Samson:

— Mi-ai ascultat porunca? L-ai găsit pe chirurgul Bolton?

— Nu a fost uşor, răspunse Samson, pentru că doctorul s-a stabilit în taverna cea mai murdară din White Chapel, unde se îmbată în fiecare noapte.

— În final, l-ai găsit?

— Da, şi va veni, pentru că i-am dat întâlnire la prânz; dimineaţa este treaz.

— Te-a recunoscut?

— Nu.

— A ghicit cine este, de fapt, nababul Osmany?

— Nici pe departe. El şi-a amintit doar că te-a întâlnit într-o seară, în parcul marchizului Roger, la castelul de la Turnul regelui.

— Deci, el nu ştie de ce l-am chemat?

— El crede că Înălţimea Voastră este bolnav.

Osmany se-ntoarse către Cynthia, râzând:

— Doar nu crezi, spuse el, că bătrânul nostru Samson m-a luat în serios când mi s-a adresat „Înălţimea Voastră”.

— Nu eşti stăpânul meu, spuse pur şi simplu uriaşul, cel căruia îi aparţine ultima picătură din sângele meu?

— Eşti un câine credincios! Spuse Jean de Franţa emoţionat.

Samson scoase un „lătrat” de satisfacţie. În acel moment se auzi clopotul de la poartă, care anunţa un vizitator.

— Trebuie să fie chirurgul Bolton, exclamă Samson care fugi afară.

— Lasă-ne, sora mea, spuse Jean de Franţa Cynthiei. Trebuie să am o lungă discuţie cu Bolton; ceea ce trebuie să-i spun este de cea mai mare importanţă.

Cynthia ieşi. Aproape imediat, uşa se deschise şi Samson reapăru împreună cu doctorul.

Bolton, pe care l-am întâlnit în Calcuta, devenise un fel de John Falstaff de cea mai joasă accepţiune a speciei. Veşmintele sale aflate în dezordine erau pline de pete de grăsime, peruca nu mai avea panglică şi barba lui de opt zile, indicau în mod clar că nu folosise în ultima vreme peria şi săpunul. Doar privirea era singura care-şi păstrase profunzimea şi toată fineţea.

Samson, servitor cu bun simţ, se retrase şi închise uşa după el, în timp ce Bolton, puţin ameţit de luxul care-l înconjura, salută pe Jean de Franţa cum se salută un nabab adevărat.

— Domnule, spuse el, mi-aţi făcut onoarea de a mă chema; aveţi nevoie de ajutorul meu?

— Doctore, spuse Jean de Franţa, trebuie neapărat să discut cu d-ta.

— Ah! Spuse Bolton curios.

— Aţi trăit mult timp în India, doctore.

— Doisprezece ani, domnule.

— Aţi fost în serviciul special al lordului d'Asburthon?

Bolton tresări şi se uită la nababul Osmany.

— Într-o noapte, continuă acesta din urmă, v-aţi dus să luaţi un copil din tabăra de ţigani.

— Niciodată! Strigă Bolton.

— Foarte bine, doctore, spuse Jean de Franţa cu un zâmbet, sunteţi mut ca un mormânt, văd! Dar nu puteţi avea secrete faţă de mine.

— Nu am secrete, spuse chirurgul care îşi luă un aer de naivitate.

— Uitaţi-vă bine la mine, doctore.

Chirurgul îl fixă cu o privire îngrijorată.

— Nu mă recunoaşteţi?

— Nu.

— Ei bine, din moment ce nu vă amintiţi că aţi venit să luaţi un copil din tabăra de ţigani, cel puţin vă amintiţi cu siguranţă de un tânăr rănit la umăr pe care l-aţi pansat?

— Jean de Franţa! Strigă Bolton uitându-se stupefiat la Osmany.

— Eu sunt, într-adevăr.

— Tu, tu? Strigă uimit Bolton.

Jean de Franţa îşi scoase haina, îşi trase în sus cămaşa şi îşi descoperi umărul, care încă mai purta cicatricele loviturii de pumnal şi ale inciziilor făcute de doctor pentru a-i coase rana.

— Oh! Spuse Bolton, tu eşti… recunosc tăietura bisturiului meu!

Şi el continuă să se uite la Jean de Franţa cu o profundă uimire, pentru că el nu putea să înţeleagă luxul care-l înconjura pe ţigan.

— Doctore, spuse Jean de Franţa, într-una din aceste nopţi, vă voi povesti aventurile mele, care sunt foarte asemănătoare cu o poveste arabă, dar acum am alte lucruri mai importante să vă spun.

— Vorbeşte, zise chirurgul care, cu o privire de vultur, recunoscu zâmbetul şi toate trăsăturile copilului pe faţa frumoasă şi masculină a bărbatului.

— Vreau să vă vorbesc despre el, spuse Osmany.

— Hei! Spuse Bolton în şoaptă, ştii că la această oră el a revenit la Londra?

Un zâmbet trecu peste buzele lui Jean de Franţa.

— Sărmane doctor, spuse el, credeţi că l-am abandonat vreo o clipă? Cine l-a salvat de atacul ursului anul trecut? Cine, prin urmare, a împiedicat să fie ucis de către căpitanul Maxwell? Mai mult, cine, chiar şi în America, a reprimat o rebeliune în fortul St. George aflat sub comanda lui?

— Cum! Exclamă uimit Bolton, l-ai urmat peste tot?

— Peste tot!

— Dar atunci, el ştie…

— El nu ştie nimic… şi el poate crede în continuare că este fiul legitim al lordului d'Asburthon… L-am ucis pe sir James, aşa cum şi sir Robert Walden l-a ucis pe sir Jack Asburthon; dar, adăugă Jean de Franţa, nu toţi duşmanii noştri au murit…

— Duşmanii noştri?

— Da, aceştia există… şi sunt foarte puternici…

Bolton se gândi la sir Robert Walden.

— Aceştia bănuiesc adevărul, continuă Jean de Franţa, şi noi trebuie să le împiedicăm planurile.

— Dar, spuse Bolton, acum că lordul d'Asburthon a murit, numai noi cunoaştem acest secret… şi nici tu, nici eu nu-l vom dezvălui…

— Este un martor teribil care va vorbi într-o zi, spuse Jean de Franţa, reducându-şi vocea.

— Ce vrei să spui?

— Acesta este semnul fatal pe care-l poartă pe umărul drept, şi care indică originea sa.

— Şi, spuse Bolton, nu se poate şterge acest semn.

— Te înşeli, doctore, pentru că există un copil cu sânge de ţigan…

— Miss Ellen! Exclamă Bolton.

— Da, miss Ellen, care a reuşit să şteargă acest stigmat, aşa cum botezul spală pata păcatului originar.

— Cum a făcut? Pentru că ştiu că nu există nici o substanţă care poate şterge acel semn.

— Ah! Spuse Jean de Franţa, am căutat răspunsul pentru mai mult timp şi l-am găsit.

— Serios? Spuse Bolton.

— Ascultă! Reluă regele ţiganilor.

Bolton deveni extrem de curios gândindu-se că urma să afle un secret important.

— În fiecare trib, începu Jean de Franţa, există ceea ce se numeşte un marcator (persoană care face tatuaje). Jumătate medic, jumătate alchimist, acest om îi tatuează pe copiii nou-născuţi cu acest semn renumit, de neşters, care este pentru noi ca un pact de familie. Marcatorul tribului nostru era deja bătrân în momentul când ai venit să-l iei pe micuţul Amri, pentru a-l substitui adevăratului marchiz Roger d'Asburthon. Acest om era un taciturn şi foarte învăţat, a studiat alchimia şi astronomia după ce tribul nostru a ajuns în India; el a început să alerge prin păduri şi junglă pentru a aduna plante medicinale cărora le-a încercat efectul. Josua – acesta era numele lui – ar fi dus o existenţă mai puţin pribeagă, dacă nu i-ar fi curs sânge de ţigan prin vene. În douăzeci de rânduri el a găsit o oportunitate de a practica medicina în oraşe mici din Scoţia sau Anglia, dar el întotdeauna a preferat să urmeze tribul. Într-o zi a revenit la tabără, şi ne-a zis:

— Am găsit o modalitate de a şterge mărcile noastre. Sucul unei plante pe care am descoperit-o, aplicat pe o compresă pe membru marcat, elimină complet, după trei zile, triunghiul cabalistic.”

Ţiganii care-l ascultau pe Josua, l-au întrebat care este secretul lui.

— Nu, nu, răspunse el. După ce voi muri, veţi afla secretele mele, lucrările mele, reţetele mele de vindecare, rezultatele studiilor şi experienţei mele, dar până atunci, vreau să păstrez aceste secrete.”

Într-o zi Josua dispăru, soarta lui a fost mult timp un mister pentru toată seminţia. Am aflat de el când s-a certat într-o noapte cu un marinar englez, într-un cabaret din Calcuta, pentru că fusese îmbarcat cu forţa, în ciuda vârstei sale, pe o navă ca membru al echipajului. În Anglia, Josua dezertă şi apoi a fost prins, şi încarcerat la Newgate. Cum a făcut sir Robert Walden că l-a descoperit pe acest om? Cum a învăţat el să facă să dispară semnul de ţigan? Asta e ceea ce n-am aflat niciodată, şi abia de un an am aflat că acest lucru se poate face, când am aflat că acel semn a dispărut de pe braţul lui miss Ellen. Totuşi, am găsit în cele din urmă locul unde se afla Josua. Sir Robert Walden a reuşit să obţină graţierea lui, şi el a ieşit din Newgate. Din nou ancheta mea s-a oprit din lipsă de documente; la închisoare, am pierdut urma lui Josua; nici paznicii, nici deţinuţii, întrebaţi despre Josua, nu ştiau ce a devenit. În cele din urmă, după opt zile de la întoarcerea mea din America, unul din oamenii mei care a rămas la Londra şi care avea ca sarcină să-l regăsească pe Josua, mort sau viu, mi-a adus o cutiuţă de tablă pe care am recunoscut-o; era cutia în care marcatorul îşi ţinea altădată închise flacoane şi medicamentele; o descoperise într-un sat din Yorkshire, unde săracul Josua muri la scurt timp după eliberarea sa din închisoare. Această casetă cuprindea toate reţetele şi treizeci de flacoane etichetate cu atenţie. Şi printre ele se afla cea de care aveam mare nevoie!

Jean de Franţa deschise un sertar şi scoase o fiolă micuţă care conţinea un lichid maro, şi i-o dădu lui Bolton.

— Aici este, spuse el.

— Dar atunci, făcu chirurg, va fi foarte uşor de utilizat.

— Te înşeli, dragă doctore.

— Cum aşa?

— Amri nu cunoaşte secretul naşterii sale, el crede că este adevăratul marchiz Roger. Pentru a elimina acest semn, pe care, probabil, niciodată nu l-a luat în seamă, deoarece acesta este situat la partea de sus a umărului, va trebui să-i dezvăluim acest secret.

— Asta-i drept, spuse Bolton vizibil jenat, şi situaţia devine dificilă.

— Da, este dificil, de aceea m-am gândit că numai d-ta ai putea să mă ajuţi.

— Cum?

— Deja i-am venit în ajutor de trei ori marchizului, de trei ori el a fost surprins de a avea în mine un prieten, deoarece eram un necunoscut pentru el. M-am gândit că, de data aceasta, d-ta ai putea să-i spui o poveste la care m-am gândit.

— Şi… această poveste?

— Aveţi răbdare, spuse Osmany.

Şi el luă flaconul care străluci în ochii chirurgului Bolton.

— Cine mă asigură, continuă el, că aceasta licoare nu şi-a pierdut virtutea sa.

— Asta-i adevărat, mai întâi ar trebui să o analizăm. Câteva picături sunt suficiente pentru această operaţiune.

— Aşa este, dragă doctore, spuse regele ţiganilor. Vă voi da trăsura mea, duceţi-vă acasă şi puneţi-vă la muncă. Trebuie să ştim înainte de această seară, dacă vom reuşi. Iată, pentru efortul d-tale şi pentru munca pe care o veţi depune, adăugă Jean de Franţa în timp ce îi dădea un teanc de guinee pe care doctorul îl băgă în buzunar, fără nici o obiecţie.

După ce doctorul plecă, Jean îl chemă pe Samson.

— Ţi-am cerut, spuse regele ţiganilor, să închiriezi în Wapping o casa mică pentru Cynthia, ai făcut-o?

— Da, stăpâne.

— Este gata să o primească?

— Da, stăpâne, Elspy o ocupă şi este în aşteptarea Cynthiei.

— Ei bine, zise Jean de Franţa, trebuie ca Cynthia să plece de la hotel într-o oră.

Şi, în timp ce Samson plecă pentru a executa ordinele date de Jean de Franţa, acesta din urmă intră în camera vecină în care se retrăsese Cynthia.

— Soră, trebuie să pleci din casa mea, altfel nu vei fi în siguranţă, deoarece ai putea deveni, fără voia ta, o armă teribilă în mâinile duşmanilor fiului tău.

— Voi face cum doreşti, frate, răspunse Cynthia cu acea resemnare pe care ţi-o inspiră dragostea maternă.

O oră mai târziu, Cynthia părăsi hotelul lui Osmany.

Puţin mai târziu, acesta ceru să i se aducă trăsura. Avea o ţinută strălucitore şi oamenii lui purtau livrea. Nababul Osmany, moştenitorul titlurilor lui sir MacGregor, plecă la clubul The beautiful Club 2.