Capitolul III.

Clubul Frumoşilor, care era unul dintre cele mai splendide hoteluri din Londra, era situat în mijlocul cartierului Strand.

Având forma unui templu grec, frontonul său era susţinut de două rânduri de coloane corintice. Două statui mari de marmură albă, amplasate în dreapta şi în stânga scării, reprezentau Frumuseţea şi Plăcerea.

O peluză ovală, în centrul căreia curgea un jet de apă într-un bazin de porfir3 roz, se-ntindea ca un covor, în faţa faţadei. Trăsurile se roteau în jurul acestei peluze pentru a veni să se oprească în spatele hotelului, într-un peristil4 de sticlă, unde frumoase plante exotice creşteau în vase mari de porţelan din China.

Luxul din apartamente era cu adevărat impresionant. Covoarele şi mobilierul, cu modele personalizate pentru club, erau unice în lume; toate mânerele uşilor, toate cheile erau din argint gravat. Toate draperiile din brocart, aveau brodată deviza clubului Frumoşilor: Frumuseţe şi eleganţă! Valeţii, selectaţi dintre cei mai frumoşi bărbaţi din cele trei regate, purtau o livrea din postav albastru de culoarea cerului, cu galoane argintii, erau încălţaţi cu ciorapi din mătase roz şi pantofi cu catarame de aur, se pudrau de două ori pe zi cu o pudră ambrată. Un celebru peruchier francez, numit Alcindor, era asociatul clubului, asemenea unui chimist-parfumier, care avea laboratorul într-una din clădirile hotelului. Croitorii, lucrătorii care construiau trăsuri, pălărierii şi bijutierii din Londra îşi disputau onoarea de a picta pe firma magazinului lor, titlul glorios de furnizor al clubului Frumoşilor; pentru că deţinerea acestui brevet, acordat numai după un examen, le aduceau avere în câţiva ani.

Regulamentul clubului Frumoşilor, conţinea articolele cele mai bizare. Membrii clubului nu aveau voie să iniţieze sau să se lase prinşi în vreo provocare: o lovitură de sabie sau un glonţ puteau să-i lase fără un ochi, să rămână cu cicatrice sau să devină infirmi, astfel fiindu-le afectată frumuseţea înfăţişării. După ce treceau pragul templului, membrii trebuiau să zâmbească în modul cel mai amabil, şi să rămână înfloritori într-o atitudine neschimbată. Toţi morocănoşii erau admonestaţi cu severitate de preşedintele clubului („frumosul” Nash). Cel care făcea orice grimasă de supărare sau de durere era pasibil de o amendă usturătoare. Într-o seară, un valet se împiedică de o mobilă, răsturnă un ceainic fierbinte pe picioarele ducelui de Sommerset. Preasfinţia Sa scoase un mieunat de pisică rănită şi făcu astfel de contorsiuni oribile, încât membrii prezenţi pronunţară imediat eliminarea sa din club timp de o lună. Stoicii neagă durerea, „frumoşii” – membrii clubului – condamnă grimasa.

Marchizul d'Asburthon fusese ales membru al clubului Frumoşilor opt zile înainte de plecarea sa America. În ziua întoarcerii sale triumfale la Londra, membrii clubului i-au trimis o delegaţie ca să-i ofere, în acea seară, ceaiul de onoare în salonul numit „Narcisa”.

Roger, care luase masa în acea seară la St. James, promisese delegaţilor să ajungă la club, la ora zece. Dar reprezentanţii clubului, după ce s-au întors, îngrijoraţi şi preocupaţi, prezentară un raport preşedintelui lor în legătură cu misiunea lor. Ei îl găsiseră pe marchizul d'Asburthon într-o stare de iritare vecină cu furia. Pe scurt, el revenise glorios, dar în condiţii fizice şi morale deplorabile.

Cititorul nu a uitat acea furtună pe care Lionel o dezlănţuise destăinuindu-i lui Roger că o iubeşte pe miss Ellen. Tânărul colonel, dându-şi seama că nu ar fi stăpân, de data aceasta, pe mânia lui dacă s-ar întâlni cu locotenentul său la întoarcerea în palat, se prezentă la clubul Frumoşilor. Gelozia îi ardea inima, dar el trebuia să-şi stăpânească furia. La intrarea în club, Roger întrebă de prietenul său, preşedintele clubului, „frumosul Nash”, cu gândul să-l salute. Dar el află că acest onorabil, care se îmbolnăvise de variolă şi a cărui faţă, plină de urmele bolii, era ca o sită, fusese eliminat automat din lista „frumoşilor”.

Sărmanul Nash se otrăvise două zile după acest dezastru înghiţind conţinutul unui flacon cu esenţă de trandafiri. I se gravase pe mormântul său motto-ul clubului, puţin modificat: Frumuseţe şi fidelitate. „Frumosul” Spencer moşteni de la el scaunul şi clopoţelul.

După ceaiul de onoare, în timpul căruia aproape a fost mustrat de către noul preşedinte pentru un gest de nerăbdare şi o uşoară încruntare din sprâncene, Roger intră în camera de joc şi se aşeză la o masă de Pharaon5. Un „frumos” bătrân, pe nume Arthur Romsey, care avea o bancă, tocmai câştigase mii de lire sterline pe un dublet. Acest Arthur Romsey era un fel de păpuşă feminină strânsă în talie, purta o haină şi nişte pantaloni scurţi de mătase, un corset în roşu şi alb şi avea sprâncenele şi părul blond ca de copil. Reuşita lui, în timpul jocului, era atât de consecventă şi de completă, că superstiţioşii spuneau că purta un capăt al frânghiei unui spânzurat legată în jurul braţului drept. De fiecare dată, membrii clubului, cei lipsiţi de curaj, îşi retrăgeau miza atunci când îşi vedeau cărţile. Arthur Romsey i se păru insuportabil, la prima vedere, marchizului d'Asburthon.

— Jucaţi în seara acesta, domnule marchiz? Îl întrebă sir Arthur, cu un zâmbet care-i făcu să-i crape fardul de pe obraji.

— Da, chiar şi un joc mare, dacă doriţi să-mi faceţi loc, răspunse Roger, aruncând o bancnotă de o mie de livre pe masă.

Sir Arthur Romsey se înclină atât de mult cât îi permiteau balenele corsetului său.

Marchizul puse pe masă regele de cupă. Sir Arthur îi tăie cartea cu alt rege de inimă şi câştigă. Roger dublă miza şi pierdu din nou.

După o oră, îşi pierduse toată averea lăsată de bătrânul marchiz d'Asburthon, şi jucă domeniul de la Turn regelui.

Când sir Arthur Romsey câştigă pentru a cincea oară în acea seară dubletul care îl făcu să câştige castelul d'Asburthon, „frumoşii” care făcuseră cerc în jurul lor, au început să bată din palme şi să rostească un strigăt de „Ura!” în onoarea acelui „frumos” colonel al dragonilor regelui. Un zâmbet fermecător înflori pe faţa celui ruinat; se lăsase înfrânt cu acea graţie şi eleganţă ale vechilor gladiatori.

Mizeria care-l aştepta acasă îl făcu să uite de rana pe care-o avea în suflet.

El se îmbătase în timpul jocului şi la acea oră nu mai era conştient de situaţia sa. Când se ridică să părăsească sala de joc, expresia celei mai mari uimiri i se citea pe faţă, când, reflectat într-o oglindă, el îl văzu pe mogulul Osmany sprijinindu-se de colţul căminului.

Osmany, îmbrăcat într-o elegantă haină de seară, se juca cu un baston prevăzut cu un diamant în partea superioară.

Indianul veni la el cu alura degajată a unui gentleman perfect, şi zise salutându-l:

— Permiteţi-mi să vă însoţesc, domnule marchiz.

— Osmany! Spuse Roger, întinzându-i ambele mâini cu un elan plin de cordialitate.

— Veniţi, spuse mogulul cu un glas scăzut, nu trebuie ca sir Arthur să părăsească acest club înainte de a-i acorda revanşa.

— Dar nu mai am nimic ce să pun în joc, spuse marchizul.

În acel moment, sir Arthur Romsey veni la ei umblând pe vârfurile pantofilor.

— Când doriţi, domnule marchiz, spuse el cu o voce limpede şi domoală, ca să intru şi în posesia Turnului regelui.

— Dacă persoana voastră foarte generoasă vrea să ne acorde onoarea de a ne însoţi în camera verde, care trebuie să fie pustie la ora asta, domnul marchiz d'Asburthon care mi-a cerut să soluţionez această afacere, va semna actul pe care l-am scris în zece rânduri.

— Sunt cu totul la ordinele domnului marchiz, replică „frumosul” bătrân care se dădu deoparte pentru a-l lăsa să treacă înaintea lui pe tânărul colonel.

Când cei trei bărbaţi intrară în salonul verde, Osmany oferi scaune marchizului şi lui sir Arthur, şi aşeză dinaintea lor o masă mică lăcuită cu un lac chinezesc:

— Eu, spuse Osmany, merg pe o miză de douăzeci de mii de livre, sir Arthur, dar vă rog pentru început să-mi spuneţi la cât estimaţi valoarea acestui baston? Şi el îi oferi cu graţie bastonul prevăzut cu un diamant.

— Dar, spuse sir Arthur pe un ton sec, eu nu sunt comerciant de bastoane.

— Eu vorbesc de valoarea diamantului, adăugă Osmany, şi trebuie să cunoaşteţi această valoare pentru că tatăl vostru, evreul Efraim Würmser, l-a vândut la Juden-Grass, în Frankfurt.

Sir Arthur deveni livid sub masca lui de fard.

— Priviţi-l, dragă domnule Würmser, continuă Osmany cu un zâmbet batjocoritor.

Atunci, sir Arthur se hotărî să examineze diamantul, şi un strigăt de admiraţie izbucni aproape imediat de pe buzele lui.

— Ei bine? Făcu Osmany.

— Dar aceasta piatră este de o valoare inestimabilă, şi numai un suveran ar putea-o plăti singur…

— Deci aţi da, fără să regretaţi, cele douăzeci mii de livre şi castelul pe care tocmai le-aţi câştigat de la marchizul d'Asburthon, pentru acest diamant.

— Da, spuse sir Arthur, după o nouă examinare a pietrei preţioase.

— Ei bine, îl voi pune în joc pentru castelul d'Asburthon şi douăzeci de mii de livre.

— Sunt de acord. Daţi-mi cărţile, domnule, spuse sir Arthur nababului.

— Haide, făcu Osmany aşezându-se lângă marchiz, nu vă jenaţi faţă de mine, dragă domnule Würmser, şi jucaţi toată suita pe care o aveţi deja în buzunarul drept al vestei.

Sir Arthur sări din scaunul său, ca şi cum un câine l-ar fi muşcat pe sub masă.

Roger rămase împietrit de tot ceea ce auzise.

Sir Arthur pusese pe masă o casetă încântătoare de prizat tutun, din aur, în interiorul căreia era un smalţ mitologic dintre cele mai galante.

Osmany luă caseta cu agilitate şi i-o puse lui Roger în faţa ochilor:

— Vedeţi, domnule marchiz, ce bijuterie fermecătoare; şi ce capodoperă este acest mecanism. După ce luaţi cu vârful degetelor o priză de tutun Macouba pentru a vă deschide ideile, cu caseta aşezată în faţa d-voastră, apăsând pe perla de sub capac, în locul lui Jupiter şi Leda, apare ca prin magie o micuţă oglindă făcută special pentru a vedea cărţile care i se dau adversarului, şi Osmany acţionă mecanismul pentru a dovedi cele spuse.

— Este un obiect din magazinul tatălui dvs., spuse marchizul cu dezgust.

Sir Arthur păru derutat pe scaunul său.

Osmany dădu drumul casetei de prizat tutun în buzunar, şi cu o mişcare bruscă din încheietura mâinii scoase un pachet de cărţi din mâneca lui dreaptă, cu abilitatea unui scamator.

Sir Arthur amestecă cărţile de joc, Osmany le tăie şi întoarse regele de pică.

— Eu încep, spuse el. Noi mizăm douăzeci de mii de livre şi castelul d'Asburthon pe o singură carte… Uită-te bine, sir Arthur, cu câtă graţie voi face perechea…

— Şi încercaţi să profitaţi de lecţie, spuse Roger.

Osmany puse pe masă două dame de treflă.

— Dar m-aţi jefuit cu neruşinare, strigă sir Arthur cu o voce sufocată, văzând cum nababul luă portofelul care conţinea bancnotele marchizului d'Asburthon.

— Pe legea mea! Zise Osmany impasibil, şi se întoarse către marchiz.

— Colonele d'Asburthon, am onoarea de a restitui averea şi castelul pe care evreul Samuel Würmser a avut… fericirea de a le câştiga în această noapte la Pharaon.

Bătrânul „frumos” fierbea de furie şi începu să-şi rupă cu mâna sa crispată jaboul din dantelă.

— Acum, continuă Osmany ridicându-se şi luându-şi bastonul pe care-l aşeză pe masă, uitaţi-vă bine la acest baston, sir Arthur. Ei, bine! Vă jur pe Dumnezeul lui Israel că vă voi rupe faţa cu el dacă veţi mai fi la clubul Frumoşilor peste cinci minute. De trei ani de când „exersaţi” la Londra, aţi furat aproape un milion, care este o sumă frumuşică. Redeschideţi-vă fostul magazin dacă nu vreţi să dormiţi pe paiele de la Newgate începând cu noaptea următoare.

— Daţi-mi înapoi tabachera, cel puţin.

— Permiteţi-mi să o păstrez ca suvenir, replică mogulul, dar vă rog să acceptaţi în schimb acest rubin brazilian care m-a costat două sute de ludovici francezi6.

Evreul sări după inelul pe care i-l oferi nababul şi părăsi salonul verde aruncând celor doi parteneri o privire de şacal prins în capcană.

Regele ţiganilor şi marchizul se priviră câtva timp în tăcere.

— Atunci, cine sunteţi? Strigă în cele din urmă tânărul colonel, punând mâna sa dreaptă pe umărul nababului. De ce aţi făcut atâtea minuni ca să înlăturaţi din drumul meu toate pericolele?

— Sunt cel mai umil dintre servitorii Graţiei Voastre, răspunse ţiganul, înclinându-se, sunt câinele de pază, sabia de căpătâi!

— Sunteţi prietenul meu cel mai devotat, cel mai de încredere, spuse Roger spuse cu o convingere nestrămutată.

— Şi mă iubiţi puţin, nu-i aşa? Întrebă Jean cu o voce emoţionată.

Roger îl îmbrăţişă şi-l sărută ca pe un frate.

— Acum, că nu mai aveţi nici o îndoială, spuse el, veţi vorbi.

— Domnule marchiz, spuse Jean de Franţa cu demnitate, eu niciodată nu m-am îndoit de faptul că sunt gata să vă dau sângele meu şi viaţa mea. Dar nu-mi cereţi să dezvălui un secret pe care tortura nu mi l-ar smulge şi nici moartea însăşi nu ar putea să mi-l dezlege… Aici, ca şi la fortul St. George, trebuie să tac. Aveţi încredere! Eu veghez!