Capitolul XX.

Evident, nu a fost întâmplător faptul că doctorul Bolton şi Samson erau pe urmele Cynthiei, şi acest lucru le-a permis să pareze lovitura teribilă pe care miss Ellen i-o pregătise lui Roger.

Pentru a clarifica acest mister, trebuie să ne întoarcem la acea seară în care miss Ellen l-a făcut să cadă pe Jean de Franţa în fântâna din peşteră. Ţiganca se înşela: Jean de Franţa nu fusese ucis în cădere; trupul său se lovise de pereţii fântânii, înainte de a atinge solul, şi fusese zdrobit îngrozitor; dar el nu avea totuşi nici o fractură: şocul fusese atât de dur, atât de dureros, că regele ţiganilor îşi pierdu cunoştinţa. Când îşi reveni, simţi o sudoare fierbinte care curgea de la faţă până la mâini: era sângele lui care curgea dintr-o rană mare pe care o avea la cap. Se sprijini în mâini şi se aşeză pe genunchi gemând de durere. Durerile pe care le simţea pe tot corpul erau groaznice, dar el înţelese, cu toate acestea, că nu avea nici un membru rupt.

„Ah! Miss Ellen, îşi spuse el, ai fost cu siguranţă un adversar dur, şi de data asta cred că vei câştiga partida!”

Curând el îşi adună toate amintirile şi înţelese cum a fost prins în capcana ţigăncii. Prea prudent să se târască în întuneric, unde se temea să nu cadă într-un alt abis, regele ţiganilor rămase pentru câteva momente nemişcat, întinzând doar mâinile în jurul lui.

Mâinile sale întâlniră o suprafaţă umedă şi dură; piciorul, fără să-şi schimbe locul, cerceta solul: solul era plin de noroi.

„Sunt pe fundul fântânii”, îşi spuse el. Apoi, el îşi aminti că înainte de a cădea, miss Ellen ţinea fitilul aprins. El se scotoci prin buzunare şi scoase un al doilea fitil şi amnarul pe care tânăra i-l dăduse. Două secunde mai târziu, el făcu lumină şi aruncă în jurul lui, la picioare şi deasupra capului, o privire de investigaţie. Fântâna era rotundă, destul de spaţioasă şi cu o zidărie indestructibilă. Jean de Franţa îşi dădu seama imediat de imposibilitatea de a urca. Nu era nici o fisură printre pietrele peretelui, unite printr-un ciment la fel de dur ca şi ele, pe care în zadar ar fi încercat să-l rupă cu unghiile. În plus, lărgimea puţului nu îi permitea să se folosească de metoda utilizată de coşari pentru a urca printr-un coş de fum.

„Să înţeleg că voi muri de foame aici?” se întrebă el.

Începu să se gândească la Elspy, iubita sa, la Cynthia, căzută în puterea lui miss Ellen, la Roger care rămase dezarmat, fără un protector. Aceste amintiri îl înnebuniră de furie. Dintr-o dată, la flacăra fitilului scânteie un obiect strălucitor de pe sol. Jean de Franţa se aplecă şi găsi pumnalul pe care-l scăpase în timpul căderii.

„Ei bine, credea el, pot scăpa în orice clipă de chinurile foamei! Lama este bună şi eu ştiu unde trebuie să lovesc!”

O licărire de speranţă îi lumină mintea: el gândea să facă găuri în peretele fântânii şi să sape un fel de scări. Dar avea doar un singur fitil şi, făcându-şi un calcul imediat, constată că munca pe care urma să o întreprindă ar fi durat mai multe ore, dacă nu chiar mai multe zile. Când ar fi terminat, fitilul ar fi fost consumat de o lungă perioadă de timp. Un firicel de apă curgea tăcut printre două pietre, la un picior de sol. Jean stinse fitilul şi începu să se gândească.

„În mod evident, gândea el, amintindu-şi ingeniosul mecanism a cărui victimă fusese, această fântână nu este o fântână obişnuită şi bănui că avea o altă destinaţie decât cea de alimentare cu apă. Să vedem la ce putea folosi…”

Deşi nu ştia prea multe despre istoria lordului Shafftesbury, el ghici o parte din această istorie, gândindu-se la problemele politice din Englitera de pe vremea aceea, la proscrişii cauzei regale, şi zise: „Această fântână era o ascunzătoare şi trebuie să aibă o altă ieşire, probabil, îngropată sub un strat gros de nămol.”

Apoi, Jean de Franţa începu să sondeze terenul cu pumnalul său. Solul era sfărâmicios ca un teren adus de altă parte, iar pumnal său intra până la mâner. El începu să sape în întuneric, gândindu-se că era inutil de a utiliza fitilul. El săpa pământul cu o mână şi-l îndepărta cu cealaltă. După o oră de muncă, făcu o groapă de trei metri, iar lama de oţel lovi ceva dur. Mâna lui urmă direcţia pumnalului, simţi şi recunoscu un inel de fier. Apoi, Jean de Franţa reaprinse fitilul. Inelul de fier era prins de o placă de doi metri lăţime care părea că deschide un alt puţ. Regele ţiganilor puse fitilul pe sol pentru ca ambele mâini să fie libere şi, trecând prin mânerul inelului pumnalul său, făcu un efort supraomenesc şi ridică placa. Un suflu de aer urât mirositor urcă de la deschiderea pe care o descoperise. El se aplecă înainte, la lumina fitilului său, şi recunoscu un nou puţ, dar acesta era îngust şi nu părea foarte adânc. Jean luă un pumn de pământ şi îi dădu drumul în puţ. Zgomotul pe care îl scotea pământul în cădere îi venea clar la ureche. Ţiganul calculă că puţul n-avea decât numai şapte sau opt metri adâncime.

„Prin harul lui Dumnezeu!” spuse el.

Se lăsă să cadă, ţinând fitilul şi pumnalul în mână, cu ambele picioare lipite şi îndoindu-şi genunchii, ca acrobaţii care sar de la înălţimea unui perete. Şocul nu fu prea dur. Jean de Franţa căzu pe vârful picioarelor. Se aplecă apoi uitându-se mai bine în jurul lui şi îşi dădu seama curând că nu se găsea într-o fântână fără ieşire, ci la intrarea unui pasaj subteran care se continua oblic, urmând un plan înclinat. Doar că pasajul era atât de scund încât i-ar fi fost greu să-l treacă; putea, numai dacă se târa. Era ceea ce se numea altădată, în arhitectura feudală, o vizuină a unei vulpi.

„Acesta trebuie să ducă undeva”, gândi Jean de Franţa.

Şi îşi luă pumnalul în dinţi şi începu să se târască, ţinând fitilul aprins înaintea lui. Pasajul intra aproape vertical în pământ, dar panta i se micşoră puţin câte puţin până ce deveni o suprafaţă plană. Jean înaintă aşa aproximativ zece minute, iluminând întunericul din subterană pe măsură ce avansa.

Aerul era greu şi urât mirositor; de mai multe ori, regele ţiganilor respiră cu greutate. Un moment se opri sufocat şi crezu că nu putea merge mai departe. Dar o bufnitură surdă ce se auzi deasupra lui, îl făcu să recunoască zgomotul unei trăsuri. Acest zgomot îi dădu curaj, dându-i de înţeles că nu mai era sub grădina lui sir Robert Walden, ci o stradă trecea deasupra lui. El spera să găsească la capătul subteranei, una dintre acele numeroase canalizări care purtau apele menajere de la Londra la Tamisa şi care, din loc în loc, aveau ieşire pe o stradă, ieşirea fiind acoperită cu un capac de fier numit ochi de canalizare.

Într-adevăr, cum mai făcuse încă treizeci de paşi, un suflu de aer proaspăt îl lovi în faţă. Jean respiră din plin acest aer şi-şi spuse, privind fitilul care putea să mai ardă încă o jumătate de oră: „Încep să cred că sunt salvat!” Subterana, după ce urmase un plan înclinat, apoi o suprafaţă plană, începuse să urce dintr-o dată, iar Jean pricepu că era pe un drum care ducea către lumină. Aşa că, regele ţiganilor, în loc de a avansa cu prudenţă, îşi grăbi ritmul. Pe măsură ce înainta, aerul era mult mai proaspăt şi rece. O lumină slabă străpunse vag întunericul. Jean stinse fitilul şi îşi continuă drumul în întuneric. Claritatea luminii creştea din ce în ce mai mult şi pasul continua să urce.

În cele din urmă, ţiganul recunoscu că acea lumină palidă care-l ghidase pentru câteva minute nu era altceva decât lumina razelor lunii. Pasajul ducea la nivelul solului, în spatele unui grup de tufe care-i mascau intrarea. Jean se aruncă afară cu vibraţia şi bucuria unui prizonier care îşi regăseşte în sfârşit libertatea.

Dar abia îndepărtă tufişurile care barau trecerea, că el se opri mai neliniştit şi mai impresionat decât fusese în canalul subteran.

Locul unde se afla era o incintă mare presărată cu pietre albe şi cruci negre. El se afla în cimitirul St. Gilles. Emoţia pe care o simţea fu, cu toate acestea, de scurtă durată. Jean de Franţa nu era omul căruia să-i fie frică într-un cimitir.

„Cât ar plăti cineva pentru a ieşi de acolo, oriunde în altă parte, numai să se vadă ieşit.”

Şi făcu câţiva paşi printre morminte şi se orientă. Cimitirul era înconjurat de ziduri înalte garnisite cu piroane de fier. Făcu un tur şi constată că escaladarea ar fi fost aproape imposibilă pentru el. Ajunse la o poartă din fier, căptuşită cu o foaie groasă de metal. Pumnal lui s-ar fi rupt de douăzeci de ori înainte de a slăbi o balama sau de a forţa broasca. Regele ţiganilor îşi ridică privirea pe cer şi văzu fugind o pânză albicioasă la orizont.

„Este ora trei dimineaţa, lumina zilei va apărea în scurt timp. Să aştept groparii care vor veni de dimineaţă şi, astfel, voi putea scăpa.”

El se aşeză în spatele unui arbore de tisă12 plantat nu departe de poartă şi începu să mediteze. Dacă până în acel moment se gândise doar cum să scape de moarte, el începu să se gândească la conduita pe care trebuia s-o aibă când va fi liber. La lumina lunii, care urma să dispară în curând, Jean îşi examină hainele care erau rupte şi murdare de sânge şi noroi.

„Dacă aş încerca să escaladez zidul, voi fi poate oprit de un paznic, care mă va lua drept un hoţ şi un ucigaş. El mă va aresta şi nu voi face decât să schimb închisoarea. Deci, mai bine ar fi să aştept.”

El începu să viseze apoi, brusc, ochii săi se luminară şi un zâmbet îngrozitor îi veni pe buze: „Trebuie să mă răzbun”, spuse el.

Un zgomot se auzi în spatele porţii cimitirului, apoi o cheie se întoarse în broască.

„Deja!” spuse Jean care se ascunse în spatele arborelui, nemişcat ca o statuie.

Luna dispăru de la orizont şi lăsă loc acelei lumini palide care precede prima lumină a zorilor. Poarta cimitirului se deschise şi doi bărbaţi intrară. Printre ramurile umbrite şi dese ale arborelui de tisă, Jean urmărea totul cu o privire scânteietoare care străpungea întunericul. Cei doi bărbaţi, înfăşuraţi în mantouri mari, aveau câte o mască neagră pe faţă.

„Aceştia nu sunt groparii de aici”, gândea Jean de Franţa.

Ei închiseră uşa fără zgomot şi făcură câţiva paşi în timp ce vorbeau în şoaptă. Jean se aplecă pentru a le asculta conversaţia.

— Prin urmare, dragul meu, spuse unul, aţi fost de acord să-l primim printre noi pe marchizul Roger d'Asburthon?

— De ce nu? Este nobil, este bogat, aventuros şi curajos. Are mai multe calităţi decât ar fi necesar pentru a face parte din clubul Hermina.

— Mai mult decât atât, spuse a doua figură mascată, el ne-a provocat şi aş vrea să fixăm tot ceremonialul laolaltă cu toate testele uzuale.

— Asta e şi părerea mea.

— Mâine, el îl va primi pe mesagerul nostru.

— Bine.

— Şi, poimâine, îi vom face primirea.

Jean îşi îndreptă urechile la numele lui Roger ca un cal de luptă la sunetul trâmbiţei. Cum cele două personaje misterioase se îndepărtară, el se strecură prin tufa unui afin pentru a nu pierde nimic din conversaţia lor. Dintr-o dată se opriră, iar unul îi spuse brusc celuilalt:

— Ah! Deci aşa, dragul meu, o iubiţi pe miss Ellen.

Acela căruia îi fusese pusă această întrebare făcu un gest de surpriză foarte semnificativ.

— Dar, d-ta, de asemenea, spuse el. Am observat că aveţi o paloare bruscă atunci când vă întâlniţi cu ea.

— S-ar spune că suntem rivali?

— Aproape.

Primul interlocutor continuă:

— Aceasta ar fi o mare ocazie pentru noi de a ne tăia puţin gâturile, ce crezi? Locul şi ora sunt favorabile.

— Da. Dar uitaţi că facem parte şi unul şi altul din clubul Frumoşilor şi că, în conformitate cu statutul nostru, nu ne putem lupta.

— Este corect.

— Ştiţi că sir Robert Walden m-a invitat mâine la cină?

— Şi pe mine.

— Ah!

— Puteţi ghici care-i motivul pentru această schimbare bruscă? Deoarece ştiţi că onorabilul baronet a exclus din casa lui, cu un soi de gelozie, pe oricine ridica privirea la nepoata sa.

— Ştiu. Nici eu nu-mi pot explica invitaţia lui sir Robert decât ca una dintre acele capricii ciudate pe care le are de zece ori pe zi frumoasa sa nepoată.

— Sunt de acord cu d-ta, sir Arthur.

— Este posibil, continuă acesta din urmă, ca miss Ellen să fi ghicit că noi facem parte din clubul Hermina.

— Sunt de acord cu d-ta.

— Cred că este curioasă şi poate doreşte să ne pună întrebări.

În timp ce vorbeau astfel, cei doi bărbaţi mascaţi se apropiară de cavoul în care, două zile mai târziu, marchizul Roger d'Asburthon trebuia să pătrundă găsind intrarea prin subterană. Jean de Franţa îi urmări până acolo şi nu pierdu un singur cuvânt din conversaţia lor. Dar el se opri la pragul cavoului zicându-şi: „Ştiu suficient. Ne vom vedea mâine.”

Întorcându-se pe urmele paşilor săi, deodată, o idee sclipitoare îi trecu prin minte: „Este imposibil ca groparii şi paznicul cimitirului să nu aibă cunoştinţă de plimbările nocturne ale membrilor clubului Hermina. Am recunoscut vocea celor doi, unul este sir Edward Johnson, iar celălalt este sir Arthur Rood. Aceştia sunt doi admiratori fanatici ai lui miss Ellen şi informaţiile pe care le-am aflat sunt foarte valoroase. Deci, continuă el, închizând această paranteză, ceea ce-i face pe gropari şi pe paznici să-i deosebească pe membrii clubului Hermina de alţi bărbaţi, nu cumva este masca ce le acoperă feţele? Dar, şi eu am o mască şi sunt un membru al clubului Frumoşilor.

Acest raţionament, care nu ducea lipsă de justeţe, l-a condus pe Jean de Franţa să caute în cimitir un firicel de apă sau o băltoacă unde să-şi poată spăla sângele care-i acoperea faţa. El găsi un pârâiaş care curgea în spatele unei perdele de sălcii şi îşi spălă pe rând mâinile şi faţa. După ce termină, îşi scotoci buzunarul în care găsi masca, şi-o puse şi se înfăşură în faldurile mantoului său, astfel încât să ascundă cât mai bine hainele sale rupte. Apoi, aşteptă cu răbdare răsăritul zilei, aşezat în spatele arborelui de tisă aflat la trei paşi de poarta cimitirului. Cei doi membri ai clubului Hermina nu s-au mai întors. Ziua se ivi cu o nuanţă violetă la orizont şi, curând, ţiganul auzi din nou zgomotul unei chei în broasca porţii de fier. La întâmplare, făcu trei paşi înainte şi aşteptă cu mâna pe pumnal, pregătit în cazul în care s-ar fi aflat, nu în prezenţa unui gropar, ci a unuia dintre aceste gazde ciudate care bântuiau cimitirul ca loc pentru reuniunile lor. Era, de fapt, un gropar care intră în cimitir.

Jean făcu doi paşi spre el. Acest om se opri uimit, apoi se plecă la pământ.

„Haide! Îşi spuse el, aceşti domni şi-au pus încrederea lor în gropari, pot s-o fac şi eu.”

Şi făcu un semn imperios care-i spunea groparului: „Nu încuia uşa şi lasă-mă să trec.”

Groparul luă poziţia unui soldat care a înţeles ordinele date. Jean făcu încă doi paşi, dar cum trecu pragul cimitirului, tresări privindu-l pe gropar. Acest om avea pielea de culoare închisă ca un spaniol şi purta semnele caracteristice ale unui ţigan. Jean puse mâna pe braţul lui şi-i spuse:

— Arată-mi umărul drept, trebuie să fii un ţigan.

Groparul îşi înăbuşi un strigăt de durere şi se lăsă în genunchi.

— Pentru numele lui Dumnezeu, bunul meu domn, spuse el, nu mă pârâţi! Dacă reverendul Sednal din parohia St. Gilles va afla că sunt ţigan, mă va alunga.

— Care este numele tău?

— La Londra, mi se spune Buster.

— Şi în tribul tău?

— Rhamô.

Jean îşi luă masca de pe faţă şi spuse:

— Priveşte-mă!

Groparul îşi plecă capul, murmurând:

— Regele!

— Da, spuse Jean de Franţa, şi mă vei asculta.

— Regele ţiganilor ştie bine, spuse Rhamô cu supunere, că noi îi aparţinem trup şi suflet.

— Foarte bine, răspunse Jean, care îşi repuse masca. Acum condu-mă în acel loc unde putem vedea fără să fim văzuţi.

El arătă cu un deget cavoul plasat pe o movilă.

— Ah! Spuse groparul tremurând, ştiţi?

— Da. Am văzut doi oameni care au intrat acolo. Când vor ieşi?

— Ei nu vor ieşi niciodată pe acolo. Ei pleacă pe altă cale.

— Bine. Deci, suntem singuri aici?

— Da, stăpâne. Înainte de ora opt dimineaţa, nimeni altul decât mine nu intră în cimitir. În această dimineaţă am săpat o groapă.

— Pentru cine?

— Pentru un lucrător al parohiei care a murit ieri dimineaţă, şi în jurul prânzului îl îngropăm.

— Îl cunoşteai?

— Da, stăpâne.

— Era un om de mărimea mea?

— Aproape.

— Am nevoie de acest cadavru.

Groparul îl privi pe Jean cu uimire.

— Poţi să mă ascunzi aici până diseară?

— Da. Acolo, în acel mic pavilion în care ne ţinem uneltele noastre.

Regele ţiganilor spuse:

— Îl vei preveni pe Samson că nu trebuie să îşi facă griji pentru mine.

Şi el îl urmă pe gropar dându-i instrucţiuni minuţioase. Apoi, se închise în pavilion aşteptând următoarea noapte cu nerăbdare.

Noaptea veni. Groparul, care părăsise cimitirul puţin înainte de apus, reveni să-l scoată din pavilion pe Jean de Franţa care stătuse ascuns pe timpul zilei. Groparul înlătură pământul de pe sicriu ajutat de regele ţiganilor, apoi au scos cadavrul punând înapoi sicriul gol în groapă şi acoperindu-l cu pământ.

— Ce vreţi să faceţi cu acest cadavru? Întrebă groparul.

— Vreau să-l pun în locul care îmi fusese destinat. Încarcă-l pe umăr şi urmează-mă.

Groparul nu înţelegea sensul acestor cuvinte, dar se supuse. Jean se îndreptă la intrarea în subterană care era ascunsă de o tufă şi, amândoi, intrară trăgând cadavrul după ei.

O oră mai târziu, Jean părăsea cimitirul şi, după puţin timp, se prezentă acasă la dr. Bolton care revenise de la casa lui Roger.

— De unde naiba aţi venit? Îl întrebă chirurgul.

— Tocmai m-am întors din lumea cealaltă, răspunse Jean de Franţa, şi am revenit doar pentru tine şi Samson.

— Ce vreţi să spuneţi?

— Că, începând de astăzi, voi fi considerat mort.

— Bah! Exclamă uimit medicul.

— Dragul meu, adăugă Jean de Franţa, este singurul mod de a-l salva pe Roger din ghearele lui miss Ellen.

Şi Jean de Franţa se instală acasă la medic şi amândoi pregătiră acea lovitură de teatru la care am asistat, reuşind să ruineze speranţele lui miss Ellen. Răpirea Cynthiei de la clubul Hermina, era opera lui Jean de Franţa pe care miss Ellen îl credea mort.