Capitolul XIX.

O oră după primirea lui Roger d'Asburthon la Clubul Hermina, miss Ellen traversa grădina hotelului Walden.

Sir Robert nu se reîntoarse încă, cu toate că ora două de dimineaţă suna la toate orologiile Londrei.

Fiica lui Nathaniel mergea pe drumul către peşteră şi, în timp ce mergea, îşi spunea: „Aceşti proşti au crezut cuvântul doctorului Bolton şi procurorul este un nebun. Din nou am fost învinsă de aceşti bandiţi. Dacă mâine se va spune la clubul Frumoşilor că marchizul Roger nu este un marchiz real, douăzeci de săbii vor ieşi din teacă pentru el. Hotărât lucru, aceste persoane sunt mai puternice decât am crezut. Şi cu toate acestea, în fruntea lor nu va mai fi Jean de Franţa.”

Vocea lui miss Ellen tremură un pic în timp ce rosti aceste ultime cuvinte.

„Nu, repetă ea în timp ce se apropia de peşteră, nu este posibil ca Jean de Franţa să nu fie el însuşi ucis. Fântâna este adâncă şi, în orice caz, el nu a putut ieşi! Jean de Franţa a murit rănit în căderea sa sau de chinurile foamei.”

În ciuda acestei asigurări pe care şi-o dădea singură, miss Ellen intră în peşteră. Ea era echipată cu o funie la capătul căreia era legat un mic felinar. Ea apăsă butonul care deschidea temniţa, blocul de granit alunecă încet pe pivotul său şi ea se aplecă peste fântâna căscată.

— Jean! Chemă ea, Jean!

Nici o voce nu-i răspunse.

— Jean! Repetă ea.

O tăcere de moarte domnea în adâncuri. Apoi, miss Ellen dădu drumul uşor felinarului şi privi cu atenţie. Fântâna era adâncă, dar funia era lungă; iar atunci când felinarul lovi solul, miss Ellen văzu un corp învelit într-o mantie şi culcat cu faţa la pământ. O mulţime de şobolani se îndârjeau asupra lui şi scârţâitul sinistru al dinţilor lor ajunse până la miss Ellen care se lăsă pe spate, cu un fior de groază.

— E mort! Murmură ea.

Ea recunoscu haina pe care o purta Jean de Franţa în noaptea în care intrase în grădină cu cheia lui Lionel. O lacrimă se prelinse de pe genele ei lungi şi un oftat îi ridică pieptul.

— Săracul Jean, spuse ea, dacă el nu a vrut să-mi servească proiectele!

Dar scurtul moment de sensibilitate al ţigăncii Topsy, trecu. După ce vărsă o lacrimă pentru Jean de Franţa, îşi aminti că îl considera duşmanul său de moarte şi că moartea sa a înlăturat pe omul care punea un obstacol în calea planurilor sale ambiţioase. Atunci, ea scoase felinarul care se stinse, apăsă butonul care imediat închise fântâna şi se aşeză la intrarea peşterii.

„Acum, gândea ea, o nouă etapă din viaţa mea a început. Sunt stăpână pe soarta mea. Mă voi căsători cu Roger pe care-l iubesc şi voi trăi liniştită sub ocrotirea marchizului d'Asburthon sau mai bine ar fi să devin soţia lui Lionel? Totul depinde de mine sau mai degrabă depinde de conversaţia pe care o voi avea cu sir Robert Walden.”

Ea auzi zgomotul unei trăsuri care se opri în faţa hotelului. Era sir Robert care se reîntoarse. Miss Ellen se întoarse în camera sa şi aştepta. Cu siguranţă, baronetul nu s-ar fi culcat fără să o vadă. Miss Ellen nu se înşela. Două minute mai târziu, sir Robert ciocăni uşor de două ori la uşa dormitorului ei. Ea se duse să-i deschidă. Sir Robert era palid, iar faţa lui îndurerată era o dovadă că avu un eşec. Miss Ellen, dimpotrivă, care se aşeză la o masă acoperită cu cărţi şi documente, era calmă şi zâmbitoare.

— Dumnezeule! Unchiule, spuse ea, ce ţi s-a întâmplat?

— Eu cred, răspunse baronetul, că suntem păcăliţi de ţigani.

— Ah! Crezi? Spuse miss Ellen, al cărui chip îşi păstra calmul.

— M-am întors de la club, unde am crezut să aflu noutăţile şedinţei clubului Hermina. Tu mi-ai indicat programul. Cynthia ţiganca a trebuit să se prezinte şi să spună că Roger era fiul său.

— Da, spuse miss Ellen.

— Am aşteptat apoi să văd venind, unul câte unul membrii clubului Hermina şi i-am auzit şuşotind.

— Şi niciuna din acestea nu a avut loc?

— Dimpotrivă. La ora unu dimineaţa, am văzut intrând pe sir Arthur Rood, braţ la braţ cu Roger. Ei păreau cei mai buni prieteni şi am înţeles că Roger fusese primit membru al asociaţiei misterioase.

— Este perfect adevărat, spuse cu răceală miss Ellen.

Baronetul o privi ca un om dornic de afla misterul unei enigme.

— Unchiule meu drag, spuse miss Ellen, îţi voi povesti ce s-a întâmplat.

Şi ea îi povesti cu exactitate acea scenă emoţionantă în care dragostea maternă a Cynthiei fusese mai puternică decât prudenţa. Apoi, ea îi povesti sosirea procurorului districtului şi a lui Bolton şi ceea ce a urmat.

Sir Robert ascultă, uimit.

— Dar, apoi, strigă el, dacă această femeie este o nebună…

Miss Ellen ridică din umeri.

— Într-adevăr, unchiule meu drag, spuse ea cu un zâmbet de batjocură, ţiganii sunt mult mai puternici decât d-ta.

— Oh! Strigă furios sir Robert, dacă aş declara în plenul Parlamentului faptul că marchizul Roger d'Asburthon este un impostor…

— Parlamentul ar râde de tine, unchiule meu drag.

— Dar acest semn…

— A dispărut complet, iar singura dovadă a originii lui Roger, de acum înainte, este această ţigancă pe care Bolton a făcut-o să treacă drept nebună şi pe care va avea grijă să o facă să dispară, crede-mă.

— Trebuie, totuşi, ca adevărul să iasă la iveală într-o zi! Strigă sir Robert trântind piciorul cu mânie.

Miss Ellen avu un zâmbet sinistru.

— Se spune că adevărul trăieşte în străfundul unei prăpastii, spuse ea. Ei bine, de data aceasta, prăpastia este atât de adâncă încât nu va putea ieşi. Iată, unchiule meu drag, continuă ea cu o resemnare ipocrită, cel mai înţelept pentru noi ar fi să renunţăm şi să credem la fel ca ceilalţi.

— Niciodată! Spuse sir Robert.

— Eu mă voi căsători cu Lionel, care va rămâne pentru lumea întreagă, fiul unui ofiţer fără avere.

Sir Robert era palid de furie.

— Nu, nu, spuse el, aceasta nu se va întâmpla! Pentru că-l voi ucide pe acest fiu de ţigan.

Dar miss Ellen se uită la el sfidător.

— Uitaţi că îl iubesc, spuse ea.

Această privire îl răsturnă pe sir Robert.

— Ce ai de gând să faci? Întrebă el.

Miss Ellen păstră tăcerea pentru o clipă.

— Unchiule meu drag, spuse ea în cele din urmă, ascultă-mă bine. V-am dovedit că am avut o oarecare îndemânare.

— Da, dar ai fost învinsă.

— E adevărat. Dar uitaţi că o campanie ca aceea pe care am întreprins-o nu se decide într-o singură bătălie.

— Te-ai gândit atunci să reîncepi lupta?

— Dacă nu m-aş fi gândit, nu m-ai vedea atât de calmă.

— Ei bine!

— Am folosit mijloace violente, continuă miss Ellen; a fost o greşeală. Violenţa nu este arma unei femei. Timp de o oră, am reflectat la un nou plan.

— Ah!

— Şi eu pot garanta că, înainte de cincisprezece zile, marchizul Roger d'Asburthon va abdica titlul său în favoarea lui Lionel.

— Care este acest plan?

— Unchiule, spuse miss Ellen, permiteţi-mi să vă reîmprospătez câteva amintiri de călătorie. Nu mi-aţi spus că aţi mers în China?

— Da.

— Şi aţi fost într-un târg organizat între europeni şi chinezi?

— Fără îndoială, dar la ce bun…

— Aşteptaţi. Chinezul îşi etalează marfa şi numără pe degete pentru a indica numărul de monede pe care îl doreşte în schimb.

— Este perfect adevărat.

— Dacă europeanul refuză şi vrea să negocieze, chinezul îşi retrage bunurile sale, apoi toţi mandarinii din Imperiul Celest ar fi neputincioşi pentru a-l face să-şi termine afacerea: negocierea este ruptă.

— Unde vrei să ajungi?

— Pentru aceasta, unchiule meu drag, vă voi propune un târg; dacă veţi refuza, noi nu vom mai vorbi şi eu vă voi lăsa să faceţi ce vreţi.

Accentul lui miss Ellen era hotărât.

— Aceasta este marfa mea, continuă ea: marchizul Roger va abdica în favoarea lui Lionel. Cum? Asta mă priveşte.

— Bine! Spuse sir Robert. Şi ce vrei în schimb?

— Să plecaţi mâine la vânătoare cu haita de câini pe munţii Scoţiei, unde aveţi un castel magnific.

— Şi, spuse sir Robert, după o pauză, dacă sunt de acord să plec departe şi să-ţi las toată libertatea de acţiune, ce vei face?

— Îl voi face pe Lionel marchiz d'Asburthon în cel mult o lună.

O scânteie de bucurie trecu pe faţa gentilomului vânător.

— Târg încheiat! Spuse el ridicându-se: voi convoca echipajul meu de vânătoare pentru ora zece şi la amiază voi fi pe drum spre Scoţia.

— Sunteţi un bărbat fermecător, spuse miss Ellen în timp ce-i ţinea faţa, dar sir Robert îi înlătură mâna şi ieşi imediat.

Când el ajunse în apartamentul său, baronetul rupse mănuşa din mâna dreaptă, o aruncă în foc cu dezgust şi rămase pentru câteva secunde nemişcat şi tăcut, cu faţa ascunsă în mâini. Un suspin mare îi ieşi în cele din urmă din piept şi buzele murmurară: „Aceasta este o creatură infamă, dar îl va face pair englez pe Lionel!”