Scena 17 

COANA SOFICA, 
RADU și 
CONU GRIGORE 

COANA SOFICA: Ce este? Ia să stăm frumos și spune. 
CONU GRIGORE (vine): Ce-i, Sofico? 
RADU: Eu te-am supărat.Iartă-mă, dar vreau să vă cer ajutorul într-o împrejurare tare însemnată pentru mine. 
CONU GRIGORE: Zi-i. Îs numai urechi.  
RADU: Pe scurt: vreau-să mă însor. 
CONU GRIGORE: Bravo, flăcăule! Foarte bine faci! Însurătoarea devreme și sculatul de dimineață-s un lucru bun. Nu-i așa, Sofico? Băiat bun, vrednic, neam ales, suflet frumos... Bravo, iaca. Aista-i gând bun. Și ce zice conu Zamfir? 
RADU: Ce să zică? Și tata și mama îs foarte, foarte mulțumiți. 
CONU GRIGORE: Te cred, cum să nu fie? Să vezi ce are să se bucure boaita de popă când o auzi! Dar coana Tudora știe? 
RADU: Da! Firește! 
CONU GRIGORE: Și trebuie să fie și ea foarte mulțumită... Ei, dar fata cum îi? 
RADU: Tocmai despre asta voiam să vorbesc cu dumneavoastră. 
COANA SOFICA: Da? O știm și noi? E de pe aici? E... De ce râzi? 
RADU: 
OLGUȚA. 
CONU GRIGORE (amuțit o clipă): Aaa! (Alt ton, moale, tărăgănat.) Va să zică 
OLGUȚA... 
COANA SOFICA: 
OLGUȚA? Eu credeam că-i altcineva... 
RADU: Mi-o dați? Ori nu prezint încredere? 
CONU GRIGORE: Ei! Ce vorba! 
COANA SOFICA: Da zău… se poate să crezi că noi... 
RADU: Atunci rni-o dați. 
CONU GRIGORE (nu imediat): Tu, Sofico, co zici? 
COANA SOFICA: Ce să zic? Mie îmi pare foarte bine, dar de! Știi - ca mama - aș vrea să am și cu fata mai aproape. 
CONU GRIGORE: Dar nici vorbă, e foarte bine când copilul e lângă ai lui... 
RADU: D-apoi lângă mama,
OLGUȚA ar fi ca lângă ai ei. Ei o cunosc, de mică... 
CONU GRIGORE: Dar mă rog ție, alde conu Zamfir știe că-i vorba chiar de 
OLGUȚA? 
RADU: Firește! 
COANA SOFICA: Apoi atunci... De! Eu zic... că n-avem nimic de zis deocamdată. Nu-i nici cine știe ce grabă. 
CONU GRIGORE: Dar firește... însurătoarea e lucru de multă cumpăneală. 
COANA SOFICA: Și până îi ieși și tu la un liman, până îi sfârsi universitatea...
CONU GRIGORE: A! Da! Mai ai doi ani... 
RADU: Nu! Fiindcă eu las de-acum universitatea. 
CONU GRIGORE: Cum asta? 
COANA SOFICA: Se poate să faci una ca asta? Dar din ce o să trăiești, din ce să-ți hrănești familia?... 
RADU: Ies eu la capăt cu toate. Am un pic de pământ - un colț de vie. Și apoi avocatura nu-i de mine. 
CONU GRIGORE: Te faci magistrat, omule: leafa-leafă, vacanța-vacanță, pensia-pensie! Se poate să zvârli tot din mână și să te lași într-un petec de pământ și-o palmă de vie? Dar poți să trăiești dintr-atâta? Apoi ou am de două ori cât voi și nici pe-o măsea nu pun ce iese din toată truda. Mă bate gândul să vând tot. Iaca, să spuie și Sofica. 
COANA SOFICA: Dar nici vorbă. Și fără venit bun să nu se însoare omul, ferească Dumnezeu. Nenorocește o biată femeie degeaba. Nu zic, dacă am avea măcar noi avere, n-ar fi nimic. Dar ce avem noi și cu nimic e totuna. Nu-i așa. Grigore? 
CONU GRIGORE: Daaa! Hotărât! 
RADU: Așa? Bine!Va să zică nu vreți să mi-o dați? 
COANA SOFICA, 
CONU GRIGORE (odată): Dai- nu-i așa,.. Vai de mine... 
CONU GRIGORE: Am zis eu nu? Noi vrem să fie fata gospodărită bine și cu un om vrednic. Și, slavă Domnului, te știm ce om ești, iți știm părinții - nu-i așa, Soifico? 
COANA SOFICA: Da, dar eu zic să-ți faci universitatea... nu-i așaș Grigore? 
CONU GRIGORE: Nici vorbă! 
RADU: Coane Grigore, cu mine trebuie să vorbești bărbătește. Eu când pornesc pe un drum, mă țin de el. Și dacă-i piedică mare, stau să văd; pot s-o dărâm ori nu pot? Dacă pot, bine, dacă nu, iau alt drum, ori mă opresc pe loc. Să nu credeți că eu mă însor fiindcă mi-a venit vremea însurătorii... 
COANA SOFICA: Tocmai... ești și tânăr. De ce să te grăbești ? 
RADU: De ce? Pentru că... în sfârșit, eu cu 
OLGUȚA, așa am socotit eu, că ne putem ajuta bine unul pe allul. Cât privește averea și câștigul, nu-s om să mă dau bătut. 
CONU GRIGORE: Ei, fără slujbă sigură... 
COANA SOFICA: Fără venit... 
RADU: Asta este!... Eu am spus ce-aveam de spus. Dumneavoastră gîndiți-vă, socotiți-vș și mai dau eu p-aici peste vreo două-trei săplămâni... 
CONU GRIGORE: D-apoi unde te grăbești, omule? 
COANA SOFICA: Dar zău... 
RADU: Mi-a cășunat mie să m-apuce toamna la casa mea și însurat cu 
OLGUȚA. Și când am apucat sa-i spui mamei și mama m-a binecuvântat, mi s-a părut lucrul ca și făcut. Apoi rămâne așa! Dumneavoastră gândiți-vă și când voi veni după răspuns, să mi-l dați lămurit, ca să știu ce cale apuc. Și-acum s-o pornesc la druml 
CONU GRIGORE: Cum la drum? 
RADU: Acasă, la Galați. 
CONU GRIGORE: Vai de mine, se poate să-mi faci mie rușinea să nu mănânci o masă la mine, și să dormi o noapte în casa mea? 
RADU: Dar nu-i nici o rușine, coane Grigore. Am zis cu că-mi faci rușine când nu-mi dai pe 
OLGUȚA? Și-i ceva mai mult decât o masă. Nu se poate să stau. Lasă că, oricum ar fi fost, tot aș fi plecat. M-așteaptă aria întinsă. Dar mai ales acuma, înțelegi dumneata, că nu pot să mă uit în ochii Olguței. 
CONU GRIGORE: Da ce? Știe? I-ai spus? 
RADU: Nici n-aș fi vorbit cu dumneavoastră dacă nu mi-ar fi îngăduit ea. 
COANA SOFICA: Asta nu-i bine. 
RADU: De ce, coană Sofico? Dacă ea are să ție la mine, lucrul - trag nădejde - că tot are să se facă. Altfel, mai bine să nu se facă. 
COANA SOFICA: D-apoi ea ce știe? E un copil. 
RADU: Cum ai fost și dumneata... 
CONU GRIGORE: Ei! Cu ea a fost altceva, alte vremi... 
RADU: Vremurile nu se schimbă așa de ușor, coane Grigore. Numai pe deasupra - dedesubt e același lucru, câtă vreme-I dragoste pe lume. Apoi rămâneți cu bine! 
CONU GRIGORE: Dar nu te las să pleci, ferească Dumnezeu! (strigă) Mă popă! 
RADU: De ce nu-l lași la masa lui? 
CONU GRIGORE: Dar lasă-l în plata Domnului, că mănincă la toate praznicele. Să-mi dea un pic de ajutor când am nevoie, că tot nu-mi face nici o treabă.