Scena 20

ANA, IONEL 

IONEL: Plângea.

ANA: Eu nu plâng?

IONEL: Noi am crescut strâmb, ori ei? Nu mai știu nimic. Acum ce facem ? 

(Ana dă din umeri.) 

IONEL: Trebuie să plecăm noi.

ANA: Și ei? Abia acum îmi dau seama cum ar rămâne, dacă ei, cei mai buni, sunt așa, cum trebuie să fie ceilalți. Dumnezeule!... și apoi durerea pe care le-am făcut-o...

IONEL: Atunci?

ANA: Nu știu, nu știu... Sunt amețită de toate astea... Am venit așa de veselă, cu inima așa de plină... și deodată... mă simt înfrântă, umilită, înjosită... Mi-i scârbă și de mine...

IONEL: Dragă fată... N-ai nici o grijă. Sunt aici și aici rămân. De altfel chiar de mâine încep ceva, nu știu ce, dar încep.

ANA: Fără nimeni? Fără nimeni?

IONEL: Trebuie să vie de undeva ceva, nu știu ce-i, o minune... și de n-o veni o fac, chiar dacă ar trebui s-o plătesc cu sânge din mine; vreau să ai un pic de încredere în mine și-atunci toate or să meargă. Auzi! Toate...