Scena 3
ANA, IONEL
ANA: Bietul moș Cadâr!... și el își mai închipuie că poate schimba drumul lucrurilor, bieții lui două mii de lei... E înduioșător! (îl ia de brațe deodată și sărutându-l.) Mamă, ce mi-ai făcut tu mie, cu ce mi-ai greșit tu mie ca să te răsplătesc eu cu toată suferința asta idioată și absurdă? Că m-ai iubit? Că m-ai apărat? Că mi-ai fost și soră și frate și mamă și tată și tot?
IONEL: Dar ce-i asta, Ana? Ce-i deznădejdea asta, fată dragă?
ANA: Mă întrebi pe mine ce-i? Dar uită-te puțin în ochii tăi, în fașa ta și spune-mi că sunt o nesimțitoare că nu urlu de durere când te văd topit... Fuge viața din tine pe fiecare zi, de nu te mai recunosc seara când te întorci! Un străin din toată lumea ar plânge văzându-te... și eu vrei să nu înnebunesc când îmi vii înapoi de fiecare dată cu câte o nouă speranță ucisă? A început să miroasă toată casa a mort... înțelegi tu?
IONEL: Dar, Ana, ce-s ideile astea? Ce-i slăbiciunea asta care te-a cuprins? Am trecut prin atâtea mizerii până acum și mi-ai fost tare, și de ajutor! Se poate, tocmai acum, când am nevoie mai mult ca oricând de o îmbărbătare, să mă mai deprimi și tu cu suferința și deznădejdea asta absurdă?
ANA: Ce vrei să fac! Nu pot altfel..
IONEL: Bine, dar îmi faci rău! Îmi faci un rău imens. Îmi încarci inima cu o teamă care îmi încetinește mersul în hățișul ăsta oribil în care mă zbat. Sunt destul de amărât, destul de chinuit, că nu pot să dau de un drum. Mai vii și tu cu durerea asta că să-mi arăți că durerea e și mai mare! Dar gândește-te puțin la inima cu care mă duc eu și încerc câte ceva când știu că probabilitatea unei nereușite poate să te aducă la o disperare ca asta. E îngrozitor!
ANA: Vezi că-ți fac rău? Vezi că-ți fac numai rău? De ce mai protestezi atunci?
IONEL: Pentru că poți să nu mi-l faci! Ce Dumnezeu, strânge puțin pumnii.
ANA: Nu pot! N-am crezut niciodată c-am să ajung aici. Eram tare, senină, credeam că pot trece peste orice - dar eram așa, fiindcă te aveam pe tine, fiindcă știam că orice ar fi îmi ești aproape... fiindcă nu m-am gândit o clipă că ar putea să se puie ceva între noi și să ne despartă, înțelegi tu... nu știu cum să-ți spun?! Un trup tânăr și plin de energie și de frumusețe și de visuri și tot ce vrei... răstoarnă lumea... scoate-i bucățica aceea de carne care-i bate în piept - nimica toată - și l-ai făcut un lucru dezgustător, penibil... Inima aceea tu ai fost în viața mea. Și-am rupt-o din mine, nu mai însemn nimic, nu mai pot face nimic, nu mai am nimic. Ah! Toate și-au dat mâna să ne aduc aici! Tu fără surori, eu fără frați... mamele noastre care au murit odată... din devotamentul uneia pentru alta... și asta e o legătură pe care ne-am îngrozi de-am adânci-o. Școala noastră împreună... casele astea... și nu știu cum să-i zic, fericirea sau nefericirea noastră, să nu fi avut până azi nici unul o dragoste... o amăgire măcar în afara de noi... toate astea la un loc au făcut din tine ceva care nu mai este deosebit de mine. Sunt eu și ăsta, eu, trupul asta, e același lucru cu tine. O singură ființă, dar două înfățișări, și-acum mă taie cineva în două și vrei să nu simt? E o chestie de viață, nu a mea, a noastră. Mă băiete, dacă aș bănui măcar o clipa că poți trai fără mine...
IONEL: Ana, dragă fată...
ANA: Spune-mi că poți trăi fără mine și-ți jur că într-o clipă se limpezesc toate...
IONEL: Și cum? Tu... uită-te în ochii mei... ai putea să mori fără mine?
ANA (izbucnind în hohote de plâns): Nu mai știu ce spun, iartă-mă...
IONEL: Haide, haide, lasă gândurile astea. Cel puțin deocamdată... Lasă-le! Trebuie să așteptăm încă puțin. Nu văd nimic înainte, absolut nimic... și totuși... totuși... se petrece în mine ceva foarte, foarte ciudat... Vorba lui moș Cadâr... să așteptăm. Ssst! Vine tatăl tău. Șterge-ți ochii...
